Sfântul Apostol Codrat (Secolul al II-lea)
miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea
foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sfântul Apostol Codrat (Secolul al II-lea)

Sfântul Apostol Codrat (Secolul al II-lea, anul 130) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Codrat (lat. Codratus, gr. Κοδράτος) se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. A fost episcop al Atenei și ucenic al Apostolilor. El este pomenit de Biserica Ortodoxă în 21 septembrie, precum și în 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci de Apostoli.
Sfântul Codrat a propovăduit în Atena și în Magnesia, o peninsulă răsăriteană a Tesaliei. El a convertit o mulțime de păgâni la creștinism. Mulți îl urau din acest motiv și de aceea l-au bătut cu pietre. Apărat de Dumnezeu, Sfântul Cvadrat a rămas în viață dar a fost întemnițat și a murit de foame. Trupul său sfânt a fost înmormântat în Magnesia.
Sfântul Codrat este cunoscut pentru lucrarea sa în apărarea creștinismului numită Apologia, publicată în anii 124-125, din care s-a păstrat doar un fragment, la Eusebiu de Cezareea (în Istoria bisericească 4, 3, 1-2). Apologia ataca persecutarea creștinilor, aducând atât motivări etice cât și juridice împotriva acestor persecuții (unul dintre motivele juridice era și faptul că împăratul Hadrianus (117-138) decretase că nici un om nu putea fi condamnat fără un motiv corect).
Imnografie
Troparul Sfântului Apostol Codrat din Magnesta
Glasul al 3-lea
Apostole Sfinte Codrat,
roagă-L pe milostivul Dumnezeu
să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.
Condacul Sfântului Apostol Codrat din Magnesta
Glasul al 8-lea
Ca o pârgă a firii…
Ca pe un ierarh cinstit şi nevoitor prea tare, lumea îţi aduce Ţie, Doamne, rugător, pe Dumnezeiescul Apostol Codrat şi cu cântări cinsteşte cinstita lui pomenire, cerând totdeauna să se dăruiască iertare de greşeli celor ce cântă: Aliluia.
Iconografie
Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 185) arată că Sfântul Apostol Codrat, care primește mucenicia de sabie, trebuie zugrăvit ca un bătrân, cu barba rotundă, stufoasă. Îngenuncheat, își ridică mâinile spre cer, iar alături e zugrăvit călăul ținând o sabie deasupra capului Sfântului.
Viața Sfântului Apostol Codrat

Sfântul Apostol Codrat (Secolul al II-lea, anul 130) – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Apostol Codrat era unul din cei șaptezeci de apostoli. El a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu în Atena și în Magnesia, unde a fost și episcop și pe mulți i-a adus cu învățăturile sale la lumina dumnezeieștii cunoștințe și a fost după cuvântul lui Sirah: „Ca o stea de dimineață în mijlocul norilor”. Pentru că norii întunecoși păgânești nedumnezeiești erau cele străine față de lumina dreptei credințe. Și ședea poporul acela în întuneric și în umbra morții. Iar sfântul apostol Codrat, cu cuvântul lui Dumnezeu strălucindu-le lor ca o lumină mare, le-a luminat lor întunericul, a surpat jertfele cele spurcate, a sfărâmat idolii și a risipit capiștele cele drăcești cu rugăciunea. Și precum steaua magilor celor de la răsărit, așa și el a arătat popoarelor calea cea spre Hristos. Și precum luceafărul cel de dimineață aduce după sine soarele, așa și el a adus în lume lumina cea mare a credinței și a luminat sufletele omenești cele întunecate. Dar întunericul totdeauna urăște lumina. Pentru că cei fără de Dumnezeu, văzându-și idolii călcați de sfântul Codrat, și duhurile izgonite și păgânătatea lor dezrădăcinată, au rânduit prigoană mare asupra apostolului și ca pe un alt Ștefan au voit să ucidă cu pietre pe sfântul Codrat. Dar, lovit fiind cu pietre, a fost păzit viu cu darul lui Hristos.
Apoi l-au pus în legături, și l-au chinuit cu foame multă vreme. Pentru că ticăloșii închinători de idoli au oprit hrană trupească de la acesta, care hrănea sufletele lor, nu cu hrană pieritoare, ci cu hrana care duce la viața veșnică. Și chinuind cu foamea pe sfântul, ei înșiși piereau de foamea aceea, pentru care scrie: „Nu foame de pâine, ci foame de auzirea cuvântului Domnului”. Deci, neputând ca să omoare cu foamea pe acesta, care de-a pururea se întărea de sus cu dumnezeiască hrană, singur a murit cu cea veșnică moarte. Iar sfântul Codrat, deși a murit după multe munci, sufletul lui viază în mâinile lui Dumnezeu și nu se atinge de el chinul; și-a sfârșit nevoința muceniciei, pe vremea împăratului Adrian (117-138), și a început viață veșnică la Împăratul măririi Iisus Hristos. Cu Dânsul a pătimit, cu Dânsul se și mărește în împărăția Lui. Iar sfântul lui trup s-a așezat în Magnesia, și izvorăște multe tămăduiri neputincioșilor.
Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos)
foto preluat de pe doxologia.ro
articol de: Pr. Ioniță Apostolache (17 Septembrie 2023) preluat de pe ziarullumina.ro
Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos)

Luarea Crucii și urmarea lui Hristos – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Sfânta Evanghelie după Marcu, Capitolul 8, 34-38; 9, 1
Zis-a Domnul:
Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui.
Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?
Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?
Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.
Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Sfânta Cruce – foto preluat de pe doxologia.ro
Prin jertfa Crucii, Paradisul redobândit se face sălaş al adunării sfinţilor, loc al Trupului Tainic, teasc pentru Leacul Vieţii, locul reîmbrăcării omului în slava pe care odinioară Adam o pierduse, ascultând glasul şarpelui care i-a picurat venin în ureche.
Prin Sfânta Cruce, omul, odinioară răstignit de robia patimilor sale, redobândeşte adevărata libertate fiinţială în Hristos cel răstignit, mort şi înviat, regăsindu-se negreşit în dumnezeiescul îndemn:
„Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34).
Peste toate slăbiciunile şi rătăcirile acestei lumi de multe ori îngenuncheate de păcat, Biserica ridică la fiecare soroc de septembrie, ca un stindard de biruinţă, biruitoarea şi de viaţă dătătoarea Cruce.
Paradox al vremurilor încercate de necredinţă şi patos ateistic, teologia Crucii cântăreşte de fiecare dată cu alt fel de măsură valorile pendulare ale veşniciei.
De aceea, ca de fiecare dată şi aproape ciclic, în prima lună a anului bisericesc prăznuim o întreită mărturisire a lui Hristos cel răstignit, prin cinstirea pe care o aducem Crucii.
S-a socotit astfel spre prăznuire: o duminică „înaintea Înălţări Sfintei Cruci”, prăznuirea „Înălţării Sfintei Cruci” şi o duminică „după Înălţarea Sfintei Cruci”.
O bogăţie de simboluri închinată liturgic şi plină de sensuri şi învăţături duhovniceşti! O întreită sărbătoare aducătoare aminte de Jertfă şi de mărturisire!
Unul dintre marii Părinţi ai Bisericii primare, Sfântul Efrem Sirul, arată sensurile adânci ale Crucii, cuprinse în imagini şi simboluri, roditoare şi lucrătoare în istoria mântuirii:
„Simbolurile Lemnului (al Crucii) şi al Mielului au început să fie descrise de Avraam: prin jertfa fiului său Isaac avem simbolul mielului cu lemnul (cf. Facere 23), de vreme ce Iacob a făcut cunoscut lemnul care se reflectă în apă (cf. Facere 30, 37).
Astfel, lemnul a fost vrednic ca Mântuitorul Hristos să fie răstignit pe dânsul, căci «nu i se va zdrobi nici un os» (cf. Ioan 19, 36).
Roadele pământului se pârguiesc pe lemn şi comorile mărilor sunt purtate tot pe acesta (corăbiile de lemn); asemenea este şi legătura dintre trup şi suflet (s.c. are nevoie de lemn, de Cruce).
Acesta este Lemnul pregătit de către cei mai răi dintre necredincioşi; s-a făcut asemenea unui om sărman în liniştea sa, devenind mijloc al creşterii până la cel mai înalt grad de omenitate prin intermediul luminării sale”
(Comentariu la Diatesaron, XXI, 9, în Părinţii şi scriitorii sirieni de ieri şi de azi, Craiova, 2017).
Primul îndemn al Evangheliei de astăzi este spre libertate:
„Oricine voieşte…!” Mântuitorul Hristos ne arată prin aceste cuvinte că pentru oricare dintre noi există „libertate” şi „asumare” sau „libertate asumată”.
În modul cel mai concret, mai devreme sau mai târziu, fiecare creştin va trebui să dea răspuns acestei chemări.
Există de altfel două posibilităţi de alegere! Prima se regăseşte în „lepădarea de sine” sau „golirea sinelui”, completată în mod ireversibil de „urmarea lui Hristos”.
Cea de-a doua se găseşte în păstrarea confortului propriu, cu alte cuvinte, prin „păstrarea întru sine” sau aşezarea confortabilă în expectativa de dinafara jertfei.
Prin urmare, Hristos niciodată nu obligă, ci mai cu seamă „povăţuieşte”, „îndeamnă” şi „cheamă!”:
„Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsă 3, 20).
Între numeroasele înţelesuri şi învăţături duhovniceşti care se desprind din pericopa evanghelică de astăzi, socotim că cel dintâi este cel legat de „datul libertăţii”.
În mod paradoxal, prăznuind Sfânta Cruce, gândul alunecă spre jertfă, sacrificiu, renunţare, mărturisire jertfelnică sau jertfă mărturisitoare.
În înţelesul literei poate cel mai puţin am socoti că unde se vorbeşte de Cruce şi de toate atributele ei mântuitoare ar putea fi loc să vorbim şi despre „libertate”.
Cu toate acestea, pentru cei pecetluiţi în Taina Botezului creştin, cea mai mare libertate se revendică şi se mărturiseşte prin Cruce.
În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin spune că
„în puterea noastră sunt acelea pe care suntem liberi să le facem şi nu le facem, adică toate acelea pe care le facem voluntar…
Omul însă, fiind raţional, conduce mai mult firea decât este condus de ea.
Pentru aceea când doreşte, dacă ar voi, are puterea să-şi înfrâneze dorinţa sau să-i urmeze.
Din pricina acestor consideraţii, cele iraţionale nu sunt nici lăudate, nici blamate; omul, însă, este lăudat şi blamat”
(Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 102-104).
Cu alte cuvinte, Sfântul Părinte ne cere să înţelegem că libertatea nu este „după întâmplare”, ci „după viață și deprinderi”.
Pe de altă parte, miza acestei „libertăţi răstignite” a creştinului se pecetluieşte dincolo de realitatea văzută, cuprinzând întru sine „viaţa sufletului nostru”!
Şi dacă într-o primă formă de înţelegere „viaţa” este eminamente legată de „biologic”, în interpretarea duhovnicească a Scripturii ea este văzută mai presus de contextul şi conţinutul realităţii materiale.
Iată de ce Domnul ne vorbeşte în continuare despre esenţa şi raţiunea existenţei noastre duhovniceşti, care merge dincolo de timp şi de spaţiu şi care este mai de preţ decât lumea întreagă:
„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Mc. 8, 36-37).
Următoarea treaptă exegetică a pericopei evanghelice de astăzi şi implicit ultima este cea a „adevăratei măturisiri”:
„Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri” (Mc. 8, 38).
Avem înainte o adevărată „compensaţie simetrică”, câştigul fiind bineînţeles al celui care mărturiseşte.
Pe cele două talere ale balanţei stau timpul şi veşnicia, oamenii şi Dumnezeu! Iată un text cât se poate de sugestiv în această privinţă:
„Apărând pe cer la a doua venire a Domnului, Sfânta Cruce devine luminoasă și radiantă în lumina Învierii Domnului.
Ea este biruitoare și participantă la slava Celui ce a fost răstignit pe ea.
Prezentată ca sceptru, ea este simbolul biruinței purtate de Stăpânul vieții asupra morții și ca instrument de biruință.
Personificată, ea este simbolul Mântuitorului, Învingătorul păcatului, iadului și morții.
Din aceasta înțelegem că Mântuitorul a spus pe drept cuvânt că Crucea Lui va fi un semn pentru iudei și o dovadă cu totul vădită că El este Dumnezeu după fire.
Acest semn mare și vestit arată puterea Lui dumnezeiască prin care a desființat moartea și a biruit stricăciunea, care prin hotărârea dumnezeiască stăpâneau firea omenească.
Astfel, era numai în puterea Mântuitorului Hristos să pună capăt mâniei Sale și să înlăture prin binecuvântare moartea ce-și avea puterea din blestemul Lui asupra lui Adam și prin el asupra întregului neam omenesc”
(Mitropolit Irineu Popa, Ca toate să fie iarăşi reunite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2014, pp. 1.010-1.011).
cititi si:
- Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie 326; 14 septembrie 630)
- Duminica a III-a din Post – Duminica Sfintei Cruci – Luarea Crucii si urmarea lui Hristos
Sfântul Proroc Iona (Secolul al VIII-lea î.Hr.)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sfântul Proroc Iona (Secolul al VIII-lea î.Hr.)

Sfântul Proroc Iona (Secolul al VIII-lea î.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Prooroc Iona a trăit în secolul VIII î.Hr. (2 Regi 14, 25), urmând proorocului Elișa în regatul de nord al lui Israel. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 21 septembrie (în tradiția greacă și românească) sau la 22 septembrie (în tradiția slavă [1]).
Ioana a fost fecior al lui Amati din Get, din Cariatmaus, aproape de Azot cetatea elinilor de lângă mare. Şi fiind aruncat din corabie și înghițit de chit, a mers la Ninive de a propovăduit; și întorcându-se n-a rămas în pământul sau, ci luând pe mamă-sa a locuit în Asur, cetatea celor de alt neam.
Pentru că zicea: “Așa îmi voi ridica rușinea mea, de vreme ce am mințit, proorocind asupra Ninivei cetății celei mari“. Acesta este feciorul văduvei, pe care l-a înviat proorocul Ilie; căci mustra atunci Ilie pe Ahav, și chemând foamete pe pământ a fugit și mergând la Sarepta Sidonului, a aflat pe acea văduvă cu fiul ei. Şi a locuit la dânsa, căci nu putea să locuiască cu cei netăiați împrejur; și a binecuvântat-o pe dânsa pentru primirea ei de oaspeți. Acesteia i-a înviat feciorul care-i murise.
Şi sculându-se Iona după foamete a mers la pământul lui Iuda, și a îngropat pe mamă-sa care murise, aproape de Balanul Deborei, și a locuit în pământul Senaar, și a murit acolo și a fost îngropat în peștera lui Cenezeu, care fusese judecător unui trib, pe când nu era împărăție. Şi a dat semn în Ierusalim și în tot pământul, când vor vedea piatra urlând cu jale cu viers subțire, și gândac din lemn grăind către Dumnezeu, atunci se va apropia mântuirea.
Atunci vor vedea Ierusalimul stricat până în temelie, și vor veni către dânsul toate limbile ca să se închine Domnului. Şi vor clădi pietrele lui spre apusul soarelui. Şi acolo va fi închinăciunea Unsului, căci Ierusalimul s-a dat spre pustiirea fiarelor sălbatice. Şi atunci va veni sfârșitul a toată suflarea.
Profeția lui Iona
Deși este considerat unul din cei doisprezece “profeți mici”, Iona nu a avut în Cartea lui Iona (scrisă în secolul al V-lea [2]) o profeție explicită despre Mântuitorul. Totuși, tradiția Bisericii consideră că însăși petrecerea lui Iona în pântecele chitului este o profeție despre moartea și Învierea lui Hristos (Matei 12, 39-41; 16, 4; Luca 11, 29 ș.u.).
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Sf. Prooroc Iona se zugrăvește bătrân, pleșuv, cu barba rotundă, purtând un înscris care zice: „Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea și El m-a auzit!” Dionisie mai arată și felurile potrivite de a zugrăvi diferite scene din viața Sf. Prooroc Iona. (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 84, 91, 117, 125.)
Imnografie
Troparul Sfântului Prooroc Iona
Ție se cuvine slavă Dumnezeul nostru Cel ce în pântecele chitului în adâncul mării nevătămat ai păzit pe Iona prin aceasta pre-nchipuind Învierea cea de a treia zi și cetatea Ninivei prin solirea lui de la pieire ai mântuit-o pentru rugăciunile lui Părinte Milostive mântuiește din greșale sufletele noastre.
Note
1 – Poate fi mutată în ziua de 22 septembrie ca să se evite suprapunerea cu Odovania praznicului Înălțării Sfintei Cruci.
2 – Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975, p.318
Viața Sfântului Proroc Iona

Sfântul Proroc Iona (Secolul al VIII-lea î.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Sfântul proroc Iona era fiul lui Amatie. Mama acestui proroc Iona, fiind văduvă, petrecea în Sarepta Sidonului. Această văduvă a hrănit pe Ilie prorocul în vreme de foamete; mai ales ea a fost hrănită de dânsul, că vadra de făină n-a scăzut și urciorul cu untdelemn nu s-a împuținat în casa ei prin venirea prorocului. Atunci Iona, fiind prunc mic, s-a îmbolnăvit și a murit. Și a zis văduva către Ilie: „Ce ai avut cu mine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomenești păcatele mele și să-mi omori fiul?”. Iar Ilie a zis: „Dă-mi fiul tău”. Și l-a luat din brațele ei și l-a suit în foișor unde ședea el și l-a pus pe patul său. Apoi, a strigat Ilie către Dumnezeu și a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, oare și văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei?”. Și suflând de trei ori peste copil a strigat către Domnul și a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (III, Regi 17, 18-21).
Și s-a făcut așa că a înviat pruncul, cel ce avea să fie în pântecele chitului înainte închipuitor al Învierii lui Hristos.
Venind în vârstă, viețuia cu fapte bune, umblând în toate poruncile Domnului, fără de prihană; și bine a plăcut lui Dumnezeu atâta, încât s-a învrednicit prorocescului dar și a prorocit despre patimile Domnului și despre pustiirea Ierusalimului și sfârșitul lui: „Când vor vedea pietrele strigând cu subțire glas și de jale și din lemn glas către Dumnezeu, atunci se va apropia mântuirea și vor merge toate neamurile în Ierusalim la închinăciunea Domnului și va fi Ierusalimului a se urî întru pustiire de fiare și atunci va veni sfârșitul a toată suflarea”.
Către acest Iona a fost cândva cuvântul Domnului care i-a zis: „Scoală-te și mergi în cetatea cea mare, Ninive, și propovăduiește într-însa că s-a suit zvonul răutății ei la mine”. Iar Iona, socotindu-se întru sine, a zis: „Dar dacă nu vor crede cuvintele mele ninivitenii și vor începe a mă munci?” (Iona 1, 2). De aceea, temându-se, s-a sculat și a fugit în Tarsis, vrând să se ascundă de la fața Domnului. Dar nu poate nimeni să se ascundă de Dânsul, că „al Domnului este pământul și plinirea lui”. Cine se va ascunde de la Acela care pretutindeni este și pe toate le împlinește? Deci, fugind Iona, a mers la Ioppi și a aflat o corabie mergând la Tarsis și a dat chiria și a intrat într-însa, vrând să plutească spre părțile unde gândea. Iar Domnul, vrând să-l învețe pe robul său și să-i îndrepte micșorarea sufletului, a ridicat un vânt puternic pe mare și s-a făcut o furtună grozavă. Iar corabia în mijlocul valurilor izbindu-se, pătimea de furtună și era să se sfărâme. Și se temeau corăbierii și a strigat fiecare către dumnezeul său, și au lepădat toate uneltele și toată încărcarea din corabie în mare, ca să se ușureze (corabia) de dânsele. Iar Iona se pogorâse în fundul corăbiei și dormea acolo horcăind. Și a mers la dânsul cârmaciul și l-a deșteptat zicându-i: „Ce hrăpești? Tu nu auzi primejdia ce ne-a cuprins, că pierim? Scoală-te și te roagă Dumnezeului tău ca să ne mântuiască pe noi, să nu pierim”.
Și a zis fiecare către aproapele său: „Veniți să aruncăm sorți și vom cunoaște pentru cine este răul acesta asupra noastră; care din noi este mai păcătos la Dumnezeu?”. Și au aruncat sorți și au căzut ei pe Iona. Și ziseră către dânsul: „Spune-ne nouă pentru ce este răul acesta asupra noastră și care este lucrul tău; de unde vii și unde mergi, din ce țară și din ce popor ești tu?”. Și zise către dânșii (Iona): „Rob al Domnului sunt eu și cinstesc pe Domnul Dumnezeul cerului, Care a făcut marea și uscatul. Și greșind înaintea Lui, m-am temut și acum fug de la fața Lui”.
Oamenii se temeau auzind acestea și, fiindu-le frică, ziseră către dânsul: „Ce-ți vom face ție ca să se potolească marea deasupra noastră?”. Fiindcă marea se ridica și se înălța mai tulburată. Și a zis către dânșii Iona: „Luați-mă și mă aruncați în mare și va înceta marea deasupra voastră, că am înțeles că pentru mine este furtuna aceasta așa de mare asupra voastră”.
Au luat pe Iona și l-au aruncat în mare și s-au micșorat valurile mării. Și se temură oamenii, cu frică mare, de Domnul, și au jertfit Domnului jertfă și-I înălțară rugăciune.
Domnul a poruncit unui chit mare să înghită pe Iona. Și a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, stând și rugându-se; și-a întins palmele sale în chipul crucii și striga către Domnul în necazul său. Iar Domnul, milostiv, „l-a certat pe el, iar morții nu l-a dat”, că a poruncit chitului și a aruncat pe Iona pe uscat. Când s-a aflat el pe pământ și a văzut lumina zilei, cerul, pământul și marea, s-a închinat lui Dumnezeu „Celui ce a izbăvit din stricăciune viața lui”.
Iar după această a fost cuvântul Domnului către Iona a doua oară, zicându-i: „Scoală-te și mergi în Ninive, cetatea cea mare, și propovăduiește într-însa după propovăduirea cea mai dinainte pe care Eu ți-am grăit-o ție”. Și s-a sculat Iona și a mers în Ninive, iar Ninive era o cetate mare a lui Dumnezeu, ca de trei zile cale. Și a început Iona a intra în cetate, după o cale de o zi, a propovăduit și a zis: „Încă trei zile și Ninive se va prăpădi”. Și au crezut oamenii niniviteni în Dumnezeu. Au poruncit post și s-au îmbrăcat în saci, de la cei mari până la cei mici ai lor și a ajuns cuvântul până la împăratul Ninivei, care s-a sculat de pe scaunul său și a lepădat hainele de pe sine și s-a îmbrăcat în sac și a șezut pe cenușă, dând poruncă în toată cetatea să păzească postul trei zile nu numai oamenii, ci și dobitoacele, și apă să nu bea. Și s-a îmbrăcat toată cetatea în saci, și a ținut post, și a strigat cu tărie către Dumnezeu, și s-a întors fiecare din calea sa cea rea, și s-a căit.
Deci, văzând Dumnezeu întoarcerea lor, i-a miluit, și n-a adus asupra lor relele pe care voia să le aducă. Și a făcut cu dânșii după negrăită milă sa. Iar după acele trei zile a ieșit Iona din cetate – și suindu-se pe un munte – și-a făcut lui o colibă, și ședea sub dânsa în preajma cetății. Și văzând că nici un rău nu pătimește cetatea, s-a mâhnit cu mâhnire mare și a zis către Domnul: „O, Doamne, care nu sunt acestea cuvintele mele, pe care le-am grăit, încă fiind eu în pământul meu? Pentru aceasta am apucat a fugi în Tarsis, că am cunoscut că milostiv ești tu și îndurat, îndelung răbdător, și mult milostiv. Și acum, Stăpâne Doamne, ia sufletul meu de la mine, că mai bine este să mor decât să mai trăiesc”. Și a poruncit Domnul Dumnezeu unei tigve, noaptea, de a crescut deasupra capului lui Iona, ca să-i facă umbră și să-l acopere pe el de arșița soarelui. Și s-a bucurat Iona de tigvă cu bucurie mare, și s-a odihnit sub dânsa în ziua aceea, iar în noaptea viitoare, a poruncit Dumnezeu unui vierme să roadă tigvă, și a doua zi s-a uscat tigva și ardea soarele cu zăduful capul lui Iona și slăbea cu sufletul Iona, și se lepăda de sufletul său zicând: „Mai bine este mie să mor decât să trăiesc”. Și a zis Domnul Dumnezeu către Iona: „Te-ai scârbit tu pentru tigvă”? Și a zis (Iona): „M-am scârbit eu până la moarte”. Și a zis Domnul: „Tu te-ai mâhnit pentru o tigvă cu care nu te-ai ostenit, nici te-ai îngrijit pentru ea, care într-o noapte s-a făcut și într-o noapte a pierit, iar Mie oare să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea aceea mare, în care petrec mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care s-au întors către mine și s-au pocăit?”.
Deci, întorcându-se Iona de la Ninive, n-a petrecut în pământul său, ci, luându-și pe mama sa, s-a dus în pământul Asiriei, în țara celor de altă seminție, pentru că zicea: „Numai așa voi șterge ocara mea, că am mințit prorocind risipirea cetății Ninive”.
Iar după ce a murit mama lui, au îngropat-o pe ea în Libanul Devorin. Iar el, locuind în pământul Asiriei, a murit acolo și a fost îngropat în peștera Kenezeului, fiind înainte de nașterea lui Hristos cu opt sute de ani.
Iar acum, stând înaintea lui Hristos Domnul în ceruri și săturîndu-se de vederea feții Lui, îl slăvește pe El cu prorocii și cu apostolii și cu toți sfinții în veci. Amin.
cititi mai mult despre Sfântul Proroc Iona si pe: doxologia.ro; ziarullumina.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org