Teofana Împărăteasa (Secolul al IX-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Teofana Împărăteasa

Sfânta Teofana (gr. Θεοφανώ – Theophano; 866/67 – 10 noiembrie 897) a fost o împărăteasă bizantină, soția împăratului Leon al VI-lea cel Înțelept.

Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face pe 16 decembrie.

Sfânta Teofana s-a născut și a crescut în Constantinopol. Era de neam din înalta noblețe constantinopolitană, din vestiții Martinachi (gr. Martinakios, care erau înrudiți cu dinastia bizantină amoriană[1]), fata lui Constantin și a Anei, amândoi de loc din Răsărit. Constantin și Ana se mâhneau și se întristau în fiecare zi că nu aveau copii, și chemau în ajutor pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunile lor și le făceau în cinstita biserică a Maicii Domnului din Vascu. Și se rugau, zicând: „Să ni se dezlege, Doamnă, stăpâna lumii, lipsa de copii, care ne topește pe noi, robii tăi!”.

Și pentru că s-au rugat cu credință au primit o fetiță. După ce a fost înțărcată și după ce a împlinit șase ani, a învățat Sfintele Scripturi și se împodobea cu tot felul de virtuți. Părinții vedeau toate acestea și se bucurau; se gândeau că nu-i departe ziua când vor culege roadele unui copil atât de bun.

Iar când copila a crescut și a întrecut pe cele asemenea ei, chiar pe cele mai bune dintre ele, s-a făcut căutare de către împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886) după o copilă frumoasă și virtuoasă, ca să fie dată soție fiului lui, Leon, viitorul împărat Leon al VI-lea cel Înțelept. Și au găsit împărații toate aceste bunătăți la Teofana, fiica lui Constantin și a Anei. Atunci toate s-au umplut de bucurie și de veselie.

Dar n-a trecut multă vreme și vicleanul diavol a semănat zâzanie în urechile împăratului Vasile, prin limba lui Santovarin, așa că împăratul a închis pe fiul său Leon împăratul, împreună cu soția sa, trei ani. De sfințirea bisericii Sfântului Prooroc Ilie s-a împăcat cu fiul său, și au ieșit împreună la slujbă.

Când împăratul Vasile l-a lăsat singur împărat pe fiul său Leon (886-912), din pricina bolii ce venise peste el, atunci cinstita împărăteasă Teofana trăia în palatele împărătești, dar se îngrijea de mântuirea sufletului ei. Socotea ca nimic mărirea împărătească, iar desfătările vieții, ca pe o pânză de păianjen și umbră, le disprețuia; nu înceta zi și noapte să slujească lui Dumnezeu cu psalmi, cântări și rugăciuni și să-L facă îndurător prin milostenii.

Purta haine înflorate de porfiră, era înveșmântată pe dinafară cu toate podoabele împărătești, dar pe sub podoabele acestea își chinuia în ascuns trupul în zdrențe.

Îi plăcea viețuirea schimnicească și disprețuia mesele bogate și scumpe; se hrănea cu pâine și cu legume. Dădea săracilor banii ce-i cădeau în mână și podoabele, socotite de lume de preț pentru desfătările vieții; dădea celor lipsiți hainele ei scumpe; îndestula cu cele de trebuință pe văduve și orfani; îmbogățea cu bani și cu moșii locașurile sărace ale monahilor.

Se îngrijea de slugi ca de frați; nu chema niciodată pe nimeni pe nume, ci tuturora le spunea: “Domnule”.

Nu rostea jurământ cu limba ei și nici minciună sau ocară nu ieșea de pe buzele ei. Niciodată nu a încetat să se întristeze și să jelească pe ascuns, să ude așternutul ei cu lacrimi. Cei din jurul ei vedeau patul ei acoperit cu așternuturi țesute cu aur; dar când se lăsa noaptea, împărăteasa părăsea patul și se culca jos, pe podea, pe care așternea o rogojină și zdrențe de păr. Se scula din ceas în ceas ca să înalte laude lui Dumnezeu.

De aceea, din pricina viețuirii sale prea aspre, s-a îmbolnăvit. Dar și boala a fost pentru ea prilej de înfrânare; n-a încetat să împartă pâine la săraci, iar gura ei, obișnuită cu grăirea dumnezeieștilor cântări, nu contenea să grăiască graiurile sfinte ale lui David; nu trecea cu vederea să laude de șapte ori pe zi pe Domnul.

Niciodată n-a dormit somn de odihnă fără lacrimi. O durea inima de suferințele celorlalți; se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi pentru ei; întindea mâna de ajutor celor osteniți, sprijinea pe văduve, era bucurie și mângâiere celor împresurați de necazuri și nevoi.

După moartea fiicei sale, Evdochia (în 892), împărăteasa a dorit să renunțe definitiv la lume și să se retragă într-o mănăstire, dar nu a obținut binecuvântarea de a face acest lucru de la părintele ei duhovnicesc, Sfântul Eftimie (viitor patriarh al Constantinopolului, prăznuit la 5 august).

Totuși, de dragul lui Hristos Teofana s-a lepădat de lume și de toate cele din lume; a luat jugul cel bun al Domnului, a ridicat pe umerii ei crucea și n-a fost lipsită de bunătățile cele făgăduite. Simțind că pleacă din trup și din lume, a chemat pe toți să o sărute cu sărutarea cea mai de pe urmă, și așa și-a dat în pace lui Dumnezeu sufletul, la 10 noiembrie 895. Teofana nu avea încă treizeci de ani când a murit. Imediat după trecerea ei la Domnul și înmormântarea ei în Biserica Sfinților Apostoli, minunile și vindecările s-au înmulțit la racla cu sfintele ei moaște, care este păstrată până în zilele noastre în biserica Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol

 

Tropar, glas 4:

Fiind atrasă cu dor de cele cerești, ai petrecut viața trăind îngerește pe pământ, O Teofana. Pentru aceasta te-ai învrednicit de darurile cerești împreună cu oștirile îngerilor și cetele sfinților, stând înaintea Împăratului a toate, pe care roagă-L să ne dăruiască nouă milă.

 

Viața Sfintei Împărătese Teofana

Fericită Teofana era cu nașterea și cu creșterea din Constantinopol, din seminție împărătească, rudenie a trei împărați și soție de împărat. Tatăl ei avea numele Constantin, fiind și cu dregătoria ilustrie, iar pe mama ei o chema Ana. Aceștia, viețuind în cinstită însoțire, erau sterpi, pentru care lucru pururea se mâhneau, căci nu aveau fii. Și doreau foarte mult rod însoțirii lor, deci se rugau Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare și, mergând de-a pururea întru cinstita ei biserică, cea din Forachia, își vărsau înaintea ei focul inimii lor, în rugăciunile cele cu osârdie: „Să se dezlege, o, Stăpâna lumii, nerodirea noastră, prin milostivirea ta și să primim naștere de fii de la Ziditorul, prin mijlocirea ta!”.

Ceea ce cereau cu credință au și dobândit. Cu darul aceleia către care se rugau cu osârdie au primit dezlegarea nerodirii lor. Deci au născut prunc, parte femeiască, și i-au pus numele de Teofana, care, de la al șaselea an al vârstei sale, a fost dusă la învățătură de carte și povățuită spre toată fapta cea bună. Și se vedeau, chiar din vârsta ei cea copilărească, semnele faptelor bune celor mari ce aveau să fie, precum și ale sfințeniei. De aceasta se bucurau foarte mult părinții, văzând obiceiurile ei cele bune și nădăjduiau că se vor mângâia cu a ei naștere de fii. Deci, luau seama la un tânăr asemenea ei, de neam bun și cu obiceiuri bune, cu care să o însoțească după lege, căci acum era în vârstă (n.r., la vârsta potrivită pentru căsătorie) și înflorea cu toate darurile, mai mult decât cele de vârsta ei.

În acea vreme s-a făcut cercetare de către împăratul Vasile Macedon ca să afle o fecioară bine împodobită cu fapte bune, pentru însoțirea fiului său, Leon, cel preaînțelept. Și, aflând pe Teofana mai frumoasă decât altele, a însoțit-o cu fiul său, care era acum și el împărat, săvârșind nunta cu multă bucurie și veselie. Trecând câtăva vreme, a semănat vrăjmașul viclean neghină între împărat și fiu, căci s-a ridicat cu mare mânie tatăl asupra fiului și luându-l pe el împreună cu soția sa Teofana i-a închis într-un loc întunecos, punând străji mari. Aceasta s-a făcut după răutatea cea ascunsă a vicleanului Teodor Santavarin, episcopul Evhaitei, care era vrăjitor și pe care nu-l iubea împăratul Leon.

Aceasta s-a început așa: murind feciorul cel mai întâi născut, cu numele de Constantin, împăratul Vasile se mâhni mult și plângea nemângâiat după el. Văzând vrăjitorul pe împărat în mare supărare, vrând să-l mângâie, a arătat cu vrăjile sale pe Constantin după moarte, venind spre el călare pe cal. Iar împăratul a cuprins pe fiul său în brațele sale și deodată nu l-a mai văzut. Se stinsese vrăjitoria. Atunci împăratul se sperie, crezând că ce văzuse era adevărat și foarte mult cinstea pe Santavarin, avându-l prieten apropiat și asculta de dânsul. Iar împăratul cel tânăr, Leon, fiind înțelept și temător de Dumnezeu, se scârbea de acel vrăjitor și, urându-l ca pe un vrăjmaș al lui Dumnezeu, nu-l băga în seamă.

Cugetând însă cum să aibă izbânda asupra împăratului Leon, deoarece îl trecea cu vederea, vrăjitorul a meșteșugit astfel: având prilej, s-a apropiat de împăratul Leon și, ca și cum i-ar dori binele și i-ar fi prieten, a zis: „Iată, tu ești împărat tânăr și ieși întotdeauna cu tatăl tău la vânătoare. Deci, ar trebui să porți la tine o săbioară, pentru vreo întâmplare, că uneori îți va trebui împotriva fiarelor, alteori o vei da tatălui tău la vreme de trebuință, iar altă dată, dacă niște vrăjmași – de care nu puțini are – ar năvăli asupra tatălui tău fără de veste, atunci, îndată scoțând săbioara cea purtată pe ascuns, vei răni pe vrăjmaș și vei salva pe tatăl tău”.

Aceste cuvinte înșelătoare ale acelui vrăjmaș ascultându-le tânărul împărat și nepricepând vicleșugul lui, a început a purta o sabie mică, când mergea la vânat sau oriunde ar fi mers cu tatăl său. După aceasta, vicleanul Santavarin a grăit în taină bătrânului împărat Vasile: „Iată, fiul tău Leon vrea să te omoare fără veste, pentru ca să împărățească el singur. Și acesta să-ți fie semnul gândului lui cel rău: când ieși la vânat și este și el, poartă în cizmă ascunsă o săbioară pregătită, ca să găsească vreme prielnică să te lovească fără veste și să te omoare. Dacă voiești să știi, încearcă a merge la vânat și, ieșind la câmp, poruncește să se caute ce are în cizmă și vei vedea de nu va fi așa, precum auzi de la mine”.

Deci, împăratul Vasile a luat pe fiul său cel tânăr și a ieșit la vânat. Fiind la câmp a poruncit să fie căutat în cizmă și a aflat o săbioară ascuțită la amândouă părțile și îndată s-a aprins de mânie asupra fiului său, socotind adevărate cele spuse lui; și nu asculta spusele împăratului Leon, că nu spre moartea părintelui său are săbioara, ci pentru oarecare primejdii și pentru păzirea vieții lui. Dar tatăl, fiind supărat, nu-l asculta și-l închise pe fiul său într-o casă întunecoasă din palat, împreună cu Fericita Teofana, soția lui, punând strajă puternică. Astfel a izbutit vrăjmașul vrăjitor, și chiar mai rău, căci împăratul voia să-i scoată ochii fiului său, dar s-au opus patriarhul și toată suita sa.

Și au stat nevinovatul împărat Leon și cu Fericita Teofana în acea închisoare întunecoasă mai mult de trei ani, nefăcând nici un rău. Acolo nu se îndeletniceau decât cu posturi și cu rugăciuni, tânguindu-se în închisoarea lor și punând înainte pe Dumnezeu – ca pe cel a toate văzător – martor pentru a lor nevinovăție. De multe ori încercă suita să roage pe împărat pentru ei, dar nu găsea prilejul.

Odată, însă, s-a ivit și acest prilej. În palat era un papagal, învățat să grăiască câteva cuvinte omenești, cu care învesela pe împărat și pe ceilalți. Papagalul avea colivia aproape de camera împărătesei, mama lui Leon, care tot timpul își jelea fiul: „Vai! vai! Fiul meu Leon!”. Pasărea a deprins și ea aceste cuvinte și odată, săvârșind împăratul praznicul Sfântului Ilie Prorocul, a chemat pe toți boierii la masă, poruncind tuturor să se bucure cu el de acel ospăț. Iar pasărea, grăind omenește, repeta întruna: „Vai! vai! Fiul meu Leon!”. Auzind acestea, toți boierii au lăsat masa, mâhnindu-se. Văzându-i împăratul mâhniți și negustând nimic și nebând nimic, îi întrebă care e pricina. Iar ei s-au sculat toți și, cu ochii plini de lacrimi, au zis: „Dacă o pasăre, care nu are înțelegere, se mâhnește pentru domnul său, care fără vină pătimește, și aceasta veșnic se tânguiește «Vai! vai! Fiule Leon!», dar noi care suntem făptură înțelegătoare și cuvântătoare, știind că fiul tău pătimește fără vină și numai din răutate omenească și clevetire rabdă mânia ta, cum să ne veselim, să mâncăm și să bem? Au nu noi trebuie să ne mâhnim? De a greșit fiul tău ceva, împărate, și ar fi vrut să ridice mâna asupra ta, apoi dă-ni-l nouă și-l vom face bucăți, iar dacă nu este vinovat întru nimic, precum știm, pentru ce-ți muncești sângele tău?”.

De aceste cuvinte umilindu-se împăratul, zdrobindu-și inima și fiindu-i jale, a poruncit îndată să scoată pe fiul său din închisoarea cea întunecoasă și să-i radă părul ce-i crescuse în întuneric, apoi, îmbrăcându-l în haine împărătești, să-l aducă la sine cu cinste. Și aducându-l, s-a sculat împăratul cu lacrimi și și-a îmbrățișat fiul său, l-a sărutat și l-a așezat iarăși la rânduiala cea dintâi. După aceasta a mai viețuit puțin și a căzut la boală și a murit, lăsând toată stăpânirea împărătească fiului său. Iar Leon, după moartea tatălui său, prinzând pe vrăjitorul Santavarin, a poruncit să-l bată și să-i scoată ochii și l-a surghiunit la Atena. Astfel s-a întors răutatea la capul său, care era cu credință maniheu, cu învățătura vrăjitor și cu fățărnicia creștin, iar cu dregătoria episcop, pe care împăratul Vasile îl socotea sfânt pentru minunile cele făcute cu vrăjile.

Iar Fericita Teofana, după închisoarea aceea, deși era împărăteasă se sârguia pentru mântuirea sufletească, nesocotind întru nimic slava cea împărătească și trecând cu vederea deșertăciunea vieții. Neîncetat, ziua și noaptea, avea pe buzele sale psalmi, cântări și rugăciuni și toată viața sa o petrecea întru plăcere de Dumnezeu și cu milostenii cântându-L. Iar cu trupul său niciodată nu se sârguia spre împodobire împărătească. Deși era pe dinafară împărăteasă, îmbrăcată cu podoabe scumpe, pe dedesubt era îmbrăcată cu haine aspre de păr, cu care-și chinuia trupul și-l omora. Viața ei era pustnicească, pentru că se hrănea numai cu pâine proastă și cu verdețuri uscate, iar mesele cele cu bucate multe cu totul erau urâte de dânsa. Bogăția cea agonisită și cinstită care intra în mâna ei o împărțea săracilor, scăpătaților, sărmanilor și văduvelor, iar hainele de mare preț și podoabele le dăruia în mâna acelora. Apoi, locașurile cele proaste în care locuiau cei ce petreceau viața monahicească erau înnoite de dânsa cu averi și cu toate cele de trebuință.

Astfel de sârguință și purtare de grijă avea pentru toți această împărăteasă iubitoare de Hristos. Iar pe slugile sale și pe robi îi avea ca pe niște frați și surori și nu striga pe nimeni cu nume prost, ci pe toți îi slăvea întru Domnul cu chemarea, cinstind numele fiecăruia, în oricare dregătorie și slujbă ar fi fost. Apoi, din gura sa n-a ieșit niciodată nici blestem, nici cuvânt mincinos, nici defăimare, nici clevetire, nimic rău. Teofana era către toți cu bunătate, căci plângea cu cei ce plângeau și se bucura cu cei ce se bucurau. Iar patul ei, deși era așternut cu vison și cu străluciri de aur împodobit, pe pământ avea așternută o rogojină proastă, ori pe oase ascuțite se pleca spre somn. Acel așternut în toate nopțile, ca David, îl uda cu lacrimi și foarte puțin somn având, îndată se scula spre lauda lui Dumnezeu. Ducea o viață atât de aspră, încât repede s-a îmbolnăvit de o mare boală trupească, însă cu sufletul n-a slăbit cu rugăciunile către Domnul și n-a încetat a învăța legile lui Dumnezeu, citind sfintele cărți, ori ascultându-le. Apoi, toată osârdia sa era să ajute întru totul pe cei năpăstuiți, să apere pe văduve și să îngrijească de cei săraci, să mângâie pe cei mâhniți și să șteargă lacrimile celor ce plângeau; și astfel s-a făcut maică a tuturor celor ce nu aveau scăpare și ajutor.

Viețuind în lume, Teofana s-a lepădat de toate cele lumești și a luat jugul cel bun al lui Hristos, iubindu-L; și Crucea luând-o a purtat-o pe umeri și desăvârșit a plăcut lui Dumnezeu. Simțind singură ieșirea sa din trup, a poruncit să vină toți la dânsa pentru despărțire. Apoi, dând tuturor sărutarea cea de pe urmă, a trecut de la împărăția cea pământească către cea cerească și a stat înaintea Împăratului Slavei, cu multe fapte bune fiind înfrumusețată și a fost rânduită în ceata sfinților celor ce bine au plăcut lui Dumnezeu, iar cinstitul ei trup a fost îngropat cu mare cinste.

Bărbatul ei, împăratul Leon preaînțeleptul, văzând viața soției sale, sfințenia ei cea mare și cinstind-o pe dânsa nu ca pe o soție, ci ca pe o doamnă a sa și mijlocitoare către Dumnezeu, a gândit ca mai înainte de vreme să zidească o biserică în numele ei. Iar sfânta înștiințându-se de aceasta, nu numai că n-a voit, ci l-a oprit cu totul pe el. De aceea biserica începută în numele ei a devenit biserica Tuturor Sfinților, iar cu sfatul întregii Biserici a așezat acest împărat ca să se serbeze praznicul tuturor sfinților în duminica cea dintâi după pogorârea Duhului Sfânt. Căci, zicea împăratul, că de va fi Teofana sfântă, apoi să se prăznuiască împreună cu toți sfinții, căreia și de la noi să-i fie cinste în veci. Amin.