Unirea la români Arhive - Uniti Schimbam

Articole

Unirea la români – episodul 6: Istoria Transilvaniei, a Bucovinei și a Basarabiei între revoluție și rusificare – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

29 martie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/377 vizite

Dacă unitatea instituțională a Principatelor s-a realizat sub sceptrul lui Cuza și al lui Carol I, destinul milioanelor de români aflați între granițele marilor imperii vecine a rămas, pentru multă vreme, o ecuație a supraviețuirii și a rezistenței culturale.

În Episodul 6 al serialului nostru, Alexandru Cristian Surcel analizează laboratorul identitar în care s-a călit conștiința națională dincolo de Carpați și de Prut. Trecem prin istoria Transilvaniei, de la autonomia voievodatelor medievale la trauma dualismului austro-ungar, explorăm liberalismul paradoxal al Bucovinei și pumnul de fier al rusificării forțate în Basarabia gubernială.

Este povestea unei generații care a transformat „primăvara națiunilor” de la 1848 într-un proiect politic pe termen lung, folosind petiția, școala și cuvântul tipărit ca arme de rezistență în fața deznaționalizării. Descoperiți cum scânteia aprinsă la Blaj, Cernăuți și Lugoj a menținut aprins visul Marii Uniri în cele mai negre perioade ale stăpânirii străine.

Unirea la români – episodul 6: Istoria Transilvaniei, a Bucovinei și a Basarabiei între revoluție și rusificare – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

29 martie 2026

Marea și tripla unire

Am putea trata fiecare din cele trei etape ale Marii Uniri separat, pentru că și istoria din spatele fiecăreia era diferită. Dar, de fapt, ele fac parte dintr-un șir de evenimente cu multiple fațete, dar și cu un numitor comun, care se întind pe o perioadă de zece ani, între 1914 și 1924. Iar fenomenele istorice care au condus către epopeea acestor zece ani se întind, în special în cazul Ardealului, pe sute de ani.

Revoluții. 1848.1905.

Anul 1848 aducea cu sine un seism care avea să cutremure cea mai mare parte a Europei. Îmbinând ideile democrației liberale cu cele republicane și cu aspirațiile de afirmare națională, primul an revoluționar internațional din istorie avea să fie descris de istoricii de mai târziu și cu sintagma de „primăvara națiunilor”. Începută în februarie 1848 la Paris, unde era înlăturat ultimul rege al Franței și era proclamată a doua republică, revoluția avea să se extindă ca o vâlvătaie.

La 15 martie, atingea Budapesta; în amintirea evenimentelor de atunci, datei respective îi corespunde azi Ziua Maghiarilor de Pretutindeni. Condus de Kossuth Lajos, guvernul revoluționar proclama reforme democratice, republica și independența Ungariei, pentru care revendica granițele medievale ale Coroanei Sfântului Ștefan. În replică, în mai 1848 delegații românilor se adunau în marea adunare națională de la Blaj, care prin programul adoptat cerea egalitatea în drepturi pentru români, reforme democratice și un statut de autonomie lărgită pentru Transilvania, însă erau respinse pretențiile Budapestei. Se punea chiar problema unirii tuturor provinciilor imperiului locuite de români într-o singură entitate politică și administrativă. Deși contestată chiar și la Viena, autoritatea Habsburgilor nu era însă pusă în discuție la Blaj, pentru că în ciuda divergenței ideologice constituia o pavăză în calea pornirilor anexioniste ale revoluționarilor maghiari, dar și ale grofilor unguri din Transilvania, ultimii de asemenea divergenți ideologic.

Poate cea mai importantă decizie a marii adunări de la Blaj a fost constituirea unei armate revoluționare românești, a cărei comandă a fost încredințată unui tânăr avocat numit Avram Iancu, provenit din Țara Moților, din Munții Apuseni, epicentrul răscoalei din 1784. La acel moment deja nobilimea maghiară organizase execuții sumare, iar armata revoluționară maghiară era pe punctul să declanșeze o invazie totală a Transilvaniei.

Peste destul de puțină vreme, războiul revoluționar cuprindea principatul, cu mari devastări și cu atrocități de ambele părți. Secuii își formaseră și ei propria armată revoluționară, care avea să lupte de partea Budapestei. Tot de partea Budapestei s-au poziționat din rațiuni ideologice și unii români, precum deputatul de Beiuș Ion Dragoș, mic nobil român bihorean, născut la Oradea, care va reprezenta partea maghiară în negocierile cu Avram Iancu, sau George Pomuț, viitorul voluntar al războiului de secesiune din Statele Unite și diplomat al SUA acreditat în Rusia, implicat în cumpărarea Alaskăi în anul 1867. Majoritatea românilor au fost însă de partea armatei lui Avram Iancu, care reușește, fortificată în Munții Apuseni, să reziste cu succes invaziei maghiare timp de aproape un an.

La 20 mai 1848, la câteva zile după Blaj, marea adunare națională a românilor din Bucovina era organizată la Cernăuți, fiind adoptat un program revendicativ care cerea desprinderea de Galiția și ridicarea la statutul de țară de coroană a imperiului, drepturi democratice, scoaterea de sub autoritatea mitropoliei din Karlowitz și înființarea unei eparhii ortodoxe românești etc. În fruntea mișcării revoluționare din Bucovina se plasa Eudoxiu Hurmuzachi, renumitul boier patriot colecționar de documente privind istoria românilor. Subsecvent, se formează gărzi naționale la Cernăuți și la Suceava, după modelul gărzii revoluționare din Viena.

Mari adunări ale românilor au loc și la Lugoj, cea mai importantă fiind cea din iunie 1848, la care românii din Banat și Ungaria (adică celelalte provincii vestice) își afirmau pretențiile pentru o autonomie lărgită, folosirea limbii române în administrație, justiție și educație, propriile scaune episcopale ortodoxe, înarmare în vederea apărării revoluției etc. Dieta Ungariei și guvernul Kossuth vor fi însă refractare, acceptând să facă concesii de-abia în aprilie 1849, când revoluția ungară era pe punctul de a fi reprimată. Liderul charismatic al revoluționarilor români bănățeni a fost Eftimie Murgu, proclamat de oamenii adunați la Lugoj „căpitan al Banatului”.

Spre deosebire de provinciile românești aflate sub controlul Vienei, în Basarabia nu au avut loc evenimente comparabile, deși a existat simpatie pentru evoluțiile din celelalte provincii românești. Probabil și pentru că tot Imperiul Rus a fost foarte puțin afectat de valul revoluționar. În vecinătatea Basarabiei, Frăția Panslavă „Sfinții Chiril și Metodiu” a patrioților ucraineni fusese destructurată de Ohrana (poliția politică a monarhiei Romanovilor) și de celelalte autorități țariste în chiar anul anterior „primăverii națiunilor”, 1847. La Chișinău apare totuși pentru scurt timp un ziar în limba română intitulat „Românul”, suprimat prin intervenția autorităților.

Revoluția de la 1848 marchează însă mutarea epicentrului construcției naționale românești din Ardeal în Valahia și Moldova. Deși în Moldova a avut loc în martie 1848 doar o mișcare petiționară rapid suprimată de abilul și cinicul domnitor Mihail Sturdza, iar în Valahia revoluția va dura din 11 iunie până la 13 septembrie 1848, când este reprimată de intervenția armatei otomane, este momentul definitoriu pentru o întreagă generație de oameni politici și viitori oameni de stat din cele două voeivodate devenit principate, cunoscuți sub denumirea generică de pașoptiști, de a căror carieră ulterioară se leagă unirea Principatelor, modernizarea accelerată, marile reforme ale perioadei Cuza, prima Constituție, independența, unirea Dobrogei, proclamarea regatului și, mai ales, formularea proiectului de țară întins pe șapte decenii ce ducea spre Marea Unire.

Într-o primă fază, forțați să ia calea exilului, înainte de a forma un lobby foarte activ cu epicentrul la Paris, pașoptiștii din Moldova și Valahia ajung în Bucovina și în Ardeal, unde pe lângă încropirea de noi programe de reforme pentru cele două principate dunărene, se implică în evoluțiile locale. În mod special Nicolae Bălcescu, unul dintre fruntașii cei mai de substanță ai revoluționarilor din Valahia, își asumă rolul de a intermedia între armata lui Avram Iancu și guvernul lui Kossuth Lajos, în speranța de a opri războiul revoluționar și de a salva revoluția, care în primăvara anului 1849 se confrunta cu o ofensivă a armatei imperiale ruse, venite în ajutorul monarhiei habsburgice în baza înțelegerilor Sfintei Alianțe, marele pact antirevoluționar și antirepublican agreat în anul 1815, la finalul războaielor napoleoniene. Deși Bălcescu fusese cel care prin celebra sa carte „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” începuse mitologizarea figurii unificatorului de la 1600 și lansase cu subiect și predicat ideea unirii politice a tuturor românilor, el era totodată posesorul unei viziuni internaționaliste revoluționare liberale, avea contacte extinse în mișcarea revoluționară internațională și în special în Franța, unde participase la revoluție în februarie 1848, și preconiza unirea românilor realizându-se sub forma unei uniri a României cu Ungaria.

În cele din urmă însă, armistițiul dintre români și maghiari a intervenit prea târziu, pentru a salva un regim de la Budapesta care, pe lângă confruntarea cu armatele imperiale rusă și austriacă, se împrăștiase în războaie revoluționare cu popoarele pe care încerca să le domine sub pretextul restaurării Ungariei Mari. Revoluția a fost pe deplin înfrântă, iar guvernul noului Kaiser austriac, Franz Joseph, care avea să domnească până în timpul primului război mondial, impunea un regim neoabsolutist dur. În timp ce revoluționarii români, slovaci, croați, sârbi, ruteni din Transcarpatia, care luptaseră împotriva regimului Kossuth, erau decorați de împărat (Avram Iancu a refuzat decorația și a refuzat și întâlnirea cu Franz Josef, când acesta a vizitat Transilvania), un întreg lot de generali maghiari era executat la Arad, iar Ungaria ca țară de coroană a Habsburgilor era micșorată.

Printre altele, Banatul și Voivodina erau desprinse de Ungaria și constituite într-o province separată. Pretențiile sârbești de mai târziu asupra Banatului s-au născut și în urma acestor câțiva ani în care provincia istorică locuită majoritar de români a fost comasată cu provincia istorică învecinată, locuită preponderent de sârbi.

Ideile „primăverii națiunilor” nu aveau însă să moară, ci treptat foștii revoluționari aveau să se transforme în respectabili oameni politici, care își vor promova ideile reformiste pe căi legale. Deși, cu excepția Franței unde s-a produs schimbarea de regim, Sfânta Alianță funcționase și stopase revoluțiile din restul Europei, acest pact avea să fie cel care avea să devină caduc. Iar la doar 8 ani după revoluție marile puteri europene se contrau în primul război continental de după războaiele napoleoniene, războiul Crimeii.

De acesta se leagă, în istoria românilor, momentele cheie despre care am povestit în episoade anterioare: întoarcerea acasă, pentru 22 de ani (1856-1878; exact ca și între 1918 și 1940), a unei părți a sudului Basarabiei, Unirea Principatelor Române, cunoscută și ca Mica Unire, reformele fecundei perioade a domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), instaurarea monarhiei constituționale odată cu principele străin, Carol I (1866-1914), și cu prima Constituție a României (1866), declararea independenței (10 Mai 1877), războiul de independenșă și unirea Dobrogei (1877-1878), proclamarea regatului (1881).

Toate aceste evenimente care transformau două principate ce greu își construiau calea dintr-un Ev Mediu mult întârziat către modernitate într-un stat-națiune modern, cu un regim constituțional și cu stat de drept și democrație în stadii incipiente, nu aveau cum să nu reverbereze în provinciile învecinate locuite de milioane de români. În special într-un imperiu al Habsburgilor care-și căuta un nou echilibru.

Regimul neoabsolutist nu era un răspuns pe termen lung. Restabilizase imperiul, dar nu rezolva tensiunile a căror acumulare cauzase explozia socială din anul 1848. Așa că prin 1861 la Viena începea experimentul liberal. Monarhia făcea concesii aspirațiilor popoarelor supuse.

Pentru românii din Transilvania părea să fie o șansă istorică. Se reînființa după 150 de ani o mitropolie ortodoxă românească, la Sibiu, oraș care începea să ia locul Blajului drept centru al românismului din provincie. Iar primul mitropolit, Andrei Șaguna, urmașul unei familii de refugiați aromâni, era un fost protagonist al revoluției de la 1848 în versiunea românilor ardeleni. Noua dietă convocată în 1863 tot la Sibiu, cu participarea românilor, cum nu se mai întâmplase din secolul al XIV-lea, vota ca limba română să devină limbă oficială a Transilvaniei alături de maghiară și germană. Nu avea însă să fie ceva de durată, pentru că o altă dietă, dominată de maghiari, convocată la Cluj în 1865, avea să voteze pentru unirea cu Ungaria.

Regimul liberal nu a fost la fel de promițător pentru românii din Banat. La instaurarea sa provincia creată împreună cu Voivodina în 1849 era din nou absorbită în Ungaria.

Acesta era doar începutul. Kaiserul de la Viena favoriza mai degrabă o ordine conservatoare. Iar un joc diplomatic foarte inteligent al aristocraților maghiari, cu seducția și influențarea împărătesei Sissi, a determinat chiar geneza ideii unei duble monarhii. Practic Ungaria să obțină la masa verde tot ceea ce nu reușise să ia pe calea armelor în 1848: suveranitate, autoguvernare, granițele istorice din perioada de maximă expansiune a vechiului regat maghiar, acceptând în schimb ca împăratul austriac Franz Joseph să fie rege la Budapesta, iar dinastia imperială austriacă să fie și dinastia regală ungară. Cu siguranță că și consolidarea unor state-națiune învecinate, înrudite cu milioane de supuși ai imperiului, precum România și Serbia, a contat.

Austro-Ungaria devenea o realitate constituțională și politică în 1867, chiar anul următor eșecului desfacerii Unirii Principatelor prin revolta antiunionistă de la Iași, instigată de agenții Rusiei, precum și al edificării în România a monarhiei constituționale. În baza rezoluției dietei de la Cluj din 1865, Transilvania era și ea ajudecată Ungariei, însă de data aceasta, pentru prima dată, fără a mai avea un statut de autonomie. În definitiv, marele principat de sub Habsburgi era fostul principat autonom de după 1541, care la rândul său continuase voievodatul întemeiat în cadrul Regatului Ungariei în 1176, care și el își avea rădăcinile în terra Ultransilvana a secolelor IX-X, condusă la sosirea maghiarilor de românul Gelu. Noul regat maghiar era ceea ce vechiul regat medieval nu fusese niciodată: un stat național unitar, deși doar jumătate din populația sa era maghiară și vaste teritorii cuprinse între granițele sale aveau majorități locale românești sau slave.

Românii din Transilvania au refuzat să accepte imediat noua stare de lucruri, așa că atunci când în 1869 a fost constituit Partidul Național al Românilor din Transilvania, acesta a adoptat tactica pasivismului, practicând activismul civic, dar nu și participarea în alegerile pentru parlamentul unui stat pe care refuza să-l recunoască. Situația era întrucâtva diferită în Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, regiuni care în 1867 făceau deja parte din Ungaria; Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria, deși constituit tot în 1869 și cu obiective asemănătoare, a adoptat tactica activismului, adică al participării la campaniile electorale și la alegeri.

În principiu, noul Regat al Ungariei era o monarhie constituțională democratică, după standardele predominante în Europa celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. În practică vorbim însă de un regim hibrid, cu aspecte democratice, dar în care, prin prisma votului cenzitar, cei mai mulți cetățeni nu puteau influența agenda politicienilor. În acest sistem, care excludea din start femeile, dreptul de vot era condiționat pe criterii de avere, cetățenii bărbați fără proprietăți fiind lipsiți de dreptul de a alege și de a fi aleși, iar cei cu proprietăți fiind împărțiți în colegii electorale în funcție de avere. Drept rezultat, săracii nu aveau practic niciun cuvânt de spus, iar bogații și foarte bogații aveau o influență mult peste ponderea lor demografică concretă. În politica maghiară acesta era și un mecanism de menținere a supremației ungurilor, în rândurile cărora, din motivele istorice deja explicate, procentul de proprietari bogați era net superior celui existent în cadrul populațiilor românești sau slave.

Asta a însemnat că, atunci când guvernele de la Budapesta au pus presiune pe români pentru maghiarizarea școlilor cu predare în limba română, pentru limitarea presei și publicațiilor de limbă română și diferite alte măsuri destinate maghiarizării forțate, aceste politici au putut fi întâmpinate cu rezistență civică, dar nu și contracarate eficient și suficient în parlamentul maghiar.

Până în 1881 devenise clar că alipirea Transilvaniei la Ungaria era, din perspectiva Vienei, definitivă. Prin urmare, existența a două partide românești separate era mai degrabă contraproductivă, în condițiile în care interesele comunităților românești din Ardealul în sens larg deveniseră convergente. Așa că, în anul în care România devenea regat, Partidul Național al Românilor din Transilvania fuziona cu Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria, formând Partidul Național Român. Acesta avea să alterneze tacticile pasivismului și activismului, în condițiile limitative ale votului cenzitar.

Probabil cea mai răsunătoare inițativă a PNR dinainte de primul război mondial a fost Memorandumul din 1892. La exact 101 ani după Supplex Libellus Valachorum, românii adresau o nouă petiție privind drepturile lor, cu un număr mare de semnatari din rândurile elitei românești. Deși nu era de natură să producă prin sine efecte juridice, Memorandumul a stârnit reacția isterică a statului maghiar, care s-a tradus prin arestarea, anchetarea și trimiterea în judecată a semnatarilor, în cadrul a ceea ce a intrat în istorie drept Procesul Memorandiștilor. Procedând astfel, guvernul de la Budapesta a reușit să consacre mișcarea memorandistă în istorie, să le confere memorandiștilor o alură eroică și să adauge noi motive de iritare ale populației românești față de guvernarea maghiară. În urma acestei represiuni, aderența și influența PNR a crescut.

Așa cum am precizat deja, în aprilie 1849 românilor din Bucovina li se satisfăcuse cea mai importantă revendicare din timpul revoluției: desprinderea de Galiția și constituirea în țară de coroană sub forma Ducatului Bucovinei. Titlul de duce al Bucovinei s-a adăugat listei de titluri deținute de împăratul Franz Joseph. În 1867, cu prilejul constituirii dublei monarhii Austro-Ungaria, Bucovina, spre deosebire de celelalte teritorii locuite de români, devenea parte a Imperiului Austriei.

În principiu, și în acesta vorbim tot de un regim mixt, cu nuanțe democratice, dar construit pe fundația reprezentată de votul cenzitar. Însă, în chestiunea naționalităților, Viena s-a dovedit mult mai relaxată decât Budapesta, mai conștientă că trebuie să acomodeze un stat multinațional și că germanizarea nu poate fi promovată agresiv. Prin urmare, în 1871, manifestările românești de la Mânăstirea Putna, dedicate împlinirii a 400 de ani de la ctitorirea lăcașului ales de Ștefan cel Mare spre a-i servi de loc de odihnă, nu au fost în vreun fel împiedicate de autorități. În 1875, austriecii au înființat Universitatea din Cernăuți și, în același an, au permis constituirea Mitropoliei Bucovinei, ca mitropolie ortodoxă românească. Aceasta avea să comande construcția Palatului Metropolitan, azi sediu al universității și monument istoric și de arhitectură inclus în Patrimoniul Universal UNESCO.

Represiunea nu a lipsit cu totul. Mărturie stă cazul Soceității studențești „Arboroasa”, interzisă de autoritățile austriece și ai cărei membri au fost arestați și judecați într-un proces celebru în epocă. În urma detenției din timpul acestui proces, remarcabilul compozitor Ciprian Porumbescu s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală care făcea ravagii în secolul al XIX-lea și care avea să determine moartea sa timpurie.

Dar, trăgând linie, cum conchidea un personaj din celebrul roman „Pădurea spânzuraților”, românii din Bucovina, spre deosebire de cei din Ardeal și din Basarabia, se bucurau de „libertate”. Acest fapt a făcut ca membrii Partidului Național al Românilor din Bucovina să găsească spațiul necesar conflictelor intestine, atât de specifice etos-ului românesc. Au apărut două facțiuni, cea zisă a „bătrânilor”, care a păstrat identitatea partidului și care s-a orientat spre o politică de mai deplină colaborare cu Viena, precum și cea a „tinerilor”, mai radicali și mai refractari față de Imperiul Austriac, condusă de cavalerul Iancu de Flondor din Storojineț (pe scurt, Iancu Flondor). Această din urmă grupare s-a scindat într-un partid separat, numit Partidul Național Popular al Românilor din Bucovina.

În Basarabia, autoritățile țariste urmăreau „cu atenție și îngrijorare” cum la vest de Prut se construia un stat-națiune românesc, cu aspirații de modernizare și pro-occidental, care pe deasupra reușea să includă între 1856 și 1878 și o parte din sudul oblastiei desprinse din Moldova istorică. Chiar dacă populația românească nu arăta mari semne de revoltă, guvernul de la Sankt Petersburg a simțit nevoia să strângă șurubul, golind complet de conținut statutul de autonomie. Iar în 1870, după eșecul tentativei instigate de Rusia de desfacere a Micii Uniri, Basarabia era redusă oficial la statutul de gubernie; o simplă provincie, fără niciun dram de autonomie sau de statut personalizat.

Mai mult, nu doar că limba română fusese complet eliminată din școli și din serviciul religios și că nu erau permise niciun fel de publicații decât în limba rusă, dar în anul 1867 la Chișinău au fost strânse și arse toate cărțile vechi, majoritatea religioase, scrise sau tipărite în limba română, pe care autoritățile le-au putut găsi.

Astfel de abuzuri au putut avea loc în condițiile în care Imperiul Rus era o monarhie absolută, de fapt ultima monarhie absolută a Europei, un regim chiar mai închistat decât Austro-Ungaria sau Imperiul Otoman, care în mod obișnuit își deporta disidenții în Siberia, iar pe unii chiar îi executa, în timp ce pentru trupele de cazaci o distracție obișnuită era declanșarea pogromurilor asupra evreilor (unul din cele mai mari, la Chișinău în 1903). „Primăvara națiunilor” o ocolise, însă doar pentru câteva decenii.

În 1905, în urma înfrângerii suferite în războiul cu Japonia, în Rusia izbucnea revoluția. Haotică, formată dintr-un lung șir de acțiuni disparate ce aveau să continue până prin 1907 (când o reflexie a lor avea să fie și răscoala țărănească în stil medieval din România), această primă revoluție rusă nu a avut cum să câștige. Și totuși ea a adus anumite schimbări. O constituție și un prim parlament, Duma, al cărui nume îl reproduce camera inferioară a parlamentului Federației Ruse de azi. Și care avea să fie destul de repede dizolvat de țarul Nicolae al II-lea.

Dar, cel mai important pentru noi, revoluția din 1905 a adus un plus de libertate pentru popoarele încarcerate, obligate să facă parte din Imperiul Rus. În Basarabia au putut apărea un număr de publicații periodice, precum și cărți în limba română, scrise încă cu alfabet chirilic, cel pe care localnicii îl puteau citi, în timp ce restul spațiului românesc trecuse la alfabetul latin. Unele redacții au devenit adevărate organizații civice dedicate cauzei emancipării românilor basarabeni, precum din 1913 redacția ziarului „Cuvânt Moldovenesc”, din care făceau parte tineri din elita boierească, ca de exemplu Pantelimon „Pan” Halippa.

Pumnul de fier al Rusiei însă doar îmbrăcase o mănușă de catifea. Așa că orice acțiune mai îndrăzneață putea atrage consecințe severe. Tot în 1913, în orașul Balta, azi în partea transnistreană a regiunii Odesa, Ucraina, fostă capitală a RASS Moldovenești între 1924 și 1928, încercării de introducere a serviciului divin în limba română i s-a răspuns cu un atac al cazacilor, soldat cu aproximativ 60 de morți.

***

De la munții Apuseni ai lui Avram Iancu, până la redacțiile cenzurate din Chișinău, perioada 1848-1905 a fost una a rezistenței disperate, dar și a speranței. Românii au învățat să folosească legile imperiilor împotriva propriilor asupritori, pregătind terenul pentru ceea ce părea de neconceput: prăbușirea vechii ordini mondiale.

Cum a transformat Primul Război Mondial acest „butoi de pulbere” într-o oportunitate unică pentru națiunea română? Și cum au reușit elitele din provinciile istorice să se sincronizeze cu Bucureștiul în momentul critic?

Citește în Episodul 7: Epopeea Marii Uniri: De la tranșeele Marelui Război la Alba Iulia – analiza finală a procesului care a reîntregit harta României.

Unirea la români – episodul 5: Cadrilaterul și istoria unei uniri imposibile – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

29 martie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/97 vizite

În timp ce Regatul României își consolida independența și coroana, privirile politicienilor de la București se îndreptau tot mai des către sudul Dunării. Acolo, în inima Peninsulei Balcanice, sute de mii de aromâni și meglenoromâni își căutau un destin sub presiunea unor imperii în agonie și a unor naționalisme vecine tot mai agresive.

În Episodul 5, Alexandru Cristian Surcel ne propune o incursiune în istoria Cadrilaterului – un teritoriu care a reprezentat, pentru o scurtă perioadă, soluția unei „uniri imposibile”. Descoperiți cum a ajuns Dobrogea de Sud să fie „noua patrie” a românilor balcanici, ce a însemnat trauma de la 1913 cunoscută sub numele de „Trinaisi gudina” și cum s-au prăbușit speranțele de colonizare sub povara revizionismului și a jocurilor de putere din cel de-al Doilea Război Mondial.

Unirea la români – episodul 5: Cadrilaterul și istoria unei uniri imposibile – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

29 martie 2026

“Trinaisi gudina” sau cum s-a realizat unirea imposibilă

Remarcabilul poet și prozator George Topârceanu povestește în memorialistica lui despre primul război mondial cum, în 1916, militarilor români luați prizonieri în timpul tragicei bătălii de la Turtucaia, bulgarii le strigau de-a lungul drumului lor către lagărele din Pirin, în partea bulgară a Macedoniei, revanșard, „trinaisi gudina” adică „anul 13”. Era ceva ce, trei ani mai târziu, nu fusese uitat și nici iertat.

Primii ani ai secolului XX găseau Peninsula Balcanică cu renumele consacrat de „butoiul de pulbere al Europei”. Izbucnirea aici a unui război mai mare sau mai mic era mai mult o chestiune de când, nu una de dacă. Inclusiv incidentul care a servit de pretext pentru dezlănțuirea în 1914 a „Marelui Război” ce a înghițit întreaga lume s-a petrecut în această regiune tulburată a Balcanilor: atentatul de la Sarajevo împotriva arhiducelui Franz Ferdinand de Habsburg, prințul moștenitor al Austro-Ungariei, căruia i-au căzut victimă atât el, cât și soția.

Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878 schimbase fundamental balanța de putere din Balcani. Aflate anterior într-o stare de formală dependență față de Imperiul Otoman, României, Serbiei și Muntenegrului li se recunoscuse statutul de state independente și suverane. Bosnia și Herțegovina, inclusiv locul viitorului atentat din 1914, trecuseră sub protecția dublei monarhii Austro-Ungaria, care controla deja cea mai mare parte din Balcanii de Vest și care ulterior avea să le anexeze. Bulgaria trecea de la regimul de pașalâcuri, la statutul deținut anterior de vecinele sale de la nord și de la vest: monarhie autonomă, autoguvernată, dar având încă un statut formal de dependență față de Imperiul Otoman. Acest lucru avea să schimbe după exact treizeci de ani, în 1908, cînd Bulgaria devenea la rândul său un stat suveran și independent.

În primii ani ai secolului XX, teritoriul european al Imperiului Otoman fusese restrâns la un fel panglică orizontală de teritoriu care includea teritoriile locuite preponderent de albanezi, apoi Epirul, Macedonia, Tracia de Sud și Rumelia, regiuni cu o populație pestriță în care creștinismul ortodox coexista cu cel catolic și cu mozaismul, dar mai ales cu islamul sunnit, și în care turcii se intersectau cu grecii, cu bulgarii, cu albanezii, cu pomacii (bulgari musulmani) și cu vlahii vorbitori ai dialectelor aromân (macedoromân) și meglenoromân. Din perspectiva sultanului și a guvernului de la Constantinopol (Istanbul), fiecare religie și confesiune forma un milet, cu un anumit statut de recunoaștere în cadrul Imperiului. În materia etnonațională, Imperiul Otoman era, de departe, dintre cele mai tolerante, căci nu ducea politici de deznaționalizare și asimilare forțată și permitea într-o destul de mare măsură statelor vecine să aibă legături strânse cu comunitățile etnice înrudite.

Chiar și România era un beneficiar al acestor politici. Încă din 1865, la Mânăstirea Sfinții Apostoli din București, fusese inaugurată prima școală pentru aromânii din sudul Peninsulei Balcanice, iar la foarte puțin timp după aceea, în 1867, prima școală românească fusese inaugurată la Avdela, localitate aromână aflată azi în Grecia. Ulterior, aveau să fie construite și inaugurate și alte școli primare și gimnaziale, inclusiv patru licee, la Bitolia (azi Macedonia de Nord), Salonic și Grebena (Grecia actuală), precum și Curcea/Korce (Albania). De asemenea, numărul bisericilor în care se oficia în limba română ajungea în primii ani ai secolului XX la circa treizeci.

Punctul culminant fusese adoptarea la 10 Mai 1905 a unei iradele (edict al sultanului) care recunoștea aromânii și meglenoromânii ca formând un milet românesc separat, cu drepturi de autonomie administrativă și judiciară. Data iradelei nu fusese aleasă întâmplător, ci constituia un gest de curtoazie adresat Regelui Carol I (1866-1914). Singura doleanță care nu se realiza în ciuda tuturor eforturilor era înființarea unei episcopii, arhiepiscopii sau mitropolii a ortodocșilor vorbitori de dialecte ale limbii române din Balcani, așa cum fusese în Imperiul Bizantin Mitropolia Vlahilor (de ce nu, poate chiar o reactivare a acesteia?…).

Azi, această iradea este evenimentul de care se leagă Ziua Națională a aromânilor, pe care unii o celebează la 10 Mai ca Ziua Românității Balcanice, în privința căreia Parlamentul României a adoptat și o lege, iar alții, doritori de statut de minoritate națională în România, o marchează pe 23 mai, profitând de diferența dintre calendarele iulian și gregorian pentru a o decupla în percepția publică de legătura sa cu fosta Zi Națională a Regatului României.

Veți întreba poate ce legătură au toate acestea cu „trinaisi gudina” și cu frustrarea bulgarilor legată de români pentru cele întâmplate în anul 1913? Ei bine, au legătură sub două aspecte: cele întâmplate în anii 1912-1913 au pornit de la dorința statelor balcanice de a pune capăt definitiv prezenței în peninsulă a ocupantului otoman, iar ceea ce a făcut România în contextul respectiv era punerea în practică a unei anumite viziuni privind rezolvarea problemei vlahilor din Balcani (nu exclusiv, dar în mare măsură). Evenimentele Republicii de la Crușova din 1903, insurecție independentistă condusă de aromânul Pitu Guli și sponsorizată de Bulgaria, precum și războiul de gherilă care a izbucnit subsecvent și i-a opus, sub nasul autorităților otomane, pe comitagii bulgari, sprijiniți de guvernul de la Sofia, și aliați cu armatolii vlahi, antarților infiltrați din Grecia, în majoritate cretani, susținuți însă și de localnicii greci sau grecomani (albanezi, bulgari sau vlahi care, interesat sau sincer, susțineau cauza grecească), a convins tot mai mult Bucureștiul că soluția pe termen lung pentru populațiile înrudite din acea parte a lumii nu se găsește acolo.

Pe de altă parte, întorcându-ne la Tratatul de pace de la Berlin din 1878, acesta stabilise alipirea la România a provinciei Dobrogea până la granița care există și azi. Dar Podunavia în care domniseră ca despoți Dobrotici și Mircea cel Bătrân se întindea până la un hotar care lega orașul Silistra, anticul Durostorum, încă numit Dârstor în secolele XIV-XV, de portul maritim Varna. Această extindere spre sud fusese realizată prin campaniile militare ale lui Dobrotici, însă cu siguranță teritoriul istoric al Dobrogei se întindea până la poalele Munților Balcani, incluzând orașul Balcic (anticul Dionyssopolis, unde avea să fie găsită o foarte informativă inscripție despre regele Burebista, dedicația pentru Acornion, cetățean al orașului și sfătuitor de încredere al fondatorului regatului Daciei).

Prin urmare, România nu era foarte fericită cu faptul că în 1878 nu se unise cu ea întreaga Dobroge. Însă la rândul său Bulgaria considera Dobrogea o provincie istorică bulgărească, doar făcuse parte din hanatul bulgar și din primul țarat bulgar și pentru câțiva ani și din Imperiul Asăneștilor. Și, de fapt, naționaliștii bulgari nu visau doar ca și Dobrogea românească să fie alipită Bulgariei, ci proiectau o Bulgarie Mare care să se întindă până în sudul Basarabiei, pe motiv că acolo, după 1812, Rusia țaristă colonizase un număr destul de important de refugiați bulgari.

În anul 1912, Grecia, Muntenegru, Serbia și Bulgaria s-au aliat pentru a elimina o dată pentru totdeauna Imperiul Otoman din Europa. Izbucnea astfel primul război balcanic. De data aceasta nici Rusia, nici Austro-Ungaria nu interveneau direct în conflict; dar ele nu erau nici absente, pentru că Rusia acorda sprijin Serbiei, iar Austro-Ungaria Bulgariei. România nu participa nici ea la ostilități, dar era foarte implicată în proclamarea unui nou stat național suveran și independent: Albania.

Bucureștiul nu susținea numai mișcarea de emancipare națională a populațiilor de vlahi vorbitori de limbă română, ci mai în general mișcările pentru eliberare ale popoarelor balcanice. Bulgarii fuseseră primii beneficiari înainte de războiul ruso-româno-turc din 1877-1878. Apoi, România devenise marea sprijinitoare a mișcării naționale albaneze, iar Bucureștiul principalul centru unde activau ideologii și fruntașii acesteia. În 1912, în contextul înfrângerilor suferite de Imperiul Otoman, cu care albanezii, convertiți în majoritate la islam, conviețuiau destul de mulțumiți, liderii naționaliști albanezi au făcut drumul de la București la Tirana pentru a proclama independența Albaniei.

Noul stat avea drept imn cântecul patriotic românesc „Pe al nostru steag e scris Unire” cu versurile schimbate și reunea teritoriile cu populație albaneză care nu fuseseră adjudecate de Grecia sau de Serbia. Iar România era pe punctul să dea Albaniei și un rege, în persoana prințului Wilhelm de Wied, nepotul Reginei Elisabeta a României, care și-a trăit cea mai mare parte a vieții la București și care este înmormântat în Biserica Luterană din apropierea Sălii Palatului. Domnia lui, în 1914, ținuse numai câteva luni.

După încheierea luptelor, deși urma să ia partea leului, Bulgaria era profund nefericită că trebuia să împartă teritoriul câștigat, pe care ea îl considera teritoriul său național. Așa că se pregătea să anexeze tot și să provoace astfel un război cu foștii aliați. Însă pentru a-și asigura spatele, în ianuarie 1913, la Sankt Petersburg, guvernul bulgar semna un acord cu guvernul român prin care dădea satisfacție unei vechi doleanțe de la București și ceda României orașul Silistra. România îl cerea demult din motive strategice, de configurație a graniței. În 1878, în ciuda configurației geografice, Silistra fusese lăsată Bulgariei, pentru motivul că orașul ar fi fost populat preponderent de bulgari; deși aici funcționa o școală românească.

Nu mult după aceea izbucnea al doilea război balcanic, între Bulgaria, pe de o parte, și Grecia, Serbia și Muntenegru, de cealaltă parte. Imperiul Otoman își vedea șansa de a recupera o parte din teritoriul pierdut în 1912 și se alătura coaliției antibulgare. România, în cluda acordului legat de Silistra, decidea să treacă Dunărea împotriva Bulgariei, într-o operațiune ce-și propunea pacificarea Balcanilor. Cum armata bulgară era desfășurată în sud, trupele române nu au întâmpinat rezistență și au avansat rapid spre capitala Sofia. Cele mai mari probleme întâmpinate în această campanie au ținut de slaba aprovizionare și de o epidemie de holeră.

Avansul armatei române a obligat Bulgaria să capituleze. În același an 1913 s-a și organizat conferința de pace la București. Prin tratatul rezultat este consfințită independența Albaniei, în granițele pe care le are și azi. Kosovo devine al Serbiei, Epirul în mare parte și Pindul al Greciei, iar Macedonia este împărțită cu trasarea granițelor actuale între Grecia, Bulgaria și Serbia (azi în locul Serbiei este Macedonia de Nord). Imperiul Otoman își recuperează teritoriul european până la granițele din prezent. Bulgaria păstrează și o ieșire la Marea Egee prin Tracia de Sud, pe care însă o va pierde în favoarea Greciei în urma înfrângerii din primul război mondial.

Țara noastră își realizează și ea în mare obiectivul legat de Dobrogea. Cele două județe de nord-est ale Bulgariei sunt alipite României; unul va fi numit și de români, ca și de bulgari Caliacra, iar celălalt va primi numele de Durostor (de la Durostorum). Regiunea este denumită și Cadrilater, din cauza formei sale de trapez cu patru laturi. Ea a fost identificată cu Dobrogea de Sud, ceea ce e parțial corect, cu mențiunea că o parte din județul Durostor, cu orașul Turtucaia (azi Tutrakan) nu a făcut niciodată parte din thema Podunavion și din despotatul ulterior, din care a făcut în schimb parte și regiunea litorală de la sud de Balcic, până acolo unde încep Munții Balcani.

Planul României cu această regiune era să faciliteze o unire imposibilă. Alipirea ei la România nu a fost lipsită de critici, deoarece situația demografică în anul 1913 nu era prea favorabilă. Comunitatea majoritară era cea a turcilor și tătarilor musulmani, urmați însă nu de români, ca în Dobrogea de nord și centrală în 1878, ci de bulgari. După unele surse, turcii și tătarii reprezentau undeva la 46%, iar bulgarii pe la 42% din totalul populației. Toponimia românească din regiunea Caliacrei arăta că, mai demult, ponderea românilor în această regiune fusese mult mai mare. Însă în 1913 românii, alături de găgăuzi, greci etc. reprezentau doar 12% din populație.

România a decis însă că Dobrogea de Sud va fi pusă la dispoziție aromânilor și meglenoromânilor pentru colonizare. Bucureștiului îi era evident că o unire cu România a acestor populații din sudul Balcanilor estimate ca numărând între 400 de mii și un milion de suflete era practic imposibilă, din cauza lipsei continuității teritoriale. Țări întregi cu populație slavofonă se interpuneau între Regatul României și insulele de vlahi din sudul Balcanilor, iar ideea constituirii unei exclave, așa cum e azi regiunea Kaliningrad a Rusiei, nu era tocmai sustenabilă; deși ea avea să fie prezentată guvernului Antonescu în 1941 de Alcibiade Diamandi, liderul entității statale Principatul Pindului, constituită în timpul ocupației italiene în regiuni cu populație aromână din Albania și Grecia.

În schimb, în viziunea care a prevalat în 1913, unirea aromânilor și meglenoromânilor cu România se putea realiza prin constituirea unei noi patrii a acestora în Dobrogea de Sud. În principiu era o situație win win. Pe de o parte, coloniștii urmau să scape de presiunile asimilaționiste și de discriminarea și șovinismul la care erau supuși în țările balcanice, pe de altă parte, compoziția etnodemografică a Cadrlaterului era modificat în favoarea României. Poate și din acest motiv, drepturile acestor comunități nu au fost incluse în Tratatul de la București propriu-zis, ci într-o serie de scrisori fără mare valoare diplomatică, ce au fost apoi încălcate fără jenă de guvernele balcanice.

Totuși, colonizarea nu a putut începe ani de zile. În 1914 începea primul război mondial. România avea să rămână neutră până în 1916, apoi avea să treacă prin unele din cele mai dramatice perioade din istoria poporului nostru, în timpul cărora partea de sud a țării, inclusiv capitala București, avea să se afle sub ocupație. Bulgaria avea nu doar să reintre în posesia Cadrilaterului, dar și să revendice o mare parte a Dobrogei de Nord, inclusiv zona Babadagului, unde exista o concentrare de populație bulgară. România avea însă să termine războiul său de reîntregire prin 1919-1920, renăscând efectiv din propria sa cenușă, dublată ca populație și ca teritoriu, după ce fusese aproape ștearsă de pe hartă.

În sudul Balcanilor, războaiele au continuat până prin 1925. De-abia în 1926 au început colonizările în Cadrilater. Concomitent, România începea să investească în dezvoltarea turistică a Coastei de Argint, cum denumise spectaculosul relief al Capului Caliacra, precum și în pitorescul oraș Balcic.

Colonizările aromânilor și meglenoromânilor au fost însă oprite în 1933 de guvernul I. G. Duca. Acest fapt a provocat nemulțumirea acestora, iar faptul că prim-ministrul român avea și strămoși greci nu a ajutat. Din echipa de pedepsire de trei legionari care au mers la Gara Regală din Sinaia să-l asasineze pe premier, după ce guvernul său a scos în afara legii Garda de Fier pentru a o împiedica să candideze la alegerile din decembrie 1933, nu întâmplător doi erau aromâni. Chiar dacă glonțul fatal a fost tras de cel de-al treilea membru al echipei, care era de felul lui moldovean.

Pe de altă parte, Dobrogea de Sud a fost alături de Basarabia una din cele două provincii istorice în care state vecine au comanditat numeroase acțiuni subversive, unele chiar teroriste, pentru a șubrezi autoritatea românească și pentru a sabota deplina lor integrare în cadrul Regatului României în așteptarea oportunității pentru anexarea înapoi a teritoriului. Astfel, în Bulgaria s-a constituit Organizația Internă Revoluționară Dobrogeană, după modelul mult mai faimoasei VMRO, ce acționa în Macedonia încă dinainte de războaiele balcanice. Această organizație infiltra peste graniță comitagii (partizani), care hărțuiau în oarecare măsură autoritățile, dar cel mai mult și mai mult coloniștii din Balcani. Așa că printr-un paradox, foștii aliați din Macedonia din perioada luptelor cu antarții greci se confruntau între ei în Cadrilater.

Distinct de comitagii din prima organizație, dar având același scop al rupturii de România, erau cominterniștii bulgari din Organizația Revoluționară Dobrogeană, care funcționa ca structură atașată Partidului Comunist din România, la rândul său coordonat de la Moscova prin Internaționala a III-a Comunistă (sau, pe scurt, Comintern). Iar dacă în privința Basarabiei PCR vorbea de „restituirea” către URSS, ceea ce i-a și atras interzicerea în 1924, dar acțiunile subversive și teroriste de acolo erau organizate direct de la est de Nistru, prin centrale din Odesa sau Tiraspol și prin structuri bolșevice paralele PCR, în sudul Dobrogei PCR era în mod direct implicat în campania separatistă. Motiv pentru care, cel puțin prin anii 2007-2008, dictatorul și criminalul în masă Gheorghe Gheorghiu Dej (fruntaș comunist de prim rang din 1932-1933, secretar general al PCR din august 1944, la putere între 1948 și 1965) încă era figurat la loc de cinste în Muzeul de istorie din Balcic.

NOTA BENE: Nicolae Ceaușescu, care a condus România ca dictator între 1965 și 1989 și legat de care există în zilele noastre un întreg curent apologetic bazat pe ideea că acesta ar fi fost un mare patriot, a aderat la exact acest PCR antinațional și a fost un activist fervent al partidului, complet netulburat de faptul că organizația din care făcea parte era coordonată de la Moscova și se străduia în mod activ să obțină dezmembrarea României întregite de după Marea Unire din 1918.

Retrocedarea Cadrilaterului către Bulgaria nu s-a produs însă ca efect al acțiunilor de gherilă ale comitagiilor sau subversiunii cominterniștilor, ci al șirului de evenimente conexe declanșării celui de-al doilea război mondial. Ajuns la putere în Germania în ianuarie 1933, Adolf Hilter și Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani, pe scurt partidul nazist, dădea o altă anvergură mișcării internaționale revizioniste, care dorea să distrugă ordinea internațională statuată după primul război mondial și să repună granițele în discuție. Bulgaria era evident unul din aceste state revizioniste, cu revendicări față de toți vecinii și cu acțiuni mărunte, dar agresive transfrontaliere. În mod natural, Bulgaria s-a orientat spre o poziție germanofilă și pro-nazistă.

România în schimb a rămas loială, până practic în ultima clipă, aliaților săi din primul război mondial. Aliați care au tratat pericolul revizionismului cu ușurință, ratând orice șansă de a opri din fașă derapajul spre un nou război mondial. Așa că la 23 august 1939, cei mai mari revizioniști, cel de-al treilea Reich și Uniunea Sovietică, au semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, iar la 1 și 17 septembrie atacau împreună Polonia. În iunie 1940 Franța, marele aliat tradițional al României, capitula în fața Germaniei, iar spre finalul aceleiași luni România, complet izolată, devenea victima agresiunii URSS, având de făcut o alegere existențială între o retragere extrem de dureroasă, dar circumscrisă ideii de „live to fight another day”, sau o rezistență imediată care ar fi rezultat într-o invazie din trei direcții și ștergerea de pe hartă.

După momentul crâncen din 26-28 iunie 1940, a venit cel de-al doilea, în care Hitler a cerut României să negocieze cu Ungaria și cu Bulgaria satisfacerea pretențiilor acestora, sub amenințarea că în lipsa unei înțelegeri, Germania nazistă și Italia fascistă vor arbitra și vor dicta o soluție a disputelor teritoriale. Cu Ungaria, România ar fi mers pe o variantă care presupunea relocarea secuimii într-o regiune de lângă graniță, urmând ca acel teritoriu să fie cedat. Budapesta însă dorea mult mai mult, așa că la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, România a pierdut jumătatea de nord a Ardealului.

Harta României interbelice: în galben este marcată porţiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prin urmare, Ministerul de Externe a decis să evite un arbitraj similar și cu privire la pretențiile bulgare în Dobrogea și în cadrul negocierilor care au avut loc la Craiova a mers pe varianta compromisului. Destul de repede s-a ajuns la concluzia că Sofia este dispusă să își limiteze pretențiile la fostul său teritoriu pierdut în 1913, inclusiv cu orașul Silistra, al cărui transfer către România fusese agreat separat și mai devreme. Delegația română a făcut o încercare să obțină ca Balcicul, cu domeniul regal și cu frumoasele vile românești construite acolo în perioada interbelică, să fie în continuare al României. Bulgarii nu au acceptat.

În timp ce la Craiova aveau loc aceste negocieri, la 31 august 1940 la București izbucneau proteste împotriva regimului de dictatură regală și a cedărilor teritoriale. În următoarele zile acestea luau amploare, iar pe valul străzii revoltate se cocoța Mișcarea Legionară, extremistă și pro-germană. Pentru a nu scăpa situația de sub control la 5 septembrie Regele Carol al II-lea (1930-1940) îl desemna prim-ministru pe generalul Ion Antonescu, în fapt unul din adversarii săi ireductibili, care chiar a doua zi, 6 septembrie 1940, îi cerea abdicarea în favoarea fiului său, Regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947).

Noul dictator, generalul Ion Antonescu, era determinat să recupereze teritoriile cedate manu militari sau pe căi diplomatice. Dar înainte de asta a acceptat o ultimă cedare menită să elimine riscul arbitrajului italo-german și riscul unui atac din spate, odată ce operațiunile militare vor începe, cel mai probabil împotriva URSS. La 7 septembrie 1940 era semnat Tratatul de la Craiova prin care România înapoia Cadrilaterul Bulgariei. Cele două părți agreau și un schimb de populații, între bulgarii din Dobrogea de Nord și românii din Dobrogea de Sud, inclusiv coloniștii sosiți din sudul Peninsulei Balcanice între anii 1926 și 1933. S-au agreat și despăgubiri pentru proprietățile abandonate de oamenii mutați în cadrul schimbului de populații. Această ultimă chestiune s-a soluționat de-abia în zilele noastre, începând cu o lege adoptată în 1998.

Retragerea autorităților și schimbul de populații nu au fost complet lipsit de incidente, având loc unele tâlhării și atacuri ale comitagiilor. Dar, per ansamblu, a fost mult mai civilizat decât ceea ce se întâmplase în Basarabia și Bucovina de Nord sau în Ardealul de Nord. Foștii coloniști din Cadrilater au primit casele și fermele abandonate de etnicii bulgari care, la rândul lor, primeau fostele lor case și ferme ale coloniștilor. Așa s-a ajuns, de exemplu, ca în locul enclavei bulgare din regiunea Babadagului să existe o concentrare de populație aromână și meglenoromână și ca în anii 1948-1949 în pădurile de aici să se găsească epicentrul grupării de rezistență Haiducii Dobrogei, condusă de celebrul Gogu Puiu.

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Epopeea Cadrilaterului rămâne în istorie ca un experiment dureros și fascinant deopotrivă – o încercare de a uni comunități românești despărțite de sute de kilometri de teritoriu străin. Pierderea Dobrogei de Sud în 1940 a închis un capitol, dar a lăsat în urmă o moștenire culturală vie, vizibilă și azi în satele de coloniști din Dobrogea de Nord.

Însă, în timp ce România își juca destinul în Balcani, o altă luptă, mult mai lungă și mai complexă, se ducea în interiorul arcului carpatic și la est de Prut. Acolo, sub vulturii imperiali ai Habsburgilor și ai Romanovilor, rezistența românească se pregătea de marea explozie a secolului XX.

⏭️ În episodul următor: Unirea la români – episodul 6: Istoria Transilvaniei, a Bucovinei și a Basarabiei între revoluție și rusificare

În Episodul 6, analizăm cum „Primăvara Națiunilor” de la 1848 a trezit conștiința românilor din imperii și cum a supraviețuit identitatea națională în fața dualismului austro-ungar și a rusificării forțate.

Unirea la români – episodul 4: Independența României, unirea Dobrogei și nașterea Regatului – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

28 martie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/105 vizite

Proclamarea Regatului României (14 martie 1881)

28 martie 2026

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto preluat de pe facebook.com

Unirea la români – episodul 4: Independența României, unirea Dobrogei și nașterea Regatului – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Continuăm serialul de analiză istorică semnat de Alexandru Cristian Surcel cu un episod crucial. Dacă primele etape au fost despre supraviețuire și unirea instituțională sub Cuza, Episodul 4 explorează momentul în care Independența României este câștigată cu sânge pe câmpul de luptă și consolidată prin diplomație dură. Este povestea unui schimb teritorial dureros, dar strategic: pierderea sudului Basarabiei și „descălecatul” în Dobrogea, poarta noastră către lume, totul culminând cu încoronarea lui Carol I și nașterea Regatului.

Când independența este și despre unire

Revoluția Junilor Turci, care urmărea oprirea declinului, modernizarea și relansarea Imperiului Otoman, a zădărnicit orice posibilitate ca România să obțină recunoașterea independenței sale pe cale amiabilă. După aducerea prințului străin și adoptarea Constituției din 1866, România devenise tot mai independentă de facto, dependența ei de Imperiul Otoman fiind tot mai mult un fapt juridic lipsit de conținut concret. Dar care chiar și așa era iritant: documentele de călătorie emise de statul român nu erau recunoscute, nu puteau fi stabilite oficial relații diplomatice cu alte state, multe hărți nu figurau distinct România etc. În plus, obținerea independenței era al doilea jalon major din proiectul de țară al revoluției din 1848. La acel moment, după trei decenii și enorme realizări, generația politică pașoptistă se apropia de vârsta senectuții și se pregătea de un final pe măsură pentru remarcabilul său rol istoric. Așa că Bucureștiul încerca să convingă Înalta Poartă să îi acorde benevol independența.

Iar la Constantinopol existau unele opinii în acest sens. Revoltele din Bosnia și Herțegovina din 1875 și din Bulgaria din 1876 arătau că Imperiului Otoman îi venea tot mai greu să-și controleze propriul teritoriu, darmite să mai mențină în sfera sa de influență statele ce se autoguvernau, precum România, Serbia și Muntenegru. Însă venită la putere pe cale revoluționară, mișcarea Junilor Turci nici nu dorea să audă de așa ceva. Constituția adoptată de aceștia, care transforma Imperiul Otoman dintr-o monarhie absolută într-o monarhie constituțională, declara cele trei țări balcano-dunărene provincii privilegiate.

Acest statut va fi corespuns unui adevăr tehnic, dar ea era foarte deranjantă pentru cele trei națiuni care se doreau independente. Așa că Serbia și Muntenegru au început operațiunile militare împotriva Imperiului Otoman, în timp ce România acorda dreptul de tranzit pe teritoriul său armatei imperiale ruse, care se grăbea să sară în ajutorul fraților slavi din Peninsula Balcanică.

Curând, românii și otomanii își adresau reciproc salve de artilerie peste Dunăre, iar la 9 mai 1877, provocat de o interpelare parlamentară, fostul prim-ministru și acum ministrul de externe Mihail Kogălniceanu citea de la tribuna Adunării Deputaților Declarația de independență a României. Deputații o votau apoi cu entuziasm. A doua zi, la 10 Mai 1877, cu o mică întârziere deliberată, pentru a întări semnificația zilei în care se aniversa sosirea și înscăunarea Principelul Carol I, Declarația de independență era votată favorabil și în Senat, astfel adoptată de Parlament și, imediat după aceea, promulgată de monarhul constituțional.

Mai târziu în comunism și în post-comunism se va încerca decuplarea Zilei Independenței de Ziua Monarhiei și se va insista cu celebrarea independenței la 9 mai. Chiar și președintele „de dreapta” Klaus Iohannis va ține la un moment dat o recepție dedicată independenței României la 9 mai. De-abia mult după revoluția din 1989 și după nesfârșite ping pong-uri verbale se va ajunge ca o lege să reinstituie 10 Mai ca sărbătoare legală, Ziua Independenței. Și chiar și așa, ea va rămâne o zi lucrătoare, în timp ce în majoritatea țărilor lumii sărbătoarea care marchează independența este zi liberă (cum a fost și 10 Mai până în 1947).

Nu mult după declararea independenței, la București sosea o cerere de asistență din partea Rusiei. Junii Turci, care se așteptau să fie atacați de ruși la Dunăre, potrivit tiparului aproape bisecular, consolidaseră această frontieră cu un sistem de redute defensive, iar armata țaristă se împotmolise. Românii erau chemați să asedieze și să elimine aceste redute, în timp ce rușii și-ar fi reluat marșul spre Constantinopol. Era invitația pe care Principele Carol I și guvernul I. C. Brătianu o așteptau. Armata română a trecut Dunărea și ultimul din lunga serie a războaielor ruso-turce a devenit războiul ruso-româno-turc. Noi ni-l amintim mai degrabă ca războiul de independență sau, într-o variantă mai veche, războiul de neatârnare.

Cu toții știm de atacurile eroice și bătăliile aprige de la Grivița, Plevna, Rahova, Vidin, Smârdan etc. Sunt orașele României pline de străzi și bulevarde care poartă numele acestor localități din Bulgaria. Victoria care a dat numele celebrei artere Calea Victoriei și nu mai puțin importantei Piețe a Victoriei este victoria din războiul de independență, marcată si de momentul simbolic în care generalul Osman Pașa, comandantul apărării otomane de la Dunăre, a ales să se predea românilor și nu rușilor.

Ostilitățile s-au încheiat în 1878 și în același an au început negocierile de pace. Acesta a fost primul moment în care guvernul Brătianu și Principele Carol I s-au lovit de duplicitatea Imperiului Rus. Acesta a profitat de faptul că independența României nu fusese încă recunoscută internațional și a exclus prezența diplomaților români la tratativele oficiale. Mai mult, armata țaristă și-a întârziat retragerea și a ocupat practic mare parte din teritoriul țării, forțându-l pe monarhul român, care comandase personal operațiunile militare de la sud de Dunăre, să rămână prin Oltenia câteva luni și să-și întârzie întoarcerea la București.

Sankt Petersburg-ul recurgea astfel la un șantaj menit să oblige România să accepte pacea așa cum o va conveni Rusia cu Imperiul Otoman. Prin tratatul de pace semnat la San Stefano era recunoscută independența României, Serbiei și Muntenegrului și autonomia Bulgariei, dar România era forțată să cedeze județele Cahul, Bolgrad și Ismail și primea în compensare o parte din teritoriul Dobrogei, până pe la Constanța. Din fericire pentru noi, acest tratat a stârnit maximă nemulțumire la Viena, căreia în pregătirea războiului Rusia îi promisese protectoratul asupra Bosniei și Herțegovinei în schimbul neutralității sale. Alte capitale europene au avut și ele nefericirile lor.

Drept urmare, o nouă Conferință de pace cu participare extinsă a fost organizată la Berlin.Tratatul de pace rezultat reitera recunoașterea independenței celor trei țări și a autonomiei Bulgariei și anexarea de către Rusia a celor trei județe basarabene. Este chiar ironic că guvernul care cu zece ani înainte vânduse Statelor Unite ale Americii Alaska și Insulele Aleutine pentru echivalentul a trei firfirei, față de valoarea economică și strategică a regiunii cedate, arăta atâta determinare pentru a reocupa un mic teritoriu în regiunea Basarabiei. Desigur că era util Rusiei să fie riverană Dunării, dar era și foarte multă ambiție prostească în această anexiune.

Marea diferență dintre Tratatul de pace de la San Stefano, abandonat, și Tratatul de pace la Berlin se referea, din perspectiva românească, la teritoriul pe care România îl primea la schimb pentru sudul Basarabiei. Nici la Berlin România nu a fost primită în cadrul conferinței internaționale decât pe holuri și încă o dată interesele sale au fost reprezentate de Franța. Țara pe care o tot hulesc astăzi așa-zișii „suveraniști”, preluând din plin din propaganda rusă, a obținut ca România să primească întregul teritoriu dintre Dunăre și Marea Neagră până la o linie ce pornea din apropiere de Silistra și se termina la Vama Veche. Ambasadorul francez a speculat existența unei importante enclave de populație românească în regiunea orașului-port Mangalia pentru a împinge hotarul mult mai la sud decât doreau rușii.

Astfel, la 8 octombrie 1878 se uneau formal cu România, două treimi din Dobrogea, incluzând regiunea foarte importantă a gurilor Dunării și porturile maritime Sulina, Constanța și Mangalia, precum și Insula Șerpilor, cea mai mare bucată de uscat din largul Mării Negre. România, până atunci o țară fără ieșire la mare, obținea o astfel de ieșire, foarte importantă pentru economia și conexiunile comerciale internaționale ale oricărui stat. De asemenea, pe lângă dreptul istoric legat de această regiune, unirea Dobrogei aducea între granițele României și o semnificativă populație românească.

La acel moment însă unirea Dobrogei nu a fost lipsită de controverse, mai ales că era pe nedrept corelată cu pierderea dureroasă a sudului Basarabiei. Cele trei județe făceau parte din teritoriul istoric al Moldovei și legitimitatea apartenenței lor la România era incontestabilă. Dobrogea era în schimb un teritoriu care aparținuse Valahiei doar câteva decenii iar apoi se aflase timp de cinci secole sub otomani, cu o populație multietnică în care, după suprimarea de către Rusia a Hanatului Crimeii în 1783 și refugiul a numeroși tătari crimeeni, elementul cel mai numeros erau musulmanii turci și tătari. Românii formau cea mai mare dintre comunitățile creștine, dar și dintre creștini existau multe alte naționalități și, în primul rând, bulgari, care la rândul lor considerau că au o revendicare legitimă asupra teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră. Printre vocile critice care considerau că România nu ar fi trebuit să accepte Dobrogea, ci să insiste pentru păstrarea județelor basarabene, era și cea a intransigentului jurnalist conservator Mihai Eminescu.

Uneori întâlnim și azi opinii cum că Dobrogea nu ar fi fost cu adevărat un pământ românesc, deși acum ne este mult mai clar rolul deosebit pe care această regiune l-a jucat în perioadele mai vechi ale devenirii noastre, inclusiv in cadrul etnogenezei românești și al promovării creștinismului ortodox în fosta Dacie prin activitatea misionară a Mitropoliei Tomisului, participantă la conciliile ecumenice începând cu conciliul de la Niceea al împăratului Constantin cel Mare. Și poate că în anii 1870 nu se putea vorbi de o mișcare de emancipare națională a românilor din Dobrogea, dar totuși funcționau un număr de școli românești, frecventate de copiii românilor de acolo, finanțate de la București și în care predau profesori originari din Transilvania, adevărați misionari ai românismului.

După unirea din 1878, România a reușit să investească inteligent în această regiune, integrând-o economic și ca infrastructură, mai ales odată cu construirea revoluționarului pod de la Cernavodă de către inginerul Anghel Saligny, elev al celebrului Gustav Eiiffel, precum și a căii ferate de la București la Constanța, care a devenit în timp unul din marile porturi ale Europei. A fost consolidată populația românească prin încurajarea relocării din alte regiuni, astfel încât aceasta a devenit majoritară. Dar a fost sprijinită și colonizarea unei populații germane, care să dezvolte diferite activități economice.

Pe de altă parte, din chiar proclamația Principelui Carol I către trupele care urmau să intre în noul teritoriu al țării s-a dat tonul unui tratament respectuos și echitabil față de minoritățile din regiune și în primul rând față de turci și de tătari. Mai mult, cea mai mare moschee din Dobrogea a fost ctitorită de Carol I la Constanța, iar în 1906, printre monumentele ridicate cu prilejul jubileului de patruzeci de ani de domnie, a fost inagurată prima moschee din București, oraș care nu avusese moschei nici în veacurile de suzeranitate a Imperiului Otoman.

La 10 Mai 1881, după finalizarea procesului de recunoaștere internațională a independenței României în granițele care includeau Dobrogea, cu excepția treimii sale sudice, Principatul României devenea oficial Regatul României, iar Principele Carol I (1866-1881) își continua domnia în calitate de Regele Carol I (1881-1914).

Actul proclamării Regatului României – foto preluat de pe ro.wikisource.org

Proclamarea Regatului României la 10 Mai 1881 nu a fost doar un act de prestigiu dinastic, ci certificatul de naștere al unui stat modern, suveran și cu o nouă deschidere strategică la mare. Totuși, dobândirea Dobrogei în schimbul sudului Basarabiei a lăsat în urmă o rană diplomatică și o ambiție teritorială care aveau să redefinească relația cu vecinii de la sud.

Cum a încercat România să transforme o regiune multietnică într-o „nouă patrie” pentru românii uitați din restul Peninsulei Balcanice? Și ce a însemnat pentru destinul nostru miza tragică a Cadrilaterului?

Citește în Unirea la români – episodul 5: Cadrilaterul și istoria unei uniri imposibile – Analiză de Alexandru Cristian Surcel – povestea Războaielor Balcanice, a colonizării aromânilor și a provocărilor care au dus la configurația Dobrogei de Sud.

Unirea la români – episodul 3: De la hătmănia Ucrainei la Unirea Principatelor Române – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

28 martie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/118 vizite

27 martie 2026

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

Unirea la români – episodul 3: De la hătmănia Ucrainei la Unirea Principatelor Române – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Unirea Transnistriei cu Moldova sub Duca Vodă

În timp ce Moldova se constituia între Carpații Meridionali și râul Nistru, teritoriul de la est de această apă curgătoare era partajat între Podolia, provincie a Uniunii Polono-Lituaniene, spre nord, și Herson, spre sud, teritoriu aflat sub autoritatea suverană a Hanatului Crimeii, cel mai durabil dintre cele trei state tătare în care se scindase fostul Hanat al Hoardei de Aur (celelalte două fiind hanatul de Kazan, adică Tatarstanul de azi, și hanatul de Astrahan).

Există atestări documentare că încă din secolul al XI-lea această regiune dintre râurile Nistru și Bug și chiar mai departe spre fluviul Vistula, spre râul Nipru și spre Crimeea era străbătută de păstorii transhumanți volohi, vlahi sau valahi, numiți de unele surse bizantine paseiste și „daci” (se manifesta la unii cărturari bizantini tendința de a echivala popoarele contemporane lor cu popoarele despre care citeau în textele clasice romane, astfel că numeau bulgarii ”moesi”, românii „daci”, rutenii/rusinii- adică ucrainenii de mai târziu- „sciți” etc.). Iar din Caffa și din alte colonii genoveze din Crimeea ne-au parvenit contracte care au printre semnatari persoane cu nume neaoșe românești.

Podolia fusese unită la un moment dat cu nordul Moldovei în cadrul a ceea ce cronicile și legendele Rusului Kievean au desemnat drept țara bolohovenilor, un nume pe care mulți istorici îl consideră derivat din etnonimul „voloh”. După întemeierea Moldovei, românii stabiliți la răsărit de Nistru capătă o identitate moldovenească (fenomen similar cu cel din Valea Timocului, unde raportarea este fie la Oltenia, fie la Banat). Acest fenomen este amplificat atunci când coroana poloneză acordă moșii în teritoriul dintre Nistru și Bug unora dintre domnitorii și boierii moldoveni, care investesc în ele și aduc români moldoveni cu ajutorul cărora să le administreze mai eficient. Movileștii fondează chiar un oraș care există și azi pe malul stâng al Nistrului, în Podolia, numit Moghilev; în românește Moghilău (Movilău).

O adevărată unire se va întâmpla însă de-abia după ce eșecul primei independențe ucrainene aduce o parte a cazacilor zaporojeni sub autoritatea Imperiului Otoman. În 1648, Ucraina poartă cu succes un război de independență împotriva Uniunii Polono-Lituaniene, dar se trezește apoi izolată. Tatonează Imperiul Otoman, care îi oferă un statut de vasalitate identic cu cel al Țărilor Române și al Hanatului Crimeii. Alege însă, la 1655, unirea cu Rusia, care se dovedește destul de rapid a fi fost o gravă eroare. Așa că o parte a cazacilor zaporojeni, nucleul dur al statului ucrainean, revin de partea Poloniei (granița dintre Rusia și Uniunea Polono-Lituaniană va fi fixată pentru peste un secol pe marele râu Nipru), iar alții acceptă suzeranitatea Înaltei Porți.

Intră astfel în scenă grecul Gheorghe Duca, care în cei 65 de ani de viață ai săi a reușit să fie investit de trei ori ca domnitor al Moldovei și o dată al Valahiei. Cea de-a treia domnie moldoveană și ultima dintre domniile lui Duca Vodă s-a consumat între anii 1678 și 1683. În 1680, Înalta Poartă îl investește și hatman al Ucrainei. Hatmanul era conducătorul cazacilor, însă autoritatea efectivă a domnitorului Moldovei nu s-a exercitat în regiunea pragurilor Niprului, unde se afla teritoriul de bază al cazacilor ucraineni, ci între Nistru și Bug.

În cei trei ani în care a guvernat teritoriul ce avea să fie denumit în secolul XX Transnistria, Duca Vodă și-a amenajat două curți domnești, una pe Nistru la Țigănauca și alta pe Bug la Demirov. A introdus o administrație copiată după cea moldovenească, numind șoltuzi ai ținuturilor, cetăților și târgurilor și a încurajat colonizarea în regiune a românilor moldoveni. Când Duca Vodă a pierdut din nou domnia Moldovei, a pierdut concomitent și hătmănia ucraineană. Niciunul dintre succesorii săi nu a mai fost numit să guverneze și Transnistria.

Dezlipirea și reunirea Olteniei

În 1711 când țarul Petru cel Mare și aliatul său Dimitrie Cantemir (1710-1711), domnitorul savant al Moldovei, erau învinși de otomani în Bătălia de la Stănilești pe Prut, avea loc deznodământul primului conflict armat din lunga serie a războaielor ruso-austro-turce. După eșecul celui de-al doilea asediu al Vienei în anul 1683, când românii participanți ca vasali ai Înaltei Porți au permis în secret aprovizionarea orașului creștin, devenise clar că Imperiul Otoman, deși încă puternic, gâfâia. Așa că asemenea vulturilor hoitari care se adună în jurul animalului care trage să moară, cele două imperii creștine în ascensiune, statul german al Habsburgilor și Rusia țaristă, deveniseră foarte interesate în a prelua prin orice mijloace teritoriile Înaltei Porți.

Cea mai avansată la acel moment nu era însă Rusia, cu granița de sud-est încă pe râul Nipru, ci Imperiul Habsburgic, care, după victoria de la Viena, reușise să le smulgă otomanilor pașalâcul de Buda, iar în 1699 anexase și Principatul Transilvaniei, pe care îl ocupase militar încă din 1687 și îl atrăsese într-o uniune personală de la sfârșitul domniei ultimului principe în 1691. La Constantinopol, sultanul și vizirii săi erau foarte conștienți de pericol și ajunseseră la concluzia că nu se pot încrede în români. Nu doar Dimitrie Cantemir se aliase cu rușii, dar nici Constantin Brâncoveanu (1688-1714) nu putuse împiedica o parte a tinerilor boieri valahi să formeze un contingent de voluntari care a luptat la Stănilești alături de ruși și de moldoveni împotriva turcilor. Ca să nu mai discutăm că loialitatea lui Brâncoveanu era motivată mai mult de neîncrederea în ruși și în austrieci (cu acesția se și luptase în bătălia de la Zărnești și era în direct conflict din cauza uniației greco-catolice și a apărării cauzei ortodoxiei din Transilvania) și de animozitatea personală cu Cantemir, decât de dragostea față de Înalta Poartă.

Așa că Imperiul Otoman decide că e nevoie de un control mai strict asupra Moldovei și Valahiei și profită de victoria de pe câmpul de bătălie de pe malul Prutului pentru a impune un nou sistem de guvernare, în care țara continuă să se autoguverneze, dar voievozii nu mai sunt aleși de sfatul boieresc dintre candidații cu „os domnesc”, cum fusese încă din secolul al XIV-lea, și recunoscuți de sultan, cum se întâmpla în virtutea relației de vasalitate, ci direct numiți prin firman al sultanului și asimilați ca statut pașilor cu două tuiuri. Armata este desființată și înlocuită cu o simplă gardă de mercenari balcanici, în primul rând albanezi, de unde și apelativul de arnăuți al acestora. Pentru că numirile ca domnitori se cumpărau cu sume mari, la vedere, dar și sub formă de peșcheșuri și bacșișuri, domniile erau scurte, iar candidații motivați de ideea îmbogățirii rapide, acest regim a ajuns să practice o fiscalitate excesivă.

Cum foarte mulți dintre domnitori vor proveni din cartierul grecesc al Constantinopolului otoman, cartierul Fanar, unde și azi se află sediul Patriarhiei Ecumenice, loc predilect de recrutare a funcționarilor care să fie trimiși în regiunile creștine ale imperiului, acest nou sistem de guvernare al Țărilor Române avea să intre în memoria istorică drept regimul fanariot. Inițiat în Moldova în anul 1711, regimul fanariot avea să fie impus și în Valahia după execuțiile succesive ale Brâncovenilor în 1714 și ale Cantacuzineștilor în 1716.

În același an în care regimul fanariot era impus în Valahia, începea războiul între Habsburgi și Imperiul Otoman. Armata austriacă, condusă de strălucitul general Eugeniu de Savoia, obținea o victorie categorică. Prin tratatul de pace încheiat în 1718 mai multe teritorii otomane treceau la învingător, inclusiv pașalâcul de Timișoara, adică Banatul anexat Imperiului Otoman în anul 1552. Alături de aceste teritorii, Înalta Poartă ceda Habsburgilor și Oltenia, deși vechile capitulații prin care Țările Române acceptaseră suzeranitatea otomană nu dădeau sultanului dreptul să dispună liber de teritoriile lor.

Pentru două decenii, agenții Vienei au guvernat această provincie. Oltenia, mai mult decât orice alte teritorii locuite de români intrate în componența Imperiului Habsburgic, s-a dovedit dificil de administrat. Orice tentativă de recensământ a fost sabotată, colectarea taxelor s-a dovedit mai degrabă un eșec, fenomenul haiduciei a luat amploare, iar foștii haiduci angajați pentru a combate haiducii activi s-au înțeles cu aceștia, tăinuindu-i. O moștenire a experienței trăite de coloniștii germani sosiți în Oltenia este cuvântul românesc peiorativ „fraier”, care provine de la „Freiherr”, adică baron sau mic nobil împroprietărit cu o mică moșie de către Kaiser.

În 1736 între Habsburgi și Imperiul Otoman izbucnea din nou războiul. După trei ani încheiați de data aceasta cu victoria turcilor, tratatul de pace semnat la Belgrad în 1739 obliga Viena să retrocedeze o parte din teritoriile câștigate în 1718. Printre ele, Oltenia, la care austriecii au renunțat cu mare ușurință, fără să mai încerce vreodată să o anexeze din nou. Astfel, Oltenia se unea din nou cu Muntenia în cadrul principatului valah.

Întoarcerea raialelor

În anul 1417 avea loc ultimul război al lui Mircea cel Bătrân cu Imperiul Otoman. Singurul voievod român care a reușit să aducă un sultan pe tronul lui Osman era obligat de această dată să accepte un compromis: Valahia devenea vasala Înaltei Porți și accepta să plătească un tribut anual, numit și haraci. De asemenea, compromisul dintre Mircea și sultanul Mahomed I, numit și capitulație, includea și o mică concesie teritorială; mică, dar foarte importantă prin poziționarea strategică: cetatea și orașul-port Giurgiu. Localitatea întemeiată de negustorii genovezi care urcau din Marea Neagră în amonte pe Dunăre sub numele de San Giorgio era portul fluvial cel mai apropiat de capitala Târgoviște și un excelent cap de pod prin care armata otomană să poată traversa marele fluviu și să poată pătrunde în Țara Românească și de acolo mai departe.

Astfel de mici teritorii administrate în mod direct de Imperiul Otoman nu puteau constitui pașalâcuri, dar ele aveau o formă de organizare specifică: raiaua. Giurgiu a fost prima raia de pe teritoriul românesc, situată chiar vizavi de capitala unui pașalâc, cel de Rusciuc (azi Ruse). Ulterior alte raiale erau constituite la periferiile Țărilor Române. În Valahia, otomanii aveau să înființeze alte două raiale, de asemenea porturi importante la Dunăre: Brăila (Ibraila) și Turnu (azi, Turnu Măgurele). Pentru scurt timp domnitori războinici ca Vlad Țepeș și Mihai Viteazul reușeau să recucerească raialele, dar după puțină vreme administrația turcească era restabilită.

În Moldova, primele raiale erau întemeiate în 1484/1488, când otomanii reușeau să cucerească Chlia și Cetatea Albă (numită de ei Akkerman). Acestea erau parte din compromisul impus cu greu lui Ștefan cel Mare, împreună cu reinstituirea capitulației semnate decenii mai devreme de unchiul său fratricid și uzurpator, Petru Aron. Ulterior, otomanii aveau să dobândească o a treia raia la Tighina (redenumită de ei Bender), în timp ce aliații lor tătari primeau tot de la Moldova regiunea de câmpie dintre aceste raiale, adică stepa Bugeacului. Într-un final, o ultimă raia avea să fie creată la Hotin, în anul 1713, la începuturile regimului fanariot.

Raialele din Moldova au dispărut însă la 13 mai 1812, când prin tratatul de pace convenit la Hanul lui Manuc în București, la capătul războiului ruso-turc început în 1806, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus, care în 1792-1793 reușise să atingă aliniamentul Nistrului, întreaga jumătate a Moldovei dintre râurile Nistru și Prut.

Rămâneau în schimb cele trei raiale din Valahia. Însă nu pentru mult timp, căci în anii 1828-1829 un nou război ruso-turc se dezlănțuia pe teritoriul Țărilor Române. Rusia ieșea victorioasă și, prin tratatul de pace negociat și încheiat la Adrianopol, impunea Imperiului Otoman ca putere suzerană să accepte stabilirea unui protectorat rusesc asupra Moldovei și Valahiei. Condominiul era, desigur, un prim pas spre anexare; deși acea ocupație rusească, ce avea să se prelungească până în 1834, a reprezentat sub unele aspecte singurul moment istoric în care Rusia a jucat un rol oarecum benefic (prin introducerea unei prime legislații de factură constituțională, Regulamentele Organice, printr-o serie de măsuri cu scopul modernizării, în care Țările Române jucau rolul de proiect pilot pentru eventuale reforme viitoare ale statului rus, prin lucrări edilitare și prin propagarea culturii franceze de către ofițerii educați, de origine nobiliară).

Ei bine, printre alte prevederi ale Tratatului de la Adrianopol din 1829 era și desființarea raialelor și reunificarea orașelor-port Turnu, Giurgiu și Brăila și a hinterland-urilor lor cu Țara Românească. Moldova primea și ea Lacul Brateș, în apropiere de Galați. Reunificarea efectivă s-a produs în anul următor, 1830, în mod pașnic, fără incidente. Cel mai durabil monument rămas din Giurgiul otoman, foișorul de foc din centrul orașului, era apropriat de locuitorii orașului peste numai câțiva ani prin adăugarea unui ceas, după cum fuseseră montate la majoritatea turnurilor din Europa.

Mica unire dinainte de Mica Unire

Cunoscută și ca Mica Unire, termen care este însă criticat de unii, Unirea Principatelor Române a fost o urmare a revoluției de la 1848 și o consecință directă a războiului Crimeii din 1853-1856. Înainte însă de a ne apleca asupra legăturilor dintre toate aceste evenimente, trebuie să aruncăm o privire asupra unei uniri și mai mici, care a avut loc în urma aceluiași eveniment internațional la care s-a decis cu privire la consultarea populației din Moldova și din Valahia cu privire la eventuala unificare a celor două vechi voievodate, devenite principate în contextul modernizării ce debutase după revoluția din 1821.

Războiul Crimeii, primul conflict armat fotografiat din istorie, a debutat în anul 1853 ca și precedentele războaie ruso-turce de la 1711 încoace printr-o invazie a teritoriului Țărilor Române de către trupele ruse și un asalt la Dunărea de Jos asupra Imperiului Otoman, cu ținta finală, niciodată atinsă, în capitala imperială Constantinopol (azi Istanbul), Țarigrad cum îi mai spuneau rușii.

La acel moment, Imperiul Otoman decăzuse deja suficient de mult ca destrămarea lui să fie previzibilă, motiv pentru care era cunoscut și ca „bolnavul Europei”. Dar, dacă prea puțini se îndoiau cum se va termina povestea visului lui Osman, totuși cât de repede și în beneficiul cui nu era lipsit de importanță, mai ales într-o lume în care o mână de mari imperii coloniale sau continentale se aflau într-o cursă acerbă de a controla cât mai multe dintre teritoriile și resursele planetei. Rusia era obsedată să obțină ieșiri la mările calde și pentru asta presa agresiv atât pe direcția Mării Mediterane, asupra Imperiului Otoman, cât și înspre Oceanul Indian, ceea ce o adusese în concurență cu un Imperiu Britanic bine instalat în subcontinentul indian, de unde încerca și el să se extindă către Asia Centrală. Geopolitica făcea așadar ca Londra să fie foarte interesantă în prezervarea stabilității și a integrității teritoriale a statului otoman și în împiedicarea expansiunii rusești până la Mediterana.

Întâmplarea face însă că, la 1853, nu doar Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, ci și alte mari puteri europene să nu vadă cu ochi buni invazia rusească în Imperiul Otoman, fiecare cu motivele sale. Austria, de exemplu, concura în mod direct cu Rusia pentru a prelua teritoriile otomane. Cel de-al doilea Imperiu Francez al lui Napoleon al III-lea se străduia să se reafirme ca jucător global, din Mexic și Africa până în Europa de Est și în Oceanul Pacific. Și așa mai departe.

Contextul a făcut așadar ca un conflict destul de banal între Imperiile Rus și Otoman să ia proporțiile unui război pan-european, cum nu se mai văzuse de la începutul veacului, de la războaiele napoleoniene. Și ca și atunci s-a constituit o mare coaliție europeană, doar că nu împotriva Franței, ci a Rusiei. Primii care au intervenit în luptă au fost austriecii, care au trecut Carpații în Moldova și în Valahia, obligându-i pe ruși să se retragă și instaurându-și ei regimul de ocupație militară. Se simte în povestea asta proverbul românesc „Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”, având în vedere că nu trecuse mult din 1849, când regimul imperial al Habsburgilor fusese salvat de intervenția armatelor Rusiei țariste în războiul revoluționar.

Momentul era, desigur, urmărit „cu atenție și îngrijorare” de exilul românesc pașoptist, aflat cu predilecție la Paris și prin Italia. Foștii revoluționari de la 1848 erau însă foarte diferiți de președintele Klaus Iohannis. Ei nu se mulțumeau doar să urmărească evenimentele, ci erau oameni de acțiune cu o agendă foarte ambițioasă. Așa că, dorind să folosească momentul pentru a-și împinge propriile obiective naționale, pașoptiștii au început constituirea unui corp de voluntari români care să se alăture coaliției internaționale împotriva Rusiei. Mai mult, spre deosebire de cum se comunică acum când România participă la operațiunile militare ale NATO sau ale partenerului strategic, pașoptiștii spuneau clar ce-și doreau prin participarea la război: eliminarea protectoratului rusesc asupra Moldovei și Valahiei și eliberarea Basarabiei.

În mod tradițional, Basarabia era denumirea regiunii de la nord de Gurile Dunării, din jurul cetății Chilia, care aparținuse Valahiei condusă de dinastia Basarabilor de pe la mijlocul secolului al XIV-lea până la preluarea ei de către Moldova lui Ștefan cel Mare în anul 1462. După ce, la 13 mai 1812, Imperiul Rus a anexat de la Moldova și de la Imperiul Otoman întregul teritoriu dintre Prut și Nistru, regiune care pur și simplu făcea parte din Moldova, fără să aibă vreo identitate regională distinctă, numele de Basarabia a fost extins la nivelul întregii oblastii nou constituite. Guvernul de la Sankt Petersburg încerca să decupleze noua sa posesiune de țara din care făcuse parte din secolul al XIV-lea și de poporul de care aparțineau locuitorii săi cel puțin de vreo două milenii.

Coaliția internațională a ales însă o strategie care a îndepărtat războiul de teatrul de operațiuni din Principatele Române. Armatele britanice, franceze ș.a.m.d. au fost debarcate în Peninsula Crimeea, unde se afla cheia de boltă a întregului sistem militar al Rusiei de la Marea Neagră și care a devenit unul din cele mai brutale fronturi ale secolului al XIX-lea. Iar odată cu îndepărtarea epicentrului ofensivei, oferta foștilor revoluționari din Valahia și Moldova nu mai era atât de interesantă pentru aliați.

Rusia și-a recunoscut înfrângerea în anul 1856 și Conferința de pace s-a organizat la Paris. Principatele Române, aflate încă sub ocupație militară austriacă, erau considerate provincii privilegiate ale Imperiului Otoman și nu aveau loc la masă. Dar asta nu înseamnă că ele nu au avut nicio reprezentare. Exilul pașoptist era în elementul lui la Paris și stabilise relații excelente cu Napoleon al III-lea și cu guvernul său, mai ales că împăratul din dinastia Bonaparte avea viziunea unei Franțe devenită lider al țărilor și al popoarelor de gintă latină și-și dorea un stat prieten în partea răsăriteană a Europei. Prin urmare, pașoptiștii au pus la punct un lobby foarte insistent, în timp ce la discuțiile oficiale Franța era prima care argumenta pentru cauza românilor.

Prin urmare, la finalul Conferinței de la Paris din 1856 erau obținute două lucruri: convocarea consultării populației cu privire la unirea celor două principate, printr-o formă de referendum indirect specific secolului al XIX-lea, precum și reunirea unei părți din sudul Basarabiei cu Moldova. Varianta unei retrocedări integrale, așa cum cereau pașoptiștii, căzuse, dar rămăsese totuși cea a unei reunificări parțiale, Rusia fiind obligată să înapoieze Moldovei o porțiune de teritoriu de la nord de gurile Dunării și de-al lungul cursului inferior al râului Prut. Era o configurație menită să protejeze teritoriul Imperiului Otoman, creind o zonă tampon în regiunea graniței dunărene.

Teritoriul revenit astfel la Moldova a fost organizat sub forma a trei județe: Ismail, Bolgrad și Cahul. E vorba de județele de la nivelul acelei perioade, mai mici decât cele interbelice și actuale. Prin urmare, județele Ismail și Cahul de la 1856 nu trebuie confundate cu județele Ismail și Cahul de după Marea Unire. Populația celor trei județe era formată din români, mai ales înspre Cahul și înspre Ismail, dar și din bulgari, găgăuzi sau ucraineni. Deși cam pe atunci în Basarabia și ulterior în Dobrogea a apărut termenul de „găgăuță” pentru cineva care nu înțelege ce i se spune, de la găgăuzii care se refugiaseră din Dobrogea și din Bulgaria otomană după anul 1812 și nu cunoșteau limba română, în 1856 nu au existat probleme de reintegrare a celor trei județe în Principatele Române.

Mica Unire care nu a fost deloc mică

În 1857 în Moldova și în Valahia aveau loc primele alegeri democratice din istoria românilor. Se alegeau deputații pentru Divanurile ad-hoc, un fel de adunări consultative care urmau să voteze dacă cele două Principate Române, sau Dunărene, cum li se mai zicea prin Europa, ar trebui să se unească. Era o formă de referendum indirect, într-un secol și pe un continent care făcea pași spre democrație, dar încă nu se simțea confortabil cu votul universal.

Se ajunsese aici în urma Conferinței de Pace de la Paris din 1856, ce punea capăt războiului Crimeii. Tema unirii românești aterizase pe masa diplomaților participanți prin efortul refugiaților politici români care-și stabiliseră cartierul general la Paris. Aceștia au rămas în istorie sub denumirea generică de pașoptiști din cauza calității lor de protagoniști ai revoluției din 1848, reprimată, dar care lansase totuși un ambițios proiect de țară pe termen lung, care îmbina modernizarea și democratizarea statului și a societății, obținerea independenței și realizarea unității naționale. Unirea celor două principate într-un stat-națiune românesc era un obiectiv cheie în cadrul acestui proiect de țară. Și nu doar pașoptiștii susțineau această idee; chiar dacă existau evident și antiunioniști, în ambele principate numărul unioniștilor nu era de neglijat.

Cauza românească fusese îmbrățișată de Napoleon al III-lea, președintele și apoi împăratul Franței, nepotul de frate al marelui cuceritor de la începutul secolului. Acesta avea viziunea unui leadership francez al gintei latine și sprijinea atât unirea românilor, cât și pe cea a italienilor. În plus, Franța era o putere colonială de talie mondială și îi lipsea un vector de influență în partea răsăriteană a Europei. Iar românii, în acea perioadă, nu erau doar latini, ci și profund francofili. Așa că grație lui Napoleon, subiectul unificării românești a avut și cine să-l pună pe ordinea de zi a conferinței.

Aici a găsit destul de repede câteva delegații care să empatizeze. Sardinia (sau Piemontul), regat care își asumase ca în jurul său să aibă loc unificarea Italiei, era bucuros să susțină producerea unui precedent pentru propriul proiect de țară. La fel și Prusia, care intrase în cursa pentru unificarea Germaniei. Existau însă și puteri care se opuneau. Imperiul Otoman, puterea suzerană a celor două principate, era perfect conștient că unirea ar apropia românii de obținerea independenței, lucru pe care grecii îl realizaseră mai devreme cu un sfert de secol. Regatului Unit îi erau indiferenți românii, dar îl interesa foarte mult Imperiul Otoman pe care dorea să-l mențină în stare de funcționare cât mai mult timp. Austria concura cu Prusia pentru a unifica Germania în jurul său, dar interesul său pentru un precedent european era mai mic decât teama că un stat român unificat ar putea deveni atractiv pentru și influent printre cele câteva milioane de români din Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureș, Satu Mare și Crișana.

În fine, Rusia făcea un joc dublu. Putere protectoare începând din 1829, Rusia și-ar fi dorit anexarea celor două principate, lucru mai ușor realizabil cu ele ca state separate. În plus, cu o majoritate românească în Basarabia, Sankt Petersburg-ul avea o temere similară Vienei despre influența unui stat român unificat. Pe de altă parte, Rusia, perdanta războiului Crimeii, îl curta pe Napoleon al III-lea ca să obțină sprijinul acestuia ca să-i fie impuse prin tratatul de pace condiții mai blânde. Așa că, la vedere, diplomații ruși s-au pronunțat în favoarea cererilor românilor, în timp de pe din dos agenții ruși din Moldova și Valahia erau instructați să saboteze mișcarea unionistă.

Conferința de la Paris din 1856 nu a luat o decizie privind unirea, ci a agreat doar realizarea unei consultări a populației din cele două principate, urmând ca apoi o nouă conferință să ia deciziile necesare, în cazul în care rezultatul consultării publice avea să fie unul pozitiv. În rest, era menținută suzeranitatea Imperiului Otoman, dar era abolit protectoratul rusesc și era constituită o garanție cu șapte puteri garante.

Divanul ad-hoc din Valahia a dezbătut și a votat unirea fără mari emoții. În schimb, în Moldova, a fost cu peripeții. Caimacamul (regentul) Nicolae Vogoride, un antiunionist fervent, căruia Imperiul Otoman și Austria îi promiseseră domnia, a falsificat rezultatele alegerilor pentru Divanul ad-hoc, pentru a determina o majoritate antiunionistă. Ecaterina Cocuța Conachi, soția lui, membră a unei vechi familii boierești, era o simpatizantă pașoptistă și o unionistă la fel de ferventă cum era soțul ei antiunionist. Ea a sustras scrisorile care demonstrau acțiunile caimacamului și le-a încredințat unui alt unionist convins, colonelul Alexandru Ioan Cuza, cu care Cocuța avea și o implicare romantică. Drept rezultat, faptele lui Vogoride au fost făcut publice și majoritatea unionistă din Divanul ad-hoc al Moldovei a fost restabilită, astfel că votul delegaților a mers tot în favoarea unirii. Iar Alexandru Ioan Cuza a devenit, dintr-un pașoptist de importanță secundară și un ofițer elegant, cu trecere la doamne, un fel de vedetă a mișcării unioniste.

Cele șapte puteri garante s-au întrunit din nou la Paris în anul 1858. Cu ajutorul Divanurilor ad-hoc, voința românilor fusese stabilită, dar asta nu însemna că orice opoziție față de unire dispăruse. Imperiul Otoman, Regatul Unit și Austria erau în continuare împotrivă, iar Rusia nu mai era la fel de motivată să țină isonul Franței. Iar Franța, Prusia și Sardinia erau în continuare pentru. Așa că s-a ajuns la un compromis, dar care nu era prea favorabil proiectului de țară al pașoptiștilor. Acest compromis a luat forma Convenției de la Paris, document destinat să joace rolul unui fel de constituții a noului stat.

Potrivit Convenției de la Paris din 1858, urma să fie realizată un fel de unire fără unire, goală de conținut. Noul stat urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, deși numele de România începuse să se încetățenească în rândurile elitelor românești și chiar și a celor străine (marele scriitor Victor Hugo, în monumentalul său roman „Les Miserables”, când descrie grupul pestriț de revoluționari alături de care va sfârși eroic, pe o baricadă din Parisul anilor 1830, băiatul străzii Gavroche, amintește de unul preocupat de diferitele cauze internaționale, precum cauza României). Mai mult, unirea urma să se limiteze la denumirea statului și la o comisie comună care urma să aibă sediul în principalul oraș de pe granița moldo-valahă, Focșani. În rest, fiecare din cele două principate urma să aibă în continuare propria capitală, propriul domnitor, propriul guvern și propria armată. Intrarea în vigoare efectivă a Convenției de la Paris urma să coincidă cu alegerea noilor domnitori ai celor două principate.

La Iași, Adunarea Deputaților, adică parlamentul, se întrunea la 5 ianuarie 1859 și-l alegea domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. Era o opțiune ultim moment, acesta nefiind unul dintre candidații vehiculați de obicei. Provenea dintr-o familie de boieri de rang mediu, care nu dăduse niciodată un domnitor și nici nu se înrudea cu vreuna din familiile care dăduseră domnitori. Participase la evenimentele din 1848, dar nu fusese unul dintre fruntașii mișcării, precum poetul Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu.

Aceste aparente dezavantaje deveniseră însă avantaje în contextul din ianuarie 1859, când din peisaj făceau parte mai multe familii importante- Cantacuzinii, Bibeștii, Sturdzeștii, Ghiculeștii, Văcăreștii etc.-, care dăduseră domnitori în ambele principate, inclusiv câțiva foști domnitori din perioadele anterioare războiului Crimeii. Oricare din aceștia ar fi putut emite pretenții legitime, dar ar fi putut sădi de la bun început semințele loviturilor de stat și ale războiului civil, așa cum se întâmplase deja în Serbia între cele două familii regale autohtone. Nefiind unul dintre conducătorii revoluției din 1848, Cuza nu stârnea în aceeași măsură suspiciunile conservatorilor. În plus, Alexandru Ioan Cuza dovedise deja dedicarea lui pentru cauza unionistă în episodul demascării caimacamului Vogoride și al împiedicării producerii efectelor fraudei electorale din anul 1857.

Urmau alegerile din Adunarea Deputaților de la București, iar facțiunile politice unioniste erau conștiente că unirea, așa cum fusese ea reglementată de puterile garante, era foarte slabă, aproape inexistentă. Însă din examinarea Convenției de la Paris, se evidențiase o scăpare din redactarea acesteia: nu era interzisă alegerea aceluiași candidat în ambele principate. Iar alesul Iașiului, Alexandru Ioan Cuza, deținea toate datele unei alegeri inspirate.

Dubla alegere a acestuia a fost pregătită printr-o serie de întâlniri ce s-au ținut în ceea ce azi numim la București Centrul Vechi, la hotelul Concordia, a cărui clădire există și acum, dar se află în ruină. În cadrul acestor întâlniri s-a agreat strategia unioniștilor pentru ziua alegerilor, dar și o serie de principii pe termen mai lung. În această privință, Cuza a fost pus să se angajeze că domnia lui va fi una temporară și să promită că se va retrage atunci când se va putea pune problema aducerii pe tron a unui prinț străin, dintr-o mare casă domnitoare europeană, care să pună capăt definitiv viselor de domnie ale marilor familii boierești și care să conecteze statul național român de Europa dezvoltată și modernă, prin înrudirile lui cu celelalte case regale și imperiale europene. Problema integrării europene a românilor se punea încă de atunci.

La 24 Ianuarie 1859, Adunarea Deputaților se întrunea pe Dealul Mitropoliei pentru a-l alege pe noul domnitor al Valahiei. Pentru a evita orice încercare a antiunioniștilor de a derapa lucrurile într-o direcție contrară, liberalii radicali, care încă de la revoluția din 1848 păstraseră capacitatea de a mobiliza strada în proteste masive, umpluseră străzile cu oameni pregătiți să se revolte în caz de necesitate. Astfel organizată, ziua era un succes: Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Moldovei, era ales și domnitor al Valahiei. Unirea fusese realizată.

De fapt, simpla uniune personală ar fi putut fi insuficientă și trecătoare, dar dubla alegere a lui Cuza Vodă reprezenta începutul unui proces. După un singur domnitor urma o singură armată, precum și alte unificări de instituții, chiar dacă astfel se forțau limitele Convenției de la Paris. După trei ani, la 24 Ianuarie 1862, se finaliza unificarea administrativă prin investirea primului guvern comun, condus de prim-ministrul conservator Barbu Catargiu, devenit după puțină vreme victima unui misterios atentat prin împușcare, niciodată pe deplin lămurit,, comis de un asasin care se urcase în clopotnița Mitropoliei.

Tot atunci, dintre cele două capitale ale Moldovei și Valahiei, Iași și București, cea din urmă era aleasă pentru a servi drept unică capitală a Principatelor Unite. Era alegerea logică în condițiile în care Bucureștiul era mai dezvoltat și avea o populație mai numeroasă decât Iașiul.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost scurtă și fecundă, plină de reforme, esențială pentru transformarea unui teritoriu încă destul de medieval într-o țară compatibilă cu standardele de modernitate ale secolului al XIX-lea. Pentru a o realiza pe cea mai dificilă, reforma agrară, adică diminuarea moșiilor și împroprietărirea țăranilor, Cuza și cu prim-ministrul Mihail Kogălniceanu organizau o lovitură de stat, la 2 mai 1864. În urma acesteia, Alexandru Ioan Cuza, devenit lider al unui regim autoritar, edicta așa-numitul Statut Dezvoltător al Convenției de la Paris din 1858, care dădea bază constituțională unifircării administrative și adăga Adunării Deputaților o cameră superioară, Corpul Ponderator, din care avea peste puțină vreme să fie derivat Senatul.

De asemenea, în documentele oficiale adoptate în această perioadă apare tot mai des denumirea statului ca fiind România. Adoptarea acestui nume are implicații interesante. Pe lângă faptul că el a fost derivat din felul în care întotdeauna românii s-au autoidentificat limba lor („rumâni” sau „români” în dialectul dacoromân, „armâni” sau „rămăni” în dialectul aromân ori „rumeri”/„rumâri” în dialectul istroromân, de la latinescul „Romanus, Romani” și deci de la orașul Roma), este de observat că de-a lungul Evului Mediu Romania a fost un nume asociat cu Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin), în fazele sale mai târzii, care desemna în special regiunea din jurul părții europene a orașului Constantinopol, nume care se păstrează și azi în forma turcizată de Rumelia. Și mai e de observat că legătura civilizațională dintre români și Constantinopolul bizantin, a doua Romă, a fosta una profundă și durabilă.

Prin 1865 apăruseră însă o serie de probleme. Mihail Kogălniceanu fusese înlăturat, marile reforme se încheiaseră, iar regimul lui Cuza aluneca tot mai mult spre dictatură, corupție și încercarea de a-și constitui propria dinastie, uitând de promisiunea de retragere în favoarea prințului străin. Așa că liberalii radicali și conservatorii, partidele cele mai antagonice sub aspect ideologic se aliau în ceea ce a intrat în istorie drept monstruoasa coaliție. La 11 februarie 1866 avea loc o nouă lovitură de stat, de data aceasta împotriva lui Alexandru Ioan Cuza, forțat să abdice și apoi să părăsească țara.

Cum Imperiul Otoman recunoscuse Unirea Principatelor cu termen extinctiv, pe durata domniei lui Cuza, exista riscul dezunirii impuse din afara țării. Așa că a început o cursă disperată pentru aducerea prințului străin. Prima opțiune, inspirată de francofilia elitei românești, fusese pentru un print din casa regală belgiană, Filip de Flandra, dar acesta a refuzat oferta.

Dintre forțele care doreau dizolvarea unirii, cea mai decisă a fost Rusia, care și-a exercitat influența asupra unora din familiile boierești din Iași și asupra mitropolitului Moldovei. Cum exista o parte a populației care era nemulțumită de pierderea rolului de capitală pentru Iași, colaboratorii Rusiei reușeau să declanșeze o răzmeriță pentru desfacerea unirii, pe parcursul căreia era chiar proclamat un domnitor al Moldovei în persoana lui Nicolae Roznovanu. „Revoluția” aceasta nu a avut însă succes, nu a reușit să atragă o masă critică din populația Moldovei, așa că tânăra armată română nu a avut nevoie de mari eforturi pentru a restabili ordinea când a intrat în Iași. O parte a liderilor mișcării au fugit peste Prut, în Imperiul Rus, ceilalți s-au acomodat apoi foarte bine vieții în România unificată.

Problema prințului străin a fost rezolvată cu ajutorul marelui protector al României, Napoleon al III-lea, care le-a recomandat românilor un nepot de-al său dintr-o foarte prestigioasă familie ducală germană, înrudită prin originile sale și cu casa regală a Prusiei: Hohenzollern-Siegmaringen. Era un tânăr ofițer prusac de artilerie, care călătorea incognito printr-o Austrie care era în război cu Prusia exact pe tema unificării germane și care sosea la București la 10 Mai 1866 pentru a deveni Principele Carol I.

În octombrie 1866 Parlamentul adopta și prima Constituție propriu-zisă, copiată după Constituția Belgiei, una din cele mai avansate ale celui timp, prin care numele statului devenea definitiv România, iar denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei era abandonat.

Așa cum putem vedea, majoritatea evenimentelor cheie ale Unirii Principatelor au avut loc la București, la 24 Ianuarie 1859. Așadar, de ce există deja o tradiție ca principalele festivități să aibă loc la Focșani și la Iași? La Focșani e oarecum logic, era cel mai important oraș de la granița româno-română și fusese destinat prin Convenția de la Paris din 1858 să găzduiască singura instituție comună a Principatelor Unite (și nu prea). Dar la Iași? Acolo răspunsul ține de sacrificiul pe care capitala Moldovei l-a făcut când capitala Valahiei a devenit capitala României unite.

Concluzie: De la Unire la Independență

Episodul 3 ne-a arătat că Unirea Principatelor Române nu a fost un simplu noroc istoric, ci rezultatul unei strategii de lobby strălucite. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a pus Europa în fața faptului împlinit, transformând un „proiect pilot” într-o realitate națională ireversibilă.

Dar cum transformi două principate medievale într-un stat european modern, capabil să-și câștige independența pe câmpul de luptă?

⏭️ În episodul următor:

Unirea la români – episodul 4: Independența României, unirea Dobrogei și nașterea Regatului

În Episodul 4, părăsim epoca romantică a lui Cuza și intrăm în era pragmatismului prusac:

Venirea lui Carol I: Un prinț străin pentru stabilitate și recunoaștere.
Războiul din 1877-1878: Cum s-a scris libertatea cu sânge la Plevna.
Sacrificiul teritorial: Schimbul dintre sudul Basarabiei și Dobrogea, poarta noastră către lume.
Nașterea Regatului: România devine o putere regională sub sceptrul primului său rege.

Unirea la români – episodul 1: Regatul Daciei și rădăcinile antice ale unității – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

27 martie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/122 vizite

Începem astăzi publicarea unei analize de o amploare deosebită, semnată de Alexandru Cristian Surcel. „Unirea la Români” este un studiu riguros al unui tipar geopolitic care se repetă de milenii. În acest prim episod, explorăm modul în care s-a format Regatul Daciei, de la influența tracilor odrisi până la construcția politică monumentală a lui Burebista.

Unirea la români – episodul 1: Regatul Daciei și rădăcinile antice ale unității – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

27 martie 2026

Tracia Odrisă

Regatul Odris: Prima încercare majoră de centralizare a lumii trace la sud de Dunăre.

În anul 470 î.Ch., când Persia Ahemenidă bătea la porțille Balcanilor și sciții lansau raiduri din stepele din sudul Ucrainei, regele Teres I al neamului trac al odrisilor îți impunea autoritatea asupra majorității triburilor din Tracia dintre Munții Balcani și Marea Egee. Sigur, nu era ceva neobișnuit ca diferitele triburi ale Europei așa-zis barbare să formeze confederații mai mult sau mai puțin efemere, dar de data aceasta a fost mai mult decât atât. De data aceasta însă această unire a tracilor a fost diferită. Era vorba de un regat în toată puterea cuvântului, la standardul din epoca fierului, desigur. În perioada sa de apogeu, pe vremea regilor Sitalces I (431-424 î.Ch.) și Cotys I (424-405 î.Ch.), autoritatea regilor odrisi s-a întins chiar și asupra geților din sud, până la Dunăre, inclusiv din Dobrogea. Regatul odrisilor a fost în cele din urmă cucerit de Filip al II-lea al Macedoniei, în anul 341 î.Ch.; după moartea lui Alexandru cel Mare s-a încercat refacerea lui de către regele Seuthes al III-lea, dar în anul 313 î.Ch. învingător a fost macedoneanul Lysimachos, proclamat rege al Traciei. Apoi și regatul lui Lysimachos s-a dizolvat sub loviturile migrației celtice din anii 279-278 î.Ch.

Sigur, Tracia odrisă este un episod care ține mai mult de istoria Bulgariei. Iar tracii de la sud de Munții Balcani se vor fi înrudit cu dacii și cu geții, dar contribuția lor la formarea poporului român a fost marginală. Totuși, acest regat a stabilit un model care avea să fie preluat de un unificator de mai târziu, de data aceasta categoric aparținând istoriei noastre.

Regatul Daciei

Regatul lui Burebista: Dimensiunea continentală a primului mare proiect politic daco-getic.

Prin anul 82 î.Ch., potrivit corelării pe care geograful antic Strabon o face cu dictatura lui Sulla la Roma, pe scaunul regal al unei mari uniuni de triburi getice urca un prinț cu numele de Burebista și la destul de puțină vreme acesta se asocia cu un lider religios foarte influent, cu studii în Egipt, cel mai probabil la Marea Bibliotecă din Alexandria, un fel de profet zeificat cunoscut ca Deceneu. Iar după un număr de ani cei doi reușesc să unifice toate triburile geților și dacilor, ba chiar să supună noului regat toți vecinii, până la hotarele Republicii Romane (care înghițise deja Macedonia și mare parte din Illyria). Sigur, concentrarea de putere în lumea dacilor și geților de la nord de Dunăre, aflată sub tripla amenințare a raidurilor celților și sarmaților și a expansiunii romane, începuse mai demult. Un indiciu stă în faptul că centrele care bat monedă, destul de numeroase în secolele IV-III î.Ch., se restrâng la patru prin secolul al II-lea î.Ch. Unii regi de uniuni de triburi ajung suficient de semnificativi ca să fie consemnați în istoriile scrise ale grecilor și romanilor. Dar ceea ce se întâmplă după marea unificare realizată de Burebista și de Deceneu- mari construcții edilitare în zona unei capitale, reforme religioase, edictarea, spune Jordanes, a unor legi scrise, organizarea unei adevărate mașini de război și altele sunt congruente cu formarea unui regat propriu-zis, peste nivelul obișnuitelor confederații efemere barbare. Evident că nu a fost „statul dac centralizat”, adică un soi de Republica Socialistă România antică, despre care aberau istoricii lui Ceaușescu. Dar, totuși, o astfel de construcție politică avea să mai apară în lumea barbarilor europeni de-abia pe la regatele vandalilor și goților din Africa de Nord, Peninsula Iberică și Italia, secole mai târziu.

Regatul întemeiat de Burebista și Deceneu printr-o unire completă a dacilor, geților și moesilor, adică a strămoșilor direcți ai românilor, a intrat în istorie ca regatul Daciei și a continuat să se dezvolte, în ciuda unor fragmentări efemere în primii 15 ani de după moartea prin asasinare a lui Burebista în anul 44 î.Ch. și a faptului că niciodată nu avea să mai atingă dimensiunile cvasi-imperiale de la apogeul domniei primului rege, până la marile confruntări cu Imperiul Roman din anii 85-89 și 101-106 d.Ch., când eroul a fost marele rege Diurpaneus-Decebal. Care a făcut și un pas suplimentar către consolidarea statală, copiindu-i pe romani și numind prefecți ai cetăților și prefecți responsabili cu producția agricolă. Iarăși vor trece secole până când undeva în Europa vreun conducător barbar va mai adopta o astfel de măsură. Istoria scrisă a mai consemnat și lista completă sau aproape completă a regilor care s-au succedat în fruntea Daciei între Burebista și Decebal, în timp ce regii altor entități desprinse după moartea întâiului rege sunt amintiți doar în contextul evenimentelor ce se consumă în primii 15 ani, culminând cu primul război daco-roman din anii 29-28 î.Ch.

Trebuie însă să fac aici legătura cu odrisii. Când Burebista și Deceneu și-au început unirea, conceptul de Dacia nu exista. Geții, dacii erau bine cunoscuți, dar lumea antică vedea în ei niște traci. Burebista nu apare în niciuna din inscripțiile contemporane dedicate lui drept rege al Daciei. Omagiul sfetnicului său grec Acornion din Balcicul de azi îl numește pe Burebista „cel dintâi și cel mai mare rege din Tracia, stăpânitor de ambele părți ale Dunării”. Cu alte cuvinte, Burebista preluase tradiția regilor odrisi de pe vremuri ca regi ai Traciei și titulatura de sorginte ahemenidă de rege al regilor, cum în general se intitulau toți regii elenistici din Orientul Apropiat, regatul său copiind în fond modelul acestor state construite pe ruinele imperiilor ahemenid și al lui Alexandru cel Mare. Pe măsură însă ce dominația romană se consolidează la sud de Dunăre, unde aceștia înființează chiar pentru mai multe decenii un regat al Traciei controlat de ei, iar puterea regală de la nord de Dunăre supraviețuiește crizei interne și își reafirmă autoritatea în teritoriile dacice și în cele getice mai nordice, regatul Daciei devine un reper am putea spune geopolitic al antichității târzii. Și chiar dacă Dacia este cucerită și desființată ca stat de împăratul Traian (98-117), devenind ultima cucerire durabilă a Imperiului Roman, începând din Renașterea târzie și din perioada iluministă va inspira anumite proiecte ale marilor cancelarii europene pentru o construcție politică în Carpați și la Dunărea de Jos.

***

Chiar și după cucerirea romană, spiritul acestei unități geografice și politice a refuzat să dispară, devenind un reper care a inspirat marile cancelarii europene peste secole. Moștenirea Daciei nu s-a pierdut odată cu retragerea aureliană, ci a rămas fundamentul pe care s-au clădit viitoarele structuri politice românești.

Cum a supraviețuit ideea de unitate în haosul migrațiilor și cum a reapărut ea în planurile marilor puteri din epoca medievală? Rămâneți alături de Uniți Schimbăm pentru Episodul 2: Visul Medieval și prima încercare a lui Mihai Viteazul.

Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918)

27 martie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/14.458 vizite

Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918 (stil vechi)

foto preluat de pe istoria.md
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; istoria.md; cersipamantromanesc.wordpress.com; www.agerpres.ro

Ziua Unirii Basarabiei cu România

Ziua Unirii Basarabiei cu România este sărbătorită în fiecare an la 27 martie, fiind instituită prin Legea nr.36/2017.

Propunerea legislativă privind instituirea acestei Zile a fost iniţiată de deputatul Eugen Tomac, acesta susţinând, în expunerea de motive, că “Ziua de 27 martie 1918 este una dintre cele mai semnificative din istoria poporului român. Atunci, după 106 ani de ocupaţie ţaristă, Basarabia a revenit în graniţele ei fireşti, fiind prima provincie românească care s-a unit cu România. (…) Este obligaţia noastră, a celor care astăzi răspundem în faţa românilor, de a demonstra că preţuim valorile româneşti de veacuri şi pe cei care ni le-au lăsat moştenire”, potrivit www.cdep.ro.

Proiectul legislativ a fost adoptat de Senat, la 13 octombrie 2015, şi de Camera Deputaţilor, for decizional în acest caz, la 14 martie 2017. Potrivit proiectului, Guvernul României şi autorităţile locale şi centrale vor lua măsuri pentru ca în 27 martie să fie arborat drapelul României în conformitate cu Legea 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice.

Ziua Unirii Basarabiei cu România poate fi marcată de autorităţile administraţiei centrale şi locale, organizaţiile neguvernamentale, muzee, reprezentanţele României în străinătate, prin organizarea de evenimente şi manifestări publice şi cultural ştiinţifice dedicate acestei sărbători. Autorităţile centrale şi locale pot sprijini material şi logistic aceste manifestări.

La 27 martie 2017, preşedintele Klaus Iohannis a promulgat Legea nr. 36, care stabileşte că 27 martie – Ziua Unirii Basarabiei cu România este zi de sărbătoare naţională. Într-un comunicat transmis AGERPRES, Administraţia Prezidenţială arată că legea promulgată are o semnificaţie deosebită, aceea de marcare a acestui moment important din istoria României.

Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918)

Basarabia (așa cum fusese definită în cadrul administrației țariste în 1812 la Tratatul de la București) s-a constituit ca Republică Democrată Moldovenească în primăvara anului 1917 proclamându-și întâi autonomia, apoi independența față de Rusia, și după câteva luni unirea cu Regatul României, în cadrul căruia a constituit o provincie.

Această stare a durat timp de 22 de ani până la 28 iunie 1940 când un ultimatum al guvernului sovietic conform pactului Hitler-Stalin a fost adresat României privind cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. România a cedat și după 48 de ore Basarabia a fost ocupată de Armata roșie, administrația și Armata Română retrăgându-se, într-un haos dramatic, la est de râul Prut.

Harta teritoriului Republicii Democratice Moldovenești - foto: ro.wikipedia.org

Evenimentele premergătoare

Prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, partea situată la răsărit de Prut a principatului Moldovei a intrat în componenţa imperiului Rusiei. Din acel moment, au intrat în concurenţă, pentru locuitorii acestui ţinut formând gubernia Basarabiei, două concepţii identitare potrivnice : « românismul » care promova unirea politică şi culturală a tuturor vorbitorilor graiurilor est-romanice indiferent de împărăţiile ale căror supuşi erau (Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus sau Imperiul Otoman), şi « moldovenismul » susţinut de autorităţile ruseşti, care promova deosebirea şi despărţirea culturală şi politică a vorbitorilor graiurilor est-romanice supuşi ai « Ţarului tuturor Rusiilor », de ceilalţi. Unirea Basarabiei cu România votată la data de 27 martie (9 aprilie) 1918 de către Sfatul Ţării, (parlamentul Republicii Democratice Moldoveneşti) reprezintă concretizarea şi biruinţa mişcării « româniste » din acest ţinut.

Palatul Sfatului Țării – foto: ro.wikipedia.org

În detaliu, după Revoluția din Februarie și încetarea ostilităților dintre Rusia și Puterile Centrale, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări și congrese ale reprezentanților diferitelor clase sociale sau organizații profesionale pentru discutarea viitorului țării. În perioada 6 – 7 februarie 1917, a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative.

Au urmat alte congrese: ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie. La 3/16 martie 1918, Adunarea generală a zemstvei din Bălți cerea “unirea Basarabiei cu regatul României“. O moțiune asemănătoare a votat la 13/26 martie și zemstva din Soroca. Pe de altă parte, în Sfatul Țării, deputații minoritari au cerut la 16/29 martie arestarea celor din zemstve care au votat unirea, ceea ce a obligat Consiliul Director să interzică zemstvelor adoptarea unor astfel de moțiuni.

În aprile 1917, a fost creat Partidul Naţional Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariţia căruia a avut o importantă contribuţie un număr de refugiaţi din Transilvania şi Bucovina.

Steagul Triplei Aliante – foto: ro.wikipedia.org

Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostăşesc din Chişinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie naţională şi teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor.

În același timp, Adunarea Națională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecției Guvernului provizoriu rus de la Petrograd. În detaliu, într-o notă din 16/29 martie 1918 a autorităților ucrainene se arăta că în partea de nord a teritoriului Basarabiei locuiesc ucraineni, iar în cea de sud (între gurile Dunării și Nistrului și litoralul Mării Negre) ei au o majoritate relativă.

În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul ostăşesc a proclamat autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării ca organ legislativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec.

Prima şedinţă a Sfatului Ţării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 şi a fost ales ca preşedinte Ion Inculeţ. În decursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării şi s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 – 28 mai 1918.

Ion Constantin Inculeț (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România), om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române - foto: istoria.md

Ion Constantin Inculeț (1) – foto: istoria.md

În contextul prăbușirii Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești în debandadă a determinat Sfatul Țării să cheme, în 13 ianuarie 1918 armata română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului. Sovietul bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului Țării și a anunțat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii. Până la urmă însă bolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia. La 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Țării, reînființat, a declarat independența Republicii Moldova, iar la 27 martie/9 aprilie, majoritatea moldovenească din Sfatul Țării a votat unirea cu România, în anumite condiții.

Generalul Ernest Broșteanu (n. 24 ianuarie 1869, Roman, județul Neamț - d. 6 iunie 1932) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial,comandantul Diviziei 11 române care a intrat în Chişinău la 13 ianuarie 1918 - in imagine, Generalul Ernest Broșteanu în Basarabia în anul 1918 - foto: cristiannegrea.ro

Generalul Ernest Broșteanu (2) în Basarabia în anul 1918 – foto: cristiannegrea.ro

La începutul lunii martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu a venit la Iași, având o discuție cu noul prim-ministru Alexandru Marghiloman. În întrevederea cu delegația de la Chișinău, Marghiloman le-a cerut reprezentanților Sfatului Țării să se pronunțe asupra unirii, subliniind faptul incapacității Basarabiei de a subzista singură.

Halippa și Ciugureanu au fost pentru, dar Inculeț a cerut un răgaz de reflecție de 24 de ore. În acest timp, Marghiloman s-a întâlnit cu miniștrii țărilor aliate, aflați la Iași. Ministrul italian baron Carlo Fasciotti a fost evaziv, Sir George Barclay, ministrul britanic, a declarat că Marea Britanie nu se va opune unirii, Charles Vopiĉka, ministrul american, a fost și el de acord cu actul unirii, iar Contele de Saint-Aulaire, ministru la Legația franceză a cerut ca unirea să se realizeze cât mai repede.

Marghiloman a discutat problema unirii și cu diplomații Puterilor Centrale. La 12/25 martie 1918, el notează: “Conversație cu [Richard von] Kühlmann. Tratez chestiunea Basarabiei; el promite mână liberă, dar să nu-i facem dificultăți cu Ucraina“. (Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, 1995, p. 114). La 22 martie/4 aprilie a avut loc ședința guvernului în care s-a luat în dezbatere și problema Basarabiei. “Aduc la cunoștință, scrie Marghiloman, că o depeșă a lui Horstmann îmi confirmă mâna liberă din partea lui Kühlmann. Entuziasm din partea generalului Hârjeu, Mehedinți, Săulescu” (Marghiloman, Note politice, 1995, p. 120).

Unirea

În 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, unde a fost primit cu onoruri de autorități.

Până la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României. La ședința solemnă a Sfatului Țării din 26 martie a fost prezent și Marghiloman care a rostit un discurs în care a reliefat necesitatea unirii. După discurs, Marghiloman a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român.

În numele Blocului Moldovenesc, deputatul Ion Buzdugan a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de deputatul Vasile Cijevski.

Pe 27 martie, Sfatul Țării a votat prin vot nominal deschis în favoarea Unirii cu România, declarația Sfatului Țării menționând că: “Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE CU MAMA SA, ROMÂNIA“.

În numele Sfatului Țării, Declarația Unirii a fost semnată de Ion Inculeț, președinte, Pan. Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretar. Condițiile unirii, puse de majoritatea românească, menționate în declarația specifică a Sfatului Țării, au fost următoarele:

1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;

2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;

3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;

4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;

5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;

6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;

7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;

8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;

9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;

10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;

11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.

Aceste cerințe/condiții însemnau o respingere a sistemului politic țarist și a politicii culturale de rusificare, precum și o hotărâre de așezare a provinciei pe un curs nou, democratic, de dezvoltare.

Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți (lista și opțiunile la votare). Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.

După votare și citirea rezultatului au fost invitați în clădire prim-ministrul Alexandru Marghiloman și suita sa, cărora li s-a comunicat hotărârea adoptată. Prim-ministrul a luat cuvântul și a declarat că “în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una și nedivizibilă.”

La 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România. Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918.

După ce la data de 2 aprilie 1918, Ion Inculeț și-a dat demisia din conducerea Sfatului Țării, fiind numit ca ministru fără portofoliu pentru Basarabia în guvernul Marghiloman, a fost numit ca președinte al Sfatului Țării omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918) și apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918).

Cea de-a doua sesiune a Sfatului Țării și-a ținut lucrările între 25-27 noiembrie 1918. După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia în noiembrie 1918, Sfatul Țării a votat o moțiune prin care aproba unirea fără condiții cu România, exprimându-și încrederea în viitorul democratic al noului stat, în care nu mai era nevoie de o protecție specială pentru Basarabia. La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării s-a autodizolvat.

Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, ținutul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus - d. 26 iunie 1936, Bucov, județul Prahova, Regatul României) a fost un om politic, jurist, savant și scriitor român. În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, este condamnat de autoritățile țariste la închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Stere (3) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca - d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România - foto preluat de pe istoria.md

Pantelimon Halippa (4) – foto preluat de pe istoria.md

Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean în ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918, la care s-a votat reforma agrară şi unirea necondiţionată a Basarabiei cu România – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conţinutul Actului Unirii

Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România – foto: istoria.md

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Această unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Ţarii actual rămîne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului. Aceste hotărîri se vor recunoaşte de Guvernul român.

2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, avînd un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.

3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.

4. Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale.

5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămîn în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul român numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.

6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.

7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sînul reprezentanţilor Basarabiei în parlamentul român.

8. Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.

9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct.

10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvîntului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.

11. Toate călcările de legi, făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerilor din urmă, sunt amnistiate.

Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntîrziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.

Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea şi totdeauna.

Preşedintele Sfatului Ţării, I. Inculeţ

Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan

Membrii Sfatului ţării care au votat Unirea

Declarația de Unire a Basarabiei cu România – foto: ro.wikipedia.org

Din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.

Cei care au votat pentru Unire, pe 9 aprilie 1918 (27 martie stil vechi) (după nume, vîrstă, profesie, grup etnic, judeţ):

- Nicolae Alexandri, 60, ziarist, Hotin/Chişinău

- Elena Alistar-Romanescu, 42, medic, Cetatea Albă/Chişinău

- Alexandru Baltaga, 55, preot, Orhei

- Constantin Bivol, 33, ţăran, Chişinău

- Teodor Bîrcă, 24, învăţător, Chişinău

- Teodosie Bîrcă, 23, ţăran, Soroca

- Vladimir Bodescu, 50, avocat, Chişinău

- Vladimir Bogos, 24, student, Chişinău

- Nicolae Bosie-Codreanu, 32, inginer, Hotin

- Ştefan Botnarciuc, 43, ţăran, ucrainian, Bălţi

- Ignatie Budişteanu, 30, ţăran, Bălţi

- Ilarion Buiuc, 27, ţăran, Orhei

- Gheorghe Buruiană, 33, cooperatist, Chişinău

- Ion Buzdugan, 30, învăţător, Orhei/Bălţi

- Anton Caraiman, 38, ţăran, Orhei

- Grigore Cazacliu, 26, student, Soroca

- Ion Cazacliu, 48, funcţionar public, Soroca

- Vladimir Cazacliu, 29, student, Soroca

- Dimitrie Cărăuş, 25, student, Soroca

- Vasile Cerescu (Ciorăscu), 31, ţăran, Chişinău

- Nicolae Cernăuţeanu, 26, soldat, Hotin

- Nicolae Cernov, rus, Tighina

- Afanasie Chiriac, 27, ţăran, Dubăsari/Tighina

- Vladimir Chiorescu, 30, cooperatist, Chişinău

- Vasile Cijevschi, 37, ofiţer de armată, Tighina

- Nicolae Ciornei, 25, ţăran, Cahul

- Pavel Cocîrlă, 24, artizan, Orhei

- Ion Codreanu, 39, ţăran, Soroca

- Ion Costin, 35, avocat, Chişinău

- Ion Creangă, 24, învăţător, Dubăsari/Tighina

- Anton Crihan, 25, student, Bălţi

- Dumitru Dragomir, 28, ţăran, Cetatea Albă

- Dumitru Dron, 25, student, Orhei/Bălţi

- Felix Dutkiewicz, polonez, Lublin / Chişinău

- Boris Epure, 36, funcţionar public, Chişinău/Bălţi

- Pantelimon Erhan, 34, profesor, Tighina

- Vasile Gafencu, 30, ţăran, Bălţi

- Simion Galeţchi, Soroca

- Andrei Găină, 33, ţăran, Orhei

- Vasile Ghenzul, 35, funcţionar public, Chişinău

- Alexandru Groapă, 38, funcţionar public, Bălţi

- Nicolae Grosu, 27, student, Chişinău

- Pantelimon Halippa, 34, ziarist, Soroca

- Teodor Herţa, Orhei

- Ion Ignatiuc, 25, ţăran, Bălţi/Chişinău

- Ion Inculeţ, 35, profesor, Chişinău

- Teofil Ioncu, 32, funcţionar public, Orhei

- Vasile Lascu, 60, ziarist, Chişinău

- Mihail Maculeţchi, 56, ţăran, Orhei

- Dimitru Marchitan, 32, ţăran, Bălţi

- Gheorghe Mare, 36, profesor, Cahul/Cetatea Albă

- Nicolae Mămăligă, 38, ţăran, Chişinău

- Vasile Mîndrescu, 29, ţăran, Orhei

- Dumitru Mîrza, 23, profesor, Hotin

- Mihail Minciună, 32, ţăran, Orhei

- Alexandru Moraru, 37, ţăran, Hotin

- Anatolie Moraru, 23, ţăran, Hotin

- Zamfir Munteanu, Ismail

- Gheorghe Năstase, 22, învăţător, Soroca

- Teodor Neaga, 37, profesor, Chişinău

- Constantin Osoianu, 32, ţăran, Bălţi

- Efimie Palii, 37, ţăran, Soroca

- Ion Pascăluţă, 25, soldat, Bălţi

- Gherman Pîntea, 24, învăţător, Bălţi

- Ion Pelivan, 40, avocat, Chişinău/Bălţi

- Petru Picior-Mare, 30, funcţionar public, Bălţi

- Chiril Sberea, 27, inspector, Cahul

- Andrei Scobioală, 32, profesor, Bălţi

- Nicolae Secară, 24, profesor, Soroca/Chişinău

- Timofei Silistaru, 23, ofiţer de armată, Ismail/Tighina

- Elefterie Sinicliu, 22, ţăran, Orhei

- Nicolae Soltuz, 60, ţăran, Soroca

- Chiril Spinei, 34, ţăran, Soroca

- Gheorghe Stavrii, 35, ţăran, Cahul

- Constantin Stere, 54, profesor, Soroca

- Iacov Sucevan, Chişinău

- Nicolae Suruceanu, 28, ofiţer de armată, Chişinău

- Teodor Suruceanu, 52, ţăran, Chişinău

- – Gheorghe Tudor, 33, învăţător, Bălţi

- Ion Tudose, 33, ţăran, Orhei/Bălţi

- Grigore Turcuman, 26, ţăran, Soroca

- Vasile Ţanţu, 35, profesor şcolar, Chişinău

- Leonida Ţurcan, 23, funcţionar public, Soroca/Chişinău

- Teodor Uncu, 34, funcţionar public, Orhei

- Ion Valuţă, 24, student, Bălţi

- Vitalie Zubac, 23, ofiţer, Ismail

Voturi împotriva Unirii:

- Ştefan Balmez, 35, funcţionar public, bulgar, Chişinău

- Arcadie Osmolovschi, ucrainian

- Mihail Starenki, ucrainian

Abţineri de la vot:

- Philipp Almendingher, 50, ţăran, german, Cetatea Albă

- Zaharia Bocşan, 49, ţăran, Bălţi

- Gheorghe Brinici, 30, ţăran, ucrainian, Bălţi

- Gavril Buciuşcan, 29, învăţător, Orhei

- Nichita Budnicenco (Vilnicenco), 36, ţăran, ucrainian, Bălţi

- Vasile Covali, ucrainian

- Alexei Culeva, 43, ţăran, probabil bulgar, Ismail

- Petre Culcev, 47, ţăran, bulgar

- Vasile Curdinovschi, 46, profesor, Poltava

- Dragomir Diaconovici

- Serghei Donico-Iordăchescu, Chişinău

- Ion Dumitraşcu, 28, ţăran, Orhei

- Ion Harbuz, 31, funcţionar public, Chişinău

- Alexandru Greculoff, rus

- Isac Gherman, 60, avocat, evreu, Chişinău

- Andrei Krupenski, ucrainian, Chişinău

- Constantin Iurcu, 34, ţăran, Hotin

- Eugen Kenigschatz, 58, avocat, evreu, Chişinău;

- Teodor Kiriloff, 37, avocat, bulgar, Ismail

- Ivan Krivorukoff, 42, muncitor, rus, Tighina

- Samuel Lichtmann, 60, funcţionar public, evreu

- Alexander von Loesch, german

- Vladimir Lineff, 39, profesor, rus

- Petre Maniţchi, 35, învăţător, rus

- Dimitru Maldor, bulgar

- Cristo Misircoff, 43, profesor, bulgar, Ismail

- Teodor Moldovan

- Iacob Nagorneac, 39, ţăran, ucrainian, Hotin

- Teodor Nichitiuc, 35, inspector, ucrainian, Cahul

- Petre Poliatenciuk, 36, funcţionar public, ucrainian, Podolia

- Gheorghe Ponomareff, probabil rus

- Ion Popa, 28, ţăran, Bălţi

- Mihail Savenco, ucrainian

- Moise Slutski, 62, doctor, evreu, Chişinău

- Vladimir Ţîganco, 31, inginer, rus

- Eftimie Vizitiu, 37, ţăran, Soroca

Absenţi de la sesiune:

- Bajbeuk-Melicoff, 45, inspector, Armenian, Orhei

- Ion Ceornega, 40, ţăran, Ismail

- Teodor Corobcean, 37, cooperatist, Soroca

- Ioan Herţa, 34, ţăran, Chişinău

- Gutman Landau, 40, funcţionar public, evreu

- Anton Novacoff, bulgar

- Anton Rugină

- Kalistrat Savciuc, ucrainian

- Gheorghe Sîrbu

- Teodor Stanevici, 51, judecător, rus, Chişinău

- Mendel Steinberg, evreu

- Gheorghe Tcepciu

- Alexandru Ţurcan, 32, ţăran, Soroca

Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918) – foto preluat de pe www.agerpres.ro

Recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România

Lloyd George, președintele Consiliului Suprem al Conferinței de Pace de la Paris (Consiliu Suprem format din Clémenceau, Wilson, Lloyd George și Vittorio Emanuele Orlando) îi comunică la 3 martie 1920 lui Alexandru Vaida-Voevod, președintele Consiliului de Miniștri român, că întrucât guvernul român a făcut dovada dorinței sale de a rezolva chestiunile în suspensie în interesul României și al Europei în general, guvernele aliate consideră că chestia basarabeană nu mai trebuie să rămână în suspensie.

Nota Consiliului Suprem arată că “după ce a luat în considerație aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acelei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată de către reprezentanții Basarabiei…”

Tratatul pentru recunoașterea unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920, la Paris, de Consiliul ambasadorilor Imperiului britanic, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte și ai României, pe de altă parte. Acest tratat recunoaște României suveranitatea asupra teritoriului basarabean, cuprins între Prut, Nistru, vechea graniță a Bucovinei și Marea Neagră.

Articolul 9 al Tratatului anunță că părțile contractante vor invita Rusia să adere la acest Tratat, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Așadar, detaliile acordului de recunoaștere a unirii Basarabiei urmau să fie stabilite prin negocieri directe între România și Rusia.

Tratatul a fost ratificat de principalii semnatari: Anglia, Franța și România. Italia și Japonia nu au ratificat Tratatul. Rusia s-a menținut în atitudinea de nerecunoaștere a actului unirii. Nici tratativele directe cu Rusia de la acea vreme n-au dat vreun rezultat.

În 1925, pentru întâia dată, o delegație română compusă din Langa-Rășcanu, Drăghicescu, M. Djuvara ș.a. s-a întâlnit la Viena cu delegația sovietică condusă de Krestinski. De la primul contact, rușii au pus chestiunea Basarabiei în așa fel încât delegația română s-a văzut nevoită să refuze discuția și conferința s-a dizolvat, fără nici un rezultat. (Kirițescu, 1989, op. cit.).

Urmări

În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia. Au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori.

Pe 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina. La 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Unirii celei mari. Legile au fost depuse de bucovineanul Ion Nistor, de basarabeanul Ion Inculeț și de ardeleanul Ștefan Cicio Pop, miniștri în cabinetul României Mari.

Timp de 22 da ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, ale « terorii roșii » dezlănțuită de Ceka-GPU-NKVD și ale deportărilor către Gulag. Acesta era întocmai scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea.

În acest răstimp Basarabia a primit, conform datelor « Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor » întemeiat de Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, majoritatea simpli civili (printre care meșteșugari sau mici prăvălieri evrei, credincioși pravoslavnici, simpli țărani ucraineni) care-și riscau viața trecând Nistrul înot sau pe ghiață sub gloanțele grănicerilor ruși (uneori și români).

Dintre acești refugiați, socotiți nediferențiat « reacționari » sau « contra-revoluționari » de autoritățile sovietice, toți cei care se mai aflau în Basarabia în vara anului 1940, când Armata Roșie a ocupat țara, au fost deportați în Siberia.

O minoritate dintre locuitorii Basarabiei, îndeosebi printre cei mai săraci și printre evreii de tendință radicală (desprinși din partidul socialist evreiesc « Bund » sau Всеобщий еврейский рабочий союз), era favorabilă regimului bolșevic și, prin urmare, ostilă Unirii, căreia i s-a opus și pe care Uniunea Sovietică s-a bazat pentru a lupta politic împotriva României.

Dintre toate teritoriile pierdute de Imperiul Rus, Basarabia a fost singurul a cărui cedare nu a fost recunoscută de URSS, nefiind confirmată de nici-un tratat semnat de guvernul bolșevic. Prin urmare, acesta a reacționat împotriva Unirii pe de-o parte suscitând în Basarabia însăși răscoala de la Tatarbunar, pe de altă parte înființând în Ucraina sovietică, pe malul stâng al Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în care a dezvoltat « Moldovenismul ».

La procesul răsculaților de la Tatarbunar, au venit, ca apărători ai acuzaților, mulți intelectuali comuniști din Europa occidentală precum Henri Barbusse, care au contribuit, spre satisfacția Uniunii Sovietice, să popularizeze în străinătate imaginea unei Românii represive care ar fi « ocupat în mod nedrept un teritoriu profund doritor de a fi sovietic ».

Ţărani din Tatarbunar (1924) – foto: ro.wikipedia.org

Scurt istoric

Basarabia reprezintă cel mai răsăritean spaţiu al latinităţii, ea fiind locuită de acelaşi popor român care se întâlneşte în Moldova, Bucovina, Transilvania, Dobrogea, Oltenia, Maramureş sau Banat şi care nu are nici o asemănare cu cel care populează Rusia.

- 16 mai 1812: Se încheie Pacea ruso-turcă prin care Rusia anexează teritoriul situat între Prut şi Nistru care aparţinuse până atunci Principatului Moldova, aflat sub suzeranitatea Imperiului otoman. aflat la data respectivă sub suzeranitatea Imperiului otoman.

- După înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei (1853 – 1856), marile puteri europene hotărăsc în 1856, în timpul Congresului de Pace de la Paris, ca aceasta să retrocedeze Moldovei în 1856 sudul provinciei Basarabia. Rusia pierdea astfel accesul la Gurile Dunării.

- Conform unei hotărâri luate de marile puteri în timpul Congresului de la Berlin, în anul 1878 sudul Basarabiei reintră în componenţa Imperiului Rus.

27 martie 1918 – La Chişinău, Sfatul Ţării din Republica Democratică Moldovenească, întrunit în şedinţă solemnă, votează Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă.

9 aprilie 1918 – Este semnat Decretul regal de ratificare a Hotărârii de Unire a Basarabiei cu România, semnat de regele Ferdinand I.

26 iunie 1940 - Uniunea Sovietică înaintează un ultimatum României, cerând evacuarea administraţiei şi armatei române din Basarabia şi Bucovina de Nord, ameninţând cu războiul în cazul în care România nu ar fi dat curs acestei cereri, în condiţiile în care ţara noastră era înconjurată de ţări revizioniste, iar Germania avea încheiat cu URSS încă de la 23 august 1939, un Pact (cunoscut sub numele Ribbentrop-Molotov), cu clauze secrete prin care era acceptată anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică.

- România în alianţă cu Germania, eliberează după 22 iunie 1941 până în 1944 teritoriile cotropite de URSS în 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa).

- După 1944, în Basarabia reintrată în componenţa imperiului de la răsărit, este creată aşa numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. Teritoriul Basarabiei a fost ciopârţit de ocupanţii sovietici.

- Potrivit art. 2 din Legea URSS din 2 august 1940 „Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale”, „în componenţa RSSM unionale sunt incluse oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale RASS Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei”. Au fost alipite la RSS Ucraineană sudul Basarabiei şi judeţul Hotin.

Numai 7 dintre cei 32 aşa zişi delegaţi „ai poporului moldovenesc” la sesiunea a 7-a a Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 erau moldoveni/români, restul fiind ruşi, ucraineni, evrei, printre aceştia „rătăcindu-se” şi un etnic maghiar…

Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS a votat formarea RSS Moldovenești, prin care a fost dezmembrată Basarabia istorică – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

- În 27 august 1991 RSS Moldovenească şi-a proclamat independenţa, devenind Republica Moldova. Bucovina de Nord, fostul judeţ Hotin şi Bugeacul au rămas în componenţa Ucrainei. În aceeaşi zi, România a devenit prima ţară din lume care a recunoscut independenţa noului stat.

Harta R. Moldova – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

cititi despre Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918) si pe www.agerpres.ro; www.agerpres.ro

(1) Ion Constantin Inculeț (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România), om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române

(2) Generalul Ernest Broșteanu (n. 24 ianuarie 1869, Roman, județul Neamț – d. 6 iunie 1932) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial,comandantul Diviziei 11 române
care a intrat în Chişinău la 13 ianuarie 1918.

(3) Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, ținutul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus – d. 26 iunie 1936, Bucov, județul Prahova, Regatul României) a fost un om politic, jurist, savant și scriitor român. În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, este condamnat de autoritățile țariste la închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892)

(4) Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca – d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990.

Unirea Principatelor Române (24 Ianuarie 1859)

24 ianuarie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/34.436 vizite

“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

(articol in curs de editare)

Unirea Principatelor Române (24 Ianuarie 1859)

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decizivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878) au fost un stat român format prin unirea dintre Moldova și Țara Românească în 1859 sub un singur domnitor. Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova. La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord. Unirea politică din 1859–1866 dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Procesul a început în 1848 odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceeace a creat un context favorabil realizării unirii.

Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.

La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Evenimente anterioare

La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desființând Vama din Focșani, care era cel mai important punct vamal între cele două țări. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al măsurilor și greutăților. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu se oficiază la Focșani, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan din Piața Unirii, lângă borna de hotar, naș de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.

Gheorghe Bibescu (1804 – 1873) portret de Paulus Petrovitz – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 – 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.

Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 – d. 9 ianuarie 1873) a fost primul președinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848 și a devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al doilea împărat al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea – (Portrait by Franz Xaver Winterhalter) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naționale, în cele două țări și în străinătate. Activitatea desfășurată în emigrație, îndeosebi în Franța, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană;

- afirmarea programului politic în publicații ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853);

- afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declanșarea unei noi revoluții europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franței și către Palmerston, premierul britanic;

- constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”;

- sprijinul unor personalități marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez).

Această propagandă unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor personalități franceze, iar I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moșiei soției sale pentru a asigura aceste fonduri.

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Piteşti, Ţara Românească – d. 16 mai 1891, Ştefăneşti, Argeş, România) a fost un om politic român, ministru cu diferite portofolii în varii guverne, cel de-al paisprezecelea premier al României, fratele lui Dumitru C. Brătianu şi tatăl lui Ion I.C. Brătianu.- foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În țară, acțiunile unioniste s-au desfășurat în noul context determinat de prevederile Convenției de la Balta Liman, afirmându-se modalități variate:

- constituirea Comitetelor Unirii la Iași și la București (1856);

- editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iași), Românul (București);

- venirea în patrie a unor revoluționari pașoptisti (îndeosebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).

Grigore Alexandru Ghica (n. 1804 sau 1807 – d. 24 august 1857) a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 – octombrie 1853 și din octombrie 1854 – 3 iunie 1856. A fost fiul lui Alexandru G. Ghica – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Contextul geopolitic european

Ordinea geopolitică a Europei în anii 1815–1853 era cea stabilită la Congresul de la Viena din 1815. Între timp însă echilibrul astfel stabilit a început să se destrame, îndeosebi din cauza crizei interne în Imperiul Otoman, denumit „Bolnavul Europei”.

În această perioadă Moldova și Țara Românească, numite colectiv pe atunci în mediile diplomatice „Principatele Dunărene” au tranziționat de la statutul unor provincii autonome otomane cu statut special pe care îl aveau în timpul regimului fanariot, la state cvasiindependente și autoguvernate, angrenate prin comerțul pe Dunăre, devenit liber din 1829, în relații economice cu Europa Occidentală.

Pe de altă parte, Imperiul Rus considera aceste principate un vector prin care, sub stindardul panslavismului, putea să se erijeze în protector al popoarelor slave și ortodoxe din Peninsula Balcanică și să capete control asupra Bosforului, asigurându-și acces strategic la apele calde din sud.

Amestecul rus în Principatele Dunărene s-a manifestat mai întâi prin Convenția de la Akkerman prin care Rusia a obținut drept de a confirma, alături de Poartă, alegerea domnitorilor din cele două țări, care urmau să aibă mandate fixate la șapte ani; apoi prin ocupația țărilor în timpul războiului din 1828 și 1829, când domnitorii vasali otomanilor au fost îndepărtați; și apoi, după conflict, prin impunerea Regulamentelor Organice, legi constituționale prin care principatele erau guvernate ca protectorate rusești aflate sub o suzeranitate otomană pur nominală.

Revoluțiile de la 1848 au perturbat puțin starea de fapt, prin aceea că, deși în Moldova s-a înaintat și citit o singură petiție în fața domnitorului, în Țara Românească domnitorul a fugit și un guvern revoluționar s-a lansat între iunie și septembrie în reforme liberale care contraveneau spiritului conservator al Regulamentului Organic.

Războiul Crimeei și Pacea de la Paris

Sub pretextul protejării slavilor ortodocși balcanici, Rusia a declanșat în 1853 Războiul Crimeei împotriva Imperiului Otoman, iar Principatele Dunărene au intrat sub ocupație rusă. Domnitorii regulamentari au fost și ei înlăturați din funcție.

Mersul războiului, favorabil Rusiei, a făcut însă ca Imperiul Francez și Regatul Unit să se implice în conflict pentru a proteja controlul otoman asupra rutelor comerciale spre orient.

Rusia s-a văzut nevoită să înceteze ostilitățile și să facă pași înapoi: a fost obligată să-și desființeze flota de la Marea Negră, să demilitarizeze Insulele Åland și să cedeze Moldovei fâșia Cahul-Bolgrad-Ismail, pierzând astfel accesul direct la gurile Dunării.

Statutul Principatelor Dunărene a devenit însă o problemă spinoasă, față de care Marile Puteri aveau fiecare propriile idei. Consensul general a fost că ele nu mai pot fi protectorate rusești, iar statutul lor a fost înlocuit la Congresul de la Paris din 1856 cu garanția comună a Marilor Puteri.

Dar în rest, deși atât Regatul Unit cât și Franța doreau consolidarea Imperiului Otoman, în Franța filosofia politică a vremii era dominată naționalismul romantic și, sub influența lobby-ului pașoptiștilor și diasporei române, favoriza unirea celor două țări. Sardinia, angrenată și ea în proiectul de unificare a Italiei, favoriza ideea. Regatul Unit avea rețineri față de ideea unui stat românesc unificat, care era de așteptat să scape total de sub controlul otomanilor, cu riscul de a intra din nou sub infliență rusă.

În fine, în Imperiul Austriac existau temeri că o influență otomană restaurată în Principatele Dunărene va stârni nemulțumiri etnice, cu risc de contagiune în Transilvania și Bucovina, și cu siguranță scenariul unirii era ceva de evitat.

În cele din urmă, compromisul a constat în ideea că în anul următor se vor ține niște adunări populare consultative care să decidă dacă țările se vor uni sau nu, iar după încă un an, puterile se vor reuni pentru a lua act de decizii și pentru a hotărî pașii următori.

Pentru Franța și Sardinia, era o afirmare a principiilor democrației populare; iar puterile conservatoare nu se așteptau ca poporul să dorească vreo schimbare de statut.

Tratatul s-a semnat la 18/30 martie 1856

Divanurile ad-hoc

Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, ș.a.

Tratatul de la Paris a fost semnat la 30 martie 1856 și a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii, cititi mai mult pe unitischimbam.ro - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.

Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Ţara Românească (Bucureşti, 8 octombrie 1857) litografie de Carol Popp de Szathmáry - foto: ro.wikipedia.org

Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Ţara Românească (Bucureşti, 8 octombrie 1857) litografie de Carol Popp de Szathmáry – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Țara Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceștia doreau menținerea separării, motivându-și opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București, ceea ce s-a și întâmplat dupa 1861.

Comitetul unionist din Iasi 1) Dimitrie Ralet, 2) Constantin Negri, 3) Anastasie Panu, 4) MihailKogâlniceanu, 5) Arhimandritul Neofit Scriban, 6) Manolachi Costache-Iepureanu, 7) Dimitrie Kracti, 8) Petru Mavrogheni, 9) Dimitrie Cozadini, 10) Constantin Hurmuzachi, 11) Dimitrie A. Sturdza – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria și Turcia, precum și pe cel al caimacamului (locțiitorului domnesc) Todiriță Balș (înlocuit, după moartea sa, de Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei), separatiștii au reușit, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857).

În dorința de a-și realiza visul de domnie, Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniștilor cu cele ale antiunioniștilor. Această manevră făcea ca numarul reprezentanților celor care nu împărtășeau idealul de unire sa fie majoritar în Divan.

În mai 1857, Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondența secretă purtată de soțul ei cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc.

Nicolae Vogoride sau Vogoridis sau Bogoridi, (n. 1820, Iași, Principatul Moldovei – d. 12 aprilie 1863, București, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești), caimacam (locțiitor, regent) la conducerea Moldovei între 1857 – 1858. A fost fiul lui Ștefan Vogoride. Soția sa provenea din familia Conachi – foto: ro.wikipedia.org

Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromițătoare au fost publicate în ziarul unionist “L’Etoile d’Orient“, ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp și în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalți supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperială, Prusia și Regatul Sardiniei) au rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august.

Costache Negri (n. 14 mai 1812, Iași, Principatul Moldovei – d. 28 septembrie 1876, Târgu Ocna, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești) scriitor, om politic și patriot român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, și celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III și Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate.

În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri parțiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente). Instituțiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casație și Justiție, Comisia Centrală de la Focșani, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate și armata.

Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, și prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

Divanul ad-hoc al Moldovei (7 octombrie 1857) a fost format dintr-un număr de 85 de deputați, aleși în cinci colegii: cler, mari proprietari, mici proprietari, reprezentanți ai orașelor și reprezentanți ai satelor. Componența divanului era următoarea: 8 reprezentanți ai clerului, 28 de reprezentanți ai marilor proprietari, 14 reprezentanți ai micilor proprietari, 15 reprezentanți ai populației rurale și 20 reprezentanți ai populației urbane – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile prin care se cerea:

- Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634;

- Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;

- Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării;

- Neutralitatea pământului Principatelor;

- Puterea legiuitoare încredințată Adunării Obștești, în care să fie reprezentate toate interesele nației.

Toate acestea sub garanția colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.

Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:

- Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;

- Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii;

- Se înființau instituții comune precum Comisia Centrală de la Focșani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;

- Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală);

- Dreptul de vot ramânea cenzitar.

După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866), in imagine, Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Reprezentanții acestei grupări ce avea ca obiectiv unirea Moldovei cu Țara Românească au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, și agent al Rusiei.

Acesta, susținut de Rusia prin intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez Nieczuka Wierzbicki, care a adus la Iași câteva sute de mercenari, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus.

Steagul Principatelor (1862) – foto – stiri.tvr.ro

Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili).

Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. Gruparea lor, susținută de mercenarii polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuia să acționeze doar pentru a liniști eventualele proteste împotriva alegerii lui Sturza și apoi pentru a forța alegerea sa în Țara Românească, s-a văzut obligată să treacă la ofensivă.

S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 1 iulie 1891, Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească.

Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate.

În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi.

O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării.

Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.

Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.

Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală.

Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică.

Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi ani în sensul.

Vasile Boerescu (n. 1 ianuarie 1830, București; d. 18 noiembrie 1883, Paris), ziarist, jurist și un om politic român, susținător al ideilor liberale moderate – in imagine, Vasile Boerescu, portret în Enciclopedia României – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 25 ianuarie/6 februarie 1859 domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit ca primul prim-ministru al Ţării Româneşti pe Ioan Alexandru Filipescu.

Astfel, printr-o telegramă expediată din Iaşi în acea zi, domnitorul Alexandru Ioan Cuza invita pe preşedintele Adunării Elective din Ţara Românească să aducă la cunoştinţa membrilor acesteia că a însărcinat pe ”dumnealui logofătul Ioan Al. Filipescu şi pe dumnealui logofătul Nicolae Golescu a primi frânele guvernului din mâinile căimăcămiei”.

De asemenea, menţiona că i-a numit pe Ioan Al. Filipescu – preşedinte al Consiliului şi ministru de justiţie, iar pe Nicolae Golescu – ministru de interne şi că i-a autorizat, în acelaşi timp, ”a compune un Minister provizoriu”, minister care s-a şi constituit imediat. Telegrama era contrasemnată de Vasile Alecsandri, ministru de Externe, se arată în volumul ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” al istoricului Constantin C. Giurescu în (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, l966).

Tot la 25 ianuarie/6 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a trimis o notă diplomatică puterilor garante, în care prezenta alegerea sa ca domn şi în Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, ca o expresie a voinţei politice a românilor pentru înfăptuirea unirii complete a Principatelor, declarând, în acelaşi timp, că împărtăşeşte dorinţa ţării de unire sub un prinţ străin, fiind gata să se retragă, dacă se găseşte o soluţie convenabilă ţării şi agreată de Marile Puteri.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

Recunoașterea internațională a Unirii

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național român unitar.

Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru loan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.

Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor.

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris.

Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie – 25 aug./6 sept.

Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească.

Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere.

Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic.

La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații.

După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere.

Detensionarea situației, atât în relațiile cu Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Florești (1 septembrie 1859).

Astfel împlinită recunoașterea situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline.

Fără a aștepta verdictul altor reuniuni internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris.

Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări.

Unificarea armatei începea cu deplasări de unități militare moldovene, la București și muntene, la Iași; tabăra de la Florești s-a bucurat de o comandă unică.

În cursul anului 1860, statele majore, instrucția, administrația și intendența au fost așezate sub o singură autoritate, iar aceeași persoană – generalul Ion Emanoil Florescu – a fost numită în funcția de ministru de război în ambele țări.

La serviciul telegrafului moldovean și muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.

Ioan Emanoil Florescu (n. 7 august 1819, Râmnicu Vâlcea — d. 10 mai 1893, Paris) a fost un general și om politic român (între altele, prim-ministru al României în două guverne provizorii, pentru perioade scurte, între 17 aprilie și 6 mai 1876 și între 2 martie și 29 decembrie 1891) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La Focșani, nu fără dificultăți, își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenției de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două țări.

În cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea, electivă și promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalității fiscale).

Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.

Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol important în viața Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite.

Astfel, prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii Imperiului fiind reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli.

Austria, vehement dușmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu afaceri.

Maghiarii și polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejați de guvern și de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.

Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop.

Cum era de așteptat, încă din prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza.

La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în țară, inacceptabile.

Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din urmă efectul.

La capătul Conferinței, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea poziție.

În ianuarie 1862, guvernele separate din Principate au demisionat pentru a da posibilitatea alcătuirii la București a primului guvern unic al României, condus de Barbu Catargiu.

Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil.

Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.

Mișcarea anti-unionistă

Mișcarea separatistă din Moldova s-a dezvoltat începând din 1856, în contextul luptei pentru Unirea Principatelor.

Printre principalii săi exponenți au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi.

Separatiștii s-au manifestat atât prin intermediul broșurilor, cât și al periodicelor („Patria”, „Nepărtinitorul”).

Aceștia avansau teoria decăderii Moldovei și a Iașilor, odată cu deplasarea centrului de greutate politic și administrativ spre București.

Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină, susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a muntenilor față de moldoveni, ce avea să le asigure celor dintâi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat.

Mai mult, stataliștii moldoveni au știut să speculeze și momentele conflictuale apărute în trecutul istoric al celor două principate, evocând, spre exemplu, luptele purtate de Ștefan cel Mare împotriva muntenilor.

Pe plan politic, stataliștii au avut, la început, anumite succese, ei reușind, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova, sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii domnești) Nicolae Vogoride și Teodor Balș.

Reușita lor apărea ca una importantă, deoarece Divanul trebuia să se pronunțe cu privire la necesitatea Unirii cu Țara Românească.

Repetarea alegerilor, victoria unioniștilor și, implicit, a principiului Unirii, au marcat, pentru moment, înfrângerea patriotismului moldovenesc.

cititi si:

24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române sub domnia principelui Alexandru Ioan Cuza, primul pas spre România modernă

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE DIN 1859: Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza recunoscută la Paris

Unirea Banatului cu România – Intrarea armatei române în Timișoara (3 august 1919)

3 august 2025/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/918 vizite

Armata României intră în Timișoara (3 august 1919)

foto si articol preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Unirea Banatului cu România – Intrarea armatei române în Timișoara (3 august 1919)

La dat de 3 august 1919, armata română intră în Timișoara și aduce o mare contribuție la reîntregirea teritoriilor românești (vezi și 4 august – în unele surse figurează 3 august ca data intrării în Budapesta).

Evenimentul a coincis cu ocuparea Budapestei de catre armata romana si alungarea regimului comunist instaurat de Kun Bela in Ungaria.

Unităţile sârbe părăsisera Timişoara în 27 iulie 1919. În 28 iulie 1919, dr. Aurel Cosma, numit prefect al judeţului Timiş – Torontal de către Consiliul Dirigent, decretează preluarea puterii şi instalarea administraţiei româneşti.

La 1 august 1919 a sosit în Timişoara prima unitate de jandarmi români, iar la 3 august 1919 îşi fac intrarea solemnă în oraş, unităţile Armatei Române, sub comanda colonelului Economu.

Au fost momente înălţătoare, care au marcat, în zbuciumata istorie a Timişoarei o impresionantă zi de sărbătoare.

Potrivit mărturiilor din acel timp, pregătiri mai amănunţite pentru primirea Armatei Române nu s-au putut face.

Dat fiind situaţia specială existentă în Banat, momentul sosirii trupelor române s-a ştiut doar cu trei zile înainte.

O mărturie de atunci consemnează următoarele:

„Anunţul dat s-a lăţit ca fulgerul printre români şi însufleţirea a fost atât de mare încât bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni s-au grăbit să ia parte la sărbătoarea cea mare a primirei fraţilor cari ne-au adus libertatea dorită de veacuri. Manifestarea publicului pentru acest moment înălţător a fost spontană, instinctivă, iar nu pusă la cale şi a decurs în cea mai perfectă ordine, cu toate că afluenţa de mase a fost enormă”.

Peste 100.000 de oameni, de pe cuprinsul întregului Banat, sosiţi cu trenul, cu căruţele sau călare au fost prezenţi la această sărbătoare românească.

Flamura tricoloră împodobea o mare parte a caselor, drapate şi ele cu covoare româneşti şi ghirlande de flori.

Străzile erau inundate de mulţimea celor dornici să ovaţioneze soldaţii unui Regiment care a luptat cu eroism pe fronturile din Dobrogea şi Moldova.

La ora 10,00, pe Calea Lugojului, intră în oraş coloana militară.

În acordurile „Răsunetului”, Deşteaptă-te Române, îi întâmpină „un banderiu” de 900 de tineri bănăţeni călare, toţi în haine albe, naţionale, cu căciula de dorobanţ, decorată cu panglică tricoloră.

A fost un spectacol emoţionant. În fruntea primului batalion al Armatei Române se afla figura impunătoare a colonelului Virgil Economu.

Prefectul, dr. Aurel Cosma adresează salutul de „bună venire”,

„Veacuri de-a rândul am avut bucurii puţine, supărări multe, după cum arată istoria. Acum, fraţii noştri, aţi venit în leagănul românilor, vărsând sânge pentru noi, care am gemut sub stăpânire străină.” De la intrarea în oraş, coloana militară, urmată de sutele de călăreţi bănăţeni, se îndreaptă spre Biserica ortodoxă română din cartierul Fabric.

În faţa ei, pe un altar improvizat, protopopul Ioan Oprea, asistat de şase preoţi, oficiază un serviciu divin.

Răspunsurile le dau sutele de corişti români veniţi din satele învecinate. În cuvinte de aleasă simţire, protopopul Oprea salută Armată Română.

Îi răspunde colonelul Economu: „Dumnezeu a fost totdeauna în inimile românilor, în inimi curate, cu sentimente valabile şi ne-a învăţat ca românul să se iubească şi să nu trăiască despărţit.”

Armata română intră în Timişoara la cateva zile dupa instalarea unei administratii romanesti, consfintind unirea Banatului cu patria mama – Romania (1919) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Iată ce declara Iosif Velceanu, cunoscut om de cultură, martor ocular al evenimentelor, referitor la ziua de 3 August 1919:

“Şi iată că la 3 august 1919 sosi deci ziua mult aşteptată şi dorită! Peste noapte metropola îmbrăcase haine de sărbătoare. Ca o vrajă a unei nopţi de vară, înfloriră pretutindeni steagurile tricolore. Dimineaţa, Metropola se deştepta transformată într-o podoabă neobişnuită de drapele româneşti, care fluturau vesel pe case şi palate, pe turlele bisericilor şi frontispiciile tramvaielor.

Vitrinele prăvăliilor şi geamurile cafenelelor erau toate împodobite cu portretele regelui Ferdinand I şi al Reginei Maria, iar între ele era împodobit cu panglici tricolore portretul moştenitorului de tron, Carol. Lumea orăşeană asalta balcoanele şi ferestrele palatelor, iar mulţimea ocupase străzile, publicul românesc din Timişoara şi din jur se aglomerase spre centru, grăbind să-şi asigure loc în Piaţa Unirii, unde autorităţile aşteptau sosirea armatei române. Armata regală română, armata glorioasă, în ochii plini de admiraţie ai lumii, venită ca să ieie în stăpânire moştenirea. Azi a intrat cu glorie în cetatea Timişorii.”

Mihai Viteazul (1558 – 1601)

9 august 2024/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/40.160 vizite

Mihai Viteazul (1558 – 1601) portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

Mihai Viteazul (1558 – 1601) “Domn al Munteniei, Ardealului şi a toată ţara Moldovei”

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Țara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600.

Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.

Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu.

Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea, cititi mai mult pe unitischimbam.ro - (portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai Viteazul – (portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Originea și primii ani ai vieții

În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică “în al 43-lea an al vieții”, ceea ce indică drept an al nașterii lui Mihai anul 1558.

Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557. Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale în anul morții sale apare ca foarte improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a cerut medici de la Sibiu.

Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum și pe baza cronicilor de epocă.

Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec.

Cronica lui Radu Popescu menționează că “Acest Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, că nici un istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia, fără cât din auz unul din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci, care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme…”

Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.

Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol și apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a întocmit, probabil pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții domnitorului, document care s-a pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat în compilația lui Stephanus Zamosius.

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei - (portret de Mişu Popp) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai Viteazul – (portret de Mişu Popp) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ascensiunea politică

La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău.

În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de bani (400.000 de florini) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării Românești la 2 septembrie/S.N. 12 septembrie 1593, înscăunarea sa având loc la București pe 15 octombrie/S.N. 25 octombrie, în același an.

Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de politica de cruciadă a papalității).

Ulterior aderă și Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două state românești, Moldova și Țara Românească.

Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța antiotomană.

Campania antiotomană

Luptele împotriva Imperiului Otoman

Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționată în București.

Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.).

Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.

Bătălia de la Giurgiu (15-20 octombrie 1595) gravură din 1596 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care cazacii lui Aron Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci, pentru a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei).

Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene.

Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă, a negociat aderarea la această alianță și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea vasal al lui Sigismund.

Ei și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.

Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești din Ardeal să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere implică și o evidentă tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost supuse bisericile din Țara Făgărașului, autorității Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox, hirotonisit în Țara Românească.

În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul marelui vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași, din care 6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august 1595.

Bătălia, evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți, insuficient însă pentru a-l opri din marșul spre București.

Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat la mănăstirea Radu Vodă, iar Sinan a început să numească funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură improvizată – „palanca” lui Sinan, o cetate ale cărei ruine se văd pe înălțimea de la mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea pașalâcului la București și Târgoviște, introducând garnizoane și transformând bisericile în moschei (Mihai Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).

Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a luat comanda unei armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și apoi București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor disperată peste Dunăre la Giurgiu (15–20 octombrie 1595).

Astfel, campania otomană, sub conducerea lui Sinan Pașa, pornită cu intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit cu un răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei.

Mihai Viteazul alungând pe Sinan Pașa – desen de Apcar Baltazar – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor.

În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Campania de hărțuire a turcilor a determinat retragerea otomană în cetățile de pe linia Dunării, situație în care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu reușind să elibereze așezările civile și să asedieze fortărețele.

La 11 decembrie 1594 solii lui Mihai din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a cucerit castelul Brăila și Turnu (Turnus) fără pagubă[…]”.

În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla sub controlul românesc. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă.

În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.

Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai. Reconstrucție alb-negru de Dan Cernovodeanu după stemă, colorată ulterior – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar.

Cu vistieria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii statale: “așezământul” sau “legarea țăranilor de glie” prin care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.

După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu Imperiul Otoman. În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.

În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.

Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze de consecințele tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.

Unirea de la 1600

Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la Școala Ardeleană”.

Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de “Domn” decât în Țara Românească):

- 1593-1599 este Domn al Țării Românești;

- Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;

- În perioada iunie 1600 – septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub “unirea personală” a lui Mihai; în cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său;

- Între septembrie 1600 – noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;

- Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.

Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept “unire”, termenul este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte – Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu “unifică” nici armatele.

Transilvania

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat politicii poloneze (acesta încheiase un tratat de vasalitate cu Polonia), însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță. În Transilvania, Sigismund renunța la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory (un aderent la politica cancelarului polon Jan Zamoyski).

Andrei Báthory (n. 1563, Șimleu Silvaniei – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic) a fost din 1589 arhiepiscop de Varmia, apoi, în anul 1599, principe al Transilvaniei și suzeran al Țării Românești - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Ieremia Movilă și cancelarul Zamoyski intenționau să așeze în scaunul Țării Românești pe Simion Movilă, fratele domnului Moldovei, ceea ce amenința existența Alianței. În aceste circumstanțe, în iulie 1599 Mihai Viteazul a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea pentru intervenția în Transilvania, cu intenția de a sparge cercul de adversități ce-l împresura.

Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români și mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc.

După victoria asupra lui Andrei Báthory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy. Andrei Báthory a fost ucis la scurt timp după Bătălia de la Șelimbăr, având vârsta de 28 de ani.

Mihai a primit cu durere vestea morții lui Báthory, el puse să se îngroape după cuviință capul lui Andrei, în mausoleul pe care acesta însuși îl pregătise în Alba Iulia, și urmă chiar sicriul, ținând în mână lumânarea, după obiceiul românesc.

Secui prezentându-i capul cardinalului Andrei Báthory voievodului Mihai Viteazul, după Bătălia de la Șelimbăr. Pictură de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă încă discuții) mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia , un prim pas spre recunoașterea oficială a confesiunii ortodoxe.

Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei, Dieta recunoscându-i titlul de locum tenens al Transilvaniei, așa cum se specifică în diplomele latine.

În actele slavone însă, el se intitulează domn al Țării Românești și Ardealului. (Mihai Bărbulescu ș.a., 2002, p. 190). Mihai nu a modificat sistemul constituțional al Transilvaniei: nu a intervenit în reprezentarea națiunilor politice, nobilimea maghiară, sașii și secuii.

A intervenit însă, potrivit organizării constituționale, în alcătuirea Consiliului principatului transilvănean, unde a introdus doi din boierii săi români, așezând în cetăți pârcălabi proprii, dar păstrând vechii funcționari. Dieta Transilvaniei a fost profund nemulțumită de acordarea unor donații de domenii (sate) făcute boierilor munteni, în detrimentul nobilimii maghiare.

Protestele Dietei și rapoartele nunțiului papal Malaspina dovedesc tendința lui Mihai de a structura o proprie bază socială română stăpânirii sale. Mihai a avut raporturi bune cu secuii, cărora le-a confirmat vechile drepturi și privilegii (ce fuseseră răpite de principii Báthory), de asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut cererile , manifestând toleranță față de luteranism. Mihai a luat măsuri în Transilvania în favoarea iobagilor români și a preoților români.

În beneficiul preoților, Mihai a obținut scutirea lor de robotă.

Nunțiul Malaspina sus-amintit recomanda împăratului habsburgic , în rapoartele sale, respectarea legilor, instituțiilor și obiceiurilor provinciei. Acesta sugera ca principatul transilvănean să nu fie administrat după obiceiurile valahe – valachico more – ci numai după obiceiurile respectate până atunci de principii ardeleni.

“Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia” (1 noiembrie 1599) – Constantin Lecca – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Moldova

În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat tacit al Imperiului Otoman. Polonezii, a căror politică externă era practic sub controlul marelui hatman Jan Zamoyski, nu numai că îl înscăunaseră în 1595 pe protejatul lor, Ieremia Movilă, ca Domn al Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga Sfântă) și îl susținuseră pe Andrei Báthory în Transilvania, dar unelteau să îl detroneze pe Mihai și să-l pună în locul lui, în Țara Românească, pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia). Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile făcute către Sigismund Báthory, aflat de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al lui Ieremia Movilă.

Ieremia Movilă (n. 1555 – d. 10 iulie 1606, Iași, Moldova) a fost domn al Moldovei de două ori, între august 1595 și mai 1600, respectiv între septembrie 1600 și 30 iunie 1606 – (Ieremia Movilă pe vălul său funerar) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul pleacă din Alba Iulia, lăsând în locul său pe banul Mihalcea, acesta și Farkas Korniș fiind delegați să trateze cu comisarii imperiali. El se îndreaptă spre Miercurea Sibiului, după care trece pe lângă Făgăraș (17/27-20/30 aprilie), Codlea (21 aprilie/1 mai), Brașov (22 aprilie/2 mai) și ajunge la Prejmer (23 aprilie/3 mai).

La 1 mai 1600 Mihai își așeză tabăra la Prejmer. Acolo făcu cunoscut ostașilor săi că vor trece Carpații pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei. La 6 mai Mihai în fruntea oastei sale trece munții, dar nu pe drumul obișnuit, unde știa că îl așteaptă dușmanul, ci urcându-se pe munții cei mai grei. În acea vreme armata sa a avut mult de suferit, mai cu seamă din lipsa proviziilor care nu se găseau nici acolo și nici în părțile Moldovei, care au fost pustiite de Ieremia Movilă. Caii nu au avut pășune iar ostașii au fost siliți să mănânce foi din copaci.

La 26 aprilie/6 mai 1600, trupele lui Mihai Viteazul pătrund în Moldova prin trei sau chiar patru puncte: pe la Focșani (cu Nicolae Pătrașcu), prin pasul Oituz – valea Trotușului, coloana centrală (avangarda acesteia ajunsese la Trotuș încă de vineri 25 aprilie/ 5 mai), care se îndreaptă spre Bacău, urmată după 28 aprilie/8 mai de Mihai Viteazul, prin pasul Rodna-Cucureasa, urmând drumul spre Suceava, și, posibil, pe valea Ceremușului spre nord. Toate coloanele susțin lupte cu forțele moldo-polone care se retrăgeau spre nord.

Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române. Ieremia Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1 iunie 1600, Mihai se afla la Iași și boierii moldoveni au fost puși să jure în numele cârmuitorului celui nou. Lăsând pentru stăpânirea Moldovei un Sfat de boieri, alcătuit din hatmanul Udrea, vistierul Andronic Cantacuzino, armașul Sava și spătarul Negre, el se întoarse în Transilvania (N. Iorga, 1992, op. cit. ref.9).

Mihai a cucerit Moldova, invocând ca motiv alianța lui Ieremia Movilă cu turcii și tătarii. El a cerut împăratului recunoașterea stăpânirii sale in perpetuum asupra Ardealului, Moldovei și Țării Românești.

Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”. La recomandarea marii boierimi, Mihai a numit un domn în Moldova, subordonat sieși.

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) – foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org

Sfârșitul domniei

Destrămarea Unirii

Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine vedeau în ambițiile sale politice o contradicție cu interesele proprii de dominanță. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara Românească.

Mai mult chiar, uniunea personală a lui Mihai reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune.

Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii au rămas ostili lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor (Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc.).

Mihai nu reușeste să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți de generalul Basta care l-a învins în Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600) și astfel pierde Ardealul.

În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone. Polonii au pătruns în Moldova cu cancelarul și marele hatman Zamoyski, Mihai fiind învins în Bătălia de la Bucov (20 octombrie 1600), astfel că Zamoyski îl reinstalează pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă.

Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileștilor, Simion Movilă.

Așadar, înfăptuirea unirii manu militari nu a durat, creația politică a lui Mihai s-a prăbușit ca efect al intereselor proprii ale Habsburgilor, Poloniei și Imperiului Otoman.

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Moartea lui Mihai Viteazul

Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se îndreaptă spre Praga pentru solicita ajutor de la împăratul Rudolf al II-lea. Călătoria a fost lungă și anevoioasă (voievodul și însoțitorii săi fiind atacați de mai multe ori, mai ales în Transilvania), trecând prin Deva, Lipova, Oradea, Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena. A ajuns la Viena, împreună cu cei 40 de însoțitori care îi mai rămăseseră, la 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias (viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga. Mihai Viteazul a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie.

Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român.

Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul român îl îndepărtează pe Sigismund Báthory din Transilvania.

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) – Parte a Războiului cel Lung – Centru: Discordia, ţinând unele din cele 110 de steaguri capturate de Mihai Viteazul şi Basta (stânga: Moldova, dreapta: Odorhei, centru: steagul lui Báthory). Dreapta: Prizonieri transilvăneni aşezaţi sub un scut rotund cu simboluri transilvănene: o mână, o pasăre, un măgar, o oaie. Stânga: Diana, ţinând o suliţă cu vulturul bicefal imperial, sub Scorpion, semnul astrologic al împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg. De Hans von Aachen, 1603–1604 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron.

În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, și la 9/19 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta. Uciderea lui Mihai este astfel relatată de Dionisie Fotino:

„Între Basta și Mihai s-a rădicat o gelozie care a ajuns la dușmănie. Basta, după ce a pârât pe Mihai că avea înțelegeri secrete cu turcii, a hotărât ca să-l și aresteze; deci trimițând să-l poftească la consiliu și Mihai nevoind a veni, a poruncit la câțiva nemți ca să înconjoare cortul său, și să-l prinză viu sau să-l omoare. Mihai Vodă văzându-se astfel surprins a scos sabia și a rănit pe unul din sbirii lui Basta, dar un altul străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la pământ și i-a tăiat capul. Această ucidere infamă a lui Mihai Vodă nu fu aprobată de nimene la curtea împăratului Rodolf”.

Trupul lui Mihai a fost aruncat apoi în câmpia Cristișului, pentru ca ostașii săi să vadă că a pierit căpitanul lor. Pe mormântul lui Mihai Viteazul din Turda s-a construit un obelisc, închinat lui Mihai.

Capul său este luat de Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii voievodului, adus în Țara Românească și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă osemintele părintelui său, Pătrașcu-Vodă.

Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu este scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”.

Miron Costin a scris în cronica sa următorul comentariu, după ce a relatat uciderea lui Mihai: „Și așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților”. Abia generația pașoptistă, angajată în lupta pentru crearea statului național român, îl va recunoaște pe Mihai Viteazul ca pe un ilustru predecesor.

Uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii din Turda (gravură editată la Leiden – Olanda în anul 1703) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Portrete

Au rămas mai multe portrete înfățișându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele postume. Într-o ipostază mai tânără este prezentat la Mănăstirea Căluiul, apoi și la Biserica Domnească din Târgoviște. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime.

În 1598 Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleșuv, slab și ferm, îmbrăcat într-o platoșă și acoperit de o blană mițoasă.

În mâna dreapță ține un baston de comandant, iar mâna stângă și-o ține sprijinită pe sabia terminată cu un cap de lup.

În fundalul gravurii se vede bătălia și stema cetății Nicopole, iar dedesubt apare inscripția „Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la cità di Nicopoli nella Bvlgaria l’anno 1598”.

În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm – după cum relatează H. Ortelius – i se realizează un portret în aramă de către gravorul curții, Egidius Sadeler.

Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind răspândit în numeroase copii.

Inscripția circulară spune „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicație: „Tanti facit nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atât de mult iubește pe Cristos și Împărăția creștină și unirea Bisericii sub Papă” .

Aproape două secole și jumătate mai târziu, în 1847, Nicolae Bălcescu și Alexandru G. Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiași, la cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris. „Cându vezurămu pe cellu de allu siésselé strigarămu de o dată: Acesta este [...] Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu. [...] Otărârămu în dată a ne desierta ușiórele nóstre pungi…” pentru a comanda o copie după acest portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata înfățișare a voievodului.

Mihai Viteazul – portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă și o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum și altele inspirate după cel al lui Sadeler. Odată, Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei.

De la Mihai Viteazul au rămas și două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken II. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având căciula transformată în turban și lanțul și medalia dăruite de împăratul german.

În celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum Vienna (Muzeul de Istorie a Artei din Viena), apare alături de fiica sa Florica într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi văzute întregile costume ale lui Mihai și ale fiicei sale la curtea pragheză.

Franz Franken: Mihai Viteazul şi domniţa Florica, detaliu din tabloul Croesus arătându-şi comorile lui Solon – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai Viteazul mai apare și în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul uciderii sale, însă de cele mai multe ori are o înfățișare imaginată.

Mihai Viteazul a fost reprezentat în tablouri pictate în secolele XIX și XX de artiști precum Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.

In memoriam

Deși efemeră, prima unire de facto a celor trei țări medievale românești, realizată de Mihai Viteazul în 1599-1600, a făcut ca acesta să rămână în conștiința românilor ca un simbol al unității naționale.

În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele numite „Mihai Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai Viteazul” sau „Mihai Bravul”.

Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de instituții militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații), Școala de Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului.

Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o unitate militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol, ceremonii și onoruri militare la cel mai înalt nivel.

În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași, Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București. Pe locul unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mănăstirea Dealu, este adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederic Storck.

Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de arme în timp de război.

citit despre Mihai Viteazul si pe: istoria.md; ro.orthodoxwiki.org; adevarul.ro; en.wikipedia.org

cititi si:

- Bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595)

- Bătălia de la Guruslău (3 august 1601)

- Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (1433 – 1504)

- Unirea Principatelor Române (24 Ianuarie 1859)

- Marea Unire din 1 Decembrie 1918

Marea Unire din 1 Decembrie 1918

1 decembrie 2023/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/5.664 vizite

România Mare (1926) – Judeţele din care erau alcătute regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.1decembrie1918.ro; cersipamantromanesc.wordpress.com

Marea Unire din 1 Decembrie 1918

Marea Unire din 1918 a fost procesul istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români s-au unit în anul 1918 în cuprinsul aceluiași stat național, România.

Etape preliminare au fost Unirea Principatelor Române din 1859 și dobândirea independenței în urma războiului din 1877-1878, pe fondul renașterii naționale a românilor în parcursul secolului al XIX-lea.

Unirea Basarabiei (27 martie 1918), a Bucovinei (15/28 noiembrie 1918) și, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Regatul României (așa-zisul Vechi Regat) a dus la constituirea României Mari.

Ea a fost scopul intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei și a fost favorizată de mai mulți factori istorici:

- acțiunea politică decisivă a elitelor din Regatul României și din Austro-Ungaria în conjunctura favorabilă de la sfârșitul Primului Război Mondial;

- prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Rus;

- afirmarea principiului autodeterminării și al celui al naționalităților pe plan internațional, în contextul prezenței pe scară largă a sentimentului național în rândul populației românești.

Printre personalitățile care au avut contribuții importante la participarea României la război și la realizarea Marii Uniri a fost regele Ferdinand, care a achiesat la împroprietărirea țăranilor români și la introducerea votului universal.

Regele a refuzat să promulge Pacea de la Buftea (20 februarie/5 martie 1918), ceea ce a făcut posibilă participarea României pe picior de egalitate cu statele victorioase la tratativele de pace de după Primul Război Mondial.

Regina Maria a animat munca de ajutorare a răniților, fiind nelipsită din focarele de epidemie și din tranșee.

După război a călătorit la Paris, unde a intervenit pe lângă personalitățile politice occidentale pentru recunoașterea unirii.

Chiar și în momentele în care nu a fost la guvernare, liderul liberal Ionel Brătianu a influențat decisiv desfășurările politice.

Încheiată de facto la 1 decembrie 1918, odată cu unirea Transilvaniei, recunoașterea diplomatică a Marii Uniri a solicitat eforturi pe parcursul următorilor ani.

În ciuda constituirii ei într-un scop esențial al politicii externe în următoarele două decenii, recunoașterea din partea Uniunii Sovietice nu a venit niciodată, iar dinspre ea avea să vină în iunie 1940 ultimatumul declarat, în conivență cu Germania nazistă, care a pus în acțiune dezmembrarea României Mari în profitul Uniunii Sovietice, Ungariei, precum și Bulgariei.

Intrarea în București a regelui Ferdinand și a reginei Maria în decembrie 1918.
Foto: (c) ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI/ AGERPRES Arhiva istorică – foto: agerpres.ro

Urmări

Noua întindere a statutului și noua structură socio-economică au produs schimbări fundamentale ale sistemului politic.

Din cele două partide mari ale Vechiului Regat a supraviețuit doar Partidul Național Liberal, căruia în perioada interbelică i s-a opus Partidul Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu.

Viața culturală a cunoscut o perioadă de efervescență fără precedent, manifestată în artă și știință.

Din câștigurile teritoriale ale anului 1918, doar Transilvania și Bucovina de Sud au rămas României după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța au fost încorporate URSS, iar Cadrilaterul a rămas Bulgariei.

Ideea unirii Republicii Moldova cu România, deși neasumată de niciunul dintre cele două state, a rămas prezentă în discursul public din România și Republica Moldova.

Parlamentul României a adoptat, la 31 iulie 1990, Legea nr. 10 din 1990, prin care a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 august ca sărbătoare națională și a proclamat în locul ei ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională.

Romania in 1940 with Bessarabia and Northern Bukovina highlighted in orange-red – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Numismatică

La 26 noiembrie 2018, Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția numismaților, un set de monede, cu prilejul Centenarului Unirii Transilvaniei cu România; pe aversul fiecărei monede din set sunt gravate o imagine prelucrată după o fotografie realizată de Samoilă Mârza, textele (în arc de cerc) ROMANIA și MAREA ADUNARE DE LA ALBA IULIA, valoarea nominală, stema României și milesimul (anul de emisiune) 2018.

Pe reversul fiecărei monede sunt gravate efigiile lui Ștefan Cicio Pop, Gheorghe Pop de Băsești, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș și Iuliu Hossu.

Monedele de aur au valoarea nominală de 500 de lei (200 de exemplare), monedele de argint au valoarea nominală de 10 lei (200 de exemplare), iar cele de metal comun au valoarea nominală de 50 de bani (5.000 de exemplare), toate de calitate proof.

Au fost emise, în același set de monede, 1.000.000 de monede de metal comun de calitate UNC (necirculate).[2]

La 1 iulie 2019, Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția colecționarilor, un set de monede „cu tema Desăvârșirea Marii Uniri – Alexandru Marghiloman.”

Emisiunea numismatică este formată din trei monede: o monedă de aur, cu valoarea nominală de 100 de lei, având titlul de 900‰, o monedă de argint, cu valoarea nominală de 10 lei, având titlul de 999‰ precum și o monedă din aliaj comun, cu valoarea nominală de 50 de bani.[3]

Întregul tirajul acestei emisiuni monetare 300 de seturi este de calitate proof.

La 28 octombrie 2019, Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția colecționarilor, un set de monede cu tematica Desăvârșirea Marii Uniri – Regina Maria.

Emisiunea monetară este formată dintr-o piesă de aur, cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de 500 de lei, greutatea de 31,103 grame, cu diametrul de 35 mm, marginea netedă, de calitate proof, într-un tiraj de 500 de exemplare precum și dintr-o piesă de metal comun, cu valoarea nominală de 50 de bani, cu diametrul de 23,75 mm, greutatea de 6,1 grame, de calitate proof, cu marginea inscripționată cu textul ROMANIA, de două ori și câte o steluță între cele două cuvinte.

Tirajul monedelor din metal comun este de 50.000 de exemplare.

Ambele monede (de aur și de metal comun) au gravată pe avers o imagine care îi reprezintă pe „regele Ferdinand I și pe regina Maria vizitând trupele române pe front” în arc de cerc este gravată denumirea statului emitent, ROMANIA; tot pe avers sunt gravate valoarea nominală de 200 de lei, respectiv de 50 de bani, stema României și milesimul 2019.

Pe reversul fiecărei monede din această emisiune au fost gravate efigia reginei Maria și, în arc de cerc, textul REGINA MARIA.

Încoronarea lui Ferdinand Victor Adalbert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen, rege al tuturor românilor – Ferdinand I şi a reginei Maria, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, România, 15 octombrie 1922.
Foto: (c) ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI/ AGERPRES Arhiva istorică – foto: agerpres.ro

Notafilie

La 1 Decembrie 2019, Banca Națională a României, va pune în circulație, în atenția colecționarilor, o bancnotă aniversară, cu valoarea nominală de 100 lei, având tema Desăvârșirea Marii Uniri – Ion I.C. Brătianu.

Bancnota este dreptunghiulară cu dimensiunile de 147×82 mm (cu o toleranță de ± 1 mm), de culoare predominantă albastră, imprimată pe suport de polimer.

Achiziționarea acestei emisiuni s-a putut face începând de la 4 decembrie 2019.

Adunarea Naţională a Românilor de la Alba Iulia 1 decembrie 1918

Adunarea de la Alba Iulia s-a ținut într-o atmosferă de sărbătoare.

Au venit 1228 de delegați oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate românești, apoi episcopii, delegații consilierilor, ai societăților culturale românești, ai școlilor medii și institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriași, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizațiilor militare și ai tinerimii universitare.

Toate păturile sociale, toate interesele și toate ramurile de activitate românească erau reprezentate.

Dar pe lângă delegații oficiali, ceea ce dădea Adunării înfățișarea unui mare plebiscit popular, era afluența poporului.

Din toate unghiurile țărilor române de peste Carpați, sosea poporul cu trenul, cu căruțele, călări, pe jos, îmbrăcați în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ținuturilor, în cântări și plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de față la actul cel mai măreț al istoriei românilor.

Spectacol simbolic și instructiv: cortegiile entuziaste ale românilor ce umpleau drumurile spre Alba Iulia se încrucișau cu coloanele armatei Mackensen care, umilite și descurajate, se scurgeau pe căile înfrângerii spre Germania.

Mulțimea imensă urcă drumul spre Cetățuie printre șirurile de țărani români înveșmântați în sumanele de pătură albă și cu căciulile oștenilor lui Mihai Viteazul.

Pe porțile cetățuii, despuiate de pajurile nemțești, fâlfâie Tricolorul român.

Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul și se adună pe Câmpul lui Horea.

De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreția vremurilor pe care le trăiesc.

În acest timp, în sala Cazinei militare, delegații țin adunarea.

Au participat și delegații Bucovinei și Basarabiei, care au ținut să aducă salutul țărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.

În mijlocul aprobărilor unanime și a unui entuziasm fără margini, Ștefan Cicio Pop arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiș expune trecutul românilor de pretutindeni și argumentează necesitatea Unirii, iar Iuliu Maniu explică împrejurările în care se înfăptuiește aceasta. Socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a muncitorimii române.

Adunarea Naţională a Românilor de la Alba Iulia 1 decembrie 1918 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Rezoluția Unirii e citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu:

Iuliu Hossu citește proclamarea unirii Transilvaniei cu țara-mamă în fața delegației conduse de Miron Cristea, viitorul Patriarh al României – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.

Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.

V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România.

VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni.

VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.

VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluției, Unirea Transilvaniei cu România era săvârșită.

Cronologia Marii Uniri

4/17 ianuarie1918 — Apare, la Paris, primul număr din publicația săptămânală „La Roumanie” care avea drept scop sprijinirea, în emigrație, în plan publicistic și diplomatic a revendicărilor românești.

23 ianuarie/5 februarie 1918 — Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin care era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

24 ianuarie/6 februarie 1918 — Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești.
Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. „(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” — se spune în proclamația Sfatului Țării.

26 ianuarie/8 februarie1918 — Guvernul I.I.C. Brătianu — Take Ionescu demisionează, deoarece consideră inacceptabilă încheierea unei păci separate. Aliații sfătuiesc România să tărăgăneze tratativele.

28 ianuarie/10 februarie1918 —România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale.

29 ianuarie/11 februarie1918 —Se formează un nou guvern, în frunte cu generalul Alexandru Averescu, având ca principal obiectiv tergiversarea, pe cât posibil, a încheierii păcii cu Puterile Centrale și crearea unor premise favorabile obținerii unei păci onorabile.

11/24 februarie 1918 —Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice.

18 februarie/3 martie 1918 —Inaugurarea, la Chișinău, a Universității Populare Moldovenești, sub președinția lui Pan Halippa, care s-a ocupat de organizarea de conferințe, de întâlniri cu oameni de cultură, de ținerea de prelegeri, consacrate în special studierii istoriei românilor din Basarabia.

20 februarie/5 martie1918 —Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice etc.

27 februarie/12 martie1918 —Plecarea misiunii franceze din România.

3/ 16 martie1918 —Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.

5/18 martie 1918 —Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern, cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia o pace în condiții mai ușoare.

9/22 martie1918 —Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile Centrale.

27 martie/9 aprilie 1918 —La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara — Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul — ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!

9/22 aprilie 1918 —Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.

17/30 aprilie 1918 —Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

24 aprilie/7 mai 1918 —Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.

22 iunie/5 iulie 1918 —Se înființează, la Washington, din inițiativa lui Vasile Stoica, Liga națională română, cu scopul de a face propagandă în jurul problemei românești; la 13 septembrie, fuzionează cu Comitetul național român.

6/19 iulie1918 —Se constituie în Italia, la Cittaducale, „Comitetul de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, sub conducerea profesorului Simion Mândrescu, cu scopul de a organiza pe prizonierii români din armata austro-ungară în legiuni care să participe la luptă alături de armata italiană.

12 /25 august 1918 —Se constituie, la Chișinău, Partidul Țărănesc din Basarabia, având în program: împărțirea pământului la țărani, vot universal, îmbunătățirea situației muncitorilor. Președinți: Pantelimon Halippa (1918 — 1921), Ion Inculeț (1921 — 1923).

24 august/6 septembrie 1918 —Se creează, la Paris, Consiliul Național Român Provizoriu, care, în 20 septembrie / 3 octombrie, a proclamat formarea Consiliului Național al Unității Române, organ reprezentativ, având în conducere pe Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu (vicepreședinți). Consiliul este recunoscut la 29 septembrie/12 octombrie de guvernul francez, la 23 octombrie/5 noiembrie de guvernul S.U.A., la 29 octombrie/11 noiembrie de guvernul englez, iar la 9/22 noiembrie de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

2/15 septembrie 1918 —Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

29 septembrie/12 octombrie1918 —Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.

5/18 octombrie1918 —Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida — Voevod.

11/24 octombrie1918 —Cernăuți. Apare primul număr al gazetei „Glasul Bucovinei”, editată de un grup de români bucovineni în frunte cu profesorul universitar Sextil Pușcariu.

14/27 octombrie1918 —Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu — vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă — secretari.

17/30 octombrie 1918 —Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.

18/31 octombrie 1918 —Proclamarea Către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.

25 octombrie/7 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.

31 octombrie/13 noiembrie 1918 —Consiliul Național din Basarabia adoptă o „lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.

5/18 noiembrie 1918 —Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.

7/20 noiembrie 1918 —Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

9/22 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.

15/28 noiembrie 1918 —Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

1 decembrie 1918 – Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite.

Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent.

După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România.

Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918. Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.

2 decembrie 1918 —Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.

11/24 decembrie 1918 —Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

18/31 decembrie 1918 —Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 — Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 — O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.

29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 — Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majori, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

28 iunie 1919 — Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța — Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie / 7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila — Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.

10 septembrie 1919 — Se semnează, la Saint — Germain — en — Laye, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Austria, prin care Austria capătă configurația teritorială de azi. Se recunoștea pe plan internațional unirea Bucovinei cu România și a creării statelor cehoslovac și iugoslav.

10 decembrie 1919 — România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda „tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.

29 decembrie 1919 — Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

4 iunie 1920 — Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).