Articole

Congresul de la Viena (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815)

Delegaţii Congresului de la Viena, (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815) după o pictură a lui Jean-Baptiste Isabey
1. Arthur Wellesley, 1st Duke of Wellington
2. Joaquim Lobo Silveira, 7th Count of Oriola
3. António de Saldanha da Gama, Count of Porto Santo
4. Count Carl Löwenhielm
5. Jean-Louis-Paul-François, 5th Duke of Noailles
6. Klemens Wenzel, Prince von Metternich
7. André Dupin
8. Count Karl Robert Nesselrode
9. Pedro de Sousa Holstein, 1st Count of Palmela
10. Robert Stewart, Viscount Castlereagh
11. Emmerich Joseph, Duke of Dalberg
12. Baron Johann von Wessenberg
13. Prince Andrey Kirillovich Razumovsky
14. Charles Stewart, 1st Baron Stewart
15. Pedro Gómez Labrador, Marquis of Labrador
16. Richard Le Poer Trench, 2nd Earl of Clancarty
17. Wacken (Recorder)
18. Friedrich von Gentz (Congress Secretary)
19. Baron Wilhelm von Humboldt
20. William Cathcart, 1st Earl Cathcart
21. Prince Karl August von Hardenberg
22. Charles Maurice de Talleyrand-Périgord
23. Count Gustav Ernst von Stackelberg

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Congresul de la Viena (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815) a fost o conferință a statelor europene desfășurată la sfârșitul războaielor napoleoniene cu scopul de a reinstaura în Europa ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluției Franceze. Scopul Congresului de la Viena a fost restabilirea vechilor regimuri absolutiste, și înlăturarea urmărilor ocupației franceze în Europa. Între preocupările majore ale congresului s-a numărat favorizarea autorităților tradiționale, adică a nobilimii conservatoare și clericale.

Imperiul Francez în Europa în anul 1811 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Imperiul Francez în Europa în anul 1811 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cuvintele cheie ale Congresului au fost „restaurație“ și „legitimism“. Restaurația consta în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluții sau a altor evenimente cu rezonanță, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime și puterea absolută a acestora.

Ședințele oficiale au început la 1 noiembrie 1814, fiind purtate între cancelarul Klemens von Metternich al Imperiului Austriac, Robert Stewart, viconte de Castlereagh al Angliei, ministrul de externe al Franței, Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord, țarul Alexandru I al Rusiei și baronul prusac Heinrich Friedrich Karl vom Stein, cel care avea să transfome Prusia într-o mare putere europeană.

 

Participanți și obiective

La Congresul de la Viena au participat delegații din aproape toate statele europene, însă deciziile cele mai importante s-au luat de către marile puteri. Așadar, soarta Europei a fost hotărâtă de către delegațiile marilor puteri, așa cum se va repeta de două ori în secolul următor, XX, la marile conferințe de pace de la Paris, din 1919/1920 și 1946/1947, care au schimbat harta geo-politică a Europei și a întregii lumi, după Primul și, respectiv, Al Doilea Război Mondial.

Rolul principal îl are britanicul Castlereagh, spirit flexibil și subtil, care, sub o aparență glacială, avea un comportament practic care nu se împiedica de rigiditatea protocolară a diplomaților de modă veche. El voia ca vocea Angliei să se facă auzită în concertul marilor puteri și nu aștepta vreo mărire teritorială, ci numai refacerea echilibrului european, care fusese pus în pericol de ambițiile hegemonice ale lui Napoleon Bonaparte.

Același obiectiv îl urmărea și delegatul Austriei, prințul Klemens Wenzel von Metternich, diplomat abil și prudent, însă viziunea sa despre echilibrul european diferă de cea engleză prin faptul că el vedea echilibrul european numai într-o Europă conservatoare, a vechilor regimuri absolutiste.

Klemens Wenzel Nepomuk Lothar von Metternich-Winneberg zu Beilstein (n. 15 mai 1773, Koblenz — d. 11 iunie 1859, Viena) a fost un om de stat austriac și unul dintre cei mai importanți diplomați ai timpului său - Portrait of Prince Metternich (1815) by Sir Thomas Lawrence. - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Klemens Wenzel Nepomuk Lothar von Metternich-Winneberg zu Beilstein (n. 15 mai 1773, Koblenz — d. 11 iunie 1859, Viena) a fost un om de stat austriac și unul dintre cei mai importanți diplomați ai timpului său – Portrait of Prince Metternich (1815) by Sir Thomas Lawrence. – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Ambii delegați au un adversar puternic: țarul Alexandru I, care, de cele mai multe ori, conduce personal delegația rusă, aflată sub autoritatea ministrului afacerilor străine, Nesselrode. Alexandru se considera, și nu chiar fără motiv, principalul autor al coaliției antinapoleoniene. Numai că, paradoxal, își însușise ambițiile hegemonice ale învinsului. Dorința lui era să realizeze o federație a statelor europene condusă de el.

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost ţarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum şi Mare Duce al Finlandei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost ţarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum şi Mare Duce al Finlandei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rol secundar are regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea , și ministrul său, Hardenburg, care devin simple unelte ale țarului, în schimbul unor promisiuni teritoriale.

Frederic Wilhelm al III-lea (3 august 1770 – 7 iunie 1840) a fost rege al Prusiei din 1797 până în 1840 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Frederic Wilhelm al III-lea (3 august 1770 – 7 iunie 1840) a fost rege al Prusiei din 1797 până în 1840 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Trimis de regele Ludovic al XVIII-lea, abilul Talleyrand are și el un rol secundar în cadrul congresului. Totuși, reușește să se facă purtătorul de cuvânt al statelor mici și să facă uitat faptul că Franța era o putere învinsă.

Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris, Franța – d. 17 mai 1838, Paris, Franța), binecunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez - Charles Maurice de Talleyrand-Périgord by François Gérard (1808) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris, Franța – d. 17 mai 1838, Paris, Franța), binecunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez – Charles Maurice de Talleyrand-Périgord by François Gérard (1808) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

În cele din urmă, obiectivele britanice și austriece au învins, iar Congresul de la Viena va redesena harta Europei pe baza principiului echilibrului european.

Europa dupǎ Congresul de la Viena - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Europa dupǎ Congresul de la Viena – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Congresul de la Viena a pus capăt războaielor napoleoniene și a stabilit noile granițe din Europa. Un rol important în desfășurarea lucrărilor l-au avut Castlereagh, reprezentantul Angliei, Nesselrode, reprezentantul Rusiei, Hardenberg, reprezentantul Prusiei, și Metternich, cel al Austriei. Fiecare reprezentant căuta să câștige numeroase avantaje pentru țara sa, prin diplomație și prin acțiuni desfășurate în secret.

În acest sens, cancelarul austriac Metternich, ajutat și de poliția secretă austriacă, a fost deosebit de abil și eficient. In timpul lucrărilor, s-a remarcat și ministrul de externe francez Talleyrand, care, sprijinit de delegații micilor puteri, căuta să destrame alianța anglo-austro-ruso-prusacă și să obțină pentru țara sa hotărâri care să nu-i îngreuneze foarte mult situația.

Revenirea lui Napoleon în fruntea Franței, în martie 1815, a grăbit încheierea lucrărilor congresului, semnarea Actului final, și a determinat formarea unei noi coaliții militare antifranceze (Rusia, Anglia, Austria si Prusia).

Napoleon's return from Elba, by Charles de Steuben - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Napoleon’s return from Elba, by Charles de Steuben – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Congresul de la Viena este un moment important al istoriei relațiilor internaționale moderne, marcat de semnarea Declarației Puterilor cu privire la desființarea comerțului cu negri și adoptarea Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanților diplomatici, aflat în vigoare și astăzi, ambele documente fiind anexate la tratatul principal, iar la data de 9 iunie 1815 a fost semnat Actul final. Acesta preciza granițele hotărâte de marile puteri.

Frontispiece of the Acts of the Congress of Vienna - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Frontispiece of the Acts of the Congress of Vienna – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Deciziile cele mai importante luate în cadrul Congresului au fost:

- Franța își vede teritoriul redus la frontierele sale din ianuarie 1792; în plus, avea obligația de a plăti despăgubiri de război și de a primi trupele străine care să staționeze pe teritoriul ei;

- Regatul Unit al Țărilor de Jos reunește Provinciile Unite și Țările de Jos Austriece și trebuie să constituie o barieră utilă împotriva deșteptării dorințelor franceze de expansiune;

- Regatul Prusiei câștigă, la vest, Westfalia și Renania, iar în est, Pomerania, și devine unul dintre membrii cei mai importanți ai Confederației Germane;

- Austriei i se restituie teritoriile pierdute, Tirolul, Salzburgul până la Bavaria și primește provinciile ilirice, Lombardia și Veneția; poziția sa se consolidează prin venirea pe tronul Toscanei a arhiducelui Ferdinand, iar în ducatul de Parma, a Mariei Luiza, a doua soție a lui Napoleon I;

- Rusia obține 2/3 din Polonia, inclusiv Varșovia, constituite într-un un regat autonom al Poloniei, țarul Rusiei obținând și titlul de rege al Poloniei; Rusia mai obține Finlanda și i se recunoștea anexarea Basarabiei, răpită din trupul Moldovei prin pacea ruso-turcă de la București (16 mai 1812);

- Regatul Unit a redobândit coroana Hanovrei, și-a menținut dominația asupra Coloniei Capului Bunei Speranțe, Maltei, Ceylonului, Insulelor Ionice și insulei Hellgoland; în plus, i se recunoaște suveranitatea asupra Gibraltarului;

- în Spania și Regatul celor Două Sicilii se produce restaurația Bourbon-ilor;

- Statele germane (38) vor fi reunite în Confederația Germană, condusă de o dietă federativă prezidată de Austria;

- Suedia primește Norvegia, ca urmare a sprijinului acordat alianțelor antinapoleoniene;

- Elveției i se recunosc independența și neutralitatea perpetuă.

 

Consecințe

Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă dorințele și aspirațiile națiunilor care doreau să-și creeze state proprii, naționale, monarhii Prusiei, Austriei și Rusiei creau, în 1815, Sfânta Alianță, un pact de asistență mutuală între monarhii absoluți europeni îndreptată împotriva frământărilor revoluționare, și care, până în 1823, a permis împiedicarea tuturor mișcărilor liberale sau naționale europene.

Tratatul „Sfintei Alianțe“a fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui aflându-se țarul Alexandru I al Rusiei, care i-a reunit și pe împăratul Francisc I al Austriei și pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Chiar dacă textul „Sfintei Alianțe“ este ambiguu și nu aduce precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creștine de iubire de oameni și existența unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este deosebită, deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore.

„Aerul mistic“ al tratatului a fost sugerat de țarul Alexandru I, însă rolul practic, foarte important, l-a avut cancelarul Austriei, Metternich, a cărui operă este „Noua Europă“, care se întemeiază pe marile principii ale legitimității, dar este și o încercare de raționalizare a hărții Europei și de organizare a „concertului european“. Marile puteri victorioase își arogă dreptul de a interveni pentru menținerea pseudo-echilibrului european realizat la Viena și să pună sub observație Franța, acea „peșteră de unde suflă vântul ce răspândește moartea asupra corpului social“.

Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria „Continentului“ prin care s-a pus capăt ultimei încercări a Franței de a-și impune hegemonia asupra Europei. Din punct de vedere al securității europene, Congresul de la Viena, din 1814-1815, reprezintă o noutate absolută, constituindu-se într-o primă încercare a unui organism politic de securitate. Fără a încheia un tratat formal, prin instituția Congresului, marile puteri europene au ajuns la un consens, în sensul de a-și respecta reciproc interesele, fiecare în interiorul propriilor granițe și în zonele adiacente de interes, adică a sferelor de influență în accepțiunea modernă a sintagmei.

Consensul marilor puteri, respectiv, Marea Britanie, Rusia, Austria și Prusia, avea să fie consemnat de istorie ca fiind „Concertul european“, având rolul de a asigura menținerea echilibrului de forțe în Europa și, pe acest fond, asigurarea stabilității și păcii. Independent de criticile pe care unii istorici le aduc Congresului de la Viena, ideile de creare a unui organism internațional pentru rezolvarea conflictelor au fost reluate cu un secol mai târziu, întâi prin crearea Ligii Națiunilor, apoi a Organizației Națiunilor Unite.

The national boundaries within Europe set by the Congress of Vienna - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The national boundaries within Europe set by the Congress of Vienna – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Structura socială a statelor

Hotărârile Congresului de la Viena au reprezentat ultima răbufnire a feudalității în Europa. Luptele ulterioare care au avut loc în statele acestui continent s-au dat între vechiul regim aristocratic și noul regim democratic. Aceste lupte au impus principiul egalității în locul privilegiilor și vechilor ierarhii, iar dogmatismul clerical și regal a fost înlocuit cu libertatea de gândire și de exprimare, în timp ce imobilismului economic i-a luat locul libera concurență.

În fruntea numeroaselor mișcări sociale revoluționare s-a situat burghezia, care era interesată în toate aceste schimbări.

După 1848, ca urmare a dezvoltării industriei, o nouă clasă socială își face simțită prezența pe scena politică: muncitorimea. Nemulțumită de condițiile ei de existență, aceasta începe să se organizeze, la început în sindicate și apoi în partide, pentru a dobândi drepturi economice și politice, opunându-se de multe ori intereselor burgheziei.

- Anglia era o monarhie parlamentară în care drepturile și libertățile individuale erau în mare măsură respectate.

- Franța aflată din 1814 în perioada Restaurației Bourbonilor, nu a revenit la vechea formulă absolutistă: Ludovic al XVIII-lea a domnit pe baza Chartei din 1814, ce cuprindea multe principii constituționale.

- Prusia: Influențat de experiența Revoluției franceze, Frederic Wilhelm al III-lea se angajează într-un amplu proces de reformare.

- Austria, în schimb, rămâne un imperiu absolutist, ce reunea multe popoare sub autoritatea dinastiei de Habsburg. În lipsa unor monarhi puternici, adevăratul conducător al Imperiului Habsburgic a fost la început de secol cancelarul Klemens Metternich Winnenburg. Acesta, prin hotărârile impuse congresului de la Viena, încalcă principiul naționalităților, aflat în plină afirmare.

- Rusia țarului Alexandru I era o țară înapoiată și feudală, deși conducătorul său absolut se considera „salvatorul Europei”.

- Europa de Sud-est era puternic rămasă în urmă și sub controlul unui alt stat despotic, Imperiul Otoman, care, în diferite forme de dominație, stăpânea mai multe popoare: români, sârbi, greci, bulgari.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre si pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Tordesillas (7 iunie 1494)

Tratatul de la Tordesillas (7 iunie 1494) – Prima pagină a tratatului, Biblioteca Naţională a Lisabonei

foto si articole preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Tordesillas a fost încheiat la 7 iunie 1494 între Spania şi Portugalia, stabilind zonele de influenţă colonială ale celor două puteri maritime ale timpului. Tratatul se baza pe o hotărâre a papei Alexandru VI din anul 1493, mai exact prin bula numită Inter caetera care stabilea o frontieră maritimă de 480 de kilometri V de Insulele Capului Verde, atribuind teritoriile de la V Castiliei. Astfel noile teritorii descoperite erau împărţite de-a lungul meridianului de 46 grade vest. Teritoriile de la V de acest meridian urmau să aparţină Spaniei, iar teritoriile de la E Portugaliei.

Tratatul de la Tordesillas - Linia de demarcaţie de după tratatul spaniolo-portughez, în sec. XV–XVI - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Tordesillas – Linia de demarcaţie de după tratatul spaniolo-portughez, în sec. XV–XVI - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul a fost ratificat de către Spania(era formată din regatele Castilia şi Aragon) la data de 2 iulie 1494, iar de către Portugalia la data de 5 septembrie 1494.

America de Sud în 1650 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

America de Sud în 1650 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Această împărţire a lumii a fost completată odată cu semnarea Tratatului de la Zaragoza pe data 22 aprilie 1529.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Tratatul de la Tordesillas (7 iunie 1494) si pe en.wikipedia.org

Consiliul Europei (5 mai 1949)

Consiliul Europei

foto preluat de pe www.facebook.com
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; agerpres.ro; coe.mae.ro

 

Consiliul Europei este o organizație internațională, interguvernamentală și regională. A luat naștere la 5 mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii Europene precum și alte state din centrul și estul Europei. Este independent de Uniunea Europeană, și este diferit și de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene. Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.

Consiliul Europei este cea mai veche organizaţie parlamentară internaţională de pe continent. La 5 mai 1949 reprezentanţi ai guvernelor statelor membre ale Tratatului de la Bruxelles (Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie) şi ai guvernelor Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei şi Suediei au semnat la Londra statutul noului organism paneuropean – Consiliul Europei,

Session of the Council of Europe's Assembly in the former House of Europe in Strasbourg in 1967. Willy Brandt, German minister for Foreign Affairs, is speaking - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Session of the Council of Europe’s Assembly in the former House of Europe in Strasbourg in 1967. Willy Brandt, German minister for Foreign Affairs, is speaking – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de “Adunarea Parlamentară“, alcătuită din parlamentari proveniți din parlamentele naționale, și cealaltă, interguvernamentală, întruchipată de “Comitetul Miniștrilor“, alcătuit din miniștrii de externe ai statelor membre. Comitetul Miniștrilor reprezintă organismul de decizie al Consiliului Europei.

România a deținut președinția Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei în perioada noiembrie 2005 – mai 2006.

Sigla Consiliului Europei - foto: ro.wikipedia.org

Sigla Consiliului Europei – foto: ro.wikipedia.org

 

Componența

Consiliul Europei este compus din 47 de state membre la care se adaugă o serie de state cu statut de observator.

 

State membre

Harta statelor membre în Consiliul Europei - foto: ro.wikipedia.org

Harta statelor membre în Consiliul Europei – foto: ro.wikipedia.org

- Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia și Turcia (1949)
- Islanda și Germania (1950)
- Austria (1956)
- Cipru (1961)
- Elveția (1963)
- Malta (1965)
- Portugalia (1976)
- Spania (1977)
- Liechtenstein (1978)
- San Marino (1988)
- Finlanda (1989)
- Ungaria (1990)
- Polonia (1991)
- Bulgaria (1992)
- Estonia, Lituania, Slovenia, Republica Cehă, Slovacia, România (1993)
- Andorra (1994)
- Letonia, Albania, Republica Moldova, Ucraina, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (1995)
- Federația Rusă și Croația (1996)
- Georgia (1999)
- Armenia, Azerbaidjan (2001)
- Bosnia și Herzegovina (2002)
- Serbia (împreună cu Muntenegru) (2003)
- Monaco (2004)
- Muntenegru (2007)

 

State cu statut de observator

Harta membrilor şi observatorilor în Consiliul Europei - foto: ro.wikipedia.org

Harta membrilor şi observatorilor în Consiliul Europei - foto: ro.wikipedia.org

- Canada, Vatican, Japonia, SUA, Mexic și Israel.

 

Obiective

- Protejarea drepturilor omului
- Protejarea democrației pluraliste
- Protejarea supremației dreptului
- Favorizarea conștientizării și încurajarea dezvoltării identității și a diversității culturale a Europei
- Dezvoltarea stabilității democratice în Europa prin susținerea reformelor politice, legislative și constituționale
- Căutarea soluțiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană:

* discriminarea minorităților
* xenofobia
* intoleranța
* protecția mediului
* Clonarea umană
* SIDA
* drogurile
* terorismul
* crima organizată

Consiliul Europei (CoE), înființat la 5 mai 1949, este prima organizație inter-guvernamentală europeană postbelică ce a fost constituită ca organism european de promovare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a valorilor democratice

Consiliul Europei reprezintă cadrul instituțional de colaborare interguvernamentală între statele membre, în toate domeniile de interes ale societății europene (cu excepția celor legate de apărare) și anume: cooperare juridică, în domeniul mijloacelor de informare în masă, în educație, cultură, patrimoniu, tineret și sport, probleme sociale și economice, puteri locale și regionale, protecția mediului etc. În ultimul timp, CoE a pus un accent deosebit pe respectarea drepturilor omului pe continentul european, toate statele membre ale organizației semnând Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concepută pentru a proteja drepturile omului, ale democrației și ale statului de drept.

Organizația numără, în prezent, 47 de state membre, dintre care 28 sunt membre ale Uniunii Europene și peste 820 de milioane de cetățeni. Sediul CoE se află la Strasbourg, Franța.

Statele membre ale Consiliului Europei - foto: coe.mae.ro

Statele membre ale Consiliului Europei – foto: coe.mae.ro

Consiliul Europei susține libertatea de exprimare a presei, libertatea de întrunire, egalitate și protecția minorităților. CoE a lansat campanii referitoare la probleme legate de protecția copilului și drepturile romilor, cea mai mare minoritate din Europa. Consiliul Europei ajută statele membre să lupte împotriva corupției și terorismului și întreprinde reformele judiciare necesare. Grupul său de experți în materie constituțională, cunoscut sub numele de Comisia de la Veneția, oferă consultanță juridică în țări din întreaga lume.

Consiliul Europei promovează drepturile omului prin convenții internaționale, cum ar fi Convenția privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice și Convenția privind criminalitatea informatică.

(…)

 

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei este considerată cea mai veche adunare parlamentară internaţională cu o compoziţie pluralistă şi cu membri aleşi democratic în conformitate cu prevederile unui tratat internaţional. Adunarea este unul dintre cele două organisme statutare ale Consiliului Europei, alături de Comitetul de Miniştri care este format din miniştri de externe dar se reuneşte şi la nivelul adjuncţilor acestora.

Adunarea reprezintă forţele politice ale statelor membre ale organizaţiei. Este compusă dintr-un număr de reprezentanţi ai fiecărui stat membru.

Cu prilejul primei sesiuni a Adunării Consultative, desfăşurată la 8-13 august 1949, omul politic belgian Paul-Henri Spaak a fost ales preşedinte al acestui organism şi a sprijinit dezvoltarea unei reţele de contacte interguvernamentale în domenii precum drepturi ale omului, guvernare locală, educaţie, cultură, sport, politici de internet. Totuşi, organizaţia a îndeplinit mai mult un rol consultativ, fără a putea juca un rol suficient de important la nivel european pentru sprijinirea demersurilor de integrare europeană ale statelor europene.

The first meeting of our Committee of Ministers was held exactly 70 years ago - on 8 August 1949, at Strasbourg Town Hall. The session was opened by French Foreign Minister Robert Schuman. The Ministers invited Greece and Turkey to join the organisation, which they did on 9 August 1949 - the very next day! - foto preluat de pe www.facebook.com

The first meeting of our Committee of Ministers was held exactly 70 years ago – on 8 August 1949, at Strasbourg Town Hall. The session was opened by French Foreign Minister Robert Schuman. The Ministers invited Greece and Turkey to join the organisation, which they did on 9 August 1949 – the very next day! – foto preluat de pe www.facebook.com

Totodată, cu acelaşi prilej, s-a hotărât transmiterea invitaţiilor de aderare la Consiliul Europei pentru Turcia, Islanda şi Grecia, conform www.coe.int.

La 25 octombrie 1955, Adunarea a hotărât pe baza unei decizii unanime să adopte simbolul organizaţiei Consiliului Europei, un cerc format din 12 stele aurii, aşezate pe un fond albastru, având formatul unei embleme. Ca urmare a acestei decizii, Comitetul Miniştrilor a adoptat, la 9 decembrie 1955, această emblemă, drept drapelul Consiliului Europei.

În conformitate cu prerogativele sale din Statutul organizaţiei, Adunarea poate: să ceară guvernelor celor 47 de state membre să acţioneze şi să răspundă în baza solicitării formulate; să desfăşoare anchete care să descopere noi fapte privind încălcări ale drepturilor omului; să adreseze interpelări preşedinţilor şi premierilor pe orice temă aleasă; să desfăşoare acţiuni de monitorizare a alegerilor şi să trimită echipe de mediere pentru crizele apărute; să negocieze condiţiile în care statele pot adera la organizaţie; să ceară opinii juridice asupra legilor şi constituţiilor statelor membre; să fie izvor de inspiraţie la nivel naţional prin formularea de propuneri şi opinii asupra tratatelor; să sancţioneze un stat membru prin adresarea recomandării de excludere sau suspendare, potrivit http://website-pace.net.

Adunarea Parlamentară menţine un dialog constant cu guvernele, parlamentele naţionale şi alte organizaţii internaţionale şi cu societatea civilă. Se reuneşte de patru ori pe an la nivelul sesiunilor plenare săptămânale, la sediul organizaţiei de la Strasbourg.

În urma desfăşurării dezbaterilor şi votului exprimat, Adunarea Parlamentară adoptă trei tipuri de documente: recomandări – care sunt adresate Comitetului de Miniştri; rezoluţii – ce relevă viziunea Adunării pe o anumită tematică; opiniile – formulate pe marginea cererilor de aderare, a proiectelor de tratat sau a altor chestiuni referitoare la acestea.

Activitatea Adunării este desfăşurată de nouă comitete, care se întrunesc între sesiuni pentru aprobarea proiectelor de rapoarte sau pentru desfăşurarea sesiunilor, şi de către un Birou.

Totodată, Secretariatul general, condus de un secretar general, este format din 90 de persoane şi sprijină desfăşurarea activităţii membrilor Adunării.

În prezent, 324 de deputaţi compun Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Preşedintele este ales, dintre membrii săi, pentru o perioadă de maximum trei sesiuni. La 25 iunie 2018, Liliane Maury Pasquier a fost aleasă în funcţia de preşedinte a Adunării Parlamentare.

articol preluat de pe www.agerpres.ro

Another photo from the first-ever meeting of our Committee of Ministers, on 8 August 1949. As well as Robert Schuman, other leaders who attended including British foreign secretary Ernest Bevin and Paul Henri Spaak from Belgium. For more Council of Europe milestones check out our special 70th anniversary website: www.coe.int/70 - foto preluat de pe www.facebook.com

Another photo from the first-ever meeting of our Committee of Ministers, on 8 August 1949. As well as Robert Schuman, other leaders who attended including British foreign secretary Ernest Bevin and Paul Henri Spaak from Belgium. For more Council of Europe milestones check out our special 70th anniversary website: www.coe.int/70 – foto preluat de pe www.facebook.com

 

Evoluția relațiilor României cu Consiliul Europei

La 16 martie 1990, Ministerul Afacerilor Externe a adresat o scrisoare Secretariatului general al Consiliului Europei, prin care arăta intenția României de a adera la acest for în viitorul apropiat. În următoarele luni, în cadrul activităților Consiliului, au participat, cu statut de invitați speciali, reprezentanți ai României. Cererea oficială de aderare a României la Consiliul Europei a fost depusă, la Strasbourg, la 19 decembrie 1991. În februarie 1992, Consiliul a desemnat trei raportori, care au efectuat prima vizită în România în noiembrie 1992. La 1 iulie 1993, Comisia politică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a avizat favorabil aderarea României la această organizație, iar la data de 2 septembrie, un aviz similar l-a emis și Comisia juridică a Drepturilor Omului. La 28 septembrie 1993, cu prilejul sesiunii de toamnă, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei și-a dat votul pentru admiterea României în această organizație paneuropeană.

Ministrul de externe român, Teodor Meleșcanu, a semnat, la 7 octombrie 1993, la Viena, Statutul Consiliului Europei și Convenția europeană a drepturilor omului, drapelul tricolor fiind înălțat cu același prilej la sediul din Viena.

La data de 8 octombrie 1993, președintele Ion Iliescu a participat la prima reuniune a șefilor de stat și guvern a țărilor membre ale Consiliului Europei. După admitere, România a participat la activitățile Consiliului Europei, la reuniunile de experți și în cadrul Congresului Puterilor Locale și Regionale din Europa și ale celorlalte organisme decizionale subsidiare ale organizației.

Vizita președintelui României Ion Iliescu la Strasbourg; discurs rostit la Consiliul Europei  Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / AGERPRES ARHIVA

Vizita președintelui României Ion Iliescu la Strasbourg; discurs rostit la Consiliul Europei
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / AGERPRES ARHIVA

cititi mai mult pe agerpres.ro

 

Aderarea României la Consiliul Europei

articol preluat de pe coe.mae.ro

România a aderat la Consiliul Europei (CE) ca urmare a deciziei de la 4 octombrie 1993, formulată prin rezoluţia nr. 37/1993 a Comitetului de Miniştri al CE, privind invitarea ţării noastre de a deveni membru al Consiliului Europei. La data de 7 octombrie 1993, România a semnat documente statutare şi Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, cu ocazia primului Summit al CE (Viena).

Aderarea la CE, organizaţie fondată pe principiile respectului pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, pentru valorile democraţiei şi ale statului de drept, a constituit o etapă obligatorie în promovarea demersurilor României de aderare la Uniunea Europeană (UE) şi la Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO).

La o distanţă de 12 ani de la aderare, România dispune de un important capital politic şi instituţional la Consiliul Europei, reprezentat de suma eforturilor factorilor politici şi a instituţiilor statului (guvern, parlament, justiţie, autorităţi locale) de a promova aplicarea acquis-ului Consiliului Europei în societatea românească.

 

Cronologia aderării

- 29 ianuarie 1991 – Primul ministru al României, dl. Petre ROMAN, s-a adresat Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) (Strasbourg);

- 1 februarie 1991 – România a obţinut statutul de invitat special la APCE (Innsbruck) Au participat Primul Ministru Petre Roman si ministrul afacerilor externe, Adrian Nastase;

- 16 decembrie 1991 – Guvernul român a transmis cererea oficială de aderare la CE, printr-o scrisoare oficială adresată Secretarului General al CE, doamna Catherine Lalumiere;

- 8 ianuarie 1992 – cerere de aviz privind admiterea României în Consiliul Europei este adresată APCE, de către Comitetul de Miniştri al CE;

- Noiembrie 1992 – o delegatie a APCE participă la observarea alegerilor generale şi prezidenţiale din România;

- 28 septembrie 1993 – APCE adoptă Avizul 176 privind cererea României de aderare la CE;

- 4 octombrie 1993 – Comitetului de Miniştri adoptă Rezolutia nr. 37/1993 privind decizia de invitare a României să devină membru al Consiliului Europei;

- 7 octombrie 1993 – România este primită în Organizaţie, cu ocazia semnării documentelor statutare şi a Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, cu ocazia primului Summit al CE (Viena);

- 31 mai 1995 – Congresul European al Puterilor Locale şi Regionale (CPLR) adoptă Rezoluţia nr. 18 şi Recomandarea nr. 12 privind democraţia locală în România (primul raport de monitorizare de acest tip);

- 1996 – Infiintarea instituţiei Agentului Guvernamental;

- 24 aprilie 1997 – Este adoptată rezoluţia nr. 1123 şi recomandarea nr. 1326 privind încetarea monitorizării României de către APCE;

- 22 mai 1998 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului pronunţă prima hotărâre împotriva României (afacerea Vasilescu).

- 15-16 mai 2002, Bucureşti – Comisia de monitorizare a APCE propune încetarea procesului de post-monitorizare a României de către APCE;

- 28 mai 2002 – Biroul APCE decide încetarea procesului de post-monitorizare a României;

- 2003 – Instituţia Agentului Guvernamental se transferă la Ministerul Afacerilor Externe

articol preluat de pe coe.mae.ro
cititi despre Consiliul Europei si pe: www.coe.int; en.wikipedia.org
cititi si DOCUMENTAR: 70 de ani de la înfiinţarea Consiliului Europei

Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001)

Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001)

foto preluat de pe www.europarl.europa.eu
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Nisa este un tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităților Europene precum și anumite acte conexe.

A fost semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre UE la 26 februarie 2001, în cadrul Consiliului European de la Nisa (Franța) și a intrat în vigoare după încheierea procesului de ratificare: 1 februarie 2003.

Cele mai importante modificări:

- Deciziile se iau prin întrunirea majorității calificate (se renunță la unanimitate)

- Se introduce majoritatea dublă, care cere, pe lângă majoritatea calificată, majoritatea statelor membre (pe principiul că fiecare stat ar avea un vot). Această formulă trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 2005, însă data a fost modificată prin Tratatul de aderare 2003 pentru 1 noiembrie 2004.

Compoziția și funcționarea organelor europene a fost modificată foarte puțin din anii 1950, deși numărul de state membre a crescut de la 6 la început până la 15 și Uniunea Europeană are astăzi mai multe atribuții decât la începuturile integrării europene.

O extindere a Uniunii Europene cu până la 12 state fără adaptarea instituțiilor acesteia ar fi trimis Uniunea în colaps.

Într-o uniune de 27, cu regulile de până atunci, Comisia Europeană ar fi avut 33 de membri, numărul membrilor Parlamentului European ar fi depășit cifra de 800, iar procesul de luare a deciziilor ar fi fost astfel puternic încetinit.

După încheierea procesului de ratificare pentru noua constituție europeană, aceasta din urmă va înlocui Tratatul de la Nissa. Procesul de ratificare a fost însă blocat din cauza rezultatelor negative ale referendumurilor din Franța și Olanda.

De la 1 noiembrie 2004, luarea decizilor în 25 s-a făcut după următoarea împărțirea voturilor :

29 voturi:
Germania Germania
Franţa Franța
Italia Italia
Regatul Unit Regatul Unit

10 voturi:

Austria Austria
Suedia Suedia
27 voturi:
Spania Spania
Polonia Polonia

7 voturi:

Danemarca Danemarca
Finlanda Finlanda
Irlanda Irlanda
Slovacia Slovacia
Lituania Lituania
13 voturi:
Țările de Jos Țările de Jos

4 voturi:

Luxemburg Luxemburg
Letonia Letonia
Slovenia Slovenia 
Estonia Estonia
Cipru Cipru
12 voturi:
Belgia Belgia
Grecia Grecia
Portugalia Portugalia
Cehia Cehia
Ungaria Ungaria

3 voturi:

Malta Malta

Procedura de luare a decizilor în 27, este aceeași, și se bazează pe aceași repartiție a voturilor, doar că, în plus, Bulgaria are 10 voturi și România 14.

Semnat
A intrat în vigoare
Document
1948
1948
Tratatul de la Bruxelles
1951
1952
Tratatul de la
Paris
1954
1955
Tratatul de la Bruxelles modificat
1957
1958
Tratatele de la
Roma
1965
1967
Tratatul de
fuziune
1975
N/A
Concluziile Consiliului European
1985
1985
Acordul de la Schengen
1986
1987
Actul unic european
1992
1993
Tratatul de la
Maastricht
1997
1999
Tratatul de la
Amsterdam
2001
2003
Tratatul de la
Nisa
2007
2009
Tratatul de la
Lisabona
Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif
Cei trei piloni ai Uniunii Europene
Comunitățile Europene:
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM)
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) Tratatul a expirat în 2002 Uniunea Europeană(UE)
Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Regulile Schengen Comunitatea Europeană (EC)
TREVI Justiție și afaceri interne (JHA)
Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (CPJMP)
Cooperarea Politică Europeană (EPC) Politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene (PESC)
Instituții neconsolidate Uniunea Vest-Europeană (UVE)
Tratatul a expirat în 2011

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001) si pe en.wikipedia.org si www.europarl.europa.eu

Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992)

Semnarea Tratatului de la Maastricht (7 februarie 1992)

foto preluat de pe ec.europa.eu
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene.

După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepție de neconstituționalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”.

Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE și a Tratatului EURATOM acest document este și actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituții definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene.

Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuiește însă vechile Comunități Europene, ci le reunește sub un numitor comun, acela al unei noi “politici și forme de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente Comunitățile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:

- Comunitățile Europene
- Colaborarea în politica externă și de securitate (PESC),
- Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (CPJMP).

Uniunea Europeană
Primul pilon (supranațional-federație) Al doilea pilon (interguvernamental-confederație) Al treilea pilon (interguvernamental-confederație)
Comunitățile Europene (CE) Politica externă și de securitate comună (PESC) Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (JAI)
 Politica externă:

Politica de securitate:

 

Conținutul tratatului

Uniunea monetară și economică

Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice și Monetare în trei etape. Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 și cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o țară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergență), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergență sunt următoarele: politica financiară, nivelul prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% și gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referință 1997.

Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mișcare un automatism, conform căruia țările care îndeplinesc criteriile de convergență în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniștri pot participa și la uniunea monetară. Numai Marea Britanie și Danemarca și-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană.

Politica externă și de securitate comună

Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de Politica Externă și de Securitate Comună (PESC). Cu toate că PESC este un pilon al UE, deciziile sunt luate în cele din urmă de statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri este nevoie de aceea de un vot în unanimitate.

Cetățenia europeană

Nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează. Cetățenia europeană o deține orice persoană care are cetățenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele dreptul de ședere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv și activ la alegerile locale precum și dreptul de a alege deputații din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE.

Procesul de democratizare

O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta Parlamentul European are în anumite domenii aceleași drepturi ca și Consiliul de Miniștri. În afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene.

Colaborarea în domeniul politicii interne și juridice

În tratat s-a hotărât îmbunătățirea colaborării în domeniul juridic și al afacerilor interne. Pentru o mai bună coordonare a colaborării polițienești a fost înființat Oficiul European de Poliție Europol, cu sediul la Haga.

 

Modificări ulterioare

Tratatul UE a fost ulterior modificat și completat prin Tratatul de la Amsterdam (1999) și Tratatul de la Nisa (2003). Astfel, a fost consolidată poziția Parlamentului European prin perfecționarea și extinderea procedeului codecizional.

Semnat
A intrat în vigoare
Document
1948
1948
Tratatul de la Bruxelles
1951
1952
Tratatul de la
Paris
1954
1955
Tratatul de la Bruxelles modificat
1957
1958
Tratatele de la
Roma
1965
1967
Tratatul de
fuziune
1975
N/A
Concluziile Consiliului European
1985
1985
Acordul de la Schengen
1986
1987
Actul unic european
1992
1993
Tratatul de la
Maastricht
1997
1999
Tratatul de la
Amsterdam
2001
2003
Tratatul de la
Nisa
2007
2009
Tratatul de la
Lisabona
Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif
Cei trei piloni ai Uniunii Europene
Comunitățile Europene:
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM)
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) Tratatul a expirat în 2002 Uniunea Europeană(UE)
Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Regulile Schengen Comunitatea Europeană (EC)
TREVI Justiție și afaceri interne (JHA)
Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (CPJMP)
Cooperarea Politică Europeană (EPC) Politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene (PESC)
Instituții neconsolidate Uniunea Vest-Europeană (UVE)
Tratatul a expirat în 2011

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) si pe: en.wikipedia.org; europa.eu

”TTIP – un cal troian?” – felul în care Corporatia strânge laţul în jurul guvernelor. OMG-urile vor fi băgate pe gât prin tratate europene

Mult prea puţin mediatizatul Tratat Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii (TTIP), negociat între UE şi SUA a fost miercuri subiectul unei conferinţe de presă organizate de Coaliţia ”Stop TTIP.” Intitulată sugestiv ”TTIP – un cal troian?”, conferinţa şi-a propus să aducă în atenţia opiniei faţa nevăzută e acestui acord comercial, pe care politicienii îl prezintă drept aducător de bunăstare, locuri de muncă şi belşug.

Este însă TTIP ceea ce pretind politicienii că ar fi?

La această întrebare au încercat să răspundă organizatorul conferinţei, Lavinia Andrei, preşedintele fundaţiei Terra Mileniul III şi Jürgen Maier, directorul Forumului pentru Mediu şi Dezvoltare din Germania, coordonator al campaniei europene STOP TTIP.

Principalele temeri ale promotorilor campaniei STOP TTIP sunt că aceste acorduri comerciale, extrem de controversate având în vedere secretomania care le-a înconjurat, vor acorda o putere fără precedent corporaţiilor şi aceasta va aduce daune statelor de drept, protecţiei mediului şi drepturilor cetăţeanului.

Venit din Germania, ţară unde alianţa contra TTIP numără 87 de organizaţii, Jürgen Maier a prezentat câteva din motivele pentru care nemţii sunt contra tratatului UE-SUA.

“Populaţia din Germania este din ce în ce mai sceptică cu privire la acest tratat”, a declarat Jürgen Maier, precizând că cele 87 de organizaţii care se opun tratatului comercial UE- SUA fac parte asociaţii dintr-un spectru foarte larg, de la organizaţii de mediu, până la fermieri, avocaţi, sindicate, întreprinderi mici şi mijlocii etc.

în UE avem 1300 chimicale care nu sunt permise ca aditivi, în vreme ce în SUA sunt interzise doar 11 dintre ele. Ori industria cosmetică din SUA vede aceste reglementări ca fiind o aliere împotriva comerţului

Reamintim în context că în Germania, Iniţiativa Cetăţeneasca Europene împotriva TTIP a strâns peste 750.000 de semnături în trei luni de zile, iar sâmbătă, 17 ianuarie, în jur de 50.000. de persoane au luat parte la un amplu protest la Berlin, contra controversatului tratat UE-SUA.

Cel mai controversat aspect al TTIP şi CETA (tratatul UE – Canada) sunt aşa-numitele ISDS, clauze ce permit corporaţiilor să conteste la curţi internaţionale de arbitraj private, legile naţionale care nu le convin. De exemplu, dacă un Parlament naţional votează o lege ce ar afecta o investiţie şi profitul unei companii, aceasta din urmă ar avea dreptul să intenteze un proces împotriva legii potrivnice. Procesele vor fi judecate nu de instanţe de judecată publică, teoretic imparţiale, ci de o curte de arbitraj.Deciziile acestor curţi de arbitraj nu pot fi atacate cu apel şi presupun, de regulă, penalităţi foarte mari pentru guverne.

De ce se opun atâţia oameni TTIP-ului? Pentru că au înţeles că acest tratat nu este bun pentru afaceri, nu va aduce numeroase locuri de muncă, ba dimpotrivă, a argumentat Jürgen Maier.

TTIP nu este despre comerţ liber – între UE şi SUA există deja relaţii comerciale de mulţi ani precum şi tratate – ci despre “armonizarea reglementarilor” , a adăugat directorul Forumului pentru Mediu şi Dezvoltare din Germania, iar “armonizare” înseamnă practic modificarea standardelor după care funcţionăm în prezent, pentru a corespunde nevoilor corporaţiilor din SUA.

Astfel, “dacă în UE noi avem legislaţie care intezice utilizarea organismelor modificate genetic, în SUA ei nu au o asemenea legislaţie iar firmele de business înţeleg reglementările prin care europenii interzic OMG-urile nu ca fiind legitime ci ca fiind împotriva comerţului cu astfel de produse modificate genetic.”, a explicat Maier.

Şi în industria cosmeticelor, în UE avem 1300 chimicale care nu sunt permise ca aditivi, în vreme ce în SUA sunt interzise doar 11 dintre ele. Ori industria cosmetică din SUA vede aceste reglementări ca fiind o aliere împotriva comerţului, a mai exemplificat Jürgen Maier.

“Cum credeţi că va arată această armonizare? Vom fi de acord să acceptăm să reducem numărul chimicalelor interzise de la 1300 la 650 pentru a ne armoniza cu SUA?”, s-a întrebat directorul Forumului pentru Mediu şi Dezvoltare din Germania, adăugând ca lumea a început să înţeleagă că în ceea ce priveşte TTIP-ul, este vorba mai puţin despre comerţ cât despre reglementări care vor da multă putere pentru corporaţii în detrimentul populaţiei.

Al doilea subiect important este cel al serviciilor publice care vor fi supuse presiunii pentru a deveni din ce în ce mai comerciale şi ar putea pierde partea de subvenţii, a subliniat Maier.

De exemplu, în SUA spitalele sunt private, pe când în UE multe spitale sunt publice şi se pune accent pe asigurarea unui pachet de servicii gratuite pentru populaţie.

În aceste condiţii, investitori americani ar putea pune presiune pe guvernele statelor UE să asigure condiţii egale pentru firmele americane şi cele de stat ceea ce se duce la două rezultate: fie spitalele private să primească subvenţii de la stat (cu alte cuvinte de la cetăţenii care cotizează la buget) fie ca unităţilor medicale de stat să li se retragă finanţarea, pentru ca americanii să nu se simtă discriminaţi.

“Este clar că nu vom avea o creştere economică şi locuri de muncă ci mai multă sărăcie în Europa, dar mai mult profit pentru multinaţionale.” a concluzionat Maier.

La rândul său, Lavinia Andrei a reamintit că România s-a confruntat deja cu situaţii în care investitori “străini”, folosindu-se de mecanisme de tip ISDS existente în numeroase contracte bilaterale de liber-schimb încheiate cu diverse state au dat România în judecată şi au câştigat. Este celebru cazul prin care România a pierdut în faţa fraţilor Micula 20% din restul acţiunilor deţinute la OMV Petrol, iar, mai nou Gabriel Resources ameninţă cu un arbitraj internaţional, dacă nu i se permite să exploateze aur cu cianuri în Apuseni. Pentru RMGC un mecanism de tip ISDS care să-i apere interesele ar fi o(altă) mină de aur, nu însă şi pentru cetăţeni.,

Dacă actualele tratate bilaterale pe care România le are cu alte state (şi care includ mecanisme) de tip ISDS pot fi eventual reziliate, nu acelaşi lucru se va putea face şi cu TTIP, pe care nu-l vom putea denunţa fără a ieşi din UE, deşi România nu a participat direct la negocierea lui.

“Tratatul a fost negociat în mare secret. De un an şi ceva ONG-urile au început să pună la dispoziţie materiale care s-au scurs către presă. Comisia Europeană a început şi ea, la presiunea opiniei publice să dea numite documente, dar SUA nu vor să facă publice negocierile, mai mult a cerut UE să nu facă publice nici către guverne anumite documente.”, a arătat Jürgen Maier.

Astfel, în ceea ce priveşte CETA, acest tratat a fost, potrivit directorul Forumului pentru Mediu şi Dezvoltare din Germania, negociat timp de şase ani, în secret. După aceşti şase ani de negocieri, au fost publicate 1500 de pagini. Parlamentele ţărilor UE au o înţelegere pusă pe 1500 de pagini şi teoretic ar trebui să spună da, căci acest tratat a fost negociat cu UE, ceea ce nu înseamnă democraţie reală ci una de tip URSS, a arătat Maier.

Mai mult, acest tratat exclude practic principiul precauţiei pe care ecologiştii din Europa s-au zbătut sa îl aibă. Când vom avea acest tratat vom avea starea de fapt din SUA unde este invers, până ce un lucru nu este demonstrat că este periculos nu este interzis.”, a precizat şi Lavinia Andrei.

Sunt 30 de parlamente care vor trebui să zică da pentru aceste tratate (28 state membre, plus Parlamentul European plus legiuitorii SUA) şi sperăm ca măcar unul din cele 30 de parlamente să spună nu.”, au concluzionat organizatorii conferinţei.

Despre campania europeană STOP TTIP

Prin intermediul acestei campanii aproximativ 340 organizaţii neguvernamentale din majoritatea ţărilor UE au demarat o Iniţiativă Cetăţenească Europeană independentă, prin care solicită oprirea negocierilor pentru Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii (TTIP) şi neratificarea Acordului Economic şi Comercial UE-Canada (CETA). În cele trei luni de la lansare, coaliţia a adunat peste un milion două sute de mii de semnături.

Organizaţiile din România membre în Coaliţia ”STOP TTIP” sunt: TERRA Mileniul III, Salvaţi Roşia Montană, ActiveWatch România, Grupul de Intervenţie Civică, Centrul pentru Resurse Civice, Miliţia Spirituală, Mining Watch România, România fără Ei, România Vie şi Asociaţia Edelvais.

video http://epochtimes-romania.com/news/ttip-un-cal-troian-felul-in-care-corporatia-strange-latul-in-jurul-guvernelor-omg-urile-vor-fi-bagate-pe-gat-prin-tratate-europene-video—229023

articol preluat de pe http://epochtimes-romania.com/