Arhiva tag-ul pentru: Silviu Pricope

foto – silviupricope.wordpress.com
articol – Silviu Pricope – silviupricope.wordpress.com

 

În viața militară se conferă o medalie celui care se sacrifică pentru ca alții să supraviețuiască și să câștige. ALȚII! Remarcați vă rog acest cuvânt. În lumea urâtă, creată de cultura socio-economică contemporană, alții (cei mai mulți!) sunt sacrificații pentru ca doar câțiva să primească bonusuri și compensații uriașe, care izvorăsc din suferința celor sacrificați. Ciudată răsturnare a axei valorilor și a oricăror cutume de Bun Simț, nu-i așa? Oare nu v-ar plăcea să trăiți într-o organizație, un grup, o comunitate, un popor sau o lume în care ceilalți membri ai respectivului grup – indiferent dacă îi cunoașteți sau nu – ar fi în stare să se sacrifice pentru ca dvs. să supraviețuiți sau să câștigați? Oare de unde apar astfel de oameni, dispuși să se sacrifice pentru ca alții să supraviețuiască și să prospere? Cum sunt ei contruiți și cum apar în ei motivațiile interne care-i transformă în eroi sau conducători? Iată o întrebare la care chiar merită să căutăm răspunsul.

Vom analiza deci, un pic comportamentul uman și vom încerca să înțelegem de unde provin aceste diferențe pe care le vedem în modul de acțiune al oamenilor din jurul nostru. Să pornim mai întâi de la animal. Cu toții știm că – de exemplu – dresajul unui animal (modificarea comportamentului acestuia în sensul dorit de cel care efectuează această acțiune) se face cu ajutorul recompenselor și pedepselor. Acțiunile dorite de dresor sunt recompensate, iar cele nedorite sunt pedepsite. Astfel, încet-încet animalul supus acestui dresaj începe să facă legătura între acțiunile pe care le efectuează și urmarea sau consecința acestora, modificându-și comportamentul în sensul maximizării recompenselor și minimizării pedepselor primite. Logic. Însă ceea ce este mai puțin vizibil – deși tuturor ne pare de la sine înțeles – este altceva: care este motivul pentru care animalul respectiv „caută” recompensele și încercă să evite pedepsele? Aici intervin mecanismele fizico-chimice care acționează în interiorul oricărei ființe.

Studii începute încă din secolul trecut și continuate și azi au făcut legătura între anumite substanțe chimice (hormoni) prezente în organismul uman și sentimentele trăite de individ. Majoritatea acestor sentimente, de fericire, exaltare, încredere, tristețe, bucurie, teamă, nesiguranță, etc. sunt produse de prezența mai mică sau mai mare a acestor substanțe în organism. În principal, sunt 5 astfel de substanțe răspunzătoare de toate aceste sentimente pe care individul le resimte. Acestea sunt: Endorfinele, Dopaminele, Serotonina și Oxitocina, precum și Cortizolul, cunoscut și sub numele de hormonul stresului. Primele două – endorfinele și dopaminele – sunt denumite și hormonii egoismului, deoarece producerea lor se face doar pe baza acțiunilor individului, ceilalți indivizi din grup/comunitate nefiind implicați defel. Dar să le luăm pe rând.

ENDORFINELE

Endorfinele au în principal un singur rol: acela de a masca sau suprima durerile fizice. Efectul de calmare al durerii este deosebit de puternic, ceea ce produce o stare de bucurie și relaxare în organism. Este ceea ce simt – de exemplu – cei care practică atletismul de plăcere: își împing limitele fizice ale organismului declanșând producerea de către creier a acestor substanțe. Acestea acționează și după ce respectivul efort a încetat, iar starea de euforie, relaxare și bucurie ce caracterizează organismul după practicarea acestui gen de efort li se datorează în totalitate. Problema intervine după ceva timp, când acțiunea acestor endorfine a încetat, iar organismul se resimte din punct de vedere fizic pentru efortul depus anterior. Iar acest lucru se rezolvă prin odihnă.

Alături și de celelate super-substanțe amintite anterior (dopaminele, serotonina, oxitocina și cortizolu), endorfinele fac parte din niște mecanisme fizico-chimice complexe, cu o vechime foarte mare. Acum 30.000-50.000 de ani, indivizii aparținând speciei homo sapiens deși nu erau nici cei mai puternici și cu probabil nici cei mai inteligenți, au reușit să supraviețuiască unui mediu ostil, în ciuda altor specii de oameni – aparent mai bine adaptate și mai bine înzestrate – care au dispărut atunci. De exemplu, Omul de Neanderthal (1) a părut oamenilor de știință care au studiat această specie mult mai bine adaptat condițiilor extreme de mediu de acum 250.000-30.000 de ani. Studiile efectuate pe aproximativ 500 de fosile descoperite în Europa și Orientul Mijlociu au demonstrat că Omul de Neanderthal era extrem de puternic și de robust, având o conformație corporală întâlnită astăzi doar la culturiști (2). Deși înălțimea sa era relativ redusă (aprox. 165-170 cm) membrele lor inferioare erau comparabile cu cele ale alergătorilor la maraton. Și cu toate aceste atuuri, această specie a dispărut totuși, lăsând locul unei alteia, în aparență mult mai slab echipată: homo sapiens. Ceea ce a afăcut diferența, se pare că este tocmai acest mecanism fizico-chimic din organismul uman, datorat acțiunii acestor 4 substanțe. Pe termen lung, se pare că un organism, având un caracter gregar foarte pronunțat, înclinat spre cooperare în detrimentul concurenței, mai bine adaptat rezistenței și anduranței – așa cum este cel al omului – este preferat de sorții evoluției, în pofida unuia care este doar puternic din punct de vedere fizic. De exemplu, capacitatea omului de a urmări cu tenacitate vânatul, pe distanțe lungi, timp îndelungat a contribuit decisiv la supraviețuire într-o măsură mult mai mare decât simpla forță fizică. Iar această capacitate și rezistență a organismului își datorează existența tocmai endorfinelor, care au acționat în sensul maximizării acestui efort depus. Dacă nu ar fi existat acest mecanism de mascare a durerilor musculare și de inducere a relaxării, poate că omul primitiv nu ar fi fost impulsionat atât de mult să vâneze, să hăituiască vânatul zile întregi și în general să reziste condițiilor vitrege de viață, datorită eforturilor fizice susținute.

Endorfinele sunt secretate de creier și sub influența emoțiilor pozitive (3), precum dragostea, recunoștința, râsul, veselia, iar ce este foarte interesant este faptul că prin această cultivare a emoțiilor pozitive se eliberează și mai multe endorfine, care la rândul lor contribuie la o stare generală de bine, care favorizează trăirea acestor emoții pozitive. Astfel ca într-o buclă pozitivă, fericirea se exprimă și este generată prin emoții pozitive, care determină producția de endorfine, ce potențează starea de bine și efectele emoțiilor pozitive.

DOPAMINELE

Dopamina este un neurotransmitator care aparţine familiei catecolaminelor (4) şi este implicat în mod determinant in controlul activităţii locomotoare, in reglarea stărilor emotive şi în procesele cognitive. Dopamina are multe funcții și roluri, printre care și acelea de reglare umorală (funcție antidepresivă, timostabilizare comportamentală, motivare și recompensă etc.) (5). Ea are de asemenea o funcție cognitivă (rol foarte important în memorizare, atenție, concentrare și învățare), dar și o funcție neuroendocrină (prin inhibarea producției de prolactină). Ca să înțelegem mai bine, secreția de dopamină în organism apare atunci când realizăm un lucru pe care ni-l dorim, când ne atingem un scop sau când primim o recompensă. Rolul ei în amplul plan evolutiv natural este acela de a ne asigura că facem ceea ce trebuie. Atunci când am terminat ceva de făcut, de pe lista cu acțiuni necesare de efectuat și tăiem respectiva acțiune cu satisfacție de pe acea listă… resimțim de fapt, efectul dopaminei. Atunci când ne atingem un scop pentru care am muncit mult și suntem atât satisfăcuți, cât și fericiți și bucuroși… resimțim de fapt, efectul dopaminei.

Și acest mecanism hormonal de reglare a comportamentului organismului provine tot din preistorie și dintr-o lungă adaptare a speciei. De exemplu, dacă singurul motiv al faptului că mâncăm, ar fi fost doar foamea resimțită fizic de organism, atunci cu siguranță specia ar fi dispărut de mult, deoarece nu este deloc sigur că atunci când resimțim foamea avem și mâncare la dispoziție, pentru a ne-o potoli. Practic, de fiecare dată când mâncăm, resimțim o anumită plăcere (datorată eliberării de dopamină) pe care o căutăm mai apoi, deși nu resimțim fizic foamea. Plastic vorbind, omul preistoric, deși sătul, la vederea unui pom fructifer plin de fructe, primea o mică doză de dopamină, care-i reamintea de plăcerea de a mânca. Astfel, comportamentul lui era focalizat și orientat pe culegerea respectivelor fructe, pe care urma să le mănânce mai târziu (pentru resimțirea efectului dopaminei). Mecanismul de acțiune al eliberării dopaminei este similar unui sistem de recompensă cerebrală. Multe din acțiunile “animalului” din noi au drept scop plăcerea resimțită de eliberarea acestei substanțe în organism.

Din păcate, existența acestui sistem de recompensă cerebrală constituie și “calea comună” de acțiune a majorității drogurilor (6) și – aș îndrăzni să spun! – calea atât de bătătorită, pe care se face manipularea indivizilor. În acest fel, putem înțelege cum achiziționarea ultimului model de telefon de pe piață, oferă anumitor indivizi – sensibili la acțiunea acestui mecanism – o recompensă mai mare, decât acțiuni sau scopuri infinit mai valoroase pentru viață și individ (cum ar fi de exemplu, plimbarea în aer liber, senzația de libertate, soarele, compania prietenilor, a persoanei iubite, cultivarea apartenenței la grup, comunitate, neam, etc). Și astfel, această recompensă (deși iluzorie!) resimțită ca fiind mai mare, va pune la dispoziția organismului energii nebănuite pentru atingerea scopului, care aduce respectiva recompensă. Deși pare un act prostesc, ca un individ să-și cumpere un model de telefon mobil scump, în timp ce multe alte nevoi (primare) rămân nesatisfăcute, acesta este consecința unui comportament dictat de latura fizico-chimică (hormonală) a organismului. Sau dacă vreți, este un act la fel de prostesc cum este, de exemplu, fumatul: o dorință interioară de nestăvilit care “împinge” comportamentul individului spre acele acțiuni care “sting” sau satisfac, cel puțin momentan, respectiva dorință. Ca să ne eliberăm de sterotipurile ce ne caracterizează gândirea, trebuie să înțelegem foarte bine acest mecanism psiho-chimic.

Dopamina are un rol hotărâtor și în procesul de învățare, în funcțiile cognitive și în funcționarea memoriei de lucru (7). Neuronii dopaminergici sunt, implicaţi în procesele psihologice legate de atenţie şi motivaţie. Pe plan funcţional, neuronii cu dopamină sunt deosebit de sensibili la condiţiile ambientale, cum ar fi situaţiile anxiogene si stresul. De fapt, ei răspund unor stimulări care, cel puţin la animal, corespund unor situaţii cu o semnificaţie dobândită prin obişnuinţă şi învăţare. Cu alte cuvinte, neuronii cu dopamină nu sunt activaţi decât de stimuli care au dobândit în prealabil un înţeles (8), o semnificaţie prin intermediul evoluției şi al dezvoltării individului, îndeosebi în domeniile emoţionale şi/sau motivaţionale. Aceşti stimuli pot semnifica un stres sau o durere, dar în egală măsură o plăcere. De exemplu, deşi neuronii cu dopamină au o importanţă recunoscută în controlul actelor motorii, nu mişcarea ca atare este cea care activează aceste celule, ci mai degrabă amorsarea mişcării realizată ca răspuns la o stimulare semnificantă (deschiderea uşii cuştii unui animal, care poate fi susceptibilă de a anunţa sosirea hranei, declanşează astfel o reacţie de orientare a animalului, precedată şi însoţită de o activare a neuronilor dopaminergici) (9).

Pornind de la aceste explicații fiziologice, nu e greu să vedem, cum mecanisme de manipulare a secreției de dopamină în organismele indivizilor sunt puse în practică în societatea contemporană, cu ajutorul lor realizându-se ample procese de manipulare a populațiilor. Majoritatea “recompenselor iluzorii” pe care Sistemul ni le pune la dispoziție, făcându-ne să ne concentrăm energiile și forța vitală în direcții contrare bunăstării ființei umane pe termen lung, au drept consecință eliberarea acestei substanțe, cu ajutorul căreia se întăresc comportamentele indivizilor, asemenea “zăhărelului” sau “biciului” folosit de dresor pentru manipularea comportamentului animalului supus dresajului. Problema care trebuie studiată aici se referă la mecanismele de învățare, care prin asemenea manipulări perfide sunt înșelate și orientate către un scop contrar celui pentru care au fost de fapt create.

Dar poate cea mai mare problemă (în ceea ce ne privește) cauzată de dopamină este aceea că, eliberarea ei în organism crează o puternică dependență. Marele Dicționar de Neologisme definește  – din punct de vedere medical – această stare de dependență (10) ca fiind o stare de intoxicație cronică rezultată din absorbția repetată a unui drog sau medicament și care se manifestă prin nevoia de a continua această absorbție. Și iată cum, niște mecanisme fizico-chimice ajung să explice astfel procesele manipulative colosale care au loc în societate: acest proces de adicție acționând ca un mecanism de întărire și fixare a comportamentului individului – comportament dorit de cel care efectuează manipularea. Devine astfel evidentă puterea de care dispune, cel care poate condiționa alți indivizi prin controlul cantității și frecvenței de administrare internă a dopaminei. Și nu vorbim aici de administrarea de substanțe psihotrope (ca în cazul narcomanilor, deși aici mecanismul ar fi mult mai clar vizibil), ci de manipularea mecanismului intern de eliberare a acestei substanțe, prin controlarea stimulilor semnificanți din mediul în care individul își trăiește viața. Asemenea cuștii care se deschide în cazul cobailor studiați în laborator, un gest semnificant promovat, învățat și întărit prin intermediul mass-mediei, culturii sau educației, poate genera procesul de “salivare” și deci, de orientare a individului către acel comportament dorit de manipulator.

SEROTONINA

Serotonina reprezintă hormonul liderului, al mândriei și stării de bine resimțite ca urmare a unui status social înalt, recunoscut ca atare de ceilalți membri ai grupului. Recunoașterea publică este foarte importantă. Omul este o ființă socială, iar recunoașterea statutului social este foarte importantă. Cu toții ne simțim bine atunci când suntem apreciați de către cei din jur, când reușim să-i facem mândri de noi pe cei dragi, atunci când ne bucurăm de un statut mai înalt în cadrul grupului/comunității. Studiile în domeniu au reliefat că există o legătură directă între nivelul de serotonină și această stare de bine resimțită ca urmare a unui statut social mai înalt (11). Aceleași studii au reliefat faptul că, acest nivel de serotonină este mai mult un indicator al acestei stări și mult mai puțin elementul cauzator al acesteia. Cu alte cuvinte, mărind artificial cantitatea de serotonină este mult prea puțin probabil să obținem și o stare de bine ca cea datorată unui statut social mai înalt; însă ridicarea acestui statut social este automat însoțită și de o creștere naturală a cantității de serotonină produsă în corp (12). De aceea, putem considera acest neurotransmițător ca fiind un indicator al liderului în cadrul unui grup (13).

În aceeași ordine de idei, studiile efectuate pe cimpanzei au reliefat faptul că liderii grupurilor aveau și un nivel ridicat de serotonină. Inițial, cercetătorii au crezut că acest nivel ridicat de serotonină era nativ și el era cel care îi făcea pe masculii alfa să devină lideri ai grupului, însă atunci când i-au îndepărtat din cadrul grupului (de la conducerea trupelor lor) au observat cum nivelul lor de serotonină scade dramatic (14). Deci apariția unui lider nu se datorează nivelului său crescut de serotonină. Însă, odată ce alt lider apărea în cadrul grupului, și nivelul său de serotonină creștea până la o valoare aproape dublă față de a celorlalți membrii ai grupului. Un nivel ridicat al acestui hormon pare să constituie o adaptare la stresul și incertitudinile care apar odată cu rolul de lider. Este o adaptare de care beneficiază atât liderul, cât și subordonații, deoarece, în cadrul acelorași studii s-a observat faptul că în cadrul unui grup de primate, la fiecare 30 de secunde indivizii își raportează comportamentul la cel al liderului. Dacă sistemul nervos central al liderului nu este cu adevărat calm, atunci și ceilalți cimpanzei devin agitați, iar întreg grupul are de suferit. Practic serotonina este cea care permite sistemului nervos central să trateze în mod eficient stressul și ambiguitățile în perioadele de criză, o calitate care – trebuie să recunoaștem – este indispensabilă unui lider eficient.

Cu siguranță, cele mai multe studii asupra serotoninei sunt cele referitoare la depresie. Oamenii de știință studiază de mai bine de 50 de ani această substanță, în încercarea lor de a găsi remedii cât mai eficiente pentru această maladie psihică (15). Deși cauza depresiei majore nu este pe deplin cunoscută, încă mulți cercetători consideră că ea este cauzată de nivelul scăzut de serotonină din creier. Cu toate acestea, un studiu recent desfășurat în cadrul Universității din Maryland (16) sugerează că de fapt, depresia rezultă din cauza unei perturbări legate de modul în care comunică celulele cerebrale între ele, nu din cauza unui nivel scăzut al serotoninei. Practic schimbul de semnale excitatorii neuronale devin anormale în creierul persoanelor atinse de depresie. Studiul a scos la iveală rolul important jucat de serotonină în amplificarea interacțiunilor dintre neuroni, în regiunile importante din creier pentru funcțiile cognitive și emoționale, însă nu nivelul de serotonină este cel care produce creșterea acestor conexiuni neuronale. Cu alte cuvinte, diferența dintre o persoană sănătoasă, veselă, cu un tonus social foarte bun și una atinsă de depresie nu s-ar datora strict nivelului de serotonină, ci numărului de conexiuni neuronale stimulatoare care răspund la serotonină. Aceste studii s-au efectuat pe cobai, dar rezultatul poate fi extrapolat și în cazul oamenilor (17). În creierul persoanelor deprimate, serotonina pare că se străduiește mult să amplifice legăturile neuronale, însă transmiterea efectivă a datelor nu pare să aibă loc.

Alte studii medicale, au reliefat faptul că bărbații sunt mai avantajați în ceea ce privește producerea și procesarea serotoninei. Creierul lor produce și procesează cu 50% mai multă serotonină, decât cel al femeilor (18). Acest lucru pare a explica două lucruri pe care le observăm cu ușurință în jurul nostru: că femeile sunt mai predispuse la depresie și că bărbații sunt mai predispuși să-și asume rolul de lider în cadrul unui grup.

De asemenea, fiind unul din principalii neuromodulatori ai sistemului nervos central, serotonina îndeplinește un rol cheie și în controlul emoțiilor și al agresivității în cadrul interacțiunilor sociale. Printre altele, cercetătorii de la Universitatea din Cambridge au descoperit de ce devenim mai conflictuali și mai agresivi atunci când ne este foame sau suntem stresați (19). Triptofanul, un aminoacid necesar în organism pentru sinteza serotoninei, nu poate fi obținut decât prin sinteza alimentelor. Din această cauză, nivelul de serotonină din creier scade în mod natural atunci când nu mâncăm și astfel, “apare o stare de nervozitate sau agresivitate, care probabil în trecut constituia unul dintre mecanismele de supraviețuire a speciei, având rolul de a-l pregati pe om pentru competitia pentru hrană, cu celelalte specii din habitatul său” (20).

Ca o concluzie, deși pare simplă, legătura dintre nivelul de serotonină din organism și abilitatea de fi lider sau de a avea un statut social mai înalt în cadrul grupului (ca urmare a acestei abilități) nu este una directă. Putem spune că un nivel scăzut al acestui neuro-transmițător poate cauza multe probleme (cum ar de exemplu depresia), dar nu putem spune că un nivel crescut al acestuia (de exemplu pe cale artificială) rezolvă astfel de probleme de depresie sau poate transforma respectivul subiect într-un lider înăscut. Ar fi fost mult prea simplu și civilizația umană ar fi putut să-și rezolve problema liderilor pe cale farmaceutică. Din păcate sau poate din fericire, nu este cazul. Un nivel crescut de serotonină, precum și folosirea mai eficientă a acesteia în cadrul creierului stimulează numărul de conexiuni neuronale în anumite regiuni importante din cortex pentru funcțiile cognitive și emoționale, ceea ce permite subiectului în speță, să trateze în mod eficient stressul și ambiguitățile din mediul social în perioadele de criză, devenind astfel un individ mai potrivit pentru rolul de lider în cadrul grupului.

Serotonina este o substanță chimică caracteristică liderilor și dacă analizăm comportamentul uman din perspectivă istorică. În preistorie, oamenii trăiau în grupuri de aproximativ 100-150 de persoane. Deoarece, a avut loc o evoluție a creierului, nou-născuții intrau în lume cu un creier mai mare (probabil născuți prematur comparativ cu speciile anterioare ce aveau un cap mai mic), dar cu mai puține abilități fizice care le-ar fi putut fi de folos pentru supraviețuire. De aceea, dependența lor față de grup (părinți, rude, etc.) era mai mare, ei necesitând îngrijire atentă o perioadă îndelungată. Acest lucru a condus la o modificare dramatică a organizării sociale și a sistemului nervos al omului, pus acum în fața altor provocări, de această dată de natură socială. Îngrijirea celor mai slabi, a copiilor, a celor lipsiți de apărare a devenit un mod de viață, toate acestea fiind codificate în sistemul nostru nervos sub forma emoțiilor, precum simpatia și iubirea filială. Emoțiile au început să se extindă de la un individ la altul prin oglindire, imitație sau comunicare. Răspândirea acestor emoții, precum compasiunea, mila, iubirea și venerația au devenit baza ritualurilor sociale și a principiilor etice, punând astfel bazele comportamentului cooperant.

Să ne gândim pentru moment, la avantajele imense aduse, din punct de vedere a evoluției, de acest comportament cooperant în cadrul grupului. El a condus la rezolvarea practică a unor probleme importante în cadrul grupurilor de hominizi, cum ar fi de exemplu ordinea în care are loc hrănirea în cadrul tribului. Stabilind această ordine a hrănirii doar pe baza forței fizice individuale s-a dovedit a nu fi un sistem foarte practic, deoarece competiția acerbă fără reguli, bazată doar pe carecteristici fizice individuale conduce la crearea unor adânci frustrări în indivizii mai slab dotați din acest punct de vedere. Aceștia ar fi fost supuși extincției, iar întreaga viață a comunității s-ar fi rezumat la o continuă luptă fraticidă și în final la dispariția speciei, lipsită de capacitatea de a atinge obiective mai mari, care ar fi solicitat cooperarea. Până și cel mai formidabil individ din punct de vedere al înzestrărilor fizice are nevoie să doarmă, de exemplu. În caz de pericol, chiar și el trebuie să se bazeze pe faptul că va fi alertat de o eventuală primejdie de către ceilalți. În fața pericolelor din afară, comportamentul de cooperare între indivizi s-a dovedit mult mai practic, decât cel strict competitiv.

În cadrul grupului, indivizii „se judecă” și “se cântăresc” unul pe celălalt în mod constant, iar în urma acestor evaluări – în mare parte efectuate inconștient – rezultă identificarea liderului și practic, întreaga ierarhie a grupului. Și astfel, pentru punerea în scenă a acestui comportament cooperant s-a dezvoltat sistemul de organizare ierarhic. Probabil că în timpurile preistorice, când grupul trebuia să facă față unor pericole externe majore, înzestrarea fizică constituia o condiție sine-qua-non a calității de lider. Pe măsură ce evoluția și-a urmat cursul, altele au devenit calitățile necesare unui lider. Dar să nu anticipăm. După cum spuneam, în urma acestor evaluări inconștiente pe care le face individul în cadrul unui grup, acesta este capabil să identifice liderul. Odată aceasta identificat, în mod voluntar, individul face un pas în spate, permițându-i acestuia “să se hrănească” primul. În literatura engleză se spune că liderul beneficiază astfel de first choice of meat and, first choice of mate (21). Ceilalți membrii ai grupului, probabil nu vor beneficia de cea mai bună bucată de carne, dar totuși vor mânca ceva fără a fi răniți sau uciși în urma luptelor pentru hrană; lucru de care nu ar fi fost siguri în cadrul unui sistem bazat strict pe competiția acerbă. De aceea, acest sistem bazat pe cooperare este cu mult superior celui concurențial. Mai mult de atât, acest sistem nu naște frustrări în indivizi, ei participând voluntar la realizarea obiectivelor grupului fără nici o problemă sau resentiment vizavi de comportamentul liderului.

Avantajele evidente de care se bucură liderul sau indivizii care beneficiază de un statut social mai înalt în cadrul grupului sunt clare. De aceea, omul încearcă în mod constant și prin diverse mijloace să-și ridice acest statut social, pentru că astfel ceilalți membrii ai grupului vor face în mod voluntar acel pas în spate, permițându-i să beneficieze de acele avantaje, fără a se lupta cu fiecare din ei. Acest lucru este adânc înscris în bagajul nostru ancestral, încât ni se pare perfect natural să procedăm așa, dintr-un motiv foarte simplu, care practic explică comportamentul (aparent ilogic) al celor subordonați. Aceste avantaje de care beneficază liderul în cadrul grupului nu sunt gratuite. Ele vin cu un cost pentru acesta, deoarece grupul nu este prost. În caz de pericol, grupul se așteaptă ca liderul sau liderii să iasă în față protejând indivizii din cadrul acestuia, deoarece acești lideri au și cele mai potrivite calități pentru a face acest lucru. În grupurile preistorice, individul cel mai dotat din punct de vedere fizic, cel mai puternic, recunoscut drept lider, era și individul cel mai bine hrănit, cel cu încrederea cea mai mare datorată serotoninei și cel mai puțin frustrat din punct de vedere sexual (avantaje obținute ca urmare a calității de lider), dar acesta era și cel care se afla în linia întâi, atunci când se punea problema protejării fizice a integrității grupului (cost care decurgea din aceeași calitata de lider). Acest lucru definește practic un lider adevărat: faptul că benefiază de acele avantaje, oferite în mod voluntar de ceilalți membrii ai grupului, pe drept, în schimbul unor beneficii pe care, la rândul său, le aduce grupului, indiferent că acestea sunt materializate sub forma protecției, a cunoștințelor, a capacității de inovare, înțelepciunii sau altele asemenea. Aceasta este definiția din punct de vedere antropologic a unui lider autentic.

Nu putem să nu observăm aici, ipocrizia civilizației contemporane care pe furiș a înlocuit calitatea de lider autentic cu autoritatea, aceasta din urmă nemai fiind datoare cu nimic celor subordonați ei, dar beneficiind din plin și în mod nesimțit de toate avantajele ce decurg din calitatea de lider. Asta este ceea ce ne enervează atunci când vedem că managerii unor bănci salvate de la faliment din bani publici își oferă bonusuri de sute de milioane de dolari. Asta este de fapt, ceea ce ne enervează atunci când vedem că politicieni incapabili și slab pregătiți beneficiază de recompense nesimțite plătite din prosperitatea noastră comună. Asta este de fapt ceea ce ne enervează și ne frustrează atunci când vedem șefi și manageri de toate nivelurile recompensați infinit mai mult decât contribuția lor netă în respectivul domeniu. În toate aceste cazuri, nu este vorba strict de avantajele de care se bucură aceștia, ci de faptul că o fac în mod nemeritat. Acest lucru este frustrant, iritant și demotivant în același timp, pentru că, deși nu ne exprimăm astfel, în mod inconștient simțim că aceste elemente de autoritate (în mod intenționat nu-i numesc lideri) au violat un contract social ancestral, adânc înscris în codul nostru genetic, bucurându-se de avantajele calității de lider fără a oferi nimic sau mult prea puțin în schimb. Practic le-am permis să se bucure de avantajele aduse de această poziție, fără însă a se achita și de responsabilitățile ce decurg în mod natural din aceasta.

OXITOCINA

În esență, oxitocina este este un hormon peptidic sintetizat de către nucleii paraventricular și supraoptic ai hipotalamusului și depozitat în neurohipofiză (22), având rolul de a exercita o acțiune dilatatorie asupra colului uterin (înainte de debutul travaliului) și contractilă asupra musculaturii netede a uterului în timpul travaliului, de a iniția travaliul la femeia gravidă la termen și expulzarea fătului. Din punct de vedere comportamental, oxitocina este denumit și “hormonul fericirii”, determinând creșterea încrederii în ceilalți indivizi, diminuarea temerilor, dar și apariția instinctului matern la mame.

Despre oxitocină s-au scris atât de multe, încât o sinteză atotcuprinzătoare este practic imposibilă. El este și “hormonul fericirii”, dar și cel responsabil cu moralitatea (23), constituind și motivul pentru care oamenii frecventează biserica (24). De asemenea, este hormonul care susține funcțiile prin care creierul contribuie la defășurarea normală a activităților sociale (25), având un rol deosebit de important în formarea deprinderilor sociale. El este deopotrivă „hormonul dragostei” și “al fericirii”. Indivizii care secretă mai multă oxitocină fiind practic și cei mai fericiți (26), deoarece fericirea lor provine din faptul că au relații sociale mai bune, de orice fel: romantice, de prietenie sau familiale. Experimente precum cele desfășurate de Paul J. Zak, au arătat că în cadrul ritualurilor desfășurate în biserici sau temple, a evenimentelor sportive, etc. oxitocina a fost secretată în mai mult de 60% din participanții la acestea (27); în timp ce studii efectuate la Universitatea Yale au arătat că acest hormon a normalizat temporar deficitul întâlnt la copii cu autism, existent în zona responsabilă cu buna desfășurare a activităților sociale (28). Părerea unanimă a tuturor pare să fie că, Oxitocina este un hormon natural important al corpului uman, care susține acele funcții prin care creierul contribuie la desfășurarea normală și la dezvoltarea activităților sociale, contribuind decisiv la formarea deprinderilor sociale – fenomen în care anumite regiuni ale creierului implicate în procesul cogniției și comportamentelor sociale sunt activate mai intens de stimuli provenind din mediul social și mai puțin de stimuli non-sociali.

Oxitocina este cea care se secretă atunci când ne întărim relațiile sociale, atunci când formăm legături trainice cu alți oameni, atunci când ne simțim în siguranță în cadrul grupului nostru, atunci când iubim, când ne manifestăm generozitatea sau spiritul de sacrificiu, când facem un lucru drăguț pentru cei din jur, fără a aștepta ceva în schimb. Ceea ce însă și mai interesant este faptul că, oxitocina se secretă și în cei care primesc generozitatea sau dragostea noastră, aceștia simțindu-se bine la rândul lor de pe urma întăririi acestei legături sociale. Și mai mult de-atât, ea se secretă chiar și în cei care sunt doar martori ai respectivului eveniment de manifestare a dragostei, generozității sau altruismului, nu participanți direct la acesta. Simplul fapt de a fi martor la un act de generozitate umană autentică are ca efect producerea de oxitocină. De aceea, astfel de comportamente sunt atât de dezirabile la nivel uman. De aceea, ne dorim atât de mult prezența lângă noi a unor oameni iubitori, altruiști, generoși, sinceri. Pentru că ne fac să ne simțim în siguranță și pentru că astfel de comportamente întăresc legăturile sociale pe care oamenii le au cu semenii lor. Și de aceea, prezența în jurul nostru a mincinoșilor, a trișorilor, a șmecherilor, a lașilor, a trădătorilor, a celor lipsiți de compasiune ne repugnă atât de mult. Comportamentul lor nu contribuie la întărirea relațiilor sociale, la coeziunea grupului sau la întărirea sentimentului personal de siguranță și apartenență la un grup care să ne ocrotească la nevoie.

Cu cât mai multă oxitocină este produsă în propriul corp, cu atât mai înclinat vei fi către acte de generozitate și dragoste și cu atât această cantitate de hormon va spori și mai mult. Cu cât ești mai expus acestor genuri de acte sociale – chiar dacă nu ești participant direct la ele (doar le vezi în jurul tău) –  cu atât cantitatea de oxitocină produsă va crește și vei fi astfel mai înclinat tu însuți să faci astfel de lucruri. Așa are loc fenomenul de contagiune pozitivă în cadrul grupurilor în care domnește încrederea, dragostea, cooperarea și aprecierea între membri.

Mai mult de atât, un alt efect valoros adus de acest hormon minunat este acela că inhibă procesele de adicție (29), inclusiv cele despre care am discutat anterior, cauzate de dependența de dopamină. Studii serioase (30) au arătat încă de la începutul anilor 1990 că oxitocina atenuează toleranța la morfină, alcool și cocaină și interacționează cu psihostimulanți pentru a reduce mișcările stereotipice induse de consumul de cocaină și metamfetamine (31). Aceleași studii au reliefat că nu există efecte secundare datorate oxitocinei (32), iar nivelul de oxitocină în pacienții sănătoși sunt puternic corelate cu sentimentul de încredere, comportamentul ideal părintesc, sprijinul partenerului și creșterea contactului fizic cu un partener romantic (33). Administrarea de oxitocină poate chiar conduce la atenuarea simptomelor de autism (34), schizofrenie (35) și anxietate socială (36) – toate aceste afecțiuni implicând, într-o măsură mai mică sau mai mare, dificultatea căutării și utilizării sprijinului social în vederea depășirii stresului.

Și nu în ultimul rând, oxitocina are un efect deosebit asupra vitalității și stării de sănătate, prin efectul său anti-cortizolic (37). Oamenii fericiți trăiesc mai mult. Cuplurile fericite trăiesc mai mult și sunt mai pline de vitalitate. Atunci când ne simțim în siguranță, când facem parte dintr-un grup unde domnește încrederea și relațiile puternice de atașament între indivizi, ne simțim mai împliniți, mai plini de viață, mai puțin stresați, mai fericiți. Și pe cale de consecință ne crește imunitatea, abilitatea de a rezolva problemele, creativitatea, sentimentul de auto-împlinire.

Mulți se pot întreba care ar putea fi legătura între un lider și această neuropeptidă, numită oxitocină. În lumina celor de mai sus, putem spune că, poate cea mai imprtantă calitate a unui lider este aceea de face din grupul sau organizația pe care o conduce un loc în care domnește încrederea între indivizi. Această stare de încredere între membri sporește siguranța socială, cu întreg alaiul de consecințe pozitive despre care am discutat mai sus. Un grup este cu atât mai închegat și mai eficient, cu cât starea de siguranță și de apartenență a membrilor este mai pregnantă. Cu toate acestea, în lumea de azi întâlnim o multitudine de grupuri și organizații, de la familii, la clasa de la școală, la întreprinderea la care lucrăm și terminând cu etnia ca ultim grup atotcuprinzător al indivizilor care împărtășesc o istorie comună, un set de valori materiale și spirituale comune, în care sentimentul de încredere este deteriorat la maximum, ceea ce face din ele, niște grupuri disfucționale, prost conduse și administrate.

CONCLUZII

Am păstrat în mod intenționat caracterul general al descrierilor anterioare, fără a particulariza la ceea ce vedem în jurul nostru și în întreaga societate românească. Dar cei care doresc, pot face aceste particularizări foarte ușor. Se pot identifica astfel facil, chiar și cauzele pentru care actualmente este imposibilă ridicarea unor lideri adevărați din cadrul societății românești. Aceștia sunt împiedicați sistematic să apară, prin vicierea INTENȚIONATĂ a mecanismelor naturale de apariție a acestora.

Acest articol se dorește a fi un început, și nicidecum o descriere exhaustivă sau finală a mecanismelor neuro-chimice care ne domină organismul. Am pus accentul pe latura practică a informațiilor, nu pe cea științifică, din motive lesne de înțeles, legate de audiența acestuia. Este foarte posibil și probabil, ca unii să se simtă deranjați de ideea că ei ar fi supuși acestor mecanisme neuro-chimice, mai ales că paradigma contemporană îi asurzește din toate direcțiile că sunt liberi. A veni să le spui, că sentimentul de iubire, apartenență și siguranță oferită de un grup își datorează existența ȘI unei substanțe chimice secretate în propriul corp este un sacrilegiu, astăzi, când – mai mult ca niciodată – individul nu simte că trebuie să dea nicio socoteală pentru ceea ce simte, pentru ceea ce crede și mai ales pentru ceea ce își dorește. Paradigma contemporană a făcut tot posibilul pentru a rupe mecanismul responsabilității individuale, care avea în trecut rol de feed-back în ajustarea comportamentului. Neavând nicio responsabilitate, astăzi omul nu mai are nici feed-back comportamental. Nimic nu mai vine să-l tragă de mânecă, atunci când abuzează de stimuli diverși, pe care Sistemul îi pune la dispoziție cu discreție sau atunci când moralitatea devine o chestiune fluidă aplicabilă în mare măsură doar celorlalți. Și mai mult de-atât, a veni să le spui oamenilor că sunt „ținuți în lesă”, fie și prin intermediul unor asemenea mecansime greu de identificat de omul obișnuit, este iarăși unul din cele mai mari sacrilegii pe care le poate comite cineva. Îmi asum deci, responsabilitatea, și de a fi înțeles greșit, și de a fi perceput ridicol și de a crea animozități și reacții viscerale, pentru că – deși este dureros – Adevărul este singura cale către eliberare și înțelegere. Este de înțeles, că deranjarea „liniștii” oamenilor (mai ales a celei interioare) declanșează reacții, deoarece vine să distrugă sentimentul atât de plăcut conferit de Ignoranța Ferice.

În altă ordine de idei, mai mult pentru a nu pierde din vedere, voi aminti aici direcțiile pe care mă voi axa în viitor în următoarele articole de acest gen. Abilitatea de a fi sau deveni lider este un capitol esențial căruia îi voi acorda un spațiu amplu. Tradiționalismul și obediența față de autoritate va fi un altul. Din punctul de vedere al mecanismelor neuro-chimice, voi analiza științific sistemul modulator hipotalamic, prin care ne administrăm comportamentul social și voi arăta că acesta este similar celui prin care ne asigurăm homeostazia în fața factorilor stresori din mediu. Mai mult de-atât, voi arăta caracterul opioid al atașamentului social, cum activarea puternică a receptorilor opioizi din cadrul structurilor limbice specifice semnalizează o stare de recompensă și cum separarea de prezența actorilor sociali care conferă siguranță și stare de bine individului poate conduce la o stare fizică similară sevrajului. Dar esențială va fi centrarea pe modalitatea de identificare a modului cum ia naștere un lider în cadrul unui grup și pe diferențele fizice, genetice și cele datorate educației între indivizi, în ceea ce privește centrarea pe recompense interne cauzate de dopamină sau oxitocină. Diferență fundamentală, care ne permite să înțelegem în final diferența fundamentală între caracterul, fiziologia și chimia Prădătorului, comparativ cu cea a Statornicului.

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Homo_neanderthalensis

[2] http://ro.nccmn.wikia.com/wiki/Omul_de_Neanderthal

[3] http://www.undramdefericire.net/2013/06/endorfinele-fericirea-dinauntru.html

[4] http://www.infopsihologia.ro/2012/12/dopamina/

[5] http://forum.romedic.ro/prod/SEROTONINA,_DOPAMINA_SI_NORADRENALINA_-tratarea_depresiei…_022119.html

[6] http://www.infopsihologia.ro/2012/12/dopamina/

[7] idem

[8] idem

[9] idem

[10] http://dexonline.ro/definitie/dependenta

[11] The Oxford Handbook of Social Neuroscience, edited by Jean Decety, John T. Caciopp, Oxford Library of Science, Oxford University Press Inc. 2011, pag. 704

[12] http://www.economist.com/node/2137524

[13] idem

[14] Idem

[15] http://www.descopera.ro/dnews/10678859-cercetatorii-au-aflat-adevaratul-motiv-pentru-care-oamenii-devin-deprimati

[16] idem

[17] http://www.medicaldaily.com/why-are-depression-medications-often-ineffective-brain-theory-explains-new-role-serotonin-244672

[18] http://www.adaa.org/living-with-anxiety/women/facts

[19] http://www.cam.ac.uk/research/news/serotonin-levels-affect-the-brain%E2%80%99s-response-to-anger

[20] http://www.sanatateatv.ro/stiri-medicale/serotoina/pagina/5/

[21] Prima alegere a hranei și prima alegere în ceea ce privește partenerul sexual

[22] https://ro.wikipedia.org/wiki/Oxitocin%C4%83

[23] http://semneletimpului.ro/religie/hormonul-fericirii-responsabil-si-pentru-moralitate.html

[24] Idem

[25] http://www.helpautism.ro/autism/oxitocina-poate-contribui-la-imbunatatirea-comportamentelor-sociale-la-copiii-cu-autism

[26] https://www.psychologytoday.com/blog/the-moral-molecule/201204/the-science-jesus

[27] Idem

[28] http://www.helpautism.ro/autism/oxitocina-poate-contribui-la-imbunatatirea-comportamentelor-sociale-la-copiii-cu-autism

[29] http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0018506X11002765

[30] Sarnyai Z, Kovács GL. Pharmacol Biochem Behav. 2014;119:3–9. PubMed doi:10.1016/j.pbb.2013.11.019

[31]  McGregor IS, Bowen MT. Horm Behav. 2012;61(3):331–339. PubMed doi:10.1016/j.yhbeh.2011.12.001

[32] MacDonald E, et al. Psychoneuroendocrinology. 2011;36(8):1114–1126. PubMed doi:10.1016/j.psyneuen.2011.02.015

[33] Meyer-Lindenberg A, et al. Natl Rev Neurosci. 2011;12(9):524–538. doi:10.1038/nrn3044 PubMed

[34] Tachibana M, et al. J Child Adolesc Psychopharmacol. 2013;23(2):123–127. PubMed doi:10.1089/cap.2012.0048

[35] Pedersen CA. Schizophrenia and alcohol dependence: diverse clinical effects of oxytocin and their evolutionary origins [online ahead of print February 5, 2014]. Brain Res. doi:10.1016/j.brainres.2014.01.050 PubMed

[36] Dölen G, et al. Nature. 2013;501(7466):179–184. PubMed doi:10.1038/nature12518

[37] Carson DS, et al. J Psychopharmacol. 2013;27(3):231–247. PubMeddoi:10.1177/0269881112473788

articol preluat de pe https://silviupricope.wordpress.com/