Articole

(Silviu Pricope) Toată lumea vrea să schimbe sistemul

articol: Silviu Pricope – silviupricope.wordpress.com
foto: silviupricope.wordpress.com

Silviu Pricope foto: facebook.com

Silviu Pricope
foto: facebook.com

5 februarie 2013

Toată lumea consideră că sistemul economico-social în care trăim este greşit. Toţi vor o schimbare şi din tot ceea ce mai citesc pe forumuri sau pe bloguri sesizez un stil ciudat de a pune problema. Exprimări de genul: „Sistemul […] va trebui să găsească soluţia…”, „Sistemul care va face asta…” şi altele asemenea, nu fac altceva decât să ne facă să privim o dată în plus, către nişte orizonturi pe care de fapt nici nu le dorim. Pur şi simplu nu înţeleg de ce accentul este pus pe sistem şi de ce se aşteaptă salvarea de la acesta.

Nici măcar cel mai drept sistem social posibil, odată implementat, nu are cum să reziste dacă omul nu se schimbă şi el. Pur şi simplu nu înţeleg cum de aşteptăm ceva bun păstrându-ne vechile mentalităţi? Să ni se dea, să ni se facă, să primim, să se creeze condiţiile, să se… să se… Adică în traducere liberă: să facă altcineva ceva ca să îmi fie mie bine.

Dacă în România – după jumătate de veac de socialism – astfel de mentalităţi sunt oarecum scuzabile, ele sunt însă de neiertat în occident. Singura diferenţă dintre un occidental şi un răsăritean este pur şi simplu doar în ceea ce priveşte nivelul de trai şi în cantitatea de resurse consumată. Atât! Mentalităţile „colectiviste” sunt la fel peste tot: grupul este mai important decât individul, merită sacrificarea unor indivizi pentru „mai binele” grupului, şi aşa mai departe (De aceea, este acceptabil să sacrifici indivizi dacă este necesar pentru “binele suprem al numărului cel mai mare”. De câte ori aţi auzit acest lucru? Cine poate obiecta vizavi de pierderea libertăţii, dacă aceasta este justificată ca necesară pentru mai marele bine al societăţii? Ultimul grup, bineinţeles, este statul. De aceea, statul pare a fi mult mai important decât cetăţenii, şi este acceptabil să sacrifici indivizi, dacă este necesar, pentru beneficiul statului.

Acest concept se află la baza tuturor sistemelor totalitare construite pe modelul colectivist. Când cineva argumentează că indivizii trebuiesc sacrificaţi pentru marele bine al societăţii, ceea ce spune de fapt este că unii indivizi trebuie sacrificaţi pentru marele bine al altor indivizi. Moralitatea colectivismului se bazează pe numere. Orice poate fi făcut atâta vreme cât numarul celor care beneficiază se presupune a fi mai mare decât numarul celor ce sunt sacrificaţi. Spun se presupune, deoarece, în lumea reală, cei care decid cine trebuie sacrificat nu numară deloc bine. Dictatorii întotdeauna pretind că reprezintă marele bine pentru un număr cât mai mare, dar în realitate, ei şi organizaţiile ce îi susţin reprezintă mai puţin de un procent din populatie. [1]

Teoria este că cineva trebuie să vorbească pentru mase şi să le reprezinte cele mai bune interese, pentru că altfel ei sunt prea batuţi în cap să îşi dea seama singuri. Deci liderii colectivişti, înţelepţi şi virtuoşi cum sunt, iau decizii pentru ei. Este posibil să justifici orice atrocitate sau nedreptate, ca o masură luată pentru marele bine al societăţii.). [1] Evident că având acces la o cantitate mai mare de resurse îţi poţi asigura cele necesare vieţii într-un mod mult mai facil. Şi mai mult decât atât, îţi poţi mobiliza o parte din aceste resurse, pentru a obţine acces la şi mai multe resurse pe viitor, în detrimentul celor care nu se pot apăra cu aceleaşi arme. Fie că este vorba de bomba atomică sau de invazia economică a capitalului, în această luptă se folosesc „arme” care permit unei minorităţi să controleze accesul la resurse. Aici se va da de fapt lupta viitorului.

Teoriile neo-malthusiene prind din ce în ce mai mult avânt şi nu mai este decât un pas până când acestea se vor exprima – mai întâi în şoaptă pe la colţuri, şi mai apoi în gura mare – în mainstream-ul informaţional al acestui secol. Se va impune ca soluţie salvatoare reducerea populaţiei globale, iar „norocoşii” supravieţuitori vor plăti cu propria libertate, devenită între timp monedă schimb a propriei vieţi. Controlul devine din ce mai evident şi, din păcate, nu există un scop final în toată această poveste.

Şi din păcate, puţini sesizează adevăratul pericol care ne paşte. Acesta nu vine de la criza financiară, ci de la criza morală în care ne zbatem. În goana nebunească după profit, am uitat să trăim, am uitat de valorile morale, am uitat de ce anume înseamnă semenul nostru, am uitat de frumuseţea naturii, de esenţa vieţii şi de ceea ce înseamnă să fii OM. Scopul omului modern nu mai este să ducă o viaţă frumoasă şi virtuoasă. Scopul lui este acum să acumuleze cât mai mult. Să consume mai mult decât vecinul său. Şi pentru asta şi-a dezvoltat mecanisme psihologice de apărare împotriva vocii aceleia interioare care îi şopteşte mereu că nu procedează corect, pe care le-a denumit doctrine politico-economice, politici sociale sau democraţie. În fond, omul nu vrea decât să transfere responsabilitatea faptelor sale reprobabile către un guvern care ia deciziile. Întotdeauna am spus că libertatea vine întotdeauna la pachet cu responsabilitatea. Şi cum omul refuză responsabilitatea, evident că plăteşte cu libertatea. Aceasta este calea spre care ne îndreptăm acum. Mai mult control, mai multe decizii arbitrare care vor afecta viaţa oamenilor în general, mai puţină libertate.

Nimeni nu se gândeşte să (re)pună omul în centru. Toţi îl vor la periferie, ca să nu-i mai încomodeze atunci când vor crea „sistemul perfect”. Pentru cine Doamne, iartă-mă, vor să creeze acest sistem, pentru mine e un mister.

Bibliografie:

[1] G. Edward Griffin – Viitorul cere atenție

articol preluat de pe: https://silviupricope.wordpress.com

(Silviu Pricope) Gigantica înșelătorie a mecanismului democratic

foto – silviupricope.wordpress.com
articol – Silviu Pricope – silviupricope.wordpress.com
27 iulie 2015

Silviu Pricope - foto - facebook.com/silviu.pricope

Silviu Pricope – foto – facebook.com/silviu.pricope

În cadrul societății umane actuale, în fiecare țară din această lume, avem două forțe/puteri distincte: pe de o parte avem de-a face cu puterile de la nivelul instituțiilor statului si de cealaltă parte cu puterile de la nivelul sistemului social (societății). Sau altfel spus, avem de-a face cu Statul Administrator și Populația Administrată de acesta. Indiferent de ce spune propaganda Sistemului, care încearcă să-l cosmetizeze și să-i confere o aură de legitimitate, acest lucru este evident: Statul și Populația reprezintă două categorii distincte. Doi actori diferiți în acest joc al puterii. Teoreticienii nefurnizand just viziunea de ansamblu asupra sistemului social si identificând injust, manipulatoriu și înșelător părțile acestuia, au determinat apariția unor Constitutii nefondate pe  echilibrul de putere dintre părțile reale ale sistemului social. În loc ca echilibrul de Puteri în cadrul societății să fie între Statul Administrator și Populația Administrată, Constituțiile statelor așa-zis democratice ignoră total pe cea din urmă, definind ca “puteri” în cadrul societății, doar anumite componente care țin strict de Statul Administrator. Practic, Constituțiile actuale definesc doar cadrul în care diversele componente ale Statului Administrator lucrează, precum și raporturile dintre acestea. Și astfel, din Constituții au fost evacuate popoarele și drepturile acestora.

Lipsa fundamentală este în sistemul electoral, care prevede pentru electorat, ca unică formă de manifestare, doar acțiunea corectivă prin vot pozitiv din patru în patru ani, dar nu prevede pentru electorat ca formă de manifestare și corecția prin vot negativ, în cazul în care aleșii nu respectă acordul electoral.

Suveranitatea, ca putere a poporului recunoscută de Constituție, ar trebui sa fie permanentă. La ora actuală, aceasta se poate exercita de către cetățeanul simplu, doar odată la patru ani, atunci când își exprimă opțiunea electorală, votând pozitiv la alegerile organizate de Sistem. Indiferent de abuzurile la care se dedă ulterior acestei date, “alesul”, acesta nu mai poate fi dat jos. Deci, deși în Constituție, suveranitatea poporului este prezentată laconic, fiind subînțeleasă ca fiind permanentă, observăm din această analiză simplă, că nici nu poate fi vorba de așa ceva. Pentru a deveni cu adevărat permanentă, Suveranitatea poporului trebuie să poată fi exprimată CONTINUU (adică oricând! Nu doar odată la patru sau cinci ani).

foto - silviupricope.wordpress.com

foto – silviupricope.wordpress.com

Mai mult de-atât, votul pe care cetățenii simpli sunt mereu chemați să-l dea în cadrul sistemului electoral actual este unul pozitiv. Cetățeanul nu poate vota decât: “pentru”, dintr-o listă de opțiuni. El nu are posibilitatea de a vota exclusiv ÎMPOTRIVA cuiva. Propaganda Sistemului, savanții pregătiți în domeniile socio-politice, analiștii, mass-media și toți ceilalți aliați ai Statului împotriva populației administrate de acesta vor prezenta întotdeauna Sistemul ca pe unul corect, asimilând votul împotriva unuia dintre candidați, cu votul pozitiv acordat oricărui alt candidat. Dar acest lucru nu este real! Eu ca ființă umană suverană, trebuie să am posibilitatea de a spune că “nu-mi plac prunele”, fără a fi obligat să-mi exprim preferința pentru un alt fruct dintr-o listă, mai ales în condițiile în care, preferința exprimată NU MI-O POT MODIFICA DECÂT PESTE 4 ani. Cu alte cuvinte, dacă aleg merele, trebuie să mănânc mere timp de 4 ani, chiar dacă a doua zi observ că acestea sunt stricate, au viermi sau pur și simplu nu le consider suficient de dulci sau zemoase.  În cadrul legislativ actual, în cazul în care nu-mi exprim preferința pentru un alt fruct dintr-o listă elaborată de Sistem, aversiunea mea față de prune nu este luată în considerare. Perversitatea acestui model electoral este greu de cuantificat în cuvinte. Orice explicație este bună atâta vreme cât dezacordul poporului (cu un candidat, cu o anume politică dusă de acesta, etc.) este împiedicat să iasă la lumină în mod clar. Una este să avem un rezultat al alegerilor de forma:

  • 3.000.000 de voturi împotriva lui X, 200.000 de voturi pentru X și
  • 100.000 de voturi împotriva lui Y, 190.000 de voturi pentru Y

În cadrul sistemului actual, care cuantifică doar VOTURILE POZITIVE (adică cele “pentru”), candidatul X câștigă, deși împotriva sa se află 3 milioane de cetățeni, față de 200.000 care îl preferă. Candidatul Y, deși este preferat de mai mulți cetățeni decât este contestat… va pierde aceste alegeri, deoarece a obținut mai puține voturi pozitive decât X. Prin ignorarea VOTULUI  NEGATIV are loc o măsluire evidentă a voinței populare și pe cale de consecință, a întregului mecanism democratic. Faptul că oamenii nu sunt lăsați să voteze negativ conduce la alterarea sistemului social, prin promovarea acestei înșelătorii la nivelul întregii legislații.

articol preluat de pe https://silviupricope.wordpress.com

(Silviu Pricope) Diferența dintre votul pozitiv și votul negativ

foto – facebook.com/silviu.pricope
articol – Silviu Pricope – facebook.com/silviu.pricope

Silviu Pricope - foto - facebook.com/silviu.pricope

Silviu Pricope – foto – facebook.com/silviu.pricope

28 iulie 2015

Argumentul celor care ignoră votul negativ este simplu: “Cică să votezi data viitoare pe altcineva sau altceva!”. Aceștia, încearcă să ne manipuleze, să credem că votul acordat unui contracandidat este practic un vot negativ acordat respectivului candidat pe care nu-l preferăm. Nimic mai fals!

Există aici o diferență subtilă pe care voi încerca să o explic.

Lăsând la o parte ipocrizia îndemnului (i.e. “Votează pe altcineva!”), aș dori să explic că VOTUL POZITIV (adică votul acordat altcuiva) este diferit de VOTUL NEGATIV (dat strict, punctual împotriva cuiva sau a ceva – politician, platformă politică, decizie, etc.)

Este diferit în sensul următor:

VOTUL POZITIV - conform legislației – este izvor de legitimitate pentru cel care-l primește. ÎNSĂ, aceeași legislație condamnă mandatul imperativ. Cu alte cuvinte, eu acord votul meu (pozitiv) cuiva (unui politician), iar acesta – în virtutea unei escrocherii (că altfel nu poate fi numită această situație), folosește autoritatea izvorâtă din acel vot pentru a-și impune voința și în chestiuni asupra cărora nu ne-am înțeles când i-am acordat votul (în virtutea unui iluzoriu contract social pe care nu are nici un interes să-l respecte).

VOTUL NEGATIV vine să corecteze această anomalie. El semnalează faptul că, eu ca individ nu (mai) sunt de acord (cu un politician, cu politica dusă de acesta, cu o anumită măsură luată, etc.). Integrate la nivel de societate, toate aceste voturi negative ar trebui să aibă exact aceeași putere juridică ca și votul pozitiv. (Exemplu: Politicianul a fost ales cu 123.555 de voturi? Perfect. Când s-au strâns 123.556 de sms-uri/click-uri/becuri aprinse, etc… gata! Pa. Respectivul politician și-a pierdut legitimitatea.

Dar implicațiile sunt mult mai ample.

Politicienii de obicei își justifică deciziile făcând apel la legitimitatea de care se bucură (cea izvorâtă din votul pozitiv care le-a fost acordat). VOTUL NEGATIV vine să le arate EXACT legitimitatea pe care o au (strict obiectiv) la un moment dat. Nu aia pe care o aveau acu’ 3 ani, după încheierea alegerilor și înainte ca el să fure ca nesimțitul și să angajeze România la împrumuturi împovărătoare. Lipsa implementării votului negativ este cea mai mare înșelătorie a mecanismului democratic. Iar faptul că noua sa aromă, denumită “democrație directă” tinde să îl ignore, de asemenea, denotă faptul că aceasta e doar aceeași Mărie, dar cu altă pălărie.

articol preluat de pe https://www.facebook.com/silviu.pricope

(Silviu Pricope) Despre Lideri, Prestigiu, Subordonați și Prădători

foto – silviupricope.wordpress.com
articol - Silviu Pricope - silviupricope.wordpress.com

Silviu Pricope - foto - facebook.com/silviu.pricope

Silviu Pricope – foto – facebook.com/silviu.pricope

Toată lumea se miră că în România nu apar liderii sau liderul mesianic care să ne scape de “ciuma roșie”, “ciuma băsistă/pontistă”, “ciuma X sau Y” – în funcție de informații sau de propaganda care a acționat asupra respectivului care solicită asta – fără însă a avea nici cea mai vagă idee despre ce anume înseamnă un lider și mai ales fără a acorda nici o atenției dinamicii relațiilor lider – subordonat/adept. În această ordine de idei, de ceva timp, mă tot întâlnesc în mediul online cu un mit extraordinar de periculos despre lideri în general și despre capacitatea de motiva și conduce oamenii, în particular. Acest mit ne spune că liderii se nasc – deci practic, că există un factor genetic care influențează capacitatea de a fi lider. Conform acestui mit, unii oamenii dețin anumite calități personale care îi fac să fie – așa de la natură – mai carismatici și mai apți de a motiva și inspira pe ceilalți oameni. Însă, în opinia mea lucrurile stau exact invers: liderii sunt mai degrabă “fabricați” decât născuți. Fabricați de mediul în care performează și de grupul în beneficiul căruia lucrează. Și paradoxal, deși lumea crede îndeobște contrariul, mai cred că de nașterea/fabricarea unui lider este infinit mai responsabil grupul, decât individul în sine. Calitățile necesare unui lider eficient sunt îndeobște cunoscute, antrenabile, deci nu de ele depinde în primul rând capacitatea de a conduce un grup.

Facem din nou – oare a câta oară?! – cuvenita diferențiere între Lider și Șef sau mai bine zis între autoritatea de tip rațional și cea de tip irațional. Majoritatea oamenilor nu dau nici cea mai mică atenție acestei confuzii de care se lovesc zilnic datorită Sistemului grețos controlat de Șefi de tot soiul, care se prezintă populației drept Lideri incontestabili, naturali și merituoși. “Autoritate” este un termen foarte general cu două sensuri complet diferite: autoritatea poate fi “rațională” sau “irațională”. Autoritatea rațională (sensul din fraza “a fi o autoritate”) este bazată pe competență și ajută la dezvoltarea persoanelor care o respectă. Autoritatea irațională (sensul din fraza “a avea autoritate”) este bazată pe putere și servește la exploatarea celor care o respectă”. Când oamenii vor realiza diferența enormă dintre aceste două tipuri de autoritate și când vor vedea că de fapt ierarhiile societății actuale au la bază doar autoritatea de tip irațional, profund înșelătoare și perversă, multe lucruri se vor schimba de la sine (doar prin simpla înțelegere a acestui fapt). Până atunci însă, ne facem cuvenita datorie să luminăm cititorul și asupra altor aspecte, poate la fel de interesante.

Despre lideri și depre capacitatea de a conduce (leadership) s-au scris atât de multe, încât chiar nu vreau să bat apa-n piuă pe vechile drumuri deschise de “fabricile de lideri” ale companiilor multinaționale. Ce interesați, au la dispoziție tone de materiale care îi pot ajuta să-și îmbunătățească viziunea asupra subiectului, și chiar propriile calități personale în domeniu. Eu îmi propun să abordez subiectul dintr-o altă perspectivă, mai puțin prezentată în mainstream.

Capacitatea de a conduce și aceea de a urma un lider au evoluat de-a lungul timpului pentru a facilita partajarea informațiilor și acțiunea coordonată a unui grup, în cadrul multor specii de animale. După cum am văzut, oamenii sunt adaptați unor comportamente complexe de cooperare, care necesită niveluri înalte de expertiză, coordonare și soluții la problemele ce rezultă din acțiunile colective. În general, după cum ne așteptăm, relațiile psihosociale voluntare au tendința de a evolua, dacă furnizează partenerilor participanți în respectiva relație, beneficii de ordin personal. Trebuie de asemenea să remarcăm, că respectiva relație Lider – Subordonat este o relație biunivocă, comportamentul ambilor parteneri în această relație definind în mod clar și evoluția ei ulterioară.

Spunem despre o relație socială Lider – Subordonat că este voluntară dacă ea presupune interacțiuni în care subordonații se supun, iar liderii conduc –ambii – în mod voluntar, deoarece fiecare din ei percepe anumite stimulente pozitive care decurg din a acționa astfel. Astfel de relații sunt relații de tip adaptiv, deoarece presupun un schimb mutual benefic între participanți. În acest schimb, liderii sporesc beneficiile subordonaților furnizându-le avantaje și foloase partajate în mod colectiv (adesea denumite “bunuri publice”), iar subordonații sporesc beneficiile liderilor oferindu-le acestora Prestigiu. Prin prestigiu înțelegem, un statut social ridicat care este conferit în mod voluntar celor care se dovedesc a fi folositori celorlalți (spre deosebire de Dominare, care reprezintă atingerea unui statut social ridicat obținut prin coerciție sau amenințare).

În viață și societate, Prestigiul și Dominarea sunt două căi distincte prin care un individ încearcă să-și crească statutul său social.

Lider

Cu cât este mai apropiată (egală) puterea de negociere a liderilor și subordonaților (adică cu cât sunt mai egale abilitățile lor de a conferi beneficii și/sau de a impune costuri unii altora), cu atât relația social lider- subordonat va rămâne voluntară, mutual avantajoasă și aducătoare de beneficii tuturor.

Cu cât este mai mare puterea de negociere a Liderilor, relativ la cea a subordonaților/adepților, cu atât relația este mai probabil să constituie o tranziție de la una reciprocă bazată pe Prestigiu, la una bazată pe coerciție, exploatare și bazată pe Dominare. Această tranziție este posibil să apară, deoarece din perspectiva Liderului, relația lider – subordonat este avantajoasă în primul rând ca un mijloc de atingere și menținere a unui statut social mai ridicat.

În mod similar, atunci când subordonații au o putere de negociere relativ mare (de exemplu un grad mai mare de libertate, de a ieși din grup, o mai mare putere de respingere sau de a acționa asupra liderilor), cea mai simplă cale pentru lider, de a atinge un statut social înalt, va fi să se facă el însuși util celor care-l urmează, oferindu-le acestora beneficii reale în schimbul prestigiului. În situațiile în care diverși pseudo-lideri ar pretinde un statut social înalt fără a oferi nimic în schimb subordonaților/adepților, atunci aceștia ar avea foarte ușor posibilitatea de a-i respinge (de exemplu părăsind grupul nefuncțional sau răsturnându-i din ierarhia acestuia).

veto

Atunci când subordonații/adepții au o putere mică de influență, liderii au o capacitate sporită de a câștiga și menține un statut social înalt, bazându-se pe abilitatea lor de a domina, mai mult decât pe abilitatea lor de a se face utili subordonaților. Astfel,dacă subordonații au putere de influență mică (posibilități reduse de a părăsi grupul sau lipsă de putere pentru răsturnarea liderului), atunci acesta va resimți puțină nevoie de a le oferi beneficii în schimb, pentru ca aceștia să rămână în grup și să confere liderului un statut social înalt în schimbul acestor beneficii. În acest fel, în astfel de grupuri în care puterea de negociere a subordonaților este slabă, liderii pot percepe uneori Dominarea – comparativ cu reciprocitatea – ca fiind mai “ieftină” și o cale mai eficientă către un statut social mai înalt, deoarece îi scutește de costurile generate de oferirea la schimb a beneficiilor pentru subordonați (de ex. timp, efort, energie, risc, etc.).

Pentru a înțelege de ce reciprocitatea poate îmbunătăți capacitatea de a conduce, considerăm că dinamica relațiilor lider – subordonat evoluează cel mai adesea în situații în care este mai folositor pentru indivizi să acționeze în grup decât pe cont propriu (de exemplu, deoarece aprtenența la un grup crește șansele de a găsi resurse sau de a scăpa de prădători)[8]. În situații de acalmie, individul poate găsi mai avantajos pentru el un comportament pe cont propriu.

Nu rareori, există situații în care un individ este dezavantajat de asumarea calității de lider autentic.. Multe din astfel de roluri de lider implică costuri foarte mari și astfel de indivizi au nevoie de stimulente speciale pentru a accepta astfel de roluri. Dacă subordonații/adepții beneficiază din asumarea de către lider a unui rol ce presupune costuri pentru acesta (de exemplu, asigurarea protecției supușilor), atunci ar fi profitabil pentru supuși să furnizeze liderului aceste stimulente. Acest potențial de reciprocitate poate furniza noi oportunități pentru ca această relație lider – subordonați să poată evolua.

Relațiile umane lider – subordonați/supuși sunt niște interacțiuni cooperative. Teoriile reciprocității presupun că, deoarece indivizii înclinați spre colaborare suferă costuri atunci când oferă beneficii altora (de ex. consum de efort, energie sau risc de rănire sau moarte atunci când liderul oferă protecție subordonaților/supușilor), aceștia trebuie să primească anumite beneficii în schimb, ca o compensare a lor pentru aceste costuri. În absența acestei compensări, cooperarea nu se poate regla, iar relația socială nu poate evolua.

Dacă X suferă un cost de o unitate pentru a furniza lui Y un beneficiu de 2 unități, atunci Y returnând favorul lui X avem următoarea situație: X și Y fiecare va fi plătit un cost de o unitate, obținând beneficii de 2 unități. Spunem în acest caz că schimbul este reciproc profitabil.

Aici este demn de remarcat faptul că Y ar fi putut profita și mai mult, “trișând”, adică neachitându-se de datoria față de X. Pentru ca reciprocitatea să evolueze în contexte care presupun schimburi directe, cei care cooperează trebuie cumva să evite a fi exploatați de către trișori, fie prin evitarea lor completă, fie neutralizându-le avantajul prin pedepsire. Dacă trișorii tind să profite continuu în cadrul acestor interacțiuni sociale, în cele din urmă vor exploata pe cei care cooperează până la exterminarea lor, iar cooperarea nu va evolua.

Este practic ceea ce s-a întâmplat în România (dar procesul este similar peste tot în lume, datorită proliferării „trișorilor”). Potențialii lideri sau cei de pe urma cărora întreaga populație ar fi putut beneficia au începu în mod sistematic să fie exploatați în cadrul relațiilor sociale din care erau parte. Costurile suferite de aceștia în procesul de tranzacționare / relaționare cu întreaga societate au devenit atât de mari și de nesustenabile pentru respectivii indivizi, încât aceștia au fost forțați să părăsească stilul de relaționare colaborativ (fie părăsind grupul (țara), fie trecând în tabăra “trișorilor”). Atsfel, partea cea mai valoroasă a populației (cea mai capabilă din punctul de vedere al aptitudinilor, forței, capacității creatoare, prolificității, etc.) a fost izgonită practic peste hotare. Din rândurile celor de rea-credință s-au îngroșat rândurile “trișorilor” (aceia care iau din societate mai mult decât oferă). Cei rămași, de bună-credință sunt captivii unui sistem care nu le permite să evolueze din punct de vedere al relațiilor sociale: nu sunt stimulați să creeze mai mult sau să adopte rolul de lider, pentru că în mod inconștient ei știu că roadele eforturilor lor se vor duce tot către trișorii și prădătorii ce domină actualmente societatea românească. Astfel, se propagă blazarea la nivel de populație.

Să vedem acum cine sunt de fapt beneficiarii acestui Sistem și a acestei strategii implementate continuu timp de 25 de ani în România?! În primul rând cei care în genere nu produc nimic și care în cazul unui sistem al reciprocității perfecte ar fi cei mai dezavantajați. Neproducând nimic, nu ar fi avut nimic de oferit celorlalți. Obișnuiți doar să ia, fără a da nimic la schimb, un sistem care are la bază colaborarea și reciprocitatea este evident că nu are cum să le convină. Deci interesul lor este maxim în distrugerea oricărei urme a unui astfel de mecanism social bazat pe reciprocitate.

Să vedem acum, cum are loc distrugerea mecanismului reciprocității.

În această ordine de idei, oamenii pot fi împărțiți în 3 categorii distincte:

1) Cei care prin activitatea desfășurată în cadrul societății sunt apți să ofere semenilor lor diverse beneficii, avantaje și foloase. Acestea sunt produse cu anumite costuri din partea acestor indivizi. Pentru aceste costuri pe care le suferă în procesul de furnizare de beneficii societății per ansamblu, acești indivizi trebuie recompensați cumva. Atâta vreme cât recompensa primită este suficientă pentru a amorsa procesul de producere de beneficii pentru ceilalți, procesul continuă și evoluează. Atunci când respectiva recompensă scade sau dispare, individul respectiv va tinde automat să-și ajusteze efortul în mod corespunzător, scăzând cantitatea de beneficii oferite societății (și implicit eforturile sale) sau părăsind grupul, pentru un altul und erespectiva recompensă este corespunzătoare. În sens invers, recompensarea generoasă a acestei categorii este susceptibilă să producă un cerc pozitiv (adică să sporească cantitatea de beneficii care beneficiază societatea).

collaborative-work

2) Cei care, în cazul cărora, cantitatea de beneficii produse pentru societate și cantitatea de efort/energie consumată tind să se afle în echilibru. Creșterea eventualelor recompense primite din partea societății îi poate transfera în prima categorie.

3) Cei care prin tot ceea ce întreprind tind să beneficieze de cât mai multe recompense și stimulente din partea societății, “plătind” pentru acestea costuri infime sau trișând la efectuarea acestei “plăți”.

Rich And Poor

Cei din categoria 1 (C1) nu sunt conștienți decât în mică măsură de mecansimul reciprocității. Ei acționează instinctiv în virtutea bunei lor credințe, fără a urmări neapărat realizarea strictă a echilibrului, cât mai ales dând curs caracterulului lor înclinat nativ spre colaborare. Aceștia tind să măsoare raportul beneficii primite / costuri proprii mai de fiecare dată în dezavantajul lor (“lasă de la ei” în relațiile sociale cu semenii lor). Oferind mereu mai mult decât primesc din partea societății, rămâne la fiecare astfel de tranzacție socială un surplus pozitiv, care integrat la nivel de societate conduce la progres.

În cazul C1, există o limită relativ generoasă în care poate varia recompensa primită din partea societății, pentru o cantitate constantă de beneficii (B0) produse pentru aceasta. Limita superioară a acesteia (R2) este dată de cantitatea de recompense la care individul consideră el însuși (datorită bunului simț și responsabilității sale sociale), că primește prea mult din partea societății, în raport cu ceea ce oferă. Deși greu de atins în practică, în cazul indivizilor de bună credință ea constituie un stimulent pentru ca aceștia să ofere și mai multe beneficii celorlalți. Limita inferioară (R1) o constituie cantitatea minimă de recompense pentru care respectivul individ consimte să ofere societății cantitatea constantă de beneficii B0.

Progresul unei societăți derivă din faptul că R1 < R2. Pentru orice cantitate de recompense în intervalul [R1, R2] individul din C1 va produce cantitatea de beneficii B0. Dacă ar exista un singur R0 ϵ [R1, R2] pentru care cantitatea B0 ar fi produsă, societatea nu ar evolua și s-ar afla într-un echilibru perfect. Deci, după cum am mai spus, din fiecare astfel de tranzacție socială desfășurată între individul C1 și societate, rezultă o cantitate reziduală de beneficii care rămân în cadrul societății. Aceasta, nefiind revendicată de indivizii din C1 devine subiectul luptei indivizilor din C3 (cei care oferă mai puțin sau deloc societății, comparativ cu recompensele pe care ei le pretind din partea societății). Spre deosebire de cei din C1, indivizii din c3 sunt foarte atenți la raportul recompense primite / beneficii cedate. În această categorie intră indivizi de la simpli profitori ai sistemului (Rprimite > B0, cu Rprimite și B0 apropiate ca valoare) și până la prădătorii perfecți în cazul cărora Rprimite à ∞, iar B0 à 0. Trendul este dat în mod evident de Prădătorii perfecți. Aceștia vor tinde să distrugă orice sistem bazat pe reciprocitate, deoarece în astfel de sisteme – având la bază caracterul social colaborativ – sunt condamnați la dispariție. Aceștia sunt deci, cei acre au interesul ca astfel de sisteme echitabile să nu existe.

În articolele viitoare vom vedea cum reușesc în mod efectiv Prădătorii să distrugă orice urmă de echitate în societate și mai ales cum de reușesc să mențină astfel de sisteme sociale nedrepte, deși inechitatea este vizibilă tuturor.

articol preluat de pe https://silviupricope.wordpress.com

(Silviu Pricope) Chimia liderului și a comportamentului social

foto – silviupricope.wordpress.com
articol – Silviu Pricope – silviupricope.wordpress.com

 

Silviu Pricope - foto - facebook.com/silviu.pricope

Silviu Pricope – foto – facebook.com/silviu.pricope

În viața militară se conferă o medalie celui care se sacrifică pentru ca alții să supraviețuiască și să câștige. ALȚII! Remarcați vă rog acest cuvânt. În lumea urâtă, creată de cultura socio-economică contemporană, alții (cei mai mulți!) sunt sacrificații pentru ca doar câțiva să primească bonusuri și compensații uriașe, care izvorăsc din suferința celor sacrificați. Ciudată răsturnare a axei valorilor și a oricăror cutume de Bun Simț, nu-i așa? Oare nu v-ar plăcea să trăiți într-o organizație, un grup, o comunitate, un popor sau o lume în care ceilalți membri ai respectivului grup – indiferent dacă îi cunoașteți sau nu – ar fi în stare să se sacrifice pentru ca dvs. să supraviețuiți sau să câștigați? Oare de unde apar astfel de oameni, dispuși să se sacrifice pentru ca alții să supraviețuiască și să prospere? Cum sunt ei contruiți și cum apar în ei motivațiile interne care-i transformă în eroi sau conducători? Iată o întrebare la care chiar merită să căutăm răspunsul.

Vom analiza deci, un pic comportamentul uman și vom încerca să înțelegem de unde provin aceste diferențe pe care le vedem în modul de acțiune al oamenilor din jurul nostru. Să pornim mai întâi de la animal. Cu toții știm că – de exemplu – dresajul unui animal (modificarea comportamentului acestuia în sensul dorit de cel care efectuează această acțiune) se face cu ajutorul recompenselor și pedepselor. Acțiunile dorite de dresor sunt recompensate, iar cele nedorite sunt pedepsite. Astfel, încet-încet animalul supus acestui dresaj începe să facă legătura între acțiunile pe care le efectuează și urmarea sau consecința acestora, modificându-și comportamentul în sensul maximizării recompenselor și minimizării pedepselor primite. Logic. Însă ceea ce este mai puțin vizibil – deși tuturor ne pare de la sine înțeles – este altceva: care este motivul pentru care animalul respectiv „caută” recompensele și încercă să evite pedepsele? Aici intervin mecanismele fizico-chimice care acționează în interiorul oricărei ființe.

dogtraining1

Studii începute încă din secolul trecut și continuate și azi au făcut legătura între anumite substanțe chimice (hormoni) prezente în organismul uman și sentimentele trăite de individ. Majoritatea acestor sentimente, de fericire, exaltare, încredere, tristețe, bucurie, teamă, nesiguranță, etc. sunt produse de prezența mai mică sau mai mare a acestor substanțe în organism. În principal, sunt 5 astfel de substanțe răspunzătoare de toate aceste sentimente pe care individul le resimte. Acestea sunt: Endorfinele, Dopaminele, Serotonina și Oxitocina, precum și Cortizolul, cunoscut și sub numele de hormonul stresului. Primele două – endorfinele și dopaminele – sunt denumite și hormonii egoismului, deoarece producerea lor se face doar pe baza acțiunilor individului, ceilalți indivizi din grup/comunitate nefiind implicați defel. Dar să le luăm pe rând.

ENDORFINELE

Endorfinele au în principal un singur rol: acela de a masca sau suprima durerile fizice. Efectul de calmare al durerii este deosebit de puternic, ceea ce produce o stare de bucurie și relaxare în organism. Este ceea ce simt – de exemplu – cei care practică atletismul de plăcere: își împing limitele fizice ale organismului declanșând producerea de către creier a acestor substanțe. Acestea acționează și după ce respectivul efort a încetat, iar starea de euforie, relaxare și bucurie ce caracterizează organismul după practicarea acestui gen de efort li se datorează în totalitate. Problema intervine după ceva timp, când acțiunea acestor endorfine a încetat, iar organismul se resimte din punct de vedere fizic pentru efortul depus anterior. Iar acest lucru se rezolvă prin odihnă.

fitness-old

Alături și de celelate super-substanțe amintite anterior (dopaminele, serotonina, oxitocina și cortizolu), endorfinele fac parte din niște mecanisme fizico-chimice complexe, cu o vechime foarte mare. Acum 30.000-50.000 de ani, indivizii aparținând speciei homo sapiens deși nu erau nici cei mai puternici și cu probabil nici cei mai inteligenți, au reușit să supraviețuiască unui mediu ostil, în ciuda altor specii de oameni – aparent mai bine adaptate și mai bine înzestrate – care au dispărut atunci. De exemplu, Omul de Neanderthal (1) a părut oamenilor de știință care au studiat această specie mult mai bine adaptat condițiilor extreme de mediu de acum 250.000-30.000 de ani. Studiile efectuate pe aproximativ 500 de fosile descoperite în Europa și Orientul Mijlociu au demonstrat că Omul de Neanderthal era extrem de puternic și de robust, având o conformație corporală întâlnită astăzi doar la culturiști (2). Deși înălțimea sa era relativ redusă (aprox. 165-170 cm) membrele lor inferioare erau comparabile cu cele ale alergătorilor la maraton. Și cu toate aceste atuuri, această specie a dispărut totuși, lăsând locul unei alteia, în aparență mult mai slab echipată: homo sapiens. Ceea ce a afăcut diferența, se pare că este tocmai acest mecanism fizico-chimic din organismul uman, datorat acțiunii acestor 4 substanțe. Pe termen lung, se pare că un organism, având un caracter gregar foarte pronunțat, înclinat spre cooperare în detrimentul concurenței, mai bine adaptat rezistenței și anduranței – așa cum este cel al omului – este preferat de sorții evoluției, în pofida unuia care este doar puternic din punct de vedere fizic. De exemplu, capacitatea omului de a urmări cu tenacitate vânatul, pe distanțe lungi, timp îndelungat a contribuit decisiv la supraviețuire într-o măsură mult mai mare decât simpla forță fizică. Iar această capacitate și rezistență a organismului își datorează existența tocmai endorfinelor, care au acționat în sensul maximizării acestui efort depus. Dacă nu ar fi existat acest mecanism de mascare a durerilor musculare și de inducere a relaxării, poate că omul primitiv nu ar fi fost impulsionat atât de mult să vâneze, să hăituiască vânatul zile întregi și în general să reziste condițiilor vitrege de viață, datorită eforturilor fizice susținute.

Endorfinele sunt secretate de creier și sub influența emoțiilor pozitive (3), precum dragostea, recunoștința, râsul, veselia, iar ce este foarte interesant este faptul că prin această cultivare a emoțiilor pozitive se eliberează și mai multe endorfine, care la rândul lor contribuie la o stare generală de bine, care favorizează trăirea acestor emoții pozitive. Astfel ca într-o buclă pozitivă, fericirea se exprimă și este generată prin emoții pozitive, care determină producția de endorfine, ce potențează starea de bine și efectele emoțiilor pozitive.

DOPAMINELE

Dopamina este un neurotransmitator care aparţine familiei catecolaminelor (4) şi este implicat în mod determinant in controlul activităţii locomotoare, in reglarea stărilor emotive şi în procesele cognitive. Dopamina are multe funcții și roluri, printre care și acelea de reglare umorală (funcție antidepresivă, timostabilizare comportamentală, motivare și recompensă etc.) (5). Ea are de asemenea o funcție cognitivă (rol foarte important în memorizare, atenție, concentrare și învățare), dar și o funcție neuroendocrină (prin inhibarea producției de prolactină). Ca să înțelegem mai bine, secreția de dopamină în organism apare atunci când realizăm un lucru pe care ni-l dorim, când ne atingem un scop sau când primim o recompensă. Rolul ei în amplul plan evolutiv natural este acela de a ne asigura că facem ceea ce trebuie. Atunci când am terminat ceva de făcut, de pe lista cu acțiuni necesare de efectuat și tăiem respectiva acțiune cu satisfacție de pe acea listă… resimțim de fapt, efectul dopaminei. Atunci când ne atingem un scop pentru care am muncit mult și suntem atât satisfăcuți, cât și fericiți și bucuroși… resimțim de fapt, efectul dopaminei.

Yesss

Și acest mecanism hormonal de reglare a comportamentului organismului provine tot din preistorie și dintr-o lungă adaptare a speciei. De exemplu, dacă singurul motiv al faptului că mâncăm, ar fi fost doar foamea resimțită fizic de organism, atunci cu siguranță specia ar fi dispărut de mult, deoarece nu este deloc sigur că atunci când resimțim foamea avem și mâncare la dispoziție, pentru a ne-o potoli. Practic, de fiecare dată când mâncăm, resimțim o anumită plăcere (datorată eliberării de dopamină) pe care o căutăm mai apoi, deși nu resimțim fizic foamea. Plastic vorbind, omul preistoric, deși sătul, la vederea unui pom fructifer plin de fructe, primea o mică doză de dopamină, care-i reamintea de plăcerea de a mânca. Astfel, comportamentul lui era focalizat și orientat pe culegerea respectivelor fructe, pe care urma să le mănânce mai târziu (pentru resimțirea efectului dopaminei). Mecanismul de acțiune al eliberării dopaminei este similar unui sistem de recompensă cerebrală. Multe din acțiunile “animalului” din noi au drept scop plăcerea resimțită de eliberarea acestei substanțe în organism.

Din păcate, existența acestui sistem de recompensă cerebrală constituie și “calea comună” de acțiune a majorității drogurilor (6) și – aș îndrăzni să spun! – calea atât de bătătorită, pe care se face manipularea indivizilor. În acest fel, putem înțelege cum achiziționarea ultimului model de telefon de pe piață, oferă anumitor indivizi – sensibili la acțiunea acestui mecanism – o recompensă mai mare, decât acțiuni sau scopuri infinit mai valoroase pentru viață și individ (cum ar fi de exemplu, plimbarea în aer liber, senzația de libertate, soarele, compania prietenilor, a persoanei iubite, cultivarea apartenenței la grup, comunitate, neam, etc). Și astfel, această recompensă (deși iluzorie!) resimțită ca fiind mai mare, va pune la dispoziția organismului energii nebănuite pentru atingerea scopului, care aduce respectiva recompensă. Deși pare un act prostesc, ca un individ să-și cumpere un model de telefon mobil scump, în timp ce multe alte nevoi (primare) rămân nesatisfăcute, acesta este consecința unui comportament dictat de latura fizico-chimică (hormonală) a organismului. Sau dacă vreți, este un act la fel de prostesc cum este, de exemplu, fumatul: o dorință interioară de nestăvilit care “împinge” comportamentul individului spre acele acțiuni care “sting” sau satisfac, cel puțin momentan, respectiva dorință. Ca să ne eliberăm de sterotipurile ce ne caracterizează gândirea, trebuie să înțelegem foarte bine acest mecanism psiho-chimic.

Dopamina are un rol hotărâtor și în procesul de învățare, în funcțiile cognitive și în funcționarea memoriei de lucru (7). Neuronii dopaminergici sunt, implicaţi în procesele psihologice legate de atenţie şi motivaţie. Pe plan funcţional, neuronii cu dopamină sunt deosebit de sensibili la condiţiile ambientale, cum ar fi situaţiile anxiogene si stresul. De fapt, ei răspund unor stimulări care, cel puţin la animal, corespund unor situaţii cu o semnificaţie dobândită prin obişnuinţă şi învăţare. Cu alte cuvinte, neuronii cu dopamină nu sunt activaţi decât de stimuli care au dobândit în prealabil un înţeles (8), o semnificaţie prin intermediul evoluției şi al dezvoltării individului, îndeosebi în domeniile emoţionale şi/sau motivaţionale. Aceşti stimuli pot semnifica un stres sau o durere, dar în egală măsură o plăcere. De exemplu, deşi neuronii cu dopamină au o importanţă recunoscută în controlul actelor motorii, nu mişcarea ca atare este cea care activează aceste celule, ci mai degrabă amorsarea mişcării realizată ca răspuns la o stimulare semnificantă (deschiderea uşii cuştii unui animal, care poate fi susceptibilă de a anunţa sosirea hranei, declanşează astfel o reacţie de orientare a animalului, precedată şi însoţită de o activare a neuronilor dopaminergici) (9).

eating-pleasure

Pornind de la aceste explicații fiziologice, nu e greu să vedem, cum mecanisme de manipulare a secreției de dopamină în organismele indivizilor sunt puse în practică în societatea contemporană, cu ajutorul lor realizându-se ample procese de manipulare a populațiilor. Majoritatea “recompenselor iluzorii” pe care Sistemul ni le pune la dispoziție, făcându-ne să ne concentrăm energiile și forța vitală în direcții contrare bunăstării ființei umane pe termen lung, au drept consecință eliberarea acestei substanțe, cu ajutorul căreia se întăresc comportamentele indivizilor, asemenea “zăhărelului” sau “biciului” folosit de dresor pentru manipularea comportamentului animalului supus dresajului. Problema care trebuie studiată aici se referă la mecanismele de învățare, care prin asemenea manipulări perfide sunt înșelate și orientate către un scop contrar celui pentru care au fost de fapt create.

nicotine-dopamine

Dar poate cea mai mare problemă (în ceea ce ne privește) cauzată de dopamină este aceea că, eliberarea ei în organism crează o puternică dependență. Marele Dicționar de Neologisme definește  – din punct de vedere medical – această stare de dependență (10) ca fiind o stare de intoxicație cronică rezultată din absorbția repetată a unui drog sau medicament și care se manifestă prin nevoia de a continua această absorbție. Și iată cum, niște mecanisme fizico-chimice ajung să explice astfel procesele manipulative colosale care au loc în societate: acest proces de adicție acționând ca un mecanism de întărire și fixare a comportamentului individului – comportament dorit de cel care efectuează manipularea. Devine astfel evidentă puterea de care dispune, cel care poate condiționa alți indivizi prin controlul cantității și frecvenței de administrare internă a dopaminei. Și nu vorbim aici de administrarea de substanțe psihotrope (ca în cazul narcomanilor, deși aici mecanismul ar fi mult mai clar vizibil), ci de manipularea mecanismului intern de eliberare a acestei substanțe, prin controlarea stimulilor semnificanți din mediul în care individul își trăiește viața. Asemenea cuștii care se deschide în cazul cobailor studiați în laborator, un gest semnificant promovat, învățat și întărit prin intermediul mass-mediei, culturii sau educației, poate genera procesul de “salivare” și deci, de orientare a individului către acel comportament dorit de manipulator.

SEROTONINA

Serotonina reprezintă hormonul liderului, al mândriei și stării de bine resimțite ca urmare a unui status social înalt, recunoscut ca atare de ceilalți membri ai grupului. Recunoașterea publică este foarte importantă. Omul este o ființă socială, iar recunoașterea statutului social este foarte importantă. Cu toții ne simțim bine atunci când suntem apreciați de către cei din jur, când reușim să-i facem mândri de noi pe cei dragi, atunci când ne bucurăm de un statut mai înalt în cadrul grupului/comunității. Studiile în domeniu au reliefat că există o legătură directă între nivelul de serotonină și această stare de bine resimțită ca urmare a unui statut social mai înalt (11). Aceleași studii au reliefat faptul că, acest nivel de serotonină este mai mult un indicator al acestei stări și mult mai puțin elementul cauzator al acesteia. Cu alte cuvinte, mărind artificial cantitatea de serotonină este mult prea puțin probabil să obținem și o stare de bine ca cea datorată unui statut social mai înalt; însă ridicarea acestui statut social este automat însoțită și de o creștere naturală a cantității de serotonină produsă în corp (12). De aceea, putem considera acest neurotransmițător ca fiind un indicator al liderului în cadrul unui grup (13).

leader-in-group1

În aceeași ordine de idei, studiile efectuate pe cimpanzei au reliefat faptul că liderii grupurilor aveau și un nivel ridicat de serotonină. Inițial, cercetătorii au crezut că acest nivel ridicat de serotonină era nativ și el era cel care îi făcea pe masculii alfa să devină lideri ai grupului, însă atunci când i-au îndepărtat din cadrul grupului (de la conducerea trupelor lor) au observat cum nivelul lor de serotonină scade dramatic (14). Deci apariția unui lider nu se datorează nivelului său crescut de serotonină. Însă, odată ce alt lider apărea în cadrul grupului, și nivelul său de serotonină creștea până la o valoare aproape dublă față de a celorlalți membrii ai grupului. Un nivel ridicat al acestui hormon pare să constituie o adaptare la stresul și incertitudinile care apar odată cu rolul de lider. Este o adaptare de care beneficiază atât liderul, cât și subordonații, deoarece, în cadrul acelorași studii s-a observat faptul că în cadrul unui grup de primate, la fiecare 30 de secunde indivizii își raportează comportamentul la cel al liderului. Dacă sistemul nervos central al liderului nu este cu adevărat calm, atunci și ceilalți cimpanzei devin agitați, iar întreg grupul are de suferit. Practic serotonina este cea care permite sistemului nervos central să trateze în mod eficient stressul și ambiguitățile în perioadele de criză, o calitate care – trebuie să recunoaștem – este indispensabilă unui lider eficient.

Cu siguranță, cele mai multe studii asupra serotoninei sunt cele referitoare la depresie. Oamenii de știință studiază de mai bine de 50 de ani această substanță, în încercarea lor de a găsi remedii cât mai eficiente pentru această maladie psihică (15). Deși cauza depresiei majore nu este pe deplin cunoscută, încă mulți cercetători consideră că ea este cauzată de nivelul scăzut de serotonină din creier. Cu toate acestea, un studiu recent desfășurat în cadrul Universității din Maryland (16) sugerează că de fapt, depresia rezultă din cauza unei perturbări legate de modul în care comunică celulele cerebrale între ele, nu din cauza unui nivel scăzut al serotoninei. Practic schimbul de semnale excitatorii neuronale devin anormale în creierul persoanelor atinse de depresie. Studiul a scos la iveală rolul important jucat de serotonină în amplificarea interacțiunilor dintre neuroni, în regiunile importante din creier pentru funcțiile cognitive și emoționale, însă nu nivelul de serotonină este cel care produce creșterea acestor conexiuni neuronale. Cu alte cuvinte, diferența dintre o persoană sănătoasă, veselă, cu un tonus social foarte bun și una atinsă de depresie nu s-ar datora strict nivelului de serotonină, ci numărului de conexiuni neuronale stimulatoare care răspund la serotonină. Aceste studii s-au efectuat pe cobai, dar rezultatul poate fi extrapolat și în cazul oamenilor (17). În creierul persoanelor deprimate, serotonina pare că se străduiește mult să amplifice legăturile neuronale, însă transmiterea efectivă a datelor nu pare să aibă loc.

depression

Alte studii medicale, au reliefat faptul că bărbații sunt mai avantajați în ceea ce privește producerea și procesarea serotoninei. Creierul lor produce și procesează cu 50% mai multă serotonină, decât cel al femeilor (18). Acest lucru pare a explica două lucruri pe care le observăm cu ușurință în jurul nostru: că femeile sunt mai predispuse la depresie și că bărbații sunt mai predispuși să-și asume rolul de lider în cadrul unui grup.

De asemenea, fiind unul din principalii neuromodulatori ai sistemului nervos central, serotonina îndeplinește un rol cheie și în controlul emoțiilor și al agresivității în cadrul interacțiunilor sociale. Printre altele, cercetătorii de la Universitatea din Cambridge au descoperit de ce devenim mai conflictuali și mai agresivi atunci când ne este foame sau suntem stresați (19). Triptofanul, un aminoacid necesar în organism pentru sinteza serotoninei, nu poate fi obținut decât prin sinteza alimentelor. Din această cauză, nivelul de serotonină din creier scade în mod natural atunci când nu mâncăm și astfel, “apare o stare de nervozitate sau agresivitate, care probabil în trecut constituia unul dintre mecanismele de supraviețuire a speciei, având rolul de a-l pregati pe om pentru competitia pentru hrană, cu celelalte specii din habitatul său” (20).

Ca o concluzie, deși pare simplă, legătura dintre nivelul de serotonină din organism și abilitatea de fi lider sau de a avea un statut social mai înalt în cadrul grupului (ca urmare a acestei abilități) nu este una directă. Putem spune că un nivel scăzut al acestui neuro-transmițător poate cauza multe probleme (cum ar de exemplu depresia), dar nu putem spune că un nivel crescut al acestuia (de exemplu pe cale artificială) rezolvă astfel de probleme de depresie sau poate transforma respectivul subiect într-un lider înăscut. Ar fi fost mult prea simplu și civilizația umană ar fi putut să-și rezolve problema liderilor pe cale farmaceutică. Din păcate sau poate din fericire, nu este cazul. Un nivel crescut de serotonină, precum și folosirea mai eficientă a acesteia în cadrul creierului stimulează numărul de conexiuni neuronale în anumite regiuni importante din cortex pentru funcțiile cognitive și emoționale, ceea ce permite subiectului în speță, să trateze în mod eficient stressul și ambiguitățile din mediul social în perioadele de criză, devenind astfel un individ mai potrivit pentru rolul de lider în cadrul grupului.

muscles

Serotonina este o substanță chimică caracteristică liderilor și dacă analizăm comportamentul uman din perspectivă istorică. În preistorie, oamenii trăiau în grupuri de aproximativ 100-150 de persoane. Deoarece, a avut loc o evoluție a creierului, nou-născuții intrau în lume cu un creier mai mare (probabil născuți prematur comparativ cu speciile anterioare ce aveau un cap mai mic), dar cu mai puține abilități fizice care le-ar fi putut fi de folos pentru supraviețuire. De aceea, dependența lor față de grup (părinți, rude, etc.) era mai mare, ei necesitând îngrijire atentă o perioadă îndelungată. Acest lucru a condus la o modificare dramatică a organizării sociale și a sistemului nervos al omului, pus acum în fața altor provocări, de această dată de natură socială. Îngrijirea celor mai slabi, a copiilor, a celor lipsiți de apărare a devenit un mod de viață, toate acestea fiind codificate în sistemul nostru nervos sub forma emoțiilor, precum simpatia și iubirea filială. Emoțiile au început să se extindă de la un individ la altul prin oglindire, imitație sau comunicare. Răspândirea acestor emoții, precum compasiunea, mila, iubirea și venerația au devenit baza ritualurilor sociale și a principiilor etice, punând astfel bazele comportamentului cooperant.

workin-in-group

Să ne gândim pentru moment, la avantajele imense aduse, din punct de vedere a evoluției, de acest comportament cooperant în cadrul grupului. El a condus la rezolvarea practică a unor probleme importante în cadrul grupurilor de hominizi, cum ar fi de exemplu ordinea în care are loc hrănirea în cadrul tribului. Stabilind această ordine a hrănirii doar pe baza forței fizice individuale s-a dovedit a nu fi un sistem foarte practic, deoarece competiția acerbă fără reguli, bazată doar pe carecteristici fizice individuale conduce la crearea unor adânci frustrări în indivizii mai slab dotați din acest punct de vedere. Aceștia ar fi fost supuși extincției, iar întreaga viață a comunității s-ar fi rezumat la o continuă luptă fraticidă și în final la dispariția speciei, lipsită de capacitatea de a atinge obiective mai mari, care ar fi solicitat cooperarea. Până și cel mai formidabil individ din punct de vedere al înzestrărilor fizice are nevoie să doarmă, de exemplu. În caz de pericol, chiar și el trebuie să se bazeze pe faptul că va fi alertat de o eventuală primejdie de către ceilalți. În fața pericolelor din afară, comportamentul de cooperare între indivizi s-a dovedit mult mai practic, decât cel strict competitiv.

În cadrul grupului, indivizii „se judecă” și “se cântăresc” unul pe celălalt în mod constant, iar în urma acestor evaluări – în mare parte efectuate inconștient – rezultă identificarea liderului și practic, întreaga ierarhie a grupului. Și astfel, pentru punerea în scenă a acestui comportament cooperant s-a dezvoltat sistemul de organizare ierarhic. Probabil că în timpurile preistorice, când grupul trebuia să facă față unor pericole externe majore, înzestrarea fizică constituia o condiție sine-qua-non a calității de lider. Pe măsură ce evoluția și-a urmat cursul, altele au devenit calitățile necesare unui lider. Dar să nu anticipăm. După cum spuneam, în urma acestor evaluări inconștiente pe care le face individul în cadrul unui grup, acesta este capabil să identifice liderul. Odată aceasta identificat, în mod voluntar, individul face un pas în spate, permițându-i acestuia “să se hrănească” primul. În literatura engleză se spune că liderul beneficiază astfel de first choice of meat and, first choice of mate (21). Ceilalți membrii ai grupului, probabil nu vor beneficia de cea mai bună bucată de carne, dar totuși vor mânca ceva fără a fi răniți sau uciși în urma luptelor pentru hrană; lucru de care nu ar fi fost siguri în cadrul unui sistem bazat strict pe competiția acerbă. De aceea, acest sistem bazat pe cooperare este cu mult superior celui concurențial. Mai mult de atât, acest sistem nu naște frustrări în indivizi, ei participând voluntar la realizarea obiectivelor grupului fără nici o problemă sau resentiment vizavi de comportamentul liderului.

Avantajele evidente de care se bucură liderul sau indivizii care beneficiază de un statut social mai înalt în cadrul grupului sunt clare. De aceea, omul încearcă în mod constant și prin diverse mijloace să-și ridice acest statut social, pentru că astfel ceilalți membrii ai grupului vor face în mod voluntar acel pas în spate, permițându-i să beneficieze de acele avantaje, fără a se lupta cu fiecare din ei. Acest lucru este adânc înscris în bagajul nostru ancestral, încât ni se pare perfect natural să procedăm așa, dintr-un motiv foarte simplu, care practic explică comportamentul (aparent ilogic) al celor subordonați. Aceste avantaje de care beneficază liderul în cadrul grupului nu sunt gratuite. Ele vin cu un cost pentru acesta, deoarece grupul nu este prost. În caz de pericol, grupul se așteaptă ca liderul sau liderii să iasă în față protejând indivizii din cadrul acestuia, deoarece acești lideri au și cele mai potrivite calități pentru a face acest lucru. În grupurile preistorice, individul cel mai dotat din punct de vedere fizic, cel mai puternic, recunoscut drept lider, era și individul cel mai bine hrănit, cel cu încrederea cea mai mare datorată serotoninei și cel mai puțin frustrat din punct de vedere sexual (avantaje obținute ca urmare a calității de lider), dar acesta era și cel care se afla în linia întâi, atunci când se punea problema protejării fizice a integrității grupului (cost care decurgea din aceeași calitata de lider). Acest lucru definește practic un lider adevărat: faptul că benefiază de acele avantaje, oferite în mod voluntar de ceilalți membrii ai grupului, pe drept, în schimbul unor beneficii pe care, la rândul său, le aduce grupului, indiferent că acestea sunt materializate sub forma protecției, a cunoștințelor, a capacității de inovare, înțelepciunii sau altele asemenea. Aceasta este definiția din punct de vedere antropologic a unui lider autentic.

leader-in-group2

Nu putem să nu observăm aici, ipocrizia civilizației contemporane care pe furiș a înlocuit calitatea de lider autentic cu autoritatea, aceasta din urmă nemai fiind datoare cu nimic celor subordonați ei, dar beneficiind din plin și în mod nesimțit de toate avantajele ce decurg din calitatea de lider. Asta este ceea ce ne enervează atunci când vedem că managerii unor bănci salvate de la faliment din bani publici își oferă bonusuri de sute de milioane de dolari. Asta este de fapt, ceea ce ne enervează atunci când vedem că politicieni incapabili și slab pregătiți beneficiază de recompense nesimțite plătite din prosperitatea noastră comună. Asta este de fapt ceea ce ne enervează și ne frustrează atunci când vedem șefi și manageri de toate nivelurile recompensați infinit mai mult decât contribuția lor netă în respectivul domeniu. În toate aceste cazuri, nu este vorba strict de avantajele de care se bucură aceștia, ci de faptul că o fac în mod nemeritat. Acest lucru este frustrant, iritant și demotivant în același timp, pentru că, deși nu ne exprimăm astfel, în mod inconștient simțim că aceste elemente de autoritate (în mod intenționat nu-i numesc lideri) au violat un contract social ancestral, adânc înscris în codul nostru genetic, bucurându-se de avantajele calității de lider fără a oferi nimic sau mult prea puțin în schimb. Practic le-am permis să se bucure de avantajele aduse de această poziție, fără însă a se achita și de responsabilitățile ce decurg în mod natural din aceasta.

OXITOCINA

În esență, oxitocina este este un hormon peptidic sintetizat de către nucleii paraventricular și supraoptic ai hipotalamusului și depozitat în neurohipofiză (22), având rolul de a exercita o acțiune dilatatorie asupra colului uterin (înainte de debutul travaliului) și contractilă asupra musculaturii netede a uterului în timpul travaliului, de a iniția travaliul la femeia gravidă la termen și expulzarea fătului. Din punct de vedere comportamental, oxitocina este denumit și “hormonul fericirii”, determinând creșterea încrederii în ceilalți indivizi, diminuarea temerilor, dar și apariția instinctului matern la mame.

Despre oxitocină s-au scris atât de multe, încât o sinteză atotcuprinzătoare este practic imposibilă. El este și “hormonul fericirii”, dar și cel responsabil cu moralitatea (23), constituind și motivul pentru care oamenii frecventează biserica (24). De asemenea, este hormonul care susține funcțiile prin care creierul contribuie la defășurarea normală a activităților sociale (25), având un rol deosebit de important în formarea deprinderilor sociale. El este deopotrivă „hormonul dragostei” și “al fericirii”. Indivizii care secretă mai multă oxitocină fiind practic și cei mai fericiți (26), deoarece fericirea lor provine din faptul că au relații sociale mai bune, de orice fel: romantice, de prietenie sau familiale. Experimente precum cele desfășurate de Paul J. Zak, au arătat că în cadrul ritualurilor desfășurate în biserici sau temple, a evenimentelor sportive, etc. oxitocina a fost secretată în mai mult de 60% din participanții la acestea (27); în timp ce studii efectuate la Universitatea Yale au arătat că acest hormon a normalizat temporar deficitul întâlnt la copii cu autism, existent în zona responsabilă cu buna desfășurare a activităților sociale (28). Părerea unanimă a tuturor pare să fie că, Oxitocina este un hormon natural important al corpului uman, care susține acele funcții prin care creierul contribuie la desfășurarea normală și la dezvoltarea activităților sociale, contribuind decisiv la formarea deprinderilor sociale – fenomen în care anumite regiuni ale creierului implicate în procesul cogniției și comportamentelor sociale sunt activate mai intens de stimuli provenind din mediul social și mai puțin de stimuli non-sociali.

Oxitocina este cea care se secretă atunci când ne întărim relațiile sociale, atunci când formăm legături trainice cu alți oameni, atunci când ne simțim în siguranță în cadrul grupului nostru, atunci când iubim, când ne manifestăm generozitatea sau spiritul de sacrificiu, când facem un lucru drăguț pentru cei din jur, fără a aștepta ceva în schimb. Ceea ce însă și mai interesant este faptul că, oxitocina se secretă și în cei care primesc generozitatea sau dragostea noastră, aceștia simțindu-se bine la rândul lor de pe urma întăririi acestei legături sociale. Și mai mult de-atât, ea se secretă chiar și în cei care sunt doar martori ai respectivului eveniment de manifestare a dragostei, generozității sau altruismului, nu participanți direct la acesta. Simplul fapt de a fi martor la un act de generozitate umană autentică are ca efect producerea de oxitocină. De aceea, astfel de comportamente sunt atât de dezirabile la nivel uman. De aceea, ne dorim atât de mult prezența lângă noi a unor oameni iubitori, altruiști, generoși, sinceri. Pentru că ne fac să ne simțim în siguranță și pentru că astfel de comportamente întăresc legăturile sociale pe care oamenii le au cu semenii lor. Și de aceea, prezența în jurul nostru a mincinoșilor, a trișorilor, a șmecherilor, a lașilor, a trădătorilor, a celor lipsiți de compasiune ne repugnă atât de mult. Comportamentul lor nu contribuie la întărirea relațiilor sociale, la coeziunea grupului sau la întărirea sentimentului personal de siguranță și apartenență la un grup care să ne ocrotească la nevoie.

hands-together

Cu cât mai multă oxitocină este produsă în propriul corp, cu atât mai înclinat vei fi către acte de generozitate și dragoste și cu atât această cantitate de hormon va spori și mai mult. Cu cât ești mai expus acestor genuri de acte sociale – chiar dacă nu ești participant direct la ele (doar le vezi în jurul tău) –  cu atât cantitatea de oxitocină produsă va crește și vei fi astfel mai înclinat tu însuți să faci astfel de lucruri. Așa are loc fenomenul de contagiune pozitivă în cadrul grupurilor în care domnește încrederea, dragostea, cooperarea și aprecierea între membri.

Mai mult de atât, un alt efect valoros adus de acest hormon minunat este acela că inhibă procesele de adicție (29), inclusiv cele despre care am discutat anterior, cauzate de dependența de dopamină. Studii serioase (30) au arătat încă de la începutul anilor 1990 că oxitocina atenuează toleranța la morfină, alcool și cocaină și interacționează cu psihostimulanți pentru a reduce mișcările stereotipice induse de consumul de cocaină și metamfetamine (31). Aceleași studii au reliefat că nu există efecte secundare datorate oxitocinei (32), iar nivelul de oxitocină în pacienții sănătoși sunt puternic corelate cu sentimentul de încredere, comportamentul ideal părintesc, sprijinul partenerului și creșterea contactului fizic cu un partener romantic (33). Administrarea de oxitocină poate chiar conduce la atenuarea simptomelor de autism (34), schizofrenie (35) și anxietate socială (36) – toate aceste afecțiuni implicând, într-o măsură mai mică sau mai mare, dificultatea căutării și utilizării sprijinului social în vederea depășirii stresului.

Și nu în ultimul rând, oxitocina are un efect deosebit asupra vitalității și stării de sănătate, prin efectul său anti-cortizolic (37). Oamenii fericiți trăiesc mai mult. Cuplurile fericite trăiesc mai mult și sunt mai pline de vitalitate. Atunci când ne simțim în siguranță, când facem parte dintr-un grup unde domnește încrederea și relațiile puternice de atașament între indivizi, ne simțim mai împliniți, mai plini de viață, mai puțin stresați, mai fericiți. Și pe cale de consecință ne crește imunitatea, abilitatea de a rezolva problemele, creativitatea, sentimentul de auto-împlinire.

happy-people

Mulți se pot întreba care ar putea fi legătura între un lider și această neuropeptidă, numită oxitocină. În lumina celor de mai sus, putem spune că, poate cea mai imprtantă calitate a unui lider este aceea de face din grupul sau organizația pe care o conduce un loc în care domnește încrederea între indivizi. Această stare de încredere între membri sporește siguranța socială, cu întreg alaiul de consecințe pozitive despre care am discutat mai sus. Un grup este cu atât mai închegat și mai eficient, cu cât starea de siguranță și de apartenență a membrilor este mai pregnantă. Cu toate acestea, în lumea de azi întâlnim o multitudine de grupuri și organizații, de la familii, la clasa de la școală, la întreprinderea la care lucrăm și terminând cu etnia ca ultim grup atotcuprinzător al indivizilor care împărtășesc o istorie comună, un set de valori materiale și spirituale comune, în care sentimentul de încredere este deteriorat la maximum, ceea ce face din ele, niște grupuri disfucționale, prost conduse și administrate.

CONCLUZII

Am păstrat în mod intenționat caracterul general al descrierilor anterioare, fără a particulariza la ceea ce vedem în jurul nostru și în întreaga societate românească. Dar cei care doresc, pot face aceste particularizări foarte ușor. Se pot identifica astfel facil, chiar și cauzele pentru care actualmente este imposibilă ridicarea unor lideri adevărați din cadrul societății românești. Aceștia sunt împiedicați sistematic să apară, prin vicierea INTENȚIONATĂ a mecanismelor naturale de apariție a acestora.

Acest articol se dorește a fi un început, și nicidecum o descriere exhaustivă sau finală a mecanismelor neuro-chimice care ne domină organismul. Am pus accentul pe latura practică a informațiilor, nu pe cea științifică, din motive lesne de înțeles, legate de audiența acestuia. Este foarte posibil și probabil, ca unii să se simtă deranjați de ideea că ei ar fi supuși acestor mecanisme neuro-chimice, mai ales că paradigma contemporană îi asurzește din toate direcțiile că sunt liberi. A veni să le spui, că sentimentul de iubire, apartenență și siguranță oferită de un grup își datorează existența ȘI unei substanțe chimice secretate în propriul corp este un sacrilegiu, astăzi, când – mai mult ca niciodată – individul nu simte că trebuie să dea nicio socoteală pentru ceea ce simte, pentru ceea ce crede și mai ales pentru ceea ce își dorește. Paradigma contemporană a făcut tot posibilul pentru a rupe mecanismul responsabilității individuale, care avea în trecut rol de feed-back în ajustarea comportamentului. Neavând nicio responsabilitate, astăzi omul nu mai are nici feed-back comportamental. Nimic nu mai vine să-l tragă de mânecă, atunci când abuzează de stimuli diverși, pe care Sistemul îi pune la dispoziție cu discreție sau atunci când moralitatea devine o chestiune fluidă aplicabilă în mare măsură doar celorlalți. Și mai mult de-atât, a veni să le spui oamenilor că sunt „ținuți în lesă”, fie și prin intermediul unor asemenea mecansime greu de identificat de omul obișnuit, este iarăși unul din cele mai mari sacrilegii pe care le poate comite cineva. Îmi asum deci, responsabilitatea, și de a fi înțeles greșit, și de a fi perceput ridicol și de a crea animozități și reacții viscerale, pentru că – deși este dureros – Adevărul este singura cale către eliberare și înțelegere. Este de înțeles, că deranjarea „liniștii” oamenilor (mai ales a celei interioare) declanșează reacții, deoarece vine să distrugă sentimentul atât de plăcut conferit de Ignoranța Ferice.

În altă ordine de idei, mai mult pentru a nu pierde din vedere, voi aminti aici direcțiile pe care mă voi axa în viitor în următoarele articole de acest gen. Abilitatea de a fi sau deveni lider este un capitol esențial căruia îi voi acorda un spațiu amplu. Tradiționalismul și obediența față de autoritate va fi un altul. Din punctul de vedere al mecanismelor neuro-chimice, voi analiza științific sistemul modulator hipotalamic, prin care ne administrăm comportamentul social și voi arăta că acesta este similar celui prin care ne asigurăm homeostazia în fața factorilor stresori din mediu. Mai mult de-atât, voi arăta caracterul opioid al atașamentului social, cum activarea puternică a receptorilor opioizi din cadrul structurilor limbice specifice semnalizează o stare de recompensă și cum separarea de prezența actorilor sociali care conferă siguranță și stare de bine individului poate conduce la o stare fizică similară sevrajului. Dar esențială va fi centrarea pe modalitatea de identificare a modului cum ia naștere un lider în cadrul unui grup și pe diferențele fizice, genetice și cele datorate educației între indivizi, în ceea ce privește centrarea pe recompense interne cauzate de dopamină sau oxitocină. Diferență fundamentală, care ne permite să înțelegem în final diferența fundamentală între caracterul, fiziologia și chimia Prădătorului, comparativ cu cea a Statornicului.

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Homo_neanderthalensis

[2] http://ro.nccmn.wikia.com/wiki/Omul_de_Neanderthal

[3] http://www.undramdefericire.net/2013/06/endorfinele-fericirea-dinauntru.html

[4] http://www.infopsihologia.ro/2012/12/dopamina/

[5] http://forum.romedic.ro/prod/SEROTONINA,_DOPAMINA_SI_NORADRENALINA_-tratarea_depresiei…_022119.html

[6] http://www.infopsihologia.ro/2012/12/dopamina/

[7] idem

[8] idem

[9] idem

[10] http://dexonline.ro/definitie/dependenta

[11] The Oxford Handbook of Social Neuroscience, edited by Jean Decety, John T. Caciopp, Oxford Library of Science, Oxford University Press Inc. 2011, pag. 704

[12] http://www.economist.com/node/2137524

[13] idem

[14] Idem

[15] http://www.descopera.ro/dnews/10678859-cercetatorii-au-aflat-adevaratul-motiv-pentru-care-oamenii-devin-deprimati

[16] idem

[17] http://www.medicaldaily.com/why-are-depression-medications-often-ineffective-brain-theory-explains-new-role-serotonin-244672

[18] http://www.adaa.org/living-with-anxiety/women/facts

[19] http://www.cam.ac.uk/research/news/serotonin-levels-affect-the-brain%E2%80%99s-response-to-anger

[20] http://www.sanatateatv.ro/stiri-medicale/serotoina/pagina/5/

[21] Prima alegere a hranei și prima alegere în ceea ce privește partenerul sexual

[22] https://ro.wikipedia.org/wiki/Oxitocin%C4%83

[23] http://semneletimpului.ro/religie/hormonul-fericirii-responsabil-si-pentru-moralitate.html

[24] Idem

[25] http://www.helpautism.ro/autism/oxitocina-poate-contribui-la-imbunatatirea-comportamentelor-sociale-la-copiii-cu-autism

[26] https://www.psychologytoday.com/blog/the-moral-molecule/201204/the-science-jesus

[27] Idem

[28] http://www.helpautism.ro/autism/oxitocina-poate-contribui-la-imbunatatirea-comportamentelor-sociale-la-copiii-cu-autism

[29] http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0018506X11002765

[30] Sarnyai Z, Kovács GL. Pharmacol Biochem Behav. 2014;119:3–9. PubMed doi:10.1016/j.pbb.2013.11.019

[31]  McGregor IS, Bowen MT. Horm Behav. 2012;61(3):331–339. PubMed doi:10.1016/j.yhbeh.2011.12.001

[32] MacDonald E, et al. Psychoneuroendocrinology. 2011;36(8):1114–1126. PubMed doi:10.1016/j.psyneuen.2011.02.015

[33] Meyer-Lindenberg A, et al. Natl Rev Neurosci. 2011;12(9):524–538. doi:10.1038/nrn3044 PubMed

[34] Tachibana M, et al. J Child Adolesc Psychopharmacol. 2013;23(2):123–127. PubMed doi:10.1089/cap.2012.0048

[35] Pedersen CA. Schizophrenia and alcohol dependence: diverse clinical effects of oxytocin and their evolutionary origins [online ahead of print February 5, 2014]. Brain Resdoi:10.1016/j.brainres.2014.01.050 PubMed

[36] Dölen G, et al. Nature. 2013;501(7466):179–184. PubMed doi:10.1038/nature12518

[37] Carson DS, et al. J Psychopharmacol. 2013;27(3):231–247. PubMeddoi:10.1177/0269881112473788

articol preluat de pe https://silviupricope.wordpress.com/

(Silviu Pricope) Mobilul ascuns din spatele atacurilor asupra Bisericii Ortodoxe Române

foto – silviupricope.wordpress.com
articol – Silviu Pricope – silviupricope.wordpress.com
5 februarie 2015

Silviu Pricope - foto - facebook.com/silviu.pricope

Silviu Pricope – foto – facebook.com/silviu.pricope

Găsesc foarte interesant modul de discuție lipsit de rațiune al unor oameni care se cred perfect raționali. Deși cred cu putere acest lucru – și și-ar băga și mâna în foc că argumentele lor sunt raționale, decurgând în mod logic și firesc din chestiuni pe care le consideră incontestabile – observăm cu stupoare talibanismul de care dau dovadă, atunci când lansează lozincile preluate din propaganda inamică și îngurgitate fără discernământ. Prin talibanism înțelegem acel comportament profund irațional, care propagă în mod iresponsabil niște lozinci, dogme, credințe pe cale violentă (nu neapărat fizică – și violența de limbaj e tot o formă de violență) fără a aduce nici cel mai umil argument rațional că ar exista o urmă de dreptate în ceea ce zic. Au dreptate pentru că au dreptate și atât! Exact precum talibanii din Afghanistan. Au dreptate pentru că așa le-a zis lor immamul (nu că așa scrie în Coran… nu!… Asta e deja ceva mult prea avansat!… Nu are importanță ce scrie în Coran…. Contează doar ce le-a zis immamul). Așa și cozile de topor de la noi care pun umărul cu stoicism la distrugerea neamului românesc. În mod iresponsabil, și fără nici cea mai mică tresărire, în cea mai profundă transă posibilă… acești oameni, stau cocoțați pe o creangă pe care o taie cu frenezie, înjurând de toți sfinții că fierăstrăul nu taie mai repede și mai eficient. Dacă odată cu căderea respectivei crengi la pământ singurele victime ar fi doar ei, aș spune că “prostia se plătește” și i-aș lăsa să-și vadă de treaba lor importantă, după ce în prealabil i-am atenționat asupra idioțeniei pe care sunt pe cale să o comită. Când însă, participă cu frenezie la tăierea întregului copac în care ne aflăm cu toții, crezând sincer că fac un lucru de maximă importanță, moral, rațional și benefic respectivului copac… ei bine!… lucrurile se schimbă. A-l lăsa pe respectivul să-şi ducă opera la capăt e un semn de iresponsabilitate şi de complicitate.

Nu aş fi pierdut atâta vreme cu pospaiul acesta de cultură pe care îl etalează cu emfază unii, cu noţiunile importante ale vieţii înţelese total anapoda (dar în profund acord cu paradigma oficială a Sistemului, deşi ei chiar cred sincer că sunt anti-Sistem  :D  ), cu lozincile iraţionale pe care le propagă, dacă nu aş fi remarcat răul pe care-l rostogolesc. Neluarea niciunei poziţii – atunci când eşti capabil să o faci – poate avea consecinţe incalculabile. Oamenii de bună credinţă, asediaţi continuu de această ofensivă a Răului, ajung să se creadă singuri în această luptă, în lipsa unor asemenea riposte. Ei bine!… vreau să se vadă că nu sunt singuri. Suntem mai mulţi noi cei care nu dorim să capitulăm în faţa prostiei, în faţa mercantilismului, în faţa inculturii, în faţa falsificării istoriei, în faţa modernităţii care ni se bagă pe gât ca o otravă în doze mici, dar în final letale.

În ultima vreme, atacul anti-românesc a început să se concentreze pe două fronturi principale: prezentarea cât mai sforăitoare a caracteristicilor nocive definitorii ale neamului românesc (le cunoașteți cu toții din reportaje, din discursul media, din discursul politicienilor, al străinilor și al românilor cu apucături fanariote: românii sunt hoțiromânii sunt răi, românii sunt așa și pe dincolo) și atacul frenetic anti-ortodoxie, dus pe multiple planuri, de o serie de vectori puternic susținuți atât mediatic, cât și financiar.

Atacul anti-ortodoxie este deosebit de puternic şi este desfăşurat în mod profesionist în conformitate cu ultimele descoperiri ştiinţifice în domeniul psihologiei sociale şi a manipulării maselor. Vom demonstra în continuare că nu este vorba de o “trezire a indivizilor” din “bezna obscurantismului religios” aşa cum susţine propaganda înşelătoare a inamicului, ci din contra, de o acţiune profesionist executată, al cărei efect asupra indivizilor este tocmai această senzaţie reconfortantă şi auto-măgulitoare de om, care „s-a trezit”.

Acest atac împotriva Bisericii Ortodoxe Române se duce mascat, camuflat în umbra unui aşa-zis atac mai vast împotriva religiei în general. Deşi argumentele folosite se aplică în general religiilor şi credinţelor religioase, atacul este concentrat doar împotriva ortodoxiei, aceasta fiind considerată vinovată de tot ce este negativ sau greşit în ţară. Motivul fiind în opinia atacatorilor faptul că, aceasta este credinţa dominantă a românilor (din România) şi deci cea care are influenţa nefastă cea mai mare. Haideţi să vedem cât sunt de adevărate aceste lucruri, să identificăm cum se desfăşoară acest atac social şi mai ales care este repertoriul de metode folosite.

liar1

O analiză atentă a fenomenului ne arată clar că principala metodă folosită este cea a mesajelor scurte şi percutante, care nu explică un fenomen, ci doar sugerează o explicaţie – de cele mai multe ori înşelătoare sau incompletă. Vorbim aici despre lansarea şi vehicularea în spaţiul public a LOZINCILOR. Conform definiţiei, o lozincă reprezintă “o formulare concisă și pregnantă a unei idei, destinată să rețină atenția și utilizată pentru propagandă politică, publicitate etc.”. Observăm că valoarea de adevăr a respectivei “formulări concise” nu reprezintă un criteriu de utilizare a acesteia. Experienţa ne spune chiar, că din contra, lozincile reprezintă de obicei formulări înşelătoare, partizane, care nu au nimic de-a face cu adevărul, ele fiind folosite în scopul inducerii în mase largi de oameni a unei emoţii, a unei impresii, folositoare cuiva anume. Pentru aceste mulţimi mari de oameni, cărora le sunt adresate, psihologia socială ne învaţă de mai bine de un secol (începând cu Gustave le Bon) că furnizarea unei explicaţii raţionale nu numai că este contra-productivă, dar este şi dăunătoare celui care urmărește diseminarea cât mai largă a respectivului mesaj în societate. Deci, cu cât mesajul transmis prin lozincă este mai lipsit de logică și rațiune, cu atât el are mai multe șanse să fie acceptat de mulțimile supuse manipulării. Pare lipsit de sens, dar acesta este adevărul.

Să vedem acum câteva exemple referitoare strict la subiectul acestui articol. Ori de câte ori veți întâlni atacuri propagandistice profesioniste împotriva Bisericii Ortodoxe și Ortodoxiei în general, veți vedea că Biserica și Ortodoxia sunt acuzate de exact ceea ce a comis inamicul, acest transfer al responsabilității la nivel declarativ, nu numai că denotă un tupeu fantastic, dar și demonstrează că lozincile, adevărul și rațiunea nu au nimic în comun. Astfel o tehnică deosebit de eficientă aplicată şi la nivele mai mici de cei care folosesc manipularea socială este exact aceasta: îl acuzi public pe oponent DE EXACT CEEA CE AI COMIS TU. Ştii bine că a trecut ceva timp de la producerea faptelor, ştii bine că te-ai ocupat de ştregerea urmelor… aşa că n-ai de ce să-ţi faci griji. O tehnică foarte eficientă. Ignorantul (persoana neinformată care nu ştie exact ce s-a întâmplat atunci, ci doar efectul produs de respectiva faptă) vede expus în faţa sa un vinovat. Exact ceea ce îşi şi dorea în mod inconştient. Brusc începe să facă conexiuni… să “descopere” şi alte chestii, pe care le-a făcut acel “vinovat”. Începe să completeze un puzzle, exact cum fac şi adepţii Teoriei Conspiraţiei. Să ne înţelegem… Face acest lucru deşi NU I S-A ADUS NICIO DOVADĂ concludentă în acest sens. S-a făcut o simplă afirmaţie despre ceva şi s-au sugerat “chestii oculte”. Atât. Restul face bietul manipulat care habar n-are în ce capcană adâncă a intrat. Aşa fac cei care văd Reptilieni peste tot, cei care văd Comunismul vinovat de toate relele posibile şi imposibile, cei care văd pe Americani vinovaţii planetei, pe Masoni şi alte arătări din astea. Nu are nici cea mai mică relevanţă să le vorbeşti de nuanţări, de faptul că NU TOŢI americanii sunt beneficiarii conspiraţiei sau şi mai grav! – să le aduci vreun argument raţional (vreo dovadă!)… Este ca şi cum ai vorbi cu un zombie… El ştie doar: “Sânge!… Vreau sânge!… Muhhh...” sau ca şi cum ai încerca să explicit elemente de moralitate şi logică unui câine domestic, care deși pare că te privește cu inteligență nu pricepe o boabă din explicațiila tale savante.

rage1

Ca să nu rămânem la stadiul lor – doar de enunţare a unor fraze, fără a da dovezile necesare – să purcedem în devoalarea metodelor găunoase de ducere a unei dezbateri, profundei manipulări cărora astfel de oameni le sunt victime și argumentelor mincinoase și înșelătoare folosite de aceste atacuri propagandistice profesioniste.

Printre multe altele, avem de-a face cu lozincile cozilor de topor de genul:

Prea multe Biserici Ortodoxe!”, cu variaţiunile: “Prea puţine spitale şi şcoli în România, pentru că sunt prea multe biserici! Huo… BOR!…”. Haideţi să căutăm şi argumentele aduse în spijinul acestor afirmaţii… Trebuie să căutăm ceva vreme, dar până la urmă găsim: “18.000 de biserici şi doar 400 de spitale şi 4700 de şcoli”. Oau!… Iată dovada!… Iată dovada că BOR “construieşte biserici” din banii “destinaţi şcolilor şi spitalelor în România”. Citeşti aşa ceva, interpretezi ajutat de “binevoitori” care îţi explică aceste cifre (ca să le înţelegi bine! (sic!)) şi când vezi atâta nedreptate în jurul tău… gata!… îţi pică fisa şi “descoperi” vinovatul. Evident Biserica Ortodoxă Română! Deci vă rog să vă uitaţi încă o dată bine la modul cum are loc această înşelătorie. Cineva face afirmaţia că “sunt prea multe biserici” fără să ne spună ce înseamnă “prea multe”… “prea multe” în raport cu ce anume? În raport cu ce a fost? În raport cu ce ar trebui? Şi dacă este în raport cu “ce ar trebui”… pe baza căror norme, raţionamente şi mai ales CINE a descoperit acest “ce ar trebui”??? Aceste lucruri nu se spun, pentru că dacă s-ar spune ar începe adevărata discuţie, iar manipulatorii nu au niciun interes în acest sens.

Tot mesajul ulterior se bazează doar pe manipulări ale emoţiilor şi sentimentelor. Odată acceptată aserţiunea iniţială că “sunt prea multe biserici”, începe adevărata manipulare prin substituirea adevăratului vinovat de lucrurile ce nu pot fi contestate (vizibile cu ajutorul Bunului Simţ de către orice persoană indiferent de gradul de conştienţă sau de manipulare la care e supus) cu cel fictiv sau – chiar mai bine! – exact cu oponentul Manipulatorului respectiv. În acest fel, nu mai e nevoie să faci nimic după lansarea propagandei. O vor face cei zombificaţi pe care îi creezi picătură cu picătură, de fiecare dată când bagi astfel de mesaje de interes naţional la televizor, în presă sau în discuţiile între “telectualii fanarizaţi”.

Şi cum ai nevoie totuşi şi de persoane care deţin un pospai de cultură şi care pot rafina şi propaga mesajul în continuare (este musai ca lozinca iniţială să fie modificată ca formă (pentru a i se pierde urma celui care a lansat-o)), ca manipulator profesionist mai trebuie să faci ceva foarte important. Trebuie cumva ca preluarea sinceră a mesajului manipulator să aducă şi o satisfacţie de tip intelectual celui care face acest lucru. În caz contrar, mesajul/lozinca nu prezintă interes (“Aşa şi?!… Ce mă interesează pe mine asta!?…”). Multe astfel de mesaje bine concepute iniţial s-au pierdut pe parcurs, pentru că manipulatorii beneficiari nu au acordat atenţie acestui aspect important al problemei. În cazul mesajelor anti-BOR, profesionist şi abil concepute, nefericitul care preia şi îşi însuşeşte temeinic mesajul manipulator primeşte automat şi satisfacţia intelectuală după care tânjeşte. Devine automat parte dintr-o “elită” care “a înţeles” cine este de fapt vinovatul pentru starea mizeră a ţării; se simte superior “nefericiţilor” care încă mai sunt “manipulaţi” de BOR şi este provocat să continue puzzle-ul “descoperind” noi şi noi “dovezi” cu privire la “faptele reprobabile” la care s-a dedat acest “vinovat de serviciu”.

media-control

Acest lucru se face ulterior în cascadă, pe modelul “Atunci când ai în mână un ciocan, toate lucrurile din jur ţi se par cuie!”. Această satisfacţie intelectuală şi emoţională este concretă. Nu e o ficţiune. Chiar este resimţită de cel care a preluat şi şi-a însuşit mesajul manipulator. De aceea, odată cu preluarea mesajului înşelător, el se imunizează automat şi împotriva eventualelor argumente contra pe care le-ar putea auzi/găsi. A recunoaşte că s-a înşelat (indiferent de cantitatea de dovezi concrete, cuantificabile şi măsurabile pusă la dispoziţie de cineva) nu este o opţiune pentru respectiva persoană, deoarece produce suferinţă la nivel fizic şi emoţional (“Cum?!… Nu fac parte dintr-o elită care descoperise Adevărul?!… Cum adică?!… de fapt sunt un prost pentru că m-am lăsat fraierit ca un ageamiu?!… L”). Şi astfel, cu mare cerbicie, manipulatul se va opune în mod inconştient ORICĂREI încercări de a-i fi prezentat adevărul. Nici măcar cunoaşterea şi înţelegerea acestei metode aplicate de manipulatori nu-l va face pe cel care a preluat şi însuşit mesajul fals, să renunţe la el. Această renunţare este dureroasă şi de aceea şi cei scăpaţi din ghearele acestor capcane perverse sunt foarte puţini.

Din această cauză trebuie să înţelegem de ce nu funcţionează niciodată argumentele şi dovezile într-o discuţie/dezbatere cu o astfel de persoană care a căzut în plasa manipulatorilor. Degeaba le prezinţi cifrele concrete, verificabile de către oricine cu privire la numărul de locaşe de cult pentru fiecare cult religios în parte în România. Degeaba reiese din toate aceste cifre că de fapt Biserica Ortodoxă Română este cea mai defavorizată dintre toate bisericile din România în ceea ce priveşte numărul locaşelor de cult raportat la numărul de credincioşi, nu cea mai avantajată, aşa cum declară lozincard propaganda (a se vedea datele statistice de la sfârșitul articolului). Pur şi simplu, aceşti oameni nu aud şi nu văd aceste argumente, indiferent sub ce formă le-ai prezenta aceste dovezi. Vor prefera să creadă sincer în continuare în lozinca preluată anterior şi nesusţinută DE NICI O SINGURĂ DOVADĂ, decât să renunţe la această credinţă, pentru că este mult prea dureros pentru ei să o facă (mai ales după ce au apărat şi promovat atât de mult afirmaţia respectivă).

Lozinca cu numărul de biserici este slabă-slabă şi nu rezistă în faţa niciunei analize raţionale oneste. Odată începută analiza serioasă (cu date concrete şi folosind operaţiiile logicii), totul începe să semene cu bancul acela cu Radio Erevan:

- Este adevărat că cetăţeanului Ivan Ivanovici i s-a dat o maşină ? … 

- Da. Însă, nu e vorba de cetăţeanul Ivan Ivanovici, ci de cetăţeanca Ludmila Petrovici; nu este vorba de o maşină, ci de o bicicletă; si nu i s-a dat, ci i s-a confiscat.

Exact la fel, este cazul şi aici. Cele 18.300 de biserici nu sunt 18.300 (acesta fiind numărul TUTUROR locaşelor de cult, aparţinând TUTUROR cultelor din România, nu doar Bisericii Ortodoxe), iar ele sunt atât de “multe” încât – nu știu cum se face, dar – Biserica Ortodoxă are numărul cel mai mare de credincioşi pentru o singură biserică, comparativ cu toate culte din România. Deci unde sunt “prea multe biserici” când de fapt sunt cele mai puține?

minciuni2

Mai mult de-atât. În mod manipulatoriu sunt aduse în discuţie aici, numărul de spitale din România şi numărul de şcoli. Pe modelul bancului cu Radio Erevan şi aici descoperim (dacă ne interesează şi vrem să aflăm adevărul) că de fapt cele 4700 de şcoli reprezintă DOAR numărul şcolilor generale din România. Aici nu intră liceele, şcolile de ucenici, şcolile profesionale şi alte localuri alte altor forme de învăţământ. Dacă ar fi să fim pe deplin corecți, potrivit statisticilor oficiale, sunt 20.240 de şcoli cu personalitate juridică şi arondate, și nu 4. 700 de şcoli aşa cum dezinformează propaganda anti-ortodoxie. În fine… totuşi haideţi să vedem cum stăm şi la acest capitol şi să demonstrăm – cu DATE, nu cu lozinci – de ce mesajul este manipulator. În primul rând se amestecă în mod pervers în vederea confuzionării destinatarului mesajului, merele cu perele: construcţia şcolilor şi a spitalelor nu este de competenţa Bisericii Ortodoxe, ci ale altor organisme ale Statului. Oare ce caută aici numărul de spitale şi de şcoli, când este vorba de critica adusă BOR? Ciudat. Dar totuşi previzibil.

În continuare, cei care sunt cu adevărat curioşi pot analiza totuşi şi aceste date puse la dispoziţie cu largheţe de propaganda anti-românească, coroborându-le şi cu alte date foarte interesante. Să vedem despre ce este vorba. Deci avem un număr de 425 de spitale. Acest număr raportat la populaţie ne dă undeva aproape de 2 spitale la 100.000 locuitori. Nu aţi fi curioşi să vedem cum stau şi alte ţări (evident mai civilizate, cum altfel?!…  :D  ) la acest capitol? Iată ce găsim: Olanda 1.18, Danemarca 1.09, Spania are 1.72, Ungaria 1.79, Portugalia 1.93, Slovenia 1.44.  În aceeasi categorie cu Romania se afla şi Italia cu 2.18, Polonia cu 2.08, Belgia cu 2.04. În lume situaţia se prezintă aproape la fel. Ca exemplu, în SUA există 5773 de spitale, în timp ce populaţia este de vreo 15 ori mai mare, rezultând 1,80 spitale la 100.000 locuitori.

Dacă ne apucăm să analizăm după numărul de paturi din spitale la zece mii de locuitori, descoperim lucruri şi mai interesante. Comparativ cu media mondială de 27 paturi la 10.000 locuitori, Romania se afla pe locul 17 în lume, cu 65 de paturi. Înaintea noastră, se află în principal ţările foste comuniste, care probabil nu se grăbesc sa-şi eficientizeze sistemului medical și țări precum Argentina sau Mongolia. După noi, însa, vine restul Europei “civilizate” şi SUA: Bulgaria 64 de paturi la 10.000 de locuitori, Elvetia 55, Belgia, Croatia si Irlanda 53, Polonia 52, Olanda si Grecia 48, Anglia, Italia, Norvegia 39, Danemarca si Portugalia 35, Spania 34, SUA 31. Aha!… deci comparativ cu alte state avem un număr relativ OK de spitale şi un număr chiar binişor peste medie în ceea ce priveşte numărul de paturi din aceste spitale. Ah… deci nu numărul de spitale și nici numărul de paturi din acestea este problema, ci criza sistemică din sistemul sanitar românesc, nu-i așa?!…

Haideți să vedem acum care e treaba cu numărul de școli. Mesajul manipulator lasă să înțelegem că motivul pentru care Educația României este la pământ (lucru incontestabil pentru toată lumea), ar fi că “numărul de școli este insuficient” (sic!), bineînțeles corolarul fiind: “deoarece sunt prea multe biserici” (sic!). Cum numărul de școli a rămas aproximativ constant din 1990 încoace, dar numărul de elevi a scăzut de la 4,8 milioane atunci, la 3,3 milioane în 2009; cum abandonul școlar a atins cote alarmante crescând de la an la an; cum școlile din mediul rural au devenit subfrecventate atât de profesori, cât și de elevi… este greu de crezut că “numărul școlilor din România este insuficient” și că aceasta ar fi cauza distrugerii Educației în România. Stau doar și mă întreb, dacă neschimbând altceva, și – să spunem – dublând numărul de școli din România, situația Educației la noi ar deveni brusc mai bună? Ar exista suficienți profesori care să lucreze în aceste școli? Ar deveni ei mai bine pregătiți… doar pentru că s-a mărit numărul de școli? Ar scădea rata abandonului școlar, dacă doar am dubla numărul de școli? Are vreo legătură această rată a abandonului școlar cu numărul de școli sau altele sunt cauzele ce o determină? (Abandonează copii școala, pentru că nu au școli unde să învețe sau din alte cauze?). Dar, bineînțeles că Manipulatorul nu are nici un interes să începem să discutăm așa la modul concret, cu date și în mod logic, rațional, științific. El are doar interesul de a dezbina, de a inflama discursul irațional, de a ne arunca pe piste greșite, care mai de care mai fanteziste, de a scoate din joben vinovați închipuiți… doar-doar nu ne-om uita în direcția sa. Pentru asta are nevoie de fumigene, iar astfel de mesaje ilogice, neadevărate, manipulatorii, înșelătoare, intenționat create așa exact asta sunt: niște fumigene menite să ne abată atenția de la lucrurile esențiale.

Revenind la numerele propuse de propaganda anti-ortodoxie (după care închei cu asta), nu putem să nu ne întrebăm: dacă acestea sunt datele reale, concrete, verificabile, atunci de ce un mesaj onest ar face apel la aceste numere, dacă ele sunt OK (relativ la statisticile mondiale)? Oare nu cumva pentru că Bunul Simț ne spune un lucru de necontestat – indiferent că suntem sau nu manipulați – și anume, că sistemul medical și cel educațional sunt la pământ și că acest lucru știut și văzut de toată lumea trebuie să stârnească o emoție? Iată, deci cum mesajul înșelător, abil conceput, se folosește de o emoție și de niște număre corecte pentru a trage o concluzie falsă și manipulatorie. Nu contează că aceste numere nu au nimic în comun (se compară pepeni cu șuruburi), nu contează că nu există o legătură logică care poată fi făcută în vederea corelării celor două numere, nu contează că numerele respective sunt în mod intenționat scoase din context pentru a pretinde că înseamnă ceva diferit decât înseamnă ele în realitate. Totul este abil conceput pentru a creea o gigantică înșelăciune căreia îi cad victime din ce în ce mai mulți oameni.

Din păcate, gama argumentelor aduse de atacatorii Bisericii Ortodoxe nu se oprește doar aici, ceea ce denotă că atacul este concertat, planificat și deosebit de bine finanțat pentru a acoperi un spectru larg al mediilor de informare. Acest lucru poate fi relativ ușor vizibil în momentul în care observăm că acest atac este desfășurat DOAR împotriva Ortodoxiei. Despre celelalte culte nu se prezintă niciodată nici un aspect negativ. Niciunul din cultele din România nu va apărea pe ecranele televizoarelor prezentat negativ, printr-un reportaj care arată un prelat al respectivului cult bețiv sau care să bage mâna în cutia milei. Nu. Toți preoții bețivi și cei care fac “gheșefturi” sunt doar la ortodocși. După logica cozilor de topor care rostogolesc mesajul propagandistic al inamicului, ce nu se dă la televizor, nu există, iar ce se dă la televizor, drept caz particular este automat generalizat la întreg.

Acești propagandiști de ocazie, atunci când sunt combătuți cu date concrete, cu cifre și statistici, schimă automat registrul discursului, transferând ura mesajului asupra clerului ortodox. Brusc, DOAR preoții ortodocși “cer bani pentru colivă, înmormântări, parastase, botezuri și cununii…”, iar dacă începi să analizezi și ce se întâmplă în alte culte în astfel de cazuri, brusc discuția este abandonată și pe acest palier, deoarece inamicul nu are niciun interes ca omul obișnuit să vadă că aceste servicii de natură religioasă nu sunt nici pe departe gratuite nici în cazul celorlalte culte. Se vede deci, cum discursul anti-ortodoxie nu numai că nu se bazează pe ceva concret, tangibil, obiectiv, ci este doar de rea-credință.

Un alt argument, considerat de mare calibru de către aceste cozi de topor, referitor la numărul “mare” al bisericilor ortodoxe este acela că în România au existat multe comunități care la un moment dat au fost mai numeroase (având deci mai multe lăcașe de cult) și acum s-au împuținat și că nu se cuvine să le dărâmăm bisericile. Perfect adevărat! Nici nu cred că veți auzi vreodată vreun mesaj ortodox care îndeamnă la așa ceva. Dar ceea ce uită idioții utili care propagă mesajul inamic anti-ortodox este faptul că în țările occidentale (atât de adulate și date drept exemplu de secularism ce trebuie musai implementat și la noi), bisericile care nu mai au enoriași sunt pur și simplu deființate. Nicidecum dărâmate. Dar oare acesta este cazul la noi? Bisericile ortodoxe duc lipsă de enoriași??? Cel care are curiozitatea de a verifica pe cont propriu o poate fi face și va observa că TOATE bisericile ortodoxe sunt arhipline cel puțin duminica în timpul liturghiei, ca să nu mai vorbesc de sărbătorile peste an. Și atunci, nu cumva vine și întrebarea firească: de ce este ok ca penticostalii (de exemplu) să aibă un lăcaș de cult la fiecare 200 de credincioși, dar este rău pentru că ortodocșii au unul la 1055 de credincioși??? Propagandiștii anti-ortodoxie vor evita mereu acest gen de întrebări, iar atunci când le vor fi puse, pur și simplu le vor ignora. De unde rezultă iarăși reaua-credință și premeditarea cu care este dus acest atac.

Haideți să vedem în continuare și restul argumentelor găunoase din discursul propagandistic anti-ortodox.

Un argument predilect este acela că Statul român alocă bani de la buget pentru Biserica Ortodoxă. Întotdeauna acest argument vine la pachet cu mărturii, reportaje, păreri, cu un încărcat impact emoțional, despre modul “benefic” diferit în care ar fi putut fi utilizați acești bani (spitale fără finanțare sau cu finanțare deficitară, bolnavi care se confruntă cu lipsa unui medicament sau a unor servicii medicale, oameni ai străzii sau defavorizați, sărăcie extremă, etc.). Puse unul lângă altul (un reportaj despre “fondurile enorme puse la dispoziție de Statul român Bisericii Ortodoxe” și unul despre lipsa medicamentelor citostatice dintr-un spital anume sua despre un caz șocant de sărăcie extremă), aceste produse mass-media au rolul de a induce în mintea privitorului faptul că lipsa banilor dintr-o parte este expresia faptului că aceștia se duc în cealaltă parte. Deși NU EXISTĂ nici o legătură obiectivă între cele două, psihologia maselor aplicată în mass-media va genera – cu puțin ajutor și manipulare jurnalistică – un asemenea scurtcircuit intelectual în cazul multor oameni. Manipularea jurnalistică este incredibil de perversă aici, oamenii fiind astfel împiedicați să observe cazurile adevărate de deturnare de fonduri destinate poplației, deoarece acestora nu se acordă aceeași atenție pe ecranele televizoarelor.

Ca să încheiem și cu această gogoriță a “fondurilor enorme” pe care BOR le încasează din “impozitele românilor”, facem apel la cifrele concrete și la istoria recentă. În anul 2013, 23 de ONG-uri seculariste (a se citi cu finanțare “belgiană”) s-au dus cu jalba-n proțap la Parlamentul României solicitând oprirea finanțării cultelor la noi în țară. Au prezentat chiar și o cifră, care în opinia lor, era atât de strigătoare la cer, încât oprirea acestei finanțări era pe deplin justificată. Doar că la câteva zile după declanșarea acestei fumigene, directorul Secretariatului de Stat pentru Culte a declarat că Bugetul de Stat pe 2013 nu prevede o cifră de 540 de milioane de euro pentru finanțarea cultelor din România așa cum pretind ONG-urile, ci doar 70 milioane de euro. Din acești bani, Biserica Ortodoxă urma să primească 56 de milioane. Este lesne de văzut din aceste cifre, că suma alocată bisericii ortodoxe reprezintă exact proporția ortodocșilor din populația României. Deci suma corectă pe care o primește anual BOR este în jur de 50-60 de milioane de euro. Mai trebuie să reamintim că numai prin contractul Bechtel – contract pierdut chiar fizic de Statul român, ca nu cumva să mai rămână vreo urmă – România a pierdut în jur de 3-4 miliarde de dolari??? Mai trebuie să reamintim că doar șpaga dată în dosarul Microsoft a fost de 50 milioane de euro? Mai trebuie să reamintim nenumăratele scandaluri de corupție, distrugere și furt, prin care patrimoniul neamului românesc a fost deposedat de aproximativ 900 miliarde de euro în ultimii 25 de ani??? Ei bine… nu. Aceste lucruri nu e nevoie să fie reamintite. Ele se consideră știute și acceptate implicit. Problema cea mare o constituie cele 50 de milioane de euro alocate annual Bisericii Ortodoxe Române. Câtă ipocrizie și lipsă de bun simț.

Ca să nu lăsăm lucrurile așa în coadă de pește, să vedem ce face Biserica Ortodoxă cu acești bani și mai ales, de ce are nevoie Biserica de bani de la Buget. Pentru asta, trebuie să ne reamintim că odată cu formarea Statului Național Român, pe vremea lui Cuza, când Statul a confiscat averile bisericești, s-a angajat să ajute Biserica. Să ajute! Să ne înțelegem. Nu să finanțeze. Sper că e clară diferența. Acest lucru se vede și din faptul că Statul român nu plăteşte integral salariile personalului clerical şi neclerical, ci asigură doar o contribuţie de aproximativ 60% la salariile acestora. Restul salariilor (comparabile cu cele ale profesorilor din Învăţământul preuniversitar), impozitele, asigurările de sănătate şi contribuţiile sociale sunt plătite din fondurile proprii ale unităţilor bisericeşti. După cum spune și un comunicat al BOR: “Această situaţie este consecinţa secularizării averilor bisericeşti de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1863), atunci când Biserica a fost deposedată de sursele de întreţinere, iar Statul român şi-a luat angajamentul de a sprijini de la bugetul public salarizarea personalului deservent şi întreţinerea lăcaşurilor de cult. În prezent, cea mai mare parte a proprietăţilor bisericeşti nu au fost încă retrocedate proprietarilor de drept.”.

Giulvaz-1

Mai mult de-atât: trebuie neapărat remarcat faptul că sumele plătite de unităţile bisericeşti pentru plata impozitelor şi asigurărilor sociale aferente salariilor personalului deservent sunt aproximativ egale sau depăşesc valoarea contribuţiilor la salarii primite de la bugetul de Stat. De exemplu, în fiecare lună valoarea totală a contribuţiilor la salariile personalului din Administraţia patriarhală este de 557.472 lei, iar suma plătită de Patriarhia Română la bugetul de Stat pentru impozitele pe salariile integrale, asigurări de sănătate şi contribuţii sociale este de 575.087 lei (n.a. sumele se referă la nivelul anului 2013). Oricine poate constata faptul că ceea ce se primeşte de la bugetul de Stat sub forma sprijinului salarial se întoarce la bugetul public prin plata impozitelor şi a contribuţiilor sociale aferente. 

Pentru ca tabloul să fie complet, Statul român, care “s-a angajat să ajute Biserica” atunci când i-a confiscat averile, nici măcar nu plătește pe toți angajații acestei instituții. Din cei 14.231 de preoţi şi diaconi ai Bisericii Ortodoxe Române, peste 1.000 sunt salarizaţi exclusiv din fondurile proprii ale unităţilor bisericeşti, iar aproape 1.500 din cei aproximativ 17.000 de salarizaţi neclericali sunt plătiţi integral de Biserică (n.a cifrele se referă la anul 2013). Nu mai vorbesc de faptul că personalul din mânăstiri (călugări și călugărițe), aproximativ 8500 de persoane, nu este plătit, doar starețul/stareța şi preotul slujitor din mănăstiri primesc contribuţie de la bugetul de Stat la salariu, adică doar câteva sute de persoane.

Deci am văzut mai sus, cum această finanțare a BOR este de fapt o afacere profitabilă pentru Statul român, care practic (pe cifre concrete) câștigă mai mult decât finanțează.

Dar asta nu este tot. Cheltuielile bisericii nu se limitează doar la plata salariilor clerului ortodox. Oh… nici pe departe. La nivelul anului 2013, un milion de persoane defavorizate beneficiau de instituțiile filantropice ale Bisericii, în condițiile în care Statul român nu oferă subvenții de la Bugetul de Stat pentru această operă social-filantropică a Bisericii. Ca exemplu în acest sens, cele aproximativ 55 de milioane de lei folosite în anul 2011 de Biserica Ortodoxă Română pentru susţinerea celor aproximativ 700 de instituţii social-filantropice destinate tuturor categoriile sociale defavorizate de care beneficiază în mod constant aproape un milion de români săraci, provin exclusiv din fonduri proprii şi donaţii ale credincioşilor. Nu mai are rost să amintim și de nenumăratele proiecte în care Biserica este implicată, prin care derulează programe educaționale pentru tineri (adolescenți și copii) sau altele în colaborare cu autoritățile locale și alte ONG-uri și asociații. De asemenea, în anul 2012, pentru susţinerea activităţilor social-filantropice, desfăşurate prin intermediul celor 679 de instituţii sociale şi 767 de proiecte şi programe sociale, eparhiile Patriarhiei Române au cheltuit aproximativ 70.000.000 lei, sumă provenită din donaţiile credincioşilor şi alte venituri bisericeşti proprii.

Și atunci cum să numim altfel decât rea-credință, astfel de atacuri virulente, încărcate de ură, ale unor ONG-uri seculariste de tipul ASUR??? Nu trebuie decât să vedem cine se află în spatele acestor ONG-uri și asociații, pentru a înțelege sensul acestor atacuri care par la prima vedere prostești și absurde. O analiză atentă a vectorilor care se ocupă cu această propagandă la nivelul întregii societăți românești va dezvălui și mobilul din spatele acestor atacuri mârșave, dar și pe cei care profită în mod direct de slăbirea legăturii dintre instituția milenară a bisericii ortodoxe și neamul românesc.

Pentru a răspunde și la ultimele temeri legate de mobilul din spatele acestor atacuri, trebuie să înțelegem mai întâi care este rolul bisericii ortodoxe în viața și continuitatea neamului românesc. Este cert faptul că, religia – în general – este interconectată cu viața individului și determină prin mesajul ei pozitiv, un comportament dezirabil social și moral. Ea se adresează în primul rând umanității omului, indiferent de doctrină sau cult, atâta vreme cât promovează pacea și înțelegerea între semeni și delimitându-se clar de orice formă de violență inter-religioasă sau de prozelitism religios contribuind în mod evident la crearea unei mentalități de bună-înțelegere, egalitate și toleranță între oameni, în calitatea lor esențială de exponenți ai vieții în cel mai desăvârșit grad posibil.

vm695

<< Atunci când vorbim de Biserică, vorbim de o istorie de 2000 de ani a credinței strămoșești în poporul nostru, vorbim de o importanță colosală atribuită bisericii de foarte mulți dintre marii conducători ai românilor din istorie (voievozi, domnitori etc); vorbim de o cultură extraordinară dezvoltată în jurul bisericii, de principii morale corecte și valoroase promovate de Biserică pentru menținerea unei societăți umane normale la cap; vorbim de milioane de români care au murit pentru Biserică și pământul strămoșesc; vorbim de Sfinți și viețile Sfinților – exemple de moralitate pentru noi cei de azi, vorbim de martiri – zeci, sute, mii, mulți pe care nu-i știm, care au ales de bună voie să moară decât să renunțe la credința strămoșească, sau să moară în lupta pentru apărarea ei; vorbim de mii/zeci de mii de pustnici care s-au rugat și se roagă pentru binele poporului nostru, vorbim de un impact pozitiv foarte mare al Bisericii strămoșești asupra bunăstării și perpetuării Neamului Românesc de-a lungul istoriei.>> (https://ceicunoi.wordpress.com/2015/01/19/importanta-bisericii-ortodoxe-romane-pentru-neamul-romanesc/ )

Ținând cont de aceste lucruri, de legătura indisolubilă între neamul românesc și ortodoxie și de agresiunea constantă, perversă și conspirată care are loc asupra românilor, în vederea preluării patrimoniului lor natural, uman și spiritual este lesne să vedem care este și mobilul ascuns din spatele acestor atacuri la adresa ortodoxiei: Biserica strămoșească este atacată pentru că promovează valorile pașnice, iubirea de oameni, de viață, coeziunea socială și alte valori similare, care atâta timp cât se află în mințile și sufletele oamenilor, celalte “valori” care duc la însingurare și dispariție a neamului nu se pot instala. Iar fără acestea din urmă, victoria inamicului în îngenunchierea neamului românesc nu poate fi completă.

=============================

DATE STATISTICE

De exemplu, în România în urma recensământului din 2002, sunt 192.000 de greco-catolici. Dar în România există 470 de lăcașe de cult greco-catolice în România ==> Unul la 408 credincioși. Și cu toate acestea, tot ortodocșii sunt huliți, deși au doar o biserică la 1055 credinciosi. Dar și mai interesant este faptul că: în construcţie sunt cca. 280 de biserici greco-catolice!!!!!!!. Parohiile care nu dispun de lăcaş de cult oficiază serviciile divine în spaţii improvizate (şcoli, cămine culturale ş.a.). Deci după ce că au proporția asta, vor avea în curând cu 50% mai multe biserici. Asta ar fi echivalent în cazul ortodocșilor cu a construi încă 9000 de biserici! Oare cum ar arăta atacul asupra Bisericii Ortodoxe, dacă s-ar întâmpla așa ceva, dacă acum are virulența aceasta?

Credincioşii musulmani din România sunt în număr de circa 67.300, dintre care marea lor majoritate trăiesc în judeţul Constanţa, o parte în judeţul Tulcea, iar restul în diferite centre urbane, ca: Bucureşti, Brăila, Galaţi, Călăraşi, Giurgiu, Olteniţa, Turnu Severin etc. Lăcaşurile de rugăciune musulmane din România sunt de două categorii: geamia şi mesgidul; în total sunt 77 lăcaşuri de cult. ===> 1 locaș de cult la 874 de credincioși.

Biserica Reformată din România numără în prezent 701.077 credincioşi, în marea majoritate maghiari, organizaţi în două eparhii (Cluj şi Oradea), cu circa 1.000 lăcaşuri de cult, în care slujesc 750 preoţi. Biserica dispune de 780 parohii şi 140 filii. –> deci 1 biserică la 707 credincioși. Și din nou… atacul este doar împotriva ortodocșilor care au o biserică la 1055 credinciosi.

Biserica Evanghelică Lutherană –> Acest cult numără, conform datelor recensământului, 27.112 credincioşi, cei mai mulţi maghiari, restul slovaci, precum şi circa 200 credincioşi de limbă română, în Bucureşti. Pentru acest cult există 45 de biserici ===> 1 biserică la 606 credincioși. Și din nou… atacul este doar împotriva ortodocșilor care au o biserică la 1055 credinciosi.

Cultul unitarian, cu sediul central la Cluj, cuprinde peste 70.000 de credincioşi de naţionalitate maghiară. Numărul parohiilor este de 126, iar al filiilor de 32. În parohii şi filii, numărul lăcaşurilor de cult este de 143, iar al preoţilor este de 115. ===> 1 biserică la 489 de credincioși!!!

Biserica Evanghelică Română dispune de circa 220 biserici care se găsesc, cu precădere, în judeţele Argeş, Braşov, Constanţa, Dîmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Vaslui, municipiul Bucureşti şi împrejurimi; numărul credincioşilor este de circa 20.000. ===> 1 biserică la 90 de credincioși!!!! Ăștia cred că sunt campionii!!! Dar nu spune nimeni de ei nimic… Numai de ortodocși… Atât! De aici se și vede că atacul este concertat, intenționat și dus cu rea-credință!

Potrivit recensământului din 2002, Cultul Penticostal numără circa 324.462 credincioşi. În cadrul cultului sunt 1.343 biserici şi 7879 filii, deservite de 354 pastori. ===> 1 biserică la 242 de credincioși!!!!…

În România există, în prezent, circa 38.000 de membri ai Organizaţiei Religioase „Martorii lui Iehova”, conform anuarului acestei organizaţii. Organizaţia are 265 de lăcaşuri de cult (săli ale Regatului) şi 111 spaţii închiriate unde se oficiază serviciile religioase. ===> 1 locaș de cult la 143 de credincioși.

Credincioşii cultului mozaic, în număr de cca. 6.000, conform recensământului din 2002, sunt organizaţi în 78 de comunităţi şi obşti, răspândite în Bucureşti şi în 30 de judeţe. Pe teritoriul României există un număr de 124 temple, sinagogi şi case de rugăciune, din care în 23 se oficiază zilnic. ===> 1 locaș de cult la 49 de credincioși. Ei bine – nici nu e de mirare! – ACEȘTIA SUNT DE FAPT CAMPIONII României. Oare ar trebui să ne mire dacă descoperim că ei sunt de fapt în spatele acestui atac împotriva BOR?!…

Din cele de mai sus, observăm că, de fapt, nu există nici un cult recunoscut în România care să stea mai prost decât ortodocșii la capitolul biserici… și cu toate acestea atacurile sunt DOAR împotriva BOR, iar stridența acestor atacuri și promovarea lor pe toate canalele face ca părerea generală – chiar și a oamenilor de bună credință, dar neinformați – să fie exact aceasta: că sunt prea multe biserici ortodoxe. Parșivă formă de manipulare a conștiințelor!

articol preluat de pe https://silviupricope.wordpress.com

(Silviu Pricope) Paradisurile fiscale

foto – silviupricope.wordpress.com
articol – Silviu Pricope – silviupricope.wordpress.com
12 septembrie 2014

Silviu Pricope - foto - facebook.com/silviu.pricope

Silviu Pricope – foto – facebook.com/silviu.pricope

Multă lume vorbește despre paradisurile fiscale, dar puțini știu cu adevărat ce sunt ele și care le sunt principalele caracteristici. De asemenea, relațiile lor cu statele dezvoltate reprezintă o necunoscută pentru majoritatea populației. Ne propunem acum, să facem un pic de lumină, în tenebroasa lume a paradisurilor fiscale.

Ce sunt de fapt paradisurile fiscale?

Un paradis fiscal este un teritoriu (poate fi o țară, o insulă, un oraș, o porțiune dintr-un oraș, etc), care are o fiscalitate (sau altfel spus un nivel de impozitare) foarte redusă, sau chiar nulă, în comparație cu alte țări dezvoltate. Nu există o definiție precisă, iar nivelul de impozitare este evaluat în mod diferit în diverse țări și de către diverse instituții.

Într-un sens mai restrâns, un paradis fiscal reprezintă o jurisdicție în care impozitarea este redusă. Dar de cele mai multe ori, paradisul fiscal este de fapt, un paradis bancar, adică un teritoriu în care secretul bancar protejează clienții de ingerințele oricărei alte jurisdicții. În unele țări, autoritățile fiscale nu au acces la datele bancare și, prin urmare, nu pot verifica declarațiile fiscale ale contribuabilului.

Nu se face întotdeauna distincția dintre paradisurile fiscale și cele bancare, iar unele jurisdicții ajung să le combine pe amândouă. Dar această combinație nu este sistemică. De exemplu, Elveția reprezintă un paradis bancar, iar secretul bancar permite clienților să se sustragă de la controlul administrațiilor fiscale din țara de origine. Dar, deși din punct de vedere fiscal, Elveția dispune de mai multe sisteme derogatorii avantajoase, impozitarea este departe de a fi inexistentă.

În presă, rareori se face distincția între două tipuri discutate mai sus, ajungându-se ca termenul de “paradis fiscal” să se refere acum mai mult la paradisul bancar.

OCED (Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare) a declarat următoarele criterii ca fiind necesare pentru a defini un paradis fiscal. Acestea sunt:

  • taxe nesemnificative sau inexistente;
  • lipsa de transparență a sistemului fiscal;
  • absența schimbului de informații fiscale cu alte state;

Existența paradisurilor fiscale ridică mai multe tipuri distincte de probleme:

  • concurența fiscală
  • concurența economică între companii provenind din țări diferite
  • lupta împotriva spălării banilor și a finanțării organizațiilor criminale
  • stabilitatea sistemului financiar internațional

Cine recurge la paradisurile fiscale?

În esență, fondurile speculative, companiile mari care au înființat filialele ale acestora în astfel de juridiscții (Google are de exemplu o filială în insulele Bermude) precum și persoanele bogate. Avantajul acestora este că acestea evită taxele mai mari în țara lor de origine. În Franța, de exemplu, fenomenul nu este deloc minor: în aprilie 2009, la scurt timp după cazul băncii HSBC, Franța a înființat o ” celulă de reglementare ” pentru evazioniștii fiscali. Aceasta a ajutat la repatrierea 7,3 miliarde de euro în active, cu un beneficiu estimat pentru fisc de până la 1,3 miliarde €.

Mai mult decât atât, paradisurile fiscale vehiculează și o cotă de active, ce nu poate fi cuantificată, destinată spălării banilor murdari proveniți din acte de corupție sau trafic de droguri.

Cât din economia globală reprezintă activele vehiculate în paradisurile fiscale?

Potrivit Fondului Monetar Internațional, 50% din tranzacțiile internaționale “curg” prin paradisuri fiscale. Acestea cuprindeau aproximativ 4000 de bănci, două treimi din fondurile speculative și 2 milioane de societăți fictive/paravan. În aceste conturi s-ar afla aproximativ 7.000 de miliarde de euro în active, ceea ce reprezintă mai mult de trei ori PIB-ul Franței și de mai mult de 35 de ori PIB-ul României. Gabriel Zucman, economist la Școala de Economie din Paris, consideră că valoarea activelor persoanelor particulare deținute în paradisurile fiscale s-ar ridica la aproximativ 8% din resursele financiare ale lumii (acest studiu poate fi citit aici).

În 2008, cotidianul La Tribune a estimat că activele gestionate de paradisurile fiscale s-au ridicat la 10.000 de miliarde de euro.

Care sunt aceste paradisuri fiscale?

Oficial, principalele țări dezvoltate caută să lupte împotriva paradisurilor fiscale, în special în contextul luptei împotriva terorismului, crimei organizate, sau împotriva evaziunii fiscale extrem de costisitoare pentru bugetul public.

Dar, în același timp, țările occidentale tind să accepte sau să continue să accepte, paradisurile fiscale situate în apropierea teritoriului lor, în intenția lor de a capta cât mai mult din fluxurile financiare și în vederea controlului evaziunii fiscale din propria țară. Toate tarile occidentale au propriile lor paradisuri fiscale “acceptate” și “ocrotite”:Principatul  Monaco pentru Franța, Insulele Anglo-Normande pentru Regatul Unit, Bahamas pentru Statele Unite ale Americii, Liechtenstein pentru țările germanice, Macao pentru China, San Marino pentru Italia sau Andorra pentru Spania. Această ambiguitate a devenit flagrantă în timpul summit-ului G20 de la Londra, din aprilie 2009.

“Eticheta” de paradis fiscal nu reprezintă nimic oficial și variază în funcție de instituțiile care o vehiculează. OCED la acel moment a încercat să clasifice paradisurile fiscale elaborând trei liste diferite:

  • neagră, pentru state total necooperante în domeniu fiscal;
  • gri pentru statele, care au promis să se conformeze noilor reguli, fără însă a le aplica, precum și cele care “respectă în mod substanțial” aceste reguli;
  • albă, pentru statele sau teritoriile care au făcut “un efort real pentru a se conforma regulilor ce decurg din standardele internaționale ale OCED.

Țările occidentale au pregătit liste de paradisuri fiscale, solicitând o mai bună cooperare acestor jurisdicții în lupta împotriva spălării banilor. În același timp, țările occidentale a vrut să-și “protejeze” paradisurile fiscale. De exemplu, după îndelungi negocieri, China a obținut ca Macao și Hong Kong să nu fie incluse în lista paradisurilor fiscale, deși ambele teritorii dependente de chinezi au toate caracteristicile necesare. În schimb, Statele Unite ale Americii a câștigat clasarea insulelor Bahamas în lista gri, în loc de cea neagră.

Și astfel, în data de 2 aprilie 2009, lumea a fost “șocată” să descopere că, în conformitate cu criteriile summit-ului G20, “cele mai grave găuri negre financiare ale planetei” au fost Costa Rica, Malaezia, Filipine și Uruguay, în timp ce paradisurile fiscale reale, cum ar fi Jersey sau Insula Man au fost albite. Națiunile mari a aranjat de asemenea, pentru propriile lor grădini secrete (City of London, statul american Delaware sau Hong Kong pentru China) să nu fie nici măcar evidențiate.

Imediat după asta, țările incluse pe lista gri (Cayman, Luxemburg, Belgia, Liechtenstein, Elveția, Singapore, Insulele Virgine Britanice Insulele, Austria …), au protestat puternic (a se vedea, de exemplu, un interviu cu primul-ministru al Luxemburgului, Jean-Claude Juncker).

Pentru a nu fi pe lista neagră, o țară trebuie să semneze pur și simplu un angajament cu  OCED, prin care se angajează să respecte “standardele fiscale autorizate pe plan internațional“. Acest standard prevede că, țara este de acord să ofere unui alt stat care solicită acest lucru, informații cu privire la un anumit contribuabil. Acest lucru se face pe baza unei cereri motivate și argumentate, care ajută la combaterea celor mai grave cazuri de fraudă. Acest schimb de informații la cerere reprezintă, fără îndoială, o îmbunătățire față de opacitatea totală, dar nu permite o verificare rapidă și sistematică ca în cazul unui schimb automat de informații.

Pentru a ieși din lista gri, o țară nu trebuie să accepte numai principiul schimbului de informații la cerere. Sintagma cheie aici este “respectă în mod substanțial”, aceasta referindu-se la un cumul de reguli impuse pe plan internațional. Aici, OCED se consideră mulțumită dacă o țară a implementat acest principiu în 12 acorduri bilaterale. Nu contează dacă aceste sunt făcute cu Groenlanda și Botswana sau vreo țară importantă din punct de vedere economic. O condiție atât de ușor îndeplinit a făcut ca toate țările vizate să se alăture listei albe, una după alta, în câteva luni. În cea mai recentă versiune a raportului de progres, listele negre și gri sunt acum aproape goale. Într-adevăr, mai jos este publicată lista din 2012:

liste-paradis-fiscaux-ocde-2012

După cum se vede, în accepțiunea OCED, paradisuri fiscale au rămas doar Nauru și Guatemala! Ce ar mai fi de zis după o astfel de inepție?

Însă toată lumea știe, că paradisurile fiscale nu au dispărut așa peste noapte…

Așa că Franța a reacționat dur (sic!), iar acum publică propria listă. Paradisurile fiscale pur și simplu tremură în fața acestei acțiuni curajoase a Cocoșului Galic!!!!!!!!!! Uh, dar totuși nu prea mult … Mai jos găsim lista oficială de țări/jurisdicții oficial recunoscute drept paradisuri fiscale de către Franța în 2012:

  • Botswana,
  • Brunei,
  • Guatemala
  • Insulele Marshall,
  • Montserrat,
  • Nauru,
  • Niue
  • și Filipine.

Pur și simplu fără comentarii …

articol preluat de pe http://silviupricope.wordpress.com/