(Silviu Pricope) Toată lumea vrea să schimbe sistemul

articol: Silviu Pricope – silviupricope.wordpress.com
foto: silviupricope.wordpress.com

Silviu Pricope
foto: facebook.com

5 februarie 2013

Toată lumea consideră că sistemul economico-social în care trăim este greşit. Toţi vor o schimbare şi din tot ceea ce mai citesc pe forumuri sau pe bloguri sesizez un stil ciudat de a pune problema. Exprimări de genul: „Sistemul […] va trebui să găsească soluţia…”, „Sistemul care va face asta…” şi altele asemenea, nu fac altceva decât să ne facă să privim o dată în plus, către nişte orizonturi pe care de fapt nici nu le dorim. Pur şi simplu nu înţeleg de ce accentul este pus pe sistem şi de ce se aşteaptă salvarea de la acesta.

Nici măcar cel mai drept sistem social posibil, odată implementat, nu are cum să reziste dacă omul nu se schimbă şi el. Pur şi simplu nu înţeleg cum de aşteptăm ceva bun păstrându-ne vechile mentalităţi? Să ni se dea, să ni se facă, să primim, să se creeze condiţiile, să se… să se… Adică în traducere liberă: să facă altcineva ceva ca să îmi fie mie bine.

Dacă în România – după jumătate de veac de socialism – astfel de mentalităţi sunt oarecum scuzabile, ele sunt însă de neiertat în occident. Singura diferenţă dintre un occidental şi un răsăritean este pur şi simplu doar în ceea ce priveşte nivelul de trai şi în cantitatea de resurse consumată. Atât! Mentalităţile „colectiviste” sunt la fel peste tot: grupul este mai important decât individul, merită sacrificarea unor indivizi pentru „mai binele” grupului, şi aşa mai departe (De aceea, este acceptabil să sacrifici indivizi dacă este necesar pentru “binele suprem al numărului cel mai mare”. De câte ori aţi auzit acest lucru? Cine poate obiecta vizavi de pierderea libertăţii, dacă aceasta este justificată ca necesară pentru mai marele bine al societăţii? Ultimul grup, bineinţeles, este statul. De aceea, statul pare a fi mult mai important decât cetăţenii, şi este acceptabil să sacrifici indivizi, dacă este necesar, pentru beneficiul statului.

Acest concept se află la baza tuturor sistemelor totalitare construite pe modelul colectivist. Când cineva argumentează că indivizii trebuiesc sacrificaţi pentru marele bine al societăţii, ceea ce spune de fapt este că unii indivizi trebuie sacrificaţi pentru marele bine al altor indivizi. Moralitatea colectivismului se bazează pe numere. Orice poate fi făcut atâta vreme cât numarul celor care beneficiază se presupune a fi mai mare decât numarul celor ce sunt sacrificaţi. Spun se presupune, deoarece, în lumea reală, cei care decid cine trebuie sacrificat nu numară deloc bine. Dictatorii întotdeauna pretind că reprezintă marele bine pentru un număr cât mai mare, dar în realitate, ei şi organizaţiile ce îi susţin reprezintă mai puţin de un procent din populatie. [1]

Teoria este că cineva trebuie să vorbească pentru mase şi să le reprezinte cele mai bune interese, pentru că altfel ei sunt prea batuţi în cap să îşi dea seama singuri. Deci liderii colectivişti, înţelepţi şi virtuoşi cum sunt, iau decizii pentru ei. Este posibil să justifici orice atrocitate sau nedreptate, ca o masură luată pentru marele bine al societăţii.). [1] Evident că având acces la o cantitate mai mare de resurse îţi poţi asigura cele necesare vieţii într-un mod mult mai facil. Şi mai mult decât atât, îţi poţi mobiliza o parte din aceste resurse, pentru a obţine acces la şi mai multe resurse pe viitor, în detrimentul celor care nu se pot apăra cu aceleaşi arme. Fie că este vorba de bomba atomică sau de invazia economică a capitalului, în această luptă se folosesc „arme” care permit unei minorităţi să controleze accesul la resurse. Aici se va da de fapt lupta viitorului.

Teoriile neo-malthusiene prind din ce în ce mai mult avânt şi nu mai este decât un pas până când acestea se vor exprima – mai întâi în şoaptă pe la colţuri, şi mai apoi în gura mare – în mainstream-ul informaţional al acestui secol. Se va impune ca soluţie salvatoare reducerea populaţiei globale, iar „norocoşii” supravieţuitori vor plăti cu propria libertate, devenită între timp monedă schimb a propriei vieţi. Controlul devine din ce mai evident şi, din păcate, nu există un scop final în toată această poveste.

Şi din păcate, puţini sesizează adevăratul pericol care ne paşte. Acesta nu vine de la criza financiară, ci de la criza morală în care ne zbatem. În goana nebunească după profit, am uitat să trăim, am uitat de valorile morale, am uitat de ce anume înseamnă semenul nostru, am uitat de frumuseţea naturii, de esenţa vieţii şi de ceea ce înseamnă să fii OM. Scopul omului modern nu mai este să ducă o viaţă frumoasă şi virtuoasă. Scopul lui este acum să acumuleze cât mai mult. Să consume mai mult decât vecinul său. Şi pentru asta şi-a dezvoltat mecanisme psihologice de apărare împotriva vocii aceleia interioare care îi şopteşte mereu că nu procedează corect, pe care le-a denumit doctrine politico-economice, politici sociale sau democraţie. În fond, omul nu vrea decât să transfere responsabilitatea faptelor sale reprobabile către un guvern care ia deciziile. Întotdeauna am spus că libertatea vine întotdeauna la pachet cu responsabilitatea. Şi cum omul refuză responsabilitatea, evident că plăteşte cu libertatea. Aceasta este calea spre care ne îndreptăm acum. Mai mult control, mai multe decizii arbitrare care vor afecta viaţa oamenilor în general, mai puţină libertate.

Nimeni nu se gândeşte să (re)pună omul în centru. Toţi îl vor la periferie, ca să nu-i mai încomodeze atunci când vor crea „sistemul perfect”. Pentru cine Doamne, iartă-mă, vor să creeze acest sistem, pentru mine e un mister.

Bibliografie:

[1] G. Edward Griffin – Viitorul cere atenție

articol preluat de pe: https://silviupricope.wordpress.com