Articole

Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (Secolele XVI – XVII-lea)

/0 Comentarii/în , /de /768 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Meletie de la Mănăstirea Stânișoara

În munţii din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe valea Oltului, s-au nevoit mulţi sihastri iubitori de Dumnezeu, atât înainte de zidirea sfântului locaş de către fericitul întru pomenire domnitor Mircea cel Bătrân (cel Mare) al Ţării Româneşti, cât şi după aceea.

Printre cei mai cunoscuţi pustnici ai locului au fost cei şase monahi de la Cozia care, în preajma anului 1600, s­au retras dincolo de Olt.

Dintre ei cunoaştem cu numele pe Cuvioşii Daniil duhovnicul şi Misail, ucenicul său, care s-au aşezat la poalele Muntelui Cozia şi au întemeiat Schitul Turnu, precum şi pe Cuvioşii Neofit şi Meletie, pe care îi prăznuim astăzi.

Ei au sihăstrit mai sus, în Muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat Schitul Stânişoara.

Sf. Cuv. Neofit și Meletie (Secolul al XVI-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Neofit și Meletie (Secolul al XVI-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Meletie a trăit în sihăstria Stânişoarei la cumpăna veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea.

Se crede că era de loc dintr-un sat aflat în preajma Mănăstirii Cozia, unde a şi intrat ca vieţuitor din fragedă vârstă.

Aici s-a nevoit în post şi rugăciune până în ziua în care, la rugăminţile lui, stareţul său i-a dat binecuvântare să mergă la părinţii sihaştrii şi să se nevoiască dincolo de Olt.

Cuviosul şi-a săpat o peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, munte în care se nevoia şi pustnicul Neofit.

Acolo a rămas fericitul, a primit marea schimă şi s-a ostenit vreme de peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de cugetele cele rele.

Ostenelile lui erau nenumărate: lacrimi, suspine, metanii, postiri, privegheri şi lupte împotriva duhurilor necurate.

Şase zile se nevoia în chilia pe care şi-o săpase în peşteră, iar duminica mergea la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, şi primea Sfânta Împărtăşanie.

Zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească mai mult şi, în acelaşi timp, să se roage şi mai mult.

Sf. Cuv. Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (Secolele XVI - XVII-lea) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Cuv. Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (Secolele XVI – XVII-lea) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

La bătrâneţe, însă, nemaiputând coborî din peşteră cale îndepărtată, s-a rugat lui Dumnezeu şi prin grija Maicii Domnului a izvorât un izvor de apă chiar înaintea peşterii sale, care curge şi astăzi, fiind numit: „izvorul lui Meletie”.

Astfel, Dumnezeu l-a slăvit prin darul minunilor, al tămăduirilor şi al mângâierii sufletelor întristate, încât Cuviosul a ajuns să fie cunoscut pentru sfinţenia sa.

După îndelungate nevoinţe, ajungând la adânci bătrâneţi, şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu.

O parte din cinstitele sale moaşte, care au odihnit vreme îndelungată în peşteră, au fost mai târziu împărţite de credincioşi, iar peştera este loc de închinare până astăzi.

Viaţa şi nevoinţele Cuvioşilor Neofit şi Meletie îi arată a fi preamăriţi de Duhul Sfânt şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, ca purtători de daruri duhovniceşti şi rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat în anul 2016, rânduindu-le zi de pomenire la data de 3 septembrie.

 

Tropar

De Dumnezeu iubitorilor Părinţi, suindu-vă în munţii faptelor bune, locaşuri Preasfântului Duh v-aţi arătat, iar acum ca făclia în sfeşnic luminaţi în lume, Cuvioşilor Neofit şi Meletie; rugaţi-vă lui Hristos-Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

 

Viața Sfântului Cuvios Meletie de la Mănăstirea Stânișoara

Sf. Cuv. Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (Secolele XVI - XVII-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (Secolele XVI – XVII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cel între cuvioși, părintele nostru Meletie, sporind bine în învățătura cea din afară și pe mulți covârșindu-i, s-a convins că mai de folos este a te lepăda de lume și a urma lui Hristos, renunțând la toate cele ale lumii acesteia pentru a dobândi înțelepciunea cea adevărată, adică a te uni cu Dumnezeu Cel în Treime slăvit și a viețui împreună cu El pentru veșnicie, căci înțelepciunea cea de sus este mai întâi curată, apoi pașnică, blândă, bine ascultătoare, plină de milă și de roadele cele bune cu care se satură iubitorii ei.

Și știind prea bine că sufletul nu se poate împărți în două părți, adică să petreacă în desfătare și în înfrânare, în mândrie și smerenie, și fiind cu totul înțelept, a ales pe cele bune; care alegere mult este prețioasă, căci de la dânsa ne osândim sau ne mântuim.

Ce alegem, aceea avem și cu aceea rămânem. Și Cuviosul Meletie a ales bine, crezând lui Dumnezeu precum se cuvenea. A lăsat pe cele înveselitoare ale lumii ca pe niște lucruri mincinoase și vremelnice ca să moștenească pe cele adevărate și veșnice.

Și a ales să intre în obștea Mănăstirii Cozia, căci acolo găsise părinți osârduitori și cu dor pentru viețuire întru Dumnezeu, gata să povățuiască suflete spre ceruri și să îndemne la lucrările duhovnicești cele mai mari.

Iar Cuviosul Meletie, făcând deplină ascultare în obște, toate cuvintele părintești le scria pe tăblița inimii sale, și pricepându-le cu mintea, le împlinea cu lucrul.

Și socotind el deșertăciunea lumii și învârtind în mintea sa cuvântul Sfântului Macarie, care zice:

„Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumești, nici pe Dumnezeu nu-L va iubi cu adevărat, nici pe diavol nu-l va urî după vrednicie”, a judecat să fugă de lume și mai mult, căci toți în fiecare zi îl lăudau pentru petrecerea sa cea îmbunătățită.

Unul îl lăuda pentru dragostea pe care o avea către toți, altul pentru smerenia lui, altul pentru înțelepciune, altul pentru înfrânare și altul pentru trecerea cu vederea a slavei și a deșertăciunilor lumești.

Dar răbda încercările care sunt într-o obște, cu nădejdea că se va elibera de acestea, dorind viața pustnicească.

Care dorință nu căuta să și-o împlinească fără de rânduială, ci se sfătuia cu ceilalți părinți care doreau liniștea cea desăvârșită, cu părinții Daniil și Misail, apoi cu părinții Neofit și Isaia, cu care s-a dus pe muntele Sălbaticul.

Aceștia îl îndemnau la a răbda în obște pentru a se căli mai mult, spunându-i cuvintele Sfântului Sava:

„Precum înaintea rodului merge floarea, așa și mai înainte de viața pustnicească, să meargă viața cea de obște, ca în viața cea de obște, cei mai începători, ca niște pomi răsădiți, să înflorească prin pârga ostenelilor, ca apoi în pustie să aducă roadele cele desăvârșite ale ostenelilor.”

Toată purtarea lui de grijă era a fi plăcut lui Dumnezeu și a petrece în post și în rugăciuni și în curăția trupească și sufletească; adică a avea totdeauna gândurile sale curățite și a surpa toată înălțarea ce se ridică asupra înțelegerii lui Dumnezeu; apoi a-și robi toată înțelegerea sa în ascultarea lui Hristos.

După ce cuvioșii Daniil și Misail se sălășluiseră în peșterile săpate de ei la Turnu, și după ce Cuviosul Neofit, împreună cu ceilalți pustnici au urcat să-și facă peșteri pe muntele „Sălbaticu”, atunci și cuviosul Meletie, s-a dus la egumenul mănăstirii să ceară obișnuita binecuvântare de a petrece în sihăstrie.

A primit îndemnul să stea aproape de cineva, și așa s-a dus să-și facă peșteră pe lângă Cuviosul Neofit, spre a-l avea povățuitor în cele pustnicești.

Cuviosul Meletie și-a căutat loc pentru a-și săpa și el o peșteră și a găsit unul pe versantul dinspre răsărit-miazănoapte.

Peștera, așa cum se vede și astăzi, era mai mult o scobitură pe care cuviosul n-a adâncit-o mult. Gura peșterii este îndreptată mai în sus, ca dinlăuntru ei să fie văzut numai cerul, neavând altă priveliște.

Iar peștera cuviosului Meletie are suirea mai grea decât la peștera cuviosului Neofit. Și este mai puțin vizitată de credincioși pentru greutatea urcușului.

Cuviosul Meletie a petrecut în această peșteră mai mult de douăzeci de ani, statornicindu-și firea pe asprimea pietrelor, vorbind numai cu Dumnezeu și cu rugăciunile neîncetate biruind pe vrăjmașii cei nevăzuți.

Iar apă nu era deloc în locurile acelea, el fiind nevoit să meargă cale depărtată până la o cascadă spre a-și procura apa necesară firescului trup.

Și făcea această osteneală de multe ori, neavând pe nimeni care să-i ajute, răbdând greutatea drumului până la adânci bătrâneți.

Toți pustnicii își temeluiau nevoința lor pe faptul de a răbda în peștera unde se sălășluiau dintâi. Nu mai umblau pe aiurea, cutreierând pădurile și munții, căci știau că nu aveau cum să câștige răbdarea și statornicia făcând aceasta.

Și mai ales că zice și la Pateric, că după cum „peștele nu poate să fie scos din apă și să trăiască mult, așa și monahul care iese din coliba lui, nu este chip a rămâne viu în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu.”

Toată truda lui și-o poate surpa într-o clipă dacă rămâne vreun timp fără de lucrarea cea lăuntrică. Și așa acest cuvios Meletie, a stat ani îndelungați în peștera sa și într-însa și-a văzut albirea pletelor și a bărbii.

El primea bune îndemnuri de la Cuviosul Neofit, ca unul ce isprăvise lucrarea pustiei și trecuse peste meșteșugirile vrăjmașilor; să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească; să-și păzească mintea sa întreagă și curată de toată împătimirea cea deșartă și de toată îngâmfarea; să nu poftească descoperiri și înștiințare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa, până la sfârșitul vieții, ca să nu dea crezare vedeniilor ce se vor întâmpla.

Și făcându-le pe acestea cu fapta, prin gândirea la Dumnezeu și prin desele rugăciuni s-a aprins cu focul dragostei către Dumnezeu, după cum stă scris: „Înfierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu.”

În toate duminicile, el cobora împreună cu părintele Neofit, la sihăstria pustnicilor Daniil și Misail, cea de la Turnu, pentru a se împărtăși cu Sfintele Taine. După ce se împărtășea, el își uda fața cu lacrimi, iar cu multe oftări și rugăciuni ale inimii le aducea tuturor celor care îl vedeau, umilință.

Și văzând urâtorul de bine, diavolul, osârdia cuviosului, se scârbea prea mult și se amăra. Deci se silea să-l prindă în cursă cu vreo cădere sufletească, dar ca un neputincios ce era, nu putea, pentru că toate patimile le biruise atletul lui Hristos.

Se mai sârguia neputinciosul să mai semene în mintea lui neghine, însă nimic nu rodea, căci pământul cuviosului era semănat numai cu cuvinte ale Mântuitorului, care crescuseră cu multă roadă și seceriș mult dădeau, întrucât el nu semănase deloc cu zgârcenie.

Iar tot dorul lui și-l îndreptase numai către Dumnezeu, Care i-a răsplătit cu bogate daruri. Că s-a făcut cu totul vas al alegerii, ca marele Pavel, având în sufletul său pe Hristos, viețuind și petrecând. Și nu mai trăia după trup, ci după duh, întru Hristos, și Hristos într-însul.

Cu truda lui „privea la cele dinainte, și uita pe cele dinapoi”, cum zice Apostolul. Iar nevoințele și faptele cele bune pe care le săvârșise, nu le socotea, ci se sârguia să săvârșească și altele mai multe.

Deci în fiecare zi se suia din putere în putere, punând suișuri sfințite în inima sa, totdeauna adăugând dorințe înalte și nevoințe peste nevoințe.

Și neputințele bătrâneții le răbda fericitul cu o desăvârșită mărime de suflet și cu mulțumire mare, ducând viață cu adevărat armonioasă și sfântă.

Pentru aceasta i-a și fost primită osteneala sa, Dumnezeu ascultând rugăciunile și cererile lui și săvârșindu-le în chip minunat.

Că datorită bătrâneții, cuviosul Meletie, nu mai putea să meargă la locul de unde își lua apa sa, și rămânând în această lipsă, și-a îndreptat căutarea către Atotputernicul Dumnezeu, cugetând în sine aceasta:

„Doamne, Tu ești Cel ce ai adunat în mări toate apele și râurile cu bună rânduială le-ai tocmit; Cel ce cu voia Ta faci să țâșnească izvoarele, ca să fie apă bună de băut, și mai pe urmă din ceruri faci norii să picure ploaie.”

Și, o minune! Un izvor de apă bună și rece a izvorât cu putere lângă peștera sa, așa voind Dumnezeu pentru robul Său. Care izvor se vede până astăzi și este cunoscut de toți cu numele de „izvorul Sfântului Meletie”.

De la acest izvor Mănăstirea Stânișoara își asigură necesarul de apă, fiind singura sursă pentru întreaga mănăstire.

De la minuni se și încredințează cuvioșii că vor intra în lăcașurile cele cerești și cu această nădejde și-a dat Cuviosul Meletie fericitul său suflet, cu sfârșit pașnic în mâinile lui Dumnezeu, neștiut de nimeni, decât de Cel care L-a primit pe el în sânurile Sale.

Și s-a numărat în ceruri împreună cu cei doriți de dânsul, Sfinții Cuvioși Pustnici Daniil, Misail și Neofit. Puțin timp trecând după adormirea Sfântului Meletie, au fost descoperite moaștele sale de călugării care mai pustniceau prin locurile acelea, și mulți dintre credincioșii care veneau la peștera Sfântului Neofit, urcau și treceau și pe la peștera Sfântului Meletie, aprinzând lumânări, rugându-se, închinându-se la sfintele moaște și bând din destul apă de la izvorul Sfântului Meletie.

Iar peștera nefiind nicidecum păzită, ci fiind deschisă tuturor, s-au luat din sfintele moaște mereu, de către credincioși și călugări mai evlavioși, dorind să aibă cu ei un așa de mare odor.

Încât trecând mulțimea anilor, nu a mai rămas nimic din sfintele moaște, poate așa vrând Dumnezeu, El fiind Cel care le poate descoperi pe toate la vremea rânduită.

Și nefiind văzut cu trupul, Sfântul Cuvios Meletie, cu duhul a intrat în moștenirea cea nestricăcioasă nestricată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru dânsul, lângă izvoarele vieții veșnice, cu care duh ocrotește Mănăstirea Stânișoara și pe toți închinătorii ei, făcând minuni cu cei ce vin la dânsul cu credință și îi cer ajutorul.

Iar ce plată au sfinții pustnici de la Dumnezeu, aflăm din viața Sfântului Onufrie cel Mare, când se face întrebare că „oare ar fi mai mari cei care petrec în pustie, decât cei din obște?”

Și se dă un răspuns ca acesta:

„aceia sunt mai mari decât noi, pentru că noi ne vedem unul pe altul, în toate zilele și săvârșim cu bucurie sobornicească cântarea bisericească;

iar de flămânzim găsim pâine gata, asemenea și de însetăm avem apă în destul;

dacă se întâmplă cuiva din noi a se îmbolnăvi, este mângâiat de ceilalți frați, deoarece toți viețuim de obște; ne ajutăm și slujim unul altuia pentru dragostea lui Dumnezeu.

Iar cei ce petrec în pustie sunt lipsiți de toate acestea; căci de se întâmplă vreunuia din ei vreo mâhnire, cine îl mângâie?

În boală, cine să-i ajute și să-i slujească?

Dacă i-ar veni asupra vreun război de la satana, unde va găsi vreun om care să-i schimbe gândul său, să-l sfătuiască, fiind numai el singur?

Acolo fără de asemănare mai mare îi este osteneala.

Pentru că cei ce intră în viața pustnicească slujesc mai mult lui Dumnezeu, se dau la mai mari posturi, foamea, setea, arșița de ziuă și răceala de noapte le rabdă cu vitejie.

Iar războaielor celor ce năvălesc de la vrăjmașul cel nevăzut se împotrivesc tare, se siluiesc în tot felul a-l birui și se sârguiesc a trece toată calea cea strâmtă și anevoioasă, care duce la Împărăția Cerurilor”.

Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574)

/0 Comentarii/în /de /6.063 vizite

Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574)

foto preluat de pe adevarul.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; enciclopediaromaniei.ro; www.ziare.com

 

Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574)

Bătălia de la Iezerul Cahulului a fost o confruntare între oastea domnitorului Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit (1572 – 1574), şi oastea otomano-tătară. Aceasta a avut loc în urma mazilirii domnului, la insistenţele domnului muntean, Alexandru II Mircea (1568 – 1577), pe lângă dregătorii otomani, pentru a-l numi în scaunul Moldovei pe fratele său, Petru Şchiopul (1574 – 1579, 1582 – 1591). Domnul de drept a fost mazilit. Bătălia s-a încheiat în favoarea turcilor, un mare aport la înfrângerea domnitorului l-au adus trădările din partea boierimii.

Ioan Vodă Viteazul, numit şi Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai tîrziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ştefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscandu-i marele merit de a se fi împotrivit turcilor şi afirmînd că era foarte îndrăzneţ şi viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldaţi şi de popor dar, din păcate, nu şi de boierime şi cler.

Pentru numeroşii boieri intriganţi, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veşnicele sforării şi comploturi ale dregătorilor nu erau uşor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii şi mai îndurător şi grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obţinuse tronul Moldovei în 1572 de la turci, cu ajutorul averii strînse în tinereţe, cînd făcuse negoţ cu pietre scumpe. În 1574, însă, cînd sultanul Selim Han Hazret Liry al II-lea a cerut domnului Moldovei să dubleze suma haraciului, Ion Vodă „cu boierii care-i avea tirani ca și dînsul” (Nicolae Costin), a convocat Divanul şi i-a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului.

Situaţia politică era de aşa natură, încît voievodul n-a putut găsi alţi aliaţi decît cazacii zaporojeni – o populaţie din zona Nistrului – care i-au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei şi cu armata sa de moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor.

Oastea moldoveană condusă de Ion Vodă  a înfrânt armatele otomano-muntene în Bătălia de la Jiliște şi i-a atacat pe otomanii din Brăila, Bugeac şi Tighina.

Nicolae Costin menționa: “Pe urmă Ion Vodă a stăpînit și cetatea Brăila, unde a tăiat turci de laolaltă (…) fără a lăsa un suflet viu dintr-înșii, apoi a mai luat de la turci Chilia și Akkermanul, arzîndu-le …”

După un şir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l-au înspăimîntat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuită din turci cărora li se adăugaseră tătari şi valahi. Aceştia din urmă doreau să-l înlăture pe Ioan Vodă pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru Șchiopul, frate cu domnitorul valah Alexandru al II-lea Mircea.

Victoriile obţinute într-un timp foarte scurt au creat nemulţumire la Constantinopol unde se făceau supoziţii în legătură cu această situaţie. Bănuielile planau asupra Poloniei, de pe teritoriul căreia veniseră cazacii şi scrisori de susţinere din partea unor nobili. De aceea, pentru a-l îndepărta a fost creată o coaliţie la începutul lunii iunie 1574.

Sultanul Selim al II-lea (1566 – 1574) trimite pe cel de-al treilea vizir Ahmed paşa şi pe beylebey-ul Rumeliei, Cighaleg Zadé Iusuf cu 7.000 de oameni şi oastea Rumeliei, care urma să se unească cu forţele muntene şi cele ale tătarilor din Crimeea, conduse de Adil Ghiray, să înlocuiască pe Ioan vodă cu Petru Şchiopul.

Pentru a-l prinde, oastea otomană a fost împărţită astfel: Ahmed paşa şi Iusuf paşa au pornit prin Dobrogea spre Moldova, sangeacbeii de Nicopole şi Vidin urmau să atace dinspre sud-vest, prin Ţara Românească, iar tătarii din est.

Ioan Vodă se instalase la Huşi, de unde putea veghea mai bine asupra graniţelor. Aflînd de venirea turcilor, domnitorul a decis să se apere pe rând. Împotriva oastei care venea dinspre Dunăre este trimisă cavaleria comandată de pârcălabul Sucevei, Ieremia Cernăuţeanul,  să-i împiedice pe turci să treacă Dunărea şi să-l ţină la curent cu evoluţia situaţiei.

Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de duşmani cu 30.000 de galbeni, l-a înşelat pe domnitor și i-a spus că ajunsese prea tîrziu pentru a-i opri pe turci şi că aceştia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare.  Pe baza acestor informaţii false, în lipsa altora mai exacte, Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor.

Vrand sa loveasca succesiv toate cele trei osti turcesti inainte sa se uneasca, Ioan al III-lea isi trimite iscoadele la cele mai importante puncte de trecere ale hotarului in Moldova. Primind de veste ca trupele Portii se pregateau sa treaca pe la vadul de Oblucita il trimite pe Ieremia Cernauteanul sa-i intarzie cat putea de mult pe turci, cat timp el se ocupa de tatarii care veneau din rasarit.

Dupa un numar de confruntari intre moldoveni si turci la Isaccea, Petre Schiopul cumpara cu 30.000 de galbeni loialitatea lui Ieremia Cernauteanul. El se retrage si ii lasa pe turci sa treaca in Moldova. Ieremia se intoarce intre timp la voievod si ii spune ca oastea turca nu depaseste 15.000 de oameni. Ioan al III-lea isi ia moldovenii si cazacii si ies in intampinare.

Otomanii dispuneau de circa 60.000 de oameni şi 120 de tunuri, în timp ce domnul Moldovei avea 30.000 de oşteni, „fără prostime şi adunătură ce era pre lângă Ion vodă”, împărţită în „30 de polcuri şi la tot polcul au dat câte o puşcă, era şi 80 de puşci huşniţe [tunuri de asediu]” (Grigore Ureche). În total oastea moldoveană avea 140 tunuri, din care 80 erau de mare calibru.

Dupa patru zile de mars ostile se aflau la circa 20 de kilometri una de cealalta, iar cazacii lui Sviercevski sunt trimisi in recunoastere. Ei iau prin suprindere o puternica avangarda turceasca pe care reusesc sa o distruga dupa lupte crancene. Sviercevski isi dadu seama ca Ieremia mintise si-l tradase pe voievod. O oaste atat de mica precum sustinuse Cernauteanul nu avea cum sa aiba o avangarda atat de numeroasa.

Numai ca Ioan al III-lea nu vru sa auda ca Ieremia Cernauteanul l-a putut trada. Era unul dintre cei mai de incredere oameni ai sai si cel care l-a pus in contact cu boierii nemultumiti de vechiul domnitor. Il linisteste pe Sviercevski si se pare ca i-ar fi spus capeteniei cazace ca nu era important numarul turcilor: “Ii vom socoti in lupta!”

Cazacii, conduşi de hatmanul Swierczowski, reuşesc să respingă avangarda coaliţiei, dar aceasta se repliază şi porneşte spre lacul Cahul, unde se găsea tabăra moldoveană.

Poate ar fi avut, totuşi, şanse să învingă, dacă n-ar fi survenit o a doua şi apoi o a treia trădare. În ajunul bătăliei, în seara de 9/10 iunie 1574, o parte dintre boieri, avîndu-i în frunte pe marii vornici Murgul şi Bilai, au trecut de partea turcilor

„o samă de boieri cei mari, anume vornicul Murgul cel mare şi Bilăi vornicul cel mare şi Slăvilă hatmanul, văzându atâta putére de oastea turcească ce venise cu Pătru vodă, temându-să ca să nu cază în preajma vrăjmaşului său, au părăsit pre Ion vodă şi au fugit la turci, de s-au închinat lui Pătru vodă”.

Bătălia s-a dat la Obluciţa, “lângă iezerul Cahulului”. Pe 10 iunie, „la baltă, la Cahul”, s-au întâlnit cele două oşti. Mai întâi, porneşte cavaleria moldoveană condusă de pârcălabul Ieremia care, în loc să atace, trece în tabăra duşmană. “Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pîrcălabul, plecă steagurile şi, punînd cuşmele în vîrful suliţelor şi săbiilor, trecu şi ea de partea duşmanului” .

Inainte de lupta voievodul se urca pe o culme sa vada oastea dusmana si isi dadu intr-adevar seama ca Ieremia il tradase. In fata lui erau 60.000 de turci care asteptau sa-l infrunte. El in schimb dispunea de peste 10.000 de calareti, 20.000 de pedestrasi, de cazacii lui Sviercevski si de 110 tunuri. O oaste de doua ori mai mica decat cea a Portii.

Voievodul a trimis dupa boierul tradator, numai ca “indata ce se dete semnalul de resbel, si turcii, asezati in cea mai buna ordine de bataie, sta gata de lupta, tradatorul Cernautianul, el cel dintai, a purces asupra turcilor.

Dar de abia se apropia de inamic si in loc sa inceapa bataia, el, asa precum era inteles cu turcii, a poruncit stegariului de a lasat steagul in gios si si-au luat palariile cu totii, ridicandu-le in sus in sulite si in sabii si plecand capetele la turci. Vazand turcii aceasta inchinare de buna voie, si-arunca sulitele in sus, poftindu-i sa treaca la sine. Iar oastea lui Iuon Voda, inspaimantata de aceasta fapta a Cernautianului, se retrase, alergand cu totii la Iuon si spuindu-i ca totul e pierdut.

Iuon insa, ca om cu inima mare ce era, de loc nu se turbura, ci-i invita pe toti sa nu-si piarda inima pentru Ieremia, ci sa plece indata cu totii asupra turcilor. Iar turcii, vazand turburarea cetelor romane, miscara asupra lor, puind in frunte pre insusi Cernautianul cu ai sai, manandu-i dennapoi ca pre niste vite, asupra ostii Domnului lor, batandu-i si ucigandu-i. Pre care vazandu-i Iuon Voda, cuprins de manie, porunci sa descarce tunurile intr-insii. Astfel perira tradatorii, si cati n-au pierit de focul lui Iuon Voda, ii ucidea turcii den urma, de nu putea acum strabate la oastea lui Iuon Voda, de trupurile lor cazute si de raul de sange ce curgea dintr-insii.

Intr-aceea cazacii, dupa datina lor, lovind pre turci din coaste, ii turburara foarte; de alta parte, venira romanii, care intrecu pe turci fara asemanare in trup si in inima, in arme si in vigoare si facandu-si drum prin turci, ii taia cu mare putere.”

Oastea moldoveană este lipsită astfel de cea mai importantă unitate a ei, menită să-l dezorganizeze pe duşman prin atacuri fulgerătoare, deschizând astfel drumul pedestrimii. După un atac al moldovenilor şi cazacilor, a urmat contraatacul otoman, despre care relatează Grigore Ureche astfel:

„Ci moldovénii aşa sta, cum s-ar fi gătit să moară au să izbândească. Şi multă moarte s-au făcut intre amândoao părţile, că nu era loc a călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Aşa mai apoi să bătiia de aproape, cât şi mâinile le obosisă şi armile scăpa. Acela praf să făcusă, cât nu sa cunoştiia care de care-i este, de săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să auziia dispre amândoao părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia în cine dau”.

Otomanii intra in bataia tunurilor moldovene si randurile le sunt nimicite. Luați prin surprindere de o ploaie de vară, moldovenii au rămas fără pulbere, tunurile neputând fi astfel folosite. In acelasi timp o trupa otomana ii ataca in flancul stang lasat descoperit de Ieremia, dar rezista.

Intra in lupta si tatarii, care lovesc tot pe flancul stang. Voda isi ia oastea si se napusteste cu ea peste pozitiile de artilerie inamice. Într-un ultim atac, Ioan vodă capturează 60 de tunuri, pe care le distruge, neputându-le transporta.

Lupta a fost cumplită, dupa trei ciocniri soldate cu numeroşi morţi în ambele tabere, la un atac al tătarilor, care nu interveniseră, până atunci, moldovenii se retrag pe un deal, în satul Roşcani, unde au fost înconjurati de turci.

Coplesit numeric, situatie ingreunata mai ales dupa tradarea lui Ieremia, care il lasase fara o treime din oaste, voievodul profita de ragazul oferit de aceasta mica victorie sa se dezlege de turci si sa se retraga la Roscani, unde pregateste ultima rezistenta.

Turcii nu ezita si dau foc asezarilor din imprejurimi ca ei sa nu scape in tihna noptii. De-a lungul intregii urmatoarei zile ei ataca, dar de fiecare data sunt respinsi cu pierderi grele. Spre frustrarea comandantilor turci, ostenii lor s-au dovedit neputinciosi in fata cazacilor lui Sviercevski, care in repetate randuri au lovit liniile inamice cu ferocitate.

La Roșcani după o lungă și eroică, dar și zadarnică rezistență, Ioan Vodă s-a predat, primind asigurări că oștenii săi vor fi, în schimb, cruțați. Atît Ahmed Paşa, comadantul oştii turceşti, cît şi Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruţa viaţa tuturor cazacilor şi moldovenilor.

Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Vodă a fost înjunghiat, apoi i s-a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăţi. Ostaşii care rămăseseră alături de el au fost măcelăriţi. Oștirea, care nu apucase să părăsească locul luptei, se întoarce atunci spre turci, și oștenii lui Ioan Vodă reîncep lupta pentru a răzbuna moartea mișelească a voievodului.

Luptele au tinut pana sambata si ar mai fi continuat, numai ca lipsa apei a fost cea care i-a doborat in cele din urma. Neintrezarind vreo alta solutie, Ioan al III-lea aranjeaza o intalnire cu Ahmed pasa, comandatul turc si cu Petru Schiopul. In urma discutiilor, s-a hotarat ca el sa se predea. In schimb, ostenii lui Ioan al III-lea erau lasati sa plece la casele lor, iar el urma sa fie dus in fata sultanului pentru a da socoteala pentru faptele sale si poate pentru a putea reintra in gratiile sale.

Dand aceasta veste oamenilor sai, multi au privit cu neincredere juramintele turcilor, dar erau nevoiti sa se supuna. Le multumeste pentru curajul aratat de ei si pentru loialitatea aratata, dar trebuiau sa se desparta.

Primii care pleaca sunt cazacii lui Sviercevski, urmati apoi de restul ostii moldovene. In urmataorea zi, pe 14 iunie 1574, el merge impreuna doar cu un slujitor in tabara inamica si se infatiseaza comandantului turc. Dar soarta ii era deja hotarata.

Capugibasa Cighaleg Zade Iusuf “uitandu-si de credinta data si intarita prin juramant militar, lua hangerul si-l taia in fata si in pantece. Vulnerat astfel, il apucara ianiciarii si pan a nu-si da inca sufletul, ii taiara capul, iar trupul il legara de picioarele a doua camile care, gonite intr-o parte si alta, il rupsera in bucati.

Capul il infipsera intr-o sulita lunga, trupul sfasiat si rupt in mici bucati, oasele le impartia intre sine, in sangele lui inca cald isi incrunta sabiele si-l da cailor sa bea, rugandu-se lui Dumnezeu ca sa le dea si lor inima ca a lui Iuon Voda si asemine maestrie de resbel.

Asa finit avu Iuon Voda, barbat memorabil, care fu omorat prin perfidia turcilor cu atata cruzime si faradelege, lasand intristarea si parerea de rau in inimile tuturor.”

Odata cu moartea voievodului si restul moldovenilor supravietuitori sunt macelariti. La auzul acestei vesti infioratore, cazacii se intorc degraba si se reped iarasi impotriva otomanilor, pentru a razbuna aceasta nemernica tradare. Pier unul dupa altul, ramanand la final in picioare numai 13 dintre ei.

Datorita maiestriei lor in lupta sunt dusi la Constantinopol si se incearca trecerea lor la mahomedanism. Numai ca turcii devin inca o data martorii indaratniciei legendare a cazacilor. Neavand ce sa faca cu ei, sultanul accepta sa fie rascumparati si sunt eliberati.

Dupa infrangerea lui Ioan al III-lea hoardele tataresti pustiiesc Moldova. Decenii la rand cronicarii moldoveni si de prin aiurea isi vor aminti devastarile la care au fost supusi moldovenii. Petru Schiopul se instapaneste in sfarsit pe scaunul domnesc, dar nu era nimic mai mult decat un voievod al pustiului.

 

cititi si:
- Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574) domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574
- Bătălia de la Jiliște (24 aprilie 1574)

Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514)

/0 Comentarii/în /de /8.210 vizite

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514) a fost una dintre cele mai mari răscoale din istoria teritoriului de azi al României. Datorită amplorii, a programului şi a consecinţelor sale, răscoala este considerată a fi fost un adevărat război ţărănesc. Se încadrează în frământările şi răscoalele ţărăneşti europene, cu aceleaşi caracteristici antifeudale, dar cu un program influenţat de situaţia locală.

 

Cauze

După răscoala ţărănească din 1437 – Răscoala de la Bobâlna (1437-1438), nobilimea victorioasă a continuat procesul de feudalizare. Cauzele răscoalei rezultă din împotrivirea ţăranilor faţă de tendinţele de îmbogăţire accentuată a nobilimii prin creşterea obligaţiilor la prestaţiile în muncă şi dările în produse şi bani.

Datorită dezvoltării circulaţiei mărfurilor şi a economiei monetare, nobilul sporeşte îndatoririle feudale obligând iobagii la mai multe sarcini şi dări. Nobilimea a lezat totodată şi drepturi ale ţărănimii libere şi s-a opus dreptului de strămutare a ţărănimii iobage.

La începutul secolului al XVI-lea, în plină epocă de expansiune teritorială accelerată a Imperiului Otoman, creşte nemulţumirea ţăranilor faţă de opresiunea feudală. Ţărănimii i se alătură plebea din oraşe, nemulţumită de exploatarea la care este supusă de patriciat. Li se alătură şi lucrătorii de la minele de sare.

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie - 15 iulie 1514) - Pictură de Gyula Derkovits - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514) – Pictură de Gyula Derkovits – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Începutul răscoalei

Răscoala izbucneşte ca urmare a unui pretext, oferit de recrutarea pentru o cruciadă antiotomană de la începutul anului 1514, în curs de organizare în baza unui apel făcut de Papa Leon al X-lea. Datorită promisiunilor de eliberare de iobăgie a ţăranilor participanţi la cruciadă, în tabăra de la Buda se adună zeci de mii de ţărani sub conducerea unor oameni care ulterior devin conducătorii răscoalei antifeudale. Printre ei se află şi micul nobil secui Gheorghe Doja (György Dózsa) cu fratele său Grigore Doja (Gergely Dózsa) şi Laurenţiu Meszaroş (Lörinc Mészáros).

În faţa acestei situaţii, nobilii se opun plecării masive a ţăranilor de pe domeniile lor şi au stârnit nemulţumirea ţărănimii prin măsuri restrictive şi opresive. Din această cauză ţărănimea adunată la Buda refuză să plece în cruciada contra turcilor şi se răscoală.

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie - 15 iulie 1514) - Pictură de Gyula Derkovits - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514) - Pictură de Gyula Derkovits – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Desfăşurare. Programul răscoalei

Ţăranii, împărţiţi în mai multe cete, se răspândesc în câteva direcţii. La Ţegled (Cegléd) fac popas, se organizează şi îşi finalizează platforma-program. Ţăranii îşi exprimă nemulţumirea împotriva asupririi feudale, Doja cerându-le să distrugă nobilimea blestemată şi necredincioasă. Ei se răscoală împotriva dijmei, a robotei şi a tuturor sarcinilor feudale. Programul răscoalei cuprindea ideea recuceririi cu armele a libertăţilor desfiinţate de nobilime.

Oastea ţărănească condusă de Laurenţiu Meszaroş înaintează în Transilvania de nord, cea condusă de Grigore Doja în sud, iar grupul principal de oaste, condus de Gheorghe Doja, înaintează pe valea Crişului Alb. În regiunea Aradului i se alătură ţărani români şi maghiari.

Principala direcţie a răsculaţilor au fost Timişoara şi Cenadul, localităţile de reşedinţă ale episcopului Nicolae Csáki (Nicolaus de Csák), principalul adversar al înarmării ţăranilor în vederea cruciadei.[1] Oastea cucereşte târguri şi cetăţi de pe Mureş.

Se alătură şi lucrătorii de la ocnele de sare, orăşenimea şi mica nobilime. Răscoala atinge apogeul cuprinzând tot teritoriul. Înăbuşirea ei a fost înlesnită însă de dispersarea oştilor răsculaţilor. Pe toiul răscoalei s-au mai afirmat ca puternici adversari ai răsculaţilor voievodul transilvan Ioan Zapolya, episcopul romano-catolic al Transilvaniei Francisc Várday (Ferenc Várday) şi juristul István Werbőczy.

Armatele ţărăneşti sub comanda lui Gheorghe Doja au fost iniţial victorioase la Cenad şi Nădlac, unde răsculaţii l-au capturat pe episcopul Csáki şi l-au ucis. Şpanul (sau işpanul, jupanul) Báthory a reuşit să fugă şi să-l cheme în ajutor pe voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya.

A urmat atacul nereuşit din 15 iulie 1514 al armatei ţărăneşti asupra Cetăţii Timişoara, unde se refugiase marea nobilime, şi apoi, la porunca lui Ioan Zápolya, Gheorghe Doja a fost prins, torturat în mod barbar şi executat prin aşezare pe un „tron” încins în foc (20 iulie 1514). Un rol important în ultima fază a răscoalei l-a jucat intervenţia armatei regale ungare contra ţăranilor.

Execuţia lui Gheorghe Doja - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Execuţia lui Gheorghe Doja – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmări

Dieta din 1514, chemată să hotărască apărarea antiotomană, se ocupă de răscoală. Din cele 71 de articole promulgate, doar două prevedeau apărarea împotriva pericolului otoman. Aceste legiuiri, codificate de Ştefan Werbőczy în lucrarea sa Tripartitum din 1517, aveau un profund caracter antiţărănesc.

Sarcinile feudale sunt riguros formulate, prin autoritatea statului. Din această cauză, Ungaria, mult slăbită de răscoală a suferit în 1526 o înfrângere zdrobitoare în faţa turcilor în bătălia de la Mohács, după care a urmat o perioadă de 160 de ani de ocupaţie turcească într-o mare parte a teritoriului Ungariei.

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599)

/0 Comentarii/în /de /6.816 vizite

Mihai Viteazul si capul lui Bathory – pictura de Theodor Aman

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599)

Bătălia de la Șelimbăr (germană Schellenberg) a avut loc pe 18 octombrie (s.v) / 28 octombrie (s.n) 1599 și s-a dat între oastea Țării Românești condusă de Mihai Viteazul și oastea Transilvaniei condusă de cardinalul Andrei Báthory. Bătălia s-a terminat cu victoria clară a armatei condusă de Mihai Viteazul care și-a deschis astfel drumul spre cetatea Alba Iulia, unde a înfăptuit prima unire a Transilvaniei cu Țara Românească.

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea - portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea – portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 - cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Situația premergătoare

Chiar dacă alianța (din 27 mai 1595) a voievodului Mihai cu Sigismund Báthory era clară, acesta din urmă dăruindu-i la 6 ianuarie 1597 castelul și domeniul Buia, format din 14 comune, toate în județul Sibiu, domeniul Sona din județul Alba și dreptul de a construi în Bălgrad (Alba Iulia), lângă cetate, o mânăstire, care a și fost ridicată în acel an, relațiile dintre cei doi s-au deteriorat de-a lungul timpului.

Sigismund Báthory (în maghiară Báthory Zsigmond) (n. 1572 sau 1573 - d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai. A realizat prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească şi cu Moldova, aşa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaş. La aceeaşi Dietă Naţională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiţi din Ardeal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sigismund Báthory (în maghiară Báthory Zsigmond) (n. 1572 sau 1573 – d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai. A realizat prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească şi cu Moldova, aşa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaş. La aceeaşi Dietă Naţională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiţi din Ardeal - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În 1597 se produseseră schimbări însemnate în Transilvania. Sigismund Báthory i-a făcut o vizită împăratului Rudolf al II-lea la Praga. A fost încheiat un tratat bilateral, în baza căruia Báthory ceda imperiului Transilvania în schimbul ducatelor Oppeln (Opole) și Ratibor (Racibórz) din Silezia. Schimbul dădea posibilitate Austriei să-și extindă influența asupra creștinilor din Imperiul Otoman.

Situația l-a determinat pe Mihai Viteazul să reflecteze asupra alianței cu Báthory și să decidă încheierea la rândul său a unui tratat mai favorabil cu împăratul Germaniei, la 9 iunie 1598 la Mănăstirea Dealu. Preambulul tratatului prevedea că Mihai recunoștea suzeranitatea Habsburgilor asupra Țării Românești, împăratul obligându-se să țină pe socoteala sa 5000 de mercenari pe lângă Mihai, voievodul rămânând domn pe viață și cu drept ereditar în familia lui.

Obiceiurile și autonomia țării urmau să rămână intacte, neschimbate, nu se prevedea plata vreunui tribut, iar solii români urmau să fie primiți la curtea imperială cu toate onorurile. Sigismund Báthory, fire schimbătoare și indecisă, și-a dat seama că ducatele sileziene nu făceau cât Transilvania și, în august 1598, s-a reîntors la vechea lui stăpânire, după care i-a expulzat pe reprezentanții împăratului Rudolf.

Revenit în Ardeal, Sigismund Báthory l-a chemat din Polonia pe vărul său Andrei Báthory, care era cardinal. I-a cedat acestuia tronul principatului Transilvania, iar Dieta Transilvaniei l-a recunoscut pe cardinal în aprilie 1599 ca principe.

Andrei Báthory (n. 1563, Șimleu Silvaniei – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic) a fost din 1589 arhiepiscop de Varmia, apoi, în anul 1599, principe al Transilvaniei și suzeran al Țării Românești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Andrei Báthory (n. 1563, Șimleu Silvaniei – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic) a fost din 1589 arhiepiscop de Varmia, apoi, în anul 1599, principe al Transilvaniei și suzeran al Țării Românești - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia

Schimbarea lui Sigismund Báthory era cu totul defavorabilă lui Mihai, Andrei Báthory fiind inamicul lui Rudolf al II-lea, împăratul nemaiavând drepturi în Transilvania. Luându-și măsuri de siguranță spre Dunăre și Moldova, Mihai a început înaintarea spre Transilvania. În câteva zile, Mihai obținu sprijinul sașilor brașoveni.

A continuat marșul din Prejmer, prin Codlea, Făgăraș și satele din Țara Făgărașului, ajungând la Tălmaciu la 15/25 octombrie. Armata sa, întregită cu grupul secundar condus de Radu Buzescu și Banul Udrea, înainta spre Sibiu, așezându-și tabăra la Veștem în ziua de 16/26 octombrie. Sperând tergiversarea bătăliei, pentru a primi întăriri, cardinalul Báthory își stabili tabăra la nord de cetatea Sibiului, pe malul stâng al Cibinului. La 18/28 octombrie, dimineața, Mihai Viteazul înainta spre Sibiu.

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu - foto preluat de pe - ro.wikipedia.org

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu – foto preluat de pe – ro.wikipedia.org

Andrei Báthory, depășit și luat prin surprindere de pregătirile militare ale lui Mihai, fu nevoit să-și dispună oastea (circa 16000 de oameni) într-un loc defavorabil, între zonele Lazarett și Exerzierplatz, având în spate bălțile Cibinului, folosite la apărarea cetății Sibiului, pe laturile de sud și est.

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) - Parte a Războiului cel Lung - Prima fază a bătăliei: - rosu - Forțele conduse de Mihai Viteazul - albastru - Forțele conduse de Andrei Báthory - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) – Parte a Războiului cel Lung – Prima fază a bătăliei:
- rosu – Forțele conduse de Mihai Viteazul
- albastru – Forțele conduse de Andrei Báthory – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia începu la ora nouă cu un schimb intens de focuri de artilerie. Cele 18 tunuri ale lui Mihai, deși amplasate dominant, au avut inițial un tir greșit. Artileria cardinalului, superioară numeric (circa 40-50 de tunuri) a ripostat foarte puternic. În finalul pregătirii artileriei, un nobil de origine română, Daniel Zalaschi, trecu de partea armatei lui Mihai, făcându-i cunoscută poziția dispozitivului inamic.

Atacul l-a dat Mihai Viteazul pe flancul stâng, grupul de oaste al lui Baba Novac încercând să scindeze oastea cardinalului. În ciocnire căzu Ștefan Lazăr, comandantul flancului cardinalului. Gáspár Kornis, comandantul locotenent al oștii cardinalului reuși să-l respingă pe Baba Novac. Mihai reluă atacul cu partea centrală a oștirii sale, formată din mercenari unguri și secui de sub comanda lui Gheorghe Makó.

Aceștia pătrunseră în dispozitivul inamic, lărgind flancurile spărturii și acționând atât în sprijinul lui Baba Novac, cât și împotriva lui Moise Székely, reușind să respingă dreapta și centrul oștirii transilvănene. Profitând de succes, voievodul român își întări trupele din centru cu escadroane de sârbi, cazaci și moldoveni și l-a angajat în bătălie și pe aga Lecca. Linia întâi a lui Gáspár Komis fu străpunsă, soarta bătăliei înclinându-se de partea lui Mihai Viteazul.

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) - Parte a Războiului cel Lung - A doua fază a bătăliei: - rosu - Forțele conduse de Mihai Viteazul - albastru - Forțele conduse de Andrei Báthory - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) – Parte a Războiului cel Lung – A doua fază a bătăliei:
- rosu – Forțele conduse de Mihai Viteazul
- albastru – Forțele conduse de Andrei Báthory – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În jurul orei 15, armata principelui cardinal Andrei Báthory, rămasă fără comandant și atacată din flanc, s-a dezorganizat și a intrat în derută. Dezastrul fu aproape total. Apărătorii sași ai cetății Sibiu urmărind cu atenție, de pe creneluri, desfășurarea bătăliei, au salvat 350 de ostași sași care făceau parte din oastea cardinalului, trăgându-i cu funiile, peste ziduri, în interiorul cetății.

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) - Parte a Războiului cel Lung - A treia fază a bătăliei: - rosu - Forțele conduse de Mihai Viteazul - albastru - Forțele conduse de Andrei Báthory - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) – Parte a Războiului cel Lung – A treia fază a bătăliei:
- rosu – Forțele conduse de Mihai Viteazul
- albastru – Forțele conduse de Andrei Báthory – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmări

Bilanțul bătăliei a fost impresionant: din rândurile oștirii transilvănene au căzut peste 3000 de oameni, alții 1000 fiind răniți și prizonieri. Pierderile armatei lui Mihai Viteazul au fost de asemenea mari, trupurile celor căzuți, din ambele tabere, fiind adunate de locuitorii Sibiului și depuse într-o groapă comună. Locul înhumării se cheamă și astăzi „Movila lui Mihai”.

Seara, Mihai Viteazul a ordonat urmărirea pâlcurilor de soldați, pentru a-i împiedica să se regrupeze și să creeze probleme. Cardinalul Báthory fugi cu destinația Moldova, însă pe drum, în munți, a fost capturat de secui, care l-au decapitat la 31 octombrie. Capul cardinalului i-a fost dus lui Mihai Viteazul.

După bătălia de la Șelimbăr, prin toate localitățile sibiene, prin care a trecut domnitorul român în drumul său spre Alba Iulia, populația l-a primit cu entuziasm.

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) - foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) – foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org

 

Troița din lemn

În cinstea victoriei de la Șelimbăr s-a ridicat în anul 1925 o troiță din lemn pe acest câmp de luptă, la „Movila lui Mihai”. Ulterior, în anul 1988 troița din lemn a fost refăcută de Ioan Cozma mai impunătoare, fiind vizibilă de la mare distanță. Troița poate fi observată pe partea stângă a DN1 (E68), la intrarea în orașul Sibiu.

Câmpul de luptă din dreptul Șelimbărului. Se poate observa troița din lemn în centru. Vedere dinspre Sibiu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Câmpul de luptă din dreptul Șelimbărului. Se poate observa troița din lemn în centru. Vedere dinspre Sibiu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Bătălia de la Șelimbăr si pe en.wikipedia.org/wiki

Bătălia de la Obertyn (22 august 1531)

/0 Comentarii/în /de /3.911 vizite

Bătălia de la Obertyn (22 august 1531) – Harta bătăliei

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Obertyn (22 august 1531)

Bătălia de la Obertyn (sau Obertin) dintre Petru Rareş şi hatmanul Jan Tarnowski (Ioan Tarnovschi) a avut loc pe 22 august 1531, după ce Petru Rareş invadase Pocuţia în 1530. Aceasta s-a soldat cu înfrângerea trupelor moldovene şi recucerirea Pocuţiei de către polonezi.

Petru Rareş (n. 1483 - d. 3 septembrie 1546, Suceava) a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 şi 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 şi 3 septembrie 1546. A fost fiul natural al lui Ştefan cel Mare cu o anume Răreşoaia, a cărei existenţă nu e documentată istoric. A urmat în linii mari politica internă şi externă stabilită de tatăl său, având şi o parte din calităţile acestuia - ambiţia, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic - dar, fire mai aventuroasă, a făcut şi erori, mai ales în politica externă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru Rareş (n. 1483 – d. 3 septembrie 1546, Suceava) a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 şi 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 şi 3 septembrie 1546. A fost fiul natural al lui Ştefan cel Mare cu o anume Răreşoaia, a cărei existenţă nu e documentată istoric. A urmat în linii mari politica internă şi externă stabilită de tatăl său, având şi o parte din calităţile acestuia – ambiţia, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic – dar, fire mai aventuroasă, a făcut şi erori, mai ales în politica externă - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Context

În 1490, Ștefan cel Mare a cucerit Pocuția, detașând-o de regatul polonez. El a încercat să obțină recunoașterea unor țări că Pocuția este a Moldovei și a fost susținut de Regatul Ungariei. După moartea lui Ștefan, teritoriul a fost luat înapoi de către polonezi. Între 1529 și 1530, moldovenii au început o campanie în Pocuția. Din moment ce Moldova era un stat vasal Porții otomane, regele polonez Sigismund I a trimis o scrisoare sultanului Suliman Magnificul în care-l întreba care este părerea sa cu privire la acest conflict. Sultanul a răspuns că polonezii pot să se lupte în Pocuția pentru a rezolva acest litigiu, dar nu au voie să pună piciorul pe pământul Moldovei, pentru că acest lucru va fi considerat ca o declarație de război împotriva turcilor. Această restricție a fost dezavantajoasă pentru polonezi, în principal din cauză unei mai mari mobilități a trupelor din Moldova, care erau mai ales unități de cavalerie.

Bătălia de la Obertyn (22 august 1531) - Modovian army Polski Kronika from 1564 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Obertyn (22 august 1531) – Modovian army Polski Kronika from 1564 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Desfășurare

Polonezii l-au pus pe Hatmanul Coroanei pentru Recrutarea Oștenilor, Jan Tarnowski, să conducă armata, în timp ce Parlamentul polonez a votat creșterea impozitelor plătite de iobagii polonezi, cu scopul de a avea suficiente fonduri pentru a recruta soldați mercenari. Tarnowski a primit sub comnadă o armată formată din 4800 de cavaleriști, 1200 de infanteriști, 12 tunuri și un vagon de tren Tabor de dimensiuni necunoscute. El a ales orașul Obertyn, la nord de râul Nistru, ca centrul său de operații.

Jan Amor Tarnowski (1488 – 16 May 1561) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Jan Amor Tarnowski (1488 – 16 May 1561) - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Între 3 și 5 iunie, Tarnowski a trimis 1000 de călăreți pentru a-i hărțui și a-i alunga pe moldovenii din regiune și apoi s-au întors repede înapoi la Obertyn. El a lăsat 100 de unități de infanterie pentru a apăra orașul Gwoździec (acum cunoscut ca Hvizdets), situat la câțiva kilometri sud de Obertyn. Între 6 iunie și 18 iulie, Petru Rareș a trimis drept răspuns 6000 de unități de cavalerie împotriva cetății Gwoździec și a început să asedieze orașul. Armata poloneză principală s-a mutat de la Obertyn la Gwoździec și a intrat în luptă cu moldovenii care au s-au retras. Între 18 – 21 iulie, moldovenii au avansat cu 20.000 de unități de cavalerie, 50 tunuri și câteva trupe de infanterie împotriva unei armate de 6000 de polonezi bine echipați care tocmai se regrupaseră (inclusiv celebrele “aripi” ale husarilor care au jucat un rol decisiv în victoria poloneză). Tarnowski și-a lăsat infanteria în Gwoździec și a făcut o retragere defensivă într-o pădure la nord de Obertyn, unde și-a fortificat armata în vagoane Tabor. Artileria a fost așezată în trei colțuri ale taberei și o parte din infanterie a fost plasată în vagoane. Celelalte trupe ale sale, împreună cu cavaleria, le-a desfășurat în mijlocul taberei.

Pe 22 august, Rareș a trimis cavaleria ușoară pentru a ataca vagoanele Tabor în pădure, dar ea a fost respinsă de către infanteria poloneză. Apoi tunurile moldovenilor au inceput să tragă în ele, dar fără prea mare succes. În schimb, artileria poloneză a provocat mari daune tunurilor moldovenești. O treime din cavaleria poloneză a lansat apoi mai multe atacuri încununate de succes asupra flancului stâng al moldovenilor, forțându-l pe Rareș să trimită întăriri. Cu toate acestea, Rareș a lăsat câteva trupe de infanterie pentru a-și apăra flancul său drept și pentru a proteja drumul spre Obertyn, în caz că era nevoie să se retragă. Restul cavaleriei poloneze a atacat flancul drept al moldovenilor, dar trupele au suferit pierderi din cauza artileriei moldovenești. Un ultim atac polonez a răvășit întreaga armată moldovenească. Moldovenii au pierdut aproximativ 7.000 de unități de cavalerie, 1.000 de oameni au căzut prizonieri, toate tunurile au căzut în mâna dușmanilor, în timp ce polonezii au pierdut doar 256 de oameni.

 

Urmări

Sultanul l-a îndepărtat din funcție pe Rareș , cu explicația că „el l-a deranjat pe cel mai bun prieten al Porții, pe regele Poloniei”. Moldovenii au mai făcut o altă încercare nereușită de a recuceri Pocuția în 1538.

 

cititi mai mult despre Bătălia de la Obertyn (22 august 1531) si pe: enciclopediaromaniei.ro; en.wikipedia.org

Bătălia de la Jiliște (24 aprilie 1574)

/0 Comentarii/în , /de /5.909 vizite

Ioan Vodă cel Viteaz (alternativ Ioan Vodă cel Cumplit sau Ioan Vodă Armeanul; n. 1521 – d. 1574) a fost domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574. Era fiul lui Ștefăniță cu armeanca Serpega. După domnia sa, în Moldova a fost introdusă instituția mucarerului
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Jiliște a avut loc la 24 aprilie 1574, între oastea domnitorului Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit, și armata pretendentului la tron, Petru Șchiopul, susținut de fratele său, domnul muntean, Alexandru al II-lea Mircea, precum și de trupele otomane.

 

Context

Intrigile domnului Munteniei Alexandru al II-lea la Poartă, care urmărea înscăunarea pe tronul Moldovei a fratelui său, Petru Șchiopul, susținute cu daruri bogate (100.000 galbeni) marelui vizir Mehmed Sokollu au înrăutățit relațiile sultanului Selim al II-lea cu Ioan-Vodă al Moldovei. Sultanul cere principelui Transilvaniei și pașei de Buda să împiedice refugierea domnului Moldovei pe teritoriul lor și pregătește schimbarea chiar și forțată a domniei în Moldova.

Petru al VI-lea Șchiopul (n. 1537 - d. 1 iulie 1594) a fost un domn al Moldovei. A domnit de patru ori, un "record" ne-egalat ulterior în istoria Principatelor Române. Cele patru domnii, documentate la zi, lună și an au durat conform datelor de mai jos. Prima domnie - 11 iunie 1574 - 18 noiembrie 1577; A doua domnie - 31 decembrie 1577 - 9 februarie 1578; A treia domnie - 13 martie 1578 - 2 decembrie 1579 și A patra domnie - 17 octombrie 1582 - 9 august/19 august 1591 - in imagine, Petru Șchiopul și fiul său - foto: ro.wikipedia.org

Petru Șchiopul* și fiul său – foto: ro.wikipedia.org

Grigore Ureche, consemna:

Domnul, văzând primejdia, strângându țara, cere tuturor să-l ajute în greaua încercare. Toț cei prezențî cu glas mare strigară că lângă dânsul vor pieri.

Astfel, Ioan vodă a reușit să strângă o „armată mare de băștinași și locuitori ai granițelor care vin din toate părțile” (raportul trimisului austriac la Poartă): 20.000 de pedestrași (formați din răzeși, stăpâni de ocini), 10.000 de călăreți (steagurile de curteni și boierești), la care se adaugă cei 1.200 de cazaci, conduși de hatmanul Sverceavski.

Ioan-Vodă cel Cumplit al Moldovei, nu ascultă se sfatul boierilor şi se pregăteşte de luptă cu turcii. Domnitorul moldav cere ajutorul regelui Uniunii polono-lituaniene, Henric de Valois (1573-1574) şi viitorului rege Henric al III-lea al Franţei (1574-1589) dar este refuzat de ambii. Singurul sprijin Ioan-Vodă l-a obţinut din partea a 1 200 de cazaci polonezi, conduşi de hatmanul Sviercevski.

Alexandru al II-lea Mircea, poreclit Oaie Seacă, a fost Domn al Țării Românești între iunie 1568 - aprilie 1577, cu o scurtă întrerupere în primăvara lui 1574). Este fiul lui Mircea al III-lea și nepot al voievodului Mihnea cel Rău, așa cum apare în tabloul de familie din documentul de danie pentru Mănăstirea Sinai: [...] Io Alexandru voevod și pe bunicul domniei mele Io Mihnea voevod și pe părintele domniei mele Io Mircea voevod și maica din inimă a domniei mele, doamna Despina și pe frații din inimă ai domniei mele, Io Mihnea voevod și Io Vladul voevod și Io Miloș voevod și Io Petru voevod și Io Mihnea voevod și pe fiul din inimă al domniei mele Io Mihnea voevod [...] - in imagine, Alexandru al II-lea într-un Evangheliar al mănăstirii Sucevița - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru al II-lea** într-un Evangheliar al mănăstirii Sucevița – foto: ro.wikipedia.org

Desfășurare

Domnul Moldovei dispunea de 20 000 pe pedestraşi, 10 000 de călăraşi (călăreţi) şi de 110 guri de foc, din care 80 tunuri de mare calibru. Gruparea turcă era formată din 40 000 – 50 000 otomani ai beiului de Silistra şi din ostaşi din Muntenia. Armata a urmat cursul Bucureşti – Rîmnicu-Sărat – Milcov (hotarul cu Moldova) şi şi-a instalat tabăra la Focşani, pe malul Rîmnei, afluent al Putnei, lîngă Jilişte.

Ioan Vodă a înaintat pe direcția Iași – Vaslui – Bârlad – Tecuci – Focșani. Avangarda oștii sale în frunte cu vornicul Țării de Jos, Dumbravă și a lui Svîrhovskîi, cam 5–6.000 călăreți, a învins în seara zilei de 23 aprilie „straja” munteană, lîngă tabăra otomană. Ioan-Vodă atacă masiv în dimineața zilei de 24 aprilie, iar surprindere atacului fiind atît de mare încăt a urmat un mare măcel.

Avangarda oştii sale în frunte cu vornicul Ţării de Jos, Dumbravă şi a lui Sviercevski, cam 5 000 -6 000 călăreţi, a biruit în seara zilei de 23 aprilie 1574 straja munteană, lîngă tabăra otomană. Ioan-Vodă atacă masiv în dimineaţa zilei de 24 aprilie, iar surprindere atacului fiind atît de mare încăt a urmat un mare măcel. Domnul Munteniei Alexandru II-lea era să-şi piardă capul, iar fratele său Petru Şchiopul, s-a refugiat în cetatea otomană a Brăilei.

Selim al II-lea (n. 28 mai 1524 – d. 12 decembrie, 1574) a fost sultanul Imperiului Otoman între anii 1566-1574. A fost cel de-al unsprezecelea sultan al Imperiului Otoman. Părinții săi erau Soliman I și sultana Hürrem, aceasta nefiind de origine turcă ci provenind din sudul Ucrainei - foto: ro.wikipedia.org

Selim al II-lea (1524 –1574) – foto: ro.wikipedia.org

Urmări

Cei doi frați au scăpat cu greu, domnul muntean s-a retras la Târgul de Floci, iar Petru la Brăila, așteptând întăriri. Un corp de oaste, condus de vornicul Dumbravă, înaintează spre București, unde-l instalează pe fiul lui Pătrașcu cel Bun, Vintilă Vodă, dar după 4 zile acesta a fost surprins de ostaşii lui Alexandru şi decapitat. Ioan vodă asediază Brăila, cucerind orașul, dar fără cetate.

O oaste otomană, venită să restabilească situația, este nimicită în Bugeac, orașul Tighina este ars și o altă oaste otomano – tătară este zdrobită la răsărit de Nistru. Această îndrăzneală a domnului mazilit întrece orice măsură, de aceea turcii urmau să vină cu noi întăriri de peste 60 000 de oameni. Conducătorii otomani din zonă inițiază o expediție de pedepsire a acestuia, încheiată tragic pentru Domnul Moldovei în Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574).

Vlad Vintilă (domn al Țării Românești între septembrie 1532 - septembrie 1534; noiembrie 1534 - iunie 1535) apare ca fiul lui Radu cel Mare, documentele semnându-le ca „[...]Vlad voievod fiul marelui Radu voievod[...]“, însă, istoriografia modernă inclină a-l considera ca fiul lui Radu (Dragomir) fiul lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț), pretendentul care s-a ridicat domn la moartea lui Neagoe Basarab împotriva lui Teodosie. În sprijinul acestei afirmații vin dovezile referitoare la baștina lui cât și la partida boierească ce o reprezenta - in imagine, Vlad Vintilă şi fiul său - foto - ro.wikipedia.org

Vlad Vintilă**** şi fiul său – foto – ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Bătălia de la Jiliște si pe: enciclopediaromaniei.ro; www.moldovenii.md
cititi si;
- Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574) domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574;
- Bătălia de la Iezerul Cahulului (10 iunie 1574)

 

* Petru al VI-lea Șchiopul (n. 1537 – d. 1 iulie 1594) a fost un domn al Moldovei. A domnit de patru ori, un “record” ne-egalat ulterior în istoria Principatelor Române.
Cele patru domnii, documentate la zi, lună și an au durat conform datelor de mai jos.
Prima domnie – 11 iunie 1574 – 18 noiembrie 1577;
A doua domnie – 31 decembrie 1577 – 9 februarie 1578;
A treia domnie – 13 martie 1578 – 2 decembrie 1579 și
A patra domnie – 17 octombrie 1582 – 9 august/19 august 1591

** Alexandru al II-lea Mircea, poreclit Oaie Seacă, a fost Domn al Țării Românești între iunie 1568 – aprilie 1577, cu o scurtă întrerupere în primăvara lui 1574). Este fiul lui Mircea al III-lea și nepot al voievodului Mihnea cel Rău, așa cum apare în tabloul de familie din documentul de danie pentru Mănăstirea Sinai: [...] Io Alexandru voevod și pe bunicul domniei mele Io Mihnea voevod și pe părintele domniei mele Io Mircea voevod și maica din inimă a domniei mele, doamna Despina și pe frații din inimă ai domniei mele, Io Mihnea voevod și Io Vladul voevod și Io Miloș voevod și Io Petru voevod și Io Mihnea voevod și pe fiul din inimă al domniei mele Io Mihnea voevod [...]

*** Selim al II-lea (n. 28 mai 1524 – d. 12 decembrie, 1574) a fost sultanul Imperiului Otoman între anii 1566-1574. A fost cel de-al unsprezecelea sultan al Imperiului Otoman. Părinții săi erau Soliman I și sultana Hürrem, aceasta nefiind de origine turcă ci provenind din sudul Ucrainei.

**** Vlad Vintilă (domn al Țării Românești între septembrie 1532 – septembrie 1534; noiembrie 1534 – iunie 1535) apare ca fiul lui Radu cel Mare, documentele semnându-le ca „[...]Vlad voievod fiul marelui Radu voievod[...]“, însă, istoriografia modernă inclină a-l considera ca fiul lui Radu (Dragomir) fiul lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț), pretendentul care s-a ridicat domn la moartea lui Neagoe Basarab împotriva lui Teodosie. În sprijinul acestei afirmații vin dovezile referitoare la baștina lui cât și la partida boierească ce o reprezenta.

 

 

Dieta de la Worms (28 ianuarie – 25 mai 1521)

/0 Comentarii/în /de /4.263 vizite

Dieta de la Worms (28 ianuarie – 25 mai 1521) – Luther at the diet of Worms, by von Werner, 1877

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dieta de la Worms din 1521 a fost o dietă a Sfântului Imperiu Roman, ce a avut loc în orașul Worms din Germania de astăzi, rămas în istorie pentru edictul de la Worms (Wormser Edikt), referitor la Martin Luther și la efectele Reformei Protestante. S-a ținut între 28 ianuarie și 25 mai 1521, sub conducerea împăratului Carol al V-lea.

Carol al V-lea (n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Carol al V-lea (n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Context

Cu un an în urmă, în 1520, Papa Leon al X-lea a emis bula papală Exsurge Domine („Ridică-Te, Doamne”), în care sublinia ceea ce considera a fi 41 de greșeli găsite în cele 95 de teze ale lui Martin Luther și în alte scrieri scrise de el sau în legătură cu el. Luther a fost convocat de împărat. Prințul Frederick al III-lea, Elector de Saxonia a obținut un acord, prin care lui Luther i se promitea trecere liberă la întâlnire și pe drum. Această garanție era esențială după cum fusese tratat Jan Hus, care a fost judecat și condamnat de conciliul de la Konstanz în 1415 în pofida unor promisiuni de siguranță.

Cele 95 de teze ale lui Martin Luther (titlul latin Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum) au declanşat Reforma Protestantă în Germania. Tezele au fost aduse în circulaţie pentru prima dată la 31 octombrie 1517 printr-o scrisoare adresată episcopului de Mainz şi Magdeburg Albrecht von Brandenburg. Pentru că nu a primit un răspuns de la episcop, Martin Luther a dat tezele unui cunoscut, care le-a tipărit făcându-le astfel temă de discuţie în întreaga Germanie - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cele 95 de teze ale lui Martin Luther (titlul latin Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum) au declanşat Reforma Protestantă în Germania. Tezele au fost aduse în circulaţie pentru prima dată la 31 octombrie 1517 printr-o scrisoare adresată episcopului de Mainz şi Magdeburg Albrecht von Brandenburg. Pentru că nu a primit un răspuns de la episcop, Martin Luther a dat tezele unui cunoscut, care le-a tipărit făcându-le astfel temă de discuţie în întreaga Germanie – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Împăratul Carol al V-lea a deschis Dieta Imperială de la Worms la 28 ianuarie 1521. Lui Luther i s-a cerut fie să dezavueze, fie să-și reafirme convingerile. Când a apărut la 16 aprilie în fața adunării, Johann Eck, asistent al arhiepiscopului de Trier (Richard Greiffenklau zu Vollraths la acea vreme), a fost purtătorul de cuvânt al împăratului.

Martin Luther (n. 10 noiembrie 1483, Eisleben, Saxonia - d. 18 februarie 1546), pastor şi doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la naşterea Bisericii Evanghelice-Luterane. Primele idei ale Reformei protestante au fost enunţate de Martin Luther în 1517, în calitatea sa de preot catolic şi profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Excomunicarea sa din Biserica Catolică a survenit în anul 1521 - Martin Luther, 1529 - portret de Lucas Cranach cel Bătrân - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Martin Luther (n. 10 noiembrie 1483, Eisleben, Saxonia – d. 18 februarie 1546), pastor şi doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la naşterea Bisericii Evanghelice-Luterane. Primele idei ale Reformei protestante au fost enunţate de Martin Luther în 1517, în calitatea sa de preot catolic şi profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Excomunicarea sa din Biserica Catolică a survenit în anul 1521 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Martin Luther, 1529) – portret de Lucas Cranach cel Bătrân

 

Edictul de la Worms

Edictul de la Worms a fost emis la 25 mai 1521 de împăratul Carol al V-lea, prin care se declara:

“ Din acest motiv, interzicem oricui de astăzi înainte să îndrăznească, fie cu vorba ori cu fapta, să primească, să apere, să ajute sau să favorizeze în vreun fel pe cel numit Martin Luther. Dimpotrivă, îl dorim prins și pedepsit ca notoriu eretic, așa cum merită, să fie adus personal în fața noastră, sau să fie păzit până când cei care-l vor fi prins ne vor da de veste, după care vom porunci cum să procedeze cu cel numit Luther. Cei ce vor ajuta la prinderea lui vor fi răsplătiți pentru osteneală. ”

Nunțiul papal de la Dietă, Girolamo Aleandro, a întocmit și a înaintat dezavuarea lui Luther întrupată în Edictul de la Worms, promulgat la 25 mai. Edictul l-a declarat pe Luther eretic și a interzis citirea sau deținerea scrierilor lui.

A fost punctul culminant al luptei dintre Martin Luther și Biserica Catolică în ce privește reforma, mai ales în ce privește vânzarea de indulgențe. Au existat însă și alte probleme care gravitau în jurul problemelor teologice:

- La nivel teologic, Luther contestase autoritatea absolută a Papei asupra bisericii, susținând că vânzarea de indulgențe, autorizată și promovată de Papă, era greșită.

- Luther a susținut că mântuirea se atinge numai prin credință (sola fide) și nu prin mecanismele legale ale bisericii sau prin acțiunile întreprinse de oameni pentru a o obține.

- El contestase autoritatea bisericii și prin faptul că a susținut că trebuie să se renunțe la toate doctrinele și dogmele bisericii care nu se găsesc în Scriptură (sola scriptura).

Pentru a proteja aurotoritatea papei și bisericii, dar și pentru a păstra instituția indulgențelor, oficialii bisericii l-au convins pe Carol al V-lea că Luther este o amenințare și l-au convins să autorizeze condamnarea sa de către Sfântul Imperiu Roman. Luther a evitat arestarea și a rămas izolat la castelul Wartburg timp de câțiva ani, unde a continuat să scrie și să traducă Biblia în germană.

Deși edictul era dur, Carol a fost prea preocupat de problemele politice și militare imediate din alte zone, iar el nu a fost niciodată aplicat. În cele din urmă, lui Luther i s-a permis să-și reia viața publică și a reușit să pună astfel bazele Reformei Protestante.

Luther la Dieta din Worms (1557) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Luther la Dieta din Worms (1557) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Consecințe

În ciuda promisiunii că se poate întoarce acasă în siguranță, se înțelesese că Luther avea să fie în curând arestat și pedepsit. Pentru a-l apăra de această soartă, prințul Frederick l-a răpit de pe drumul spre casă și l-a ascuns în castelul Wartburg. În perioada petrecută la Wartburg, Luther a început traducerea Bibliei în germană. Edictul a fost suspendat temporar de către dieta de la Speyer în 1526 dar a fost reinstituit în 1529.

Când Luther a ieșit în cele din urmă din Wartburg, împăratul, prins cu alte probleme, nu a cerut arestarea lui Luther. În cele din urmă, din cauza creșterii susținerii populare pentru Luther în rândul germanilor și a protecției acordate lui de anumiți principi, edictul de la Worms nu a fost niciodată aplicat în imperiu. În Țările de Jos însă (inclusiv Belgia și Luxemburgul de astăzi), edictul a fost la început aplicat împotriva celor mai înfocați susținători ai lui Luther. Aceasta s-a întâmplat deoarece aceste țări se aflau sub autoritatea directă a lui Carol al V-lea însuși. În decembrie 1521, Jacob Probst, starețul mănăstirii augustine de la Anvers, a fost primul susținător al lui Luther care a fost judecat în conformitate cu edictul de la Worms. În februarie 1522, Probst a fost obligat să se dezică public de învățăturile lui Luther. În același an, s-au făcut și alte arestări în rândul augustinilor din Anvers. Doi călugări, Johannes van Esschen și Keneth Milar, au refuzat să se dezică și au fost arși pe rug la 1 iulie 1523 la Bruxelles.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Dieta de la Worms (28 ianuarie – 25 mai 1521) si pe en.wikipedia.org

Henric al III-lea al Franței (1551 – 1589)

/0 Comentarii/în /de /6.353 vizite

Henric al III-lea ca Duce de Anjou de François Clouet

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Henric al III-lea (în franceză Henri III, în poloneză Henryk) (19 septembrie 1551 – 2 august 1589) din dinastia Valois a fost rege al Franței între 1574 – 1589 și Rege al Poloniei între 1573 și 1574 cu titlul de Henric de Valois.

 

Primii ani

Caterina cu fiii săi: regele Carol al IX-lea, Margareta, Henric de Anjou și Francisc de Alençon, circa 1561 - foto: ro.wikipedia.org

Caterina cu fiii săi: regele Carol al IX-lea, Margareta, Henric de Anjou și Francisc de Alençon, circa 1561 – foto: ro.wikipedia.org

Henric s-a născut la Castelul de la Fontainebleau, actualmente în departamentul Seine-et-Marne, și a fost cel de al patrulea fiu al regelui Henric al II-lea și al reginei Caterina de Medici. A fost nepot al regelui Francisc I al Franței și a reginei Claude a Franței. Frații lui mai mari au fost: Francisc al II-lea al Franței, Carol al IX-lea al Franței și Elisabeta de Valois. La naștere a fost botezat Alexandre-Édouard; în 1560 a fost numit Duce de Angoulême și Duce de Orléans, apoi în 1566 Duce de Anjou iar în 1564 numele lui i-a fost schimbat în Henric (numele tatălui său).

Henric a fost considerat de către mama sa ca fiind fiul său favorit, lucru ce i-a atras animozitatea fraților mai mari. Spre deosebire de tatăl și frații mai mari, el nu era interesat de valorile tradiționale Valois: vânătoarea și exercițiile fizice. Deși avea abilități la scrimă el a preferat să se complacă în gusturile sale pentru artă și lectură. Aceste înclinații au fost atribuite de la mama lui italiană. La un moment dat în tinerețe a arătat o tendință spre protestantism ca un mijloc de a se răzvrăti. La vârsta de nouă ani, autonumindu-se “un mic hughenot“, el a refuzat să participe la Liturghie, a cântat psalmi protestanți surorii sale Margareta (îndemnând-o în tot acest timp să-și schimbe religia și i-a aruncat cartea în foc), și chiar a mușcat de nas o statuie a Sfântului Pavel. Mama lui și-a avertizat ferm copii împotriva unui astfel de comportament, și el nu va mai arăta din nou tendințe protestante. În schimb, el a devenit romano-catolic.

 

Sexualitate

Rapoarte care datează de pe timpul său arată că Henric s-a angajat în relații homosexuale cu favoriți de la curte, cunoscuți ca mignons. Savantul Louis Crompton oferă dovezi contemporane substanțiale a homosexualității lui Henric al III-lea, și problemele care au rezultat la curte și în politică. Unii istorici moderni contestă acest lucru. Jean-Francois Solnon, Nicolas Le Roux și Jacqueline Boucher au constatat că Henric a avut mai multe metrese faimoase, fiind bine cunoscut pentru gustul său la femei frumoase, și că nu fost identificați parteneri de sex masculin. Ei au ajuns la concluzia că ideea că el era homosexual a fost promovat de către adversarii săi politici (atât protestanți cât și catolici), care au folosit antipatia lui față de război și de vânătoare pentru a-l descrie ca efeminat și să-i submineze reputația în fața poporului francez.

Totuși, cel mai recent, Gary Ferguson a oferit o evaluare detaliată a lui Henric al III-lea și a curții sale, în contextul unei discuții pe problema homosexualității în Renașterea franceză, și a găsit interpretările lor neconvingătoare. În contrast, Katherine Crawford subliniază că problemele reputației lui Henry au fost cauzate de eșecul său de a produce un moștenitor și prezența puternicei lui mame la curte, combinat cu insistența dușmanilor săi de a pune semn egal între patronaj cu favoritism și lux cu decadența.

 

Elisabeta

Elisabeta I (în engleză Elizabeth I) (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a fost regină a Angliei și regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa - in imagine, Elisabeta I , "Darnley Portrait", c. 1575 - foto: ro.wikipedia.org

Elisabeta I , “Darnley Portrait”, c. 1575 – foto: ro.wikipedia.org

În 1570 au început discuțiile pentru a aranja căsătoria dintre Henric și regina Elisabeta I a Angliei. Anglia aștepta de la Elisabeta, care avea aproape 37 de ani, să se căsătorească și să aibe un moștenitor. Negocierile au eșuat. Șansele unei căsătorii s-au lovit de diferite viziuni religioase (Henric era catolic, Elisabeta protestantă) și de opinia lui asupra Elisabetei. Henric face referire nedelicate la Elisabeta ca putain publique (curvă publică) și a făcut remarci înțepătoare cu privire la diferența lor de vârstă. Auzind (inexact), că ea șchioapătă din cauza varicelor, el a numit-o “creatură bătrână cu un picior nenorocit“. Istoricii consideră că mai degrabă Elisabeta a vrut să stârnească preocuparea Spaniei cu aceste nogocieri de căsătorie decât să ia în serios căsătoria.

 

Războaiele religioase

Înainte de urca pe tronul Franței în 1574, Henric a servit ca lider al armatei regale în Războaiele religioase din perioada 1562-1598 împotriva hughenoților și a luat parte la victoriile din Bătălia de la Jarnac (martie 1569) și Bătălia de la Moncontour (octombrie 1569).

În timp ce era încă Duce de Anjou, el a devenit, de asemenea, implicat în complotul din Noaptea Sfântului Bartolomeu din 1572. Deși Henric nu a participat direct, istoricul Thierry Wanegffelen îl vede ca membrul familiei regale cel mai responsabil pentru masacru, care a implicat uciderea a mii de hughenoți. Domnia lui Henric al III-lea ca rege al Franței, ca și cele ale fraților săi mai mari Francisc al II-lea și Carol al IX-lea, pune Franța în criză constantă de religie.

Henric a continuat să aibă un rol activ în războaiele religioase franceze și în 1572/1573 a condus asediul de la La Rochelle, un atac militar masiv asupra orașului hughenot. La sfârșitul lunii mai 1573, Henric a aflat că szlachta poloneză l-a ales ca rege al Poloniei, o țară cu o mare minoritate protestantă și considerațiile politice l-au obligat să negocieze sfârșitul asediului. Negociatorii au ajuns la un acord la 24 iunie 1573 și trupele catolice au încheiat asediul la 6 iulie 1573.

 

Domnia polonezo-lituaniană (1573–1574)

Portret al lui Henri Valois - foto: ro.wikipedia.org

Portret al lui Henri Valois - foto: ro.wikipedia.org

După decesul regelui Sigismund al II-lea August la 7 iulie 1572, diplomatul francez Jean de Monluc a fost trimis ca reprezentant francez în Polonia pentru a negocia alegerea lui Henric la tronul polonez în schimbul sprijinului militar împotriva Rusiei, asistență diplomatică cu Imperiul Otoman, și subvenții financiare.

La 16 mai 1573, nobilii polonezi l-au ales pe Henric ca primul monarh ales al Comunității polono-lituaniene. Nobilii lituanieni au boicotat alegerile și rămas în grija Consiliul ducal lituanian să confirme alegerea.

O delegație poloneză a mers la La Rochelle să se întâlnească cu Henric care conducea asediul de La Rochelle. Henric a părăsit asediul în urma vizitei lor. La Paris, la 10 septembrie, delegația poloneză a cerut ca Henric să depună jurământul, la Catedrala Notre Dame, să “respecte libertățile tradiționale poloneze și legea cu privire la libertatea religioasă care fusese adoptată în timpul interregnum“. Ca condițiile pentru alegerea sa, el a fost obligat să semneze Pacta conventa și articolele Henrician, promițând toleranță religioasă în comunitatea polono-lituaniană.

Henric a fost iritat de restricțiile puterii monarhice în sistemul politic polono-lituanian a Libertății de Aur. Anna Jagiellon, sora regelui decedat Sigismund al II-lea Augustus, a cerut parlamentului polono-lituanian să-l aleagă pe Henric pe baza înțelegerii că Henric s-ar căsători cu Anna după aceea.

În ianuarie 1574 Henric a ajuns la granița Poloniei. La 21 februarie a avut loc încoronarea lui Henric la Kraków. La mijlocul lunii iunie 1574, după ce a aflat de moartea fratelui său, regele Carol al IX-lea al Franței, Henric a părăsit Polonia și s-a întors în Franța. Absența lui Henric a provocat o criză constituțională pe care Parlamentul a încercat să o rezolve notificând-l pe Henric că tronul lui va fi pierdut dacă nu se va întorce din Franța până la 12 mai 1575. Neîntoarcerea sa a determinat Parlamentul să declare tronul vacant.

Scurta domnie a lui Henric la Castelul Wawel din Polonia a fost marcată de un conflict de culturi între polonezi și francezi. Tânărul rege și suita sa au fost uimiți de mai multe practici poloneze și dezamăgiți de sărăcia din mediul rural și climatul aspru al țării. Polonezii, pe de altă parte, se întrebau dacă toți francezii erau preocupați de aspectul lor așa cum părea noul rege să fie.

În multe aspecte, cultura poloneză a avut influențe pozitive în Franța. La Wawel, francezii au văzut noile tehnologii de facilități septice, în care litiera (excremente) erau aruncate în afara zidurilor castelului. La întoarcerea în Franța, Henric a ordonat construirea de astfel de instalații și la Luvru și în alte palate. Alte invenții introduse francezilor de către Polonia a inclus baia reglementată cu apă caldă și rece. Henriic al III-lea (1551-1589) [...] este larg creditat ca fiind cel care a introdus furculița în Franța.

 

Domnia franceză (1575–1589)

Henric al III-lea (în franceză Henri III, în poloneză Henryk) (19 septembrie 1551 – 2 august 1589) din dinastia Valois a fost rege al Franței între 1574 - 1589 și Rege al Poloniei între 1573 și 1574 cu titlul de Henric de Valois - in imagine, Henric al III-lea, Rege al Franţei şi Louise de Lorraine (Muzeul Luvru, Paris) - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Henric al III-lea, Rege al Franţei şi Louise de Lorraine (Muzeul Luvru, Paris) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Henric a fost încoronat rege al Franței la 13 februarie 1575 la Catedrala Reims. Deși se aștepta să producă un moștenitor după ce s-a căsătorit cu Louise de Lorena la 14 februarie 1575, nici un copil nu a rezultat din uniunea lor.

În 1576, Henric a semnat Edictul de la Beaulieu prin care a garantat multe concesii hughenoților, autorizând cultul “în toate orașele și localitățile regatului, provincii sub dependența și ocrotirea regelui, fără restricții de timp și persoane“. În urma acțiunilor sale, activistul catolic Henric I, Duce de Guise a format Liga Catolică. După multe negocieri Henric a fost obligat să anuleze cele mai multe dintre concesiile făcute.

Ambiția lui Henric de Guise țintește tronul Franței. EL pretinde că se trage din Carol cel Mare, iar partizanii săi evidențiază contrastul dintre decăderea familiei capețiene și vigoarea ramurii carolingiene.

În 1584, fratele mai mic al regelui și moștenitorul prezumptiv la tron, Francisc, Duce de Anjou, a murit. Conform Legii Salice următorul moștenitor la tron era protestantul Henric de Navara, un descendent al regelui Ludovic al IX-lea cel Sfânt. La sfaturile mamei sale, Henric al III-lea se apropie de Liga Catolică și emite un edict de suprimare a protestantismului și alte concesii. La 9 septembrie, Papa Sixt al V-lea declară pe Henric de Navara privat de toate drepturile sale la tron.

Henric de Navara obține la 20 octombrie 1587 o strălucită victorie asupra trupelor regale conduse de ducele de Joyeuse. Regele înclină către o înțelegere cu vărul său de Navara și îi interzice ducelui de Guise să vină la Paris. În ciuda inerdicției acesta își face o intrare triumfală la 9 mai 1588. Este semnalul Zilei Baricadelor (12 mai 1588) în urma căreia lui Henric al III-lea nu-i rămâne decât fuga. Regina mamă moare la 5 ianuarie 1589 iar regele se apropie de vărul său de Navara pentru a înfrunta violențele Ligii catolice. În acest timp, la Paris, cei șaisprezece (nume dat delegațiilor celor 16 cartiere din Paris din timpul Ligii. Aceștia au condus Parisul în timpul asedierii orașului de către Henric al IV-lea) reprezentanți ai cartierelor au format un guvern revoluționar sub conducerea ducelui de Mayenne, fratele ducelui de Guise.

Armata regală unită cu armata protestantă au venit să asedieze Parisul la sfârșitul lunii iulie. În aceste împrejurări, iacobinul Jacques Clément l-a înjunghiat la Saint-Cloude pe regele Franței în ziua de 31. Înainte să moară la 2 august Hentic al III-lea îl recunoaște pe Henric de Navara ca urmaș.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600)

/0 Comentarii/în /de /5.844 vizite

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Mirăslău a avut loc la 18/28 septembrie 1600 lângă Mirăslău între valahii conduși de Mihai Viteazul (sprijiniți de secui) și trupele austriece ale generalului italian Gheorghe Basta (sprijinite de sași și de nobilimea din Transilvania).

 

Desfășurare

Conflictul dintre domnul Mihai Viteazu, devenit și principe al Transilvaniei în urma Bătăliei de la Șelimbăr, și nobilii transilvăneni s-a acutizat. Stăpânirea lui Mihai Viteazu în Transilvania a fost considerată nelegitimă de către Dieta de la Turda din 23 august/2 septembrie 1599, convocată de Ștefan Csáki (cel care dorea el însuși să devină principe al Transilvaniei), recunoscându-se autoritatea împăratului german Rudolf al II-lea (1576–1612).

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea - portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea – portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 - cititi mai mult pe unitischimbam.ro

Dieta a cerut ajutorul lui Giorgio Basta, care a răspuns chemării și a pornit din Ungaria de Sus spre Transilvania, iar cavaleria și trupele Dietei Transilvaniei l-au părăsit pe Mihai și au trecut de partea habsburgică. Ajutoarele venite din Muntenia au fost oprite de sașii brașoveni la 2/12 septembrie și 4/14 septembrie 1599.

Gheorghe (Giorgio) Basta (n. 30 ianuarie 1550, Roccaforzata, în apropiere de Taranto, pe atunci în Regatul Neapolelui - d. 26 august 1607, Praga) a fost un general italian de origine albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) şi ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial. Din ordinul său a fost ucis în 1601 în apropiere de Turda aliatul său, voievodul Mihai Viteazul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe (Giorgio) Basta (n. 30 ianuarie 1550, Roccaforzata, în apropiere de Taranto, pe atunci în Regatul Neapolelui – d. 26 august 1607, Praga) a fost un general italian de origine albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) şi ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial. Din ordinul său a fost ucis în 1601 în apropiere de Turda aliatul său, voievodul Mihai Viteazul – cititi mai mult pe en.wikipedia.org – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În timp ce Mihai Viteazul dispunea de aproximativ 10.000 – 12.000 de oameni, armata nobilimii, împreunată cu cea a lui Basta, era formată din aproximativ 18.000 de oameni (din care 6.000 de cavaleri germani și flamanzi, purtători de cuirase, și muschetari valoni și francezi).

Mihai Viteazul și-a așezat oastea la Mirăslău, într-un loc îngust între râul Mureș, dealuri, pârâul Lapad și o pădure întărită prin șanțuri. Lupta a început cu atacurile artileriei, din ambele părți. Giorgio Basta a simulat retragerea pentru a-l obliga pe Mihai să părăsească poziția, iar acesta a căzut în cursa întinsă. Cavaleria sa a fost atacată de muschetari și cuirasați și risipită, tunurile pierdute, în timp ce o mare parte din mercenarii cazaci l-au părăsit.

Înfrângerea a fost catastrofală, murind 4.000 dintre oamenii săi, iar domnul, pentru a se salva, trece Mureșul, pornind spre Alba Iulia. Cu ajutor muntean reușește să ia tezaurul din capitala Transilvaniei și, în contextul pătrunderii oștilor polone în Moldova și Țara Românească, a trecut munții pentru a respinge atacul polon din Țara Românească.

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) - foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) – foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org

 

Cauzele înfrângerii lui Mihai Viteazul

Trecerea sașilor de partea Casei de Habsburg a fost cauzată de numeroasele jafuri comise de trupele lui Mihai Viteazul, precum cele de la Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc. În plan extern Polonia nu a acceptat trecerea Moldovei sub dominația Țării Românești, iar sprijinul împăratului Rudolf al II-lea față de Mihai Viteazul a scăzut, în contextul suspiciunii că Mihai va trece de partea otomană. Generalul Giorgio Basta a fost trimis în Transilvania pentru a întări cursul antiotoman. În această conjunctură a avut loc bătălia de la Mirăslău din 16 septembrie 1600 între Mihai Viteazul și generalul imperial Basta, care se îndrepta spre Alba Iulia. Mihai, care se afla la Orăștie, l-a întâmpinat lângă satul Mirăslău. Cu toate că-și alesese o poziție întărită în mod natural, Mihai cu firea lui impulsivă, nu a profitat de această așezare strategică și s-a lăsat provocat de Basta, care a simulat o retragere. Mihai considerând această retragere ca un semn de slăbiciune a trupelor lui Basta, părăsește poziția întărită și începe să urmărească pe inamic. Această mare greșeală a fost una din cauzele înfrângerii de la Mirăslău. O altă cauză a fost superioritatea trupelor lui Basta. Trebuie amintit că dincolo de succesele sale militare, poziția lui Mihai era fragilă din cauza precarității mijloacelor sale pecuniare și militare. O altă cauză, după părerea cancelarului polon Ioan Zamoyski, este că „domnului român i-au lipsit cele mai bune unități pe care le avea: mercenarii lui Baba Novac, oastea lui Udrea și oastea română a lui Sava armașul și Radu Buzescu”.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Roxelana, soția sultanului Soliman I (1506-1558)

/0 Comentarii/în /de /4.525 vizite

Roxelana (1506-1558) – (Portrait by Titian titled La Sultana Rossa, c. 1550)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Roxelana, născută Alexandra Anastasia Lisowska și cunoscută sub titlul turcesc de Hŭrrem Haseki Sultan (n. 1506 – d. 15 aprilie 1558) a fost concubina, apoi soția sultanului Otoman, Suleiman Legiuitorul.

Roxelana, născută în 1500 (după unii) sau 1505-1506 (după alții), a fost fiica unui preot ortodox ucrainean din Galiția ruteană, aflată în posesia Poloniei la nașterea ei. O alta versiune insista pe originile ei ruteno-moldovenesti ca fiind fiica unui zlotas roxolan moldovean cu o ruteanca din Snyatin-Lujeni ( Bucovina de Nord-Pocutia) si care ar fi cazut in mainile tatarilor in urma unui raid. Tradiția ucraineană îi atribuie numele de Anastasia Lisowska și localitatea de naștere Rohatyn. O legendă spune că tânăra Anastasia ar fi fost capturată chiar în ziua nunții sale.

A fost capturată de tătari pe timpul unui raid de jaf obișnuit în anul 1518 (după unii) sau 1520 (după alții) și dusă pentru început la Caffa, în Crimeea iar apoi la Istanbul în anul 1518. Roxelana se găsea așadar în haremul sultanului Suleiman Legiuitorul cu doi ani înainte ca acesta să ajungă pe tron în 1520. Acolo și-a petrecut primii ani de captivitate citind și cultivându-se, devenind astfel o bună cunoscătoare a lumii noi în care intrase. Creștinele captive vândute turcilor erau luate în haremuri și trebuiau să se convertească la islam. Istoricii otomani menționează că Roxelana (Roxolana) a arătat un zel islamic deosebit. Ea chiar a construit o moschee în Istanbul. Ca o ironie, banii pentru moschee au fost adunati din taxele impuse pelerinilor creștini care vizitau locurile sfinte în Ierusalim. Taxele nu au fost impuse de Suleiman sau Roxelana, ci existau mult înaintea lor. Doar incidental Suleiman a impus taxe de acest gen (aplicate și moscheelor) ori de câte ori era nevoie de bani mai mulți.

Soliman I (n. 6 noiembrie 1494 - d. 5/6 septembrie 1566) sau Suleiman Legiuitorul a fost al zecelea sultan al Imperiului otoman între anii 1520-1566, fiind unul dintre cei care au domnit o perioadă lungă de timp. În Occident acesta este cunoscut sub numele de Soliman cel Strălucit ("Magnificul"), iar în Orient sub numele de Suleiman Legiuitorul datorită implicării sale în finalizarea sistemului de legi al Imperiului Otoman - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Soliman I (n. 6 noiembrie 1494 – d. 5/6 septembrie 1566) sau Suleiman Legiuitorul a fost al zecelea sultan al Imperiului otoman între anii 1520-1566, fiind unul dintre cei care au domnit o perioadă lungă de timp. În Occident acesta este cunoscut sub numele de Soliman cel Strălucit (“Magnificul”), iar în Orient sub numele de Suleiman Legiuitorul datorită implicării sale în finalizarea sistemului de legi al Imperiului Otoman – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Apreciată și protejată de eunucul responsabil de harem și de către mama sultanului, Roxelana a fost prezentată sultanului. S-a străduit să-i câștige afecțiunea și a devenit în curând favorita lui. Suleiman s-a îndrăgostit de ea si a numit-o „Hŭrrem”: “Cea care râde” pentru firea ei veselă și talentul de a spune povești. Legenda spune că în serai nu se râdea, și la începutul captivității Roxelana ar fi plătit pentru că a îndrăznit să râdă, fiind pedepsită cu biciul. Atunci ar fi jurat răzbunare și a făcut-o din plin. Roxelana nu avea înfățișarea fetelor obișnuite din harem; nu avea ochii mari și negri, nu avea buze cărnoase și nu era cochetă. “Giovane, ma non bella” (tânără, dar nu frumoasă), “mică de statură și destul de grațioasă“, o descrie un ambasador venețian în 1526. Cea mai mare bogație a Roxelanei era mintea ei. Avea talentul de a-l întreține pe sultan cu felul său de a povesti, dându-i astfel, fără să pară, sfaturi. În 1533 ambasadorul venețian Navagero scria “Maiestatea sa sultanul o iubește pe Roxelana atât de mult, încât în tot imperiul otoman în nici o dinastie nu a existat femeie mai respectată ca ea. Se spune despre ea că apare ca fiind modestă și draguță, și că știe ce este natura unui adevărat conducător de oameni.” În 1554, când Roxelana avea deja 50 ani, un alt italian, Dominico Trevisano, scrie din capitala otomană: “Maiestatea sa, sultanul, este atât de îndrăgostit de ea, încât se spune că refuză să fie cu vreo altă femeie în afară de ea. Nici unul din predecesorii săi nu a făcut așa ceva, lucru neauzit la turci care au obiceiul de a avea nenumărate femei.”

Roxelana and Süleyman the Magnificent by the German baroque painter Anton Hickel, (1780) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Roxelana and Süleyman the Magnificent by the German baroque painter Anton Hickel, (1780) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Câștigând titlul de „Hasseki” (concubina favorită aleasă să dea naștere prinților sultanului, a doua ca importanță în harem după sultana-mamă) i-a dăruit lui Suleiman un moștenitor, Mehmed, în 1521, apoi pe Mihrimah în anul 1522 și pe Abdüllah în 1523. Abdüllah a murit aproape 2 ani mai târziu. Roxelana îl naște pe Selim în anul 1524, apoi pe Bayazid în 1526 și se căsătorește cu Suleiman, încălcând astfel tradiția, în anul 1530. Sub acoperirea convertirii la Islam, a reușit să se emancipeze față de celelalte femei din harem. Ori conform Islamului, o femeie păcătuiește dacă are relații cu un bărbat în afara căsătoriei. Astfel Roxelana-Hŭrrem l-a refuzat pe Suleiman timp de trei zile : în final sultanul a cedat și a acceptat să facă din Hŭrrem singura soție legitimă. Hŭrrem îl naște pe Cihangir în anul 1531 și devine sultană-mamă în anul 1534. Tinerii prinți din acele vremuri nu șovăiau să înfrunte primejdii fizice, la antrenament, la vânătoare sau în război, iar igiena, chiar dacă la Greci și Turci era mult mai eficientă decât la Europenii din apus (toată lumea cunoaște băile moștenite de la bizantini, denumite în Antichitate „Therme” iar în perioada otomană „Hammam”), era totuși insuficientă, mai ales în decursul campaniilor războinice. Astfel, Hŭrrem pierde încă doi băieți : Mehmet moare la vârsta de 22 de ani, în anul 1543, când Hŭrrem avea 37 de ani, iar Cihangir moare la vârsta de 22 de ani, când Hürrem avea 47 de ani.

În 1541, un incendiu a distrus vechiul palat și tot haremul a fost mutat din palatul vechi la Topkapî, unde ea s-a aflat în imediata apropiere de sultan (istoria spune că mutarea se face la cererea Roxelanei) și astfel începe ‘Sultanatul femeilor“. Hŭrrem avea o suita de peste 100 de persoane, 90 fiind numai servitoarele și roabele ei. Deținea o gardă de eunuci, printre care un bucătar și furnizor de merinde de preț, un croitor și furnizor de textile fine. Haremul era acum aproape de Curte (Divan), locul guvernării. Hŭrrem devenise sfatnica de încredere al lui Suleiman și se pare că avea o mare influență în politica externă. Două scrisori ale sale către regele Poloniei, Sigismund al II-lea August, s-au păstrat. Pe timpul vieții ei, Imperiul Otoman a păstrat relații pașnice cu acel stat. Ambasadorii statelor europene i se adresau Roxelanei și îi trimiteau cadouri. Unii istorici afirmă că ea a intervenit pe lângă soțul său pentru a reglementa traficul de sclavi al tătarilor din Crimeea dinspre țara ei natală, Moldova și Caucaz.

Roxelana, născută Alexandra Anastasia Lisowska şi cunoscută sub titlul turcesc de Hŭrrem Haseki Sultan (turcă hyɾˈɾem haseˈci suɫˈtaːn), (n. 1506 - d. 15 aprilie 1558) a fost concubina, apoi soţia sultanului Otoman, Suleiman Legiuitorul - (16th-century Latin oil painting of Hurrem Sultan titled Rosa Solymanni Vxor) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Roxelana (16th-century Latin oil painting of Hurrem Sultan titled Rosa Solymanni Vxor) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe lângă politică, Roxelana s-a ocupat și de alte acțiuni, de la Mecca la Ierusalim, inspirându-se după modelul fundațiilor caritabile create de Zubaida, soția califului Harun al-Rashid. Printre primele ei fundații se află o moschee, două școli coranice, o fântână și un spital pentru femei, alături de piața de sclave din Constantinopol. Ea a construit o baie, Haseki Hŭrrem-Sultan Hamami, pentru a servi comunitatea credincioșilor din cartierul bazilicii Sfânta Sofia. În Ierusalim a întemeiat în 1552 Hasseki-Sultan Imaret, o bucătărie care distribuia mâncare săracilor și nevoiașilor.

Prima cadînă, Gülbehar, era firavă și, deși îi fusese amantă cam 10-11 ani și era mama primului născut, Mustafa, nu reușise să îl zăpăcească așa pe sultan. în final, Hŭrrem îi răpește nu numai statutul de primă-cadână a sultanului, ci chiar dreptul de a rămâne în harem, Gülbehar fiind exilată (fără însă să i se retragă averea și privilegiile). Prin intrigă, Hŭrrem care avea mulți “aliați” și “obligați” (cei mai mulți ajutând-o pentru că ea știa foarte multe despre ei) obținea aproape tot ce dorea. Ea știa să găsească și să exploateze slăbiciunile oricui (și în cazul Sultanului, a dat roade). Ca să-și ocrotească fiii de soarta multor eventuali pretendenți la tron (anume uciderea de către primul născut al sultanului) Hŭrrem i-a creat lui Mustafa o reputație de trădator, deși era un excelent conducator, iubit de ieniceri. Astfel, Suleiman l-a ucis.

Mult timp a circulat legenda că Roxelana l-ar fi vrăjit pe sultan prin descântece și poțiuni. În 1554 ambasadorul Austriei, Busbeck, scria că existau în capitală femei care îi duceau sultanei Hŭrrem cranii de hienă, considerate pe atunci ca un puternic afrodisiac. “Dar nici una din ele nu a acceptat să-mi vândă mie oasele, spunând că sunt destinate exclusiv sultanei Hŭrrem care îl ține astfel atașat de dânsa pe sultan, prin poțiuni de iubire și alte incantații magice.” Se spunea prin tot poporul că sultanul era atât de ascultător de soția sa, numai mulțumită băuturilor ei vrăjite. Populația a crezut-o pe ea și în spatele uciderii lui Ibrahim.

Sultanul i-a permis soției sale să rămână cu el la curte pentru tot restul vieții ei. Roxelana a murit cu 8 ani înaintea soțului său.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Roxelana si pe en.wikipedia.org