Articole

Martin Mărturisitorul (†655)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Martin Mărturisitorul, Episcopul Romei

Cel întru sfinți părintele nostru Martin Mărturisitorul (n. 590/600 – d. 160septembrie 655, Chersones, Crimeea) a fost papă al Bisericii Romei la mijlocul secolului al VII-lea (649-653) și unul din apărătorii credinței ortodoxe împotriva ereziei monotelite.

Sfântul Martin l-a cunoscut și l-a susținut pe sfântul Maxim Mărturisitorul, și a suferit ca și acesta persecuții, torturi și exil, de unde și supranumele de Mărturisitor.

Sărbătorit în Biserica Catolică la 13 aprilie.

Prăznuirea sfântului Martin în Biserica Ortodoxă se face la 14 aprilie împreună cu ceilalți episcopi occidentali care au pătimit pentru credința cea adevărată, și la 20 septembrie împreună cu „Maxim cel Înțelept” (Maxim Mărturisitorul).

Sf. Ier. Martin Mărturisitorul, episcopul Romei (590/600 - 655) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Ier. Martin Mărturisitorul, episcopul Romei (590/600 – 655) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Născut în Toscana (Italia), Sf. Martin a fost educat în credința Bisericii și a intrat în clerul Bisericii Romei. Ca preot, sfântul Martin a fost reprezentant al scaunului Romei la Constantinopol. După moartea Papei Teodor I în 649, Martin a fost ales ca succesor al acestuia. L-a numit pe Ioan, episcop de Filadelfia (Amman) ca Administrator al Patriarhiei Ierusalimului după moartea Patriarhului Sofronie, care murise în 638. Martin a argumentat legitimitatea acestei numiri în virtutea „puterii apostolice transmise lui de Iisus Hristos prin Sf. Petru”.

În timpul papatului său, erezia monotelită a început să se răspândească. Potrivit acestei erezii, Hristos ar fi avut două Firi, dar o singură voință, spre deosebire de poziția ortodoxă, care afirma că în Hristos lucrau două voințe (dumnezeiască și omenească). Ereticii și-au câștigat adepți în rândul aristocrației și chiar în familia imperială, între aceștia numărându-se împăratul Constans (641-668) și patriarhul Pavel al Constantinopolului (641-654).

Împăratul a publicat chiar o carte intitulată Typos („Modelul credinței”) în sprijinul ereziei monotelite, poruncind să fie citită de toată lumea. Când Sf. Martin a citit cartea, a mărturisit cu hotărâre credința ortodoxă și a convocat Sinodul de la Lateran la Roma pentru a condamna erezia monotelită, care afirma că în persoana lui Isus Christos nu există decât voința divină dar nu ceea umană, ceea ce punea în dubiu natura umană a lui Isus.

Când împăratul a aflat aceasta, a trimis un comandant militar pentru a-l ucide pe papă. Acesta, temându-se să îl asasineze el însuși pe papă, a angajat un ucigaș pe care l-a plătit ca să comită el această faptă. Când ucigașul s-a apropiat însă de papă ca să-l ucidă, a fost lovit de orbire și nu l-a putut omorî. Comandantul militar a fugit din Roma, de teamă, și a murit la scurtă vreme după aceea într-o bătălie.

Împăratul și-a continuat încercările de a-l ucide pe Sf. Martin, plătind un alt comandant militar ca să-l învinuiască de erezie. Pentru că nu l-a putut înlătura din scaun pe papă cu aceste acuze, comandantul l-a capturat pe ascuns pe Sf. Martin, în timpul nopții și l-a dus până pe insula Naxos, în Marea Egee, în anul 654, unde a fost ținut, sub pază severă și în regim de înfometare, vreme de un an.

Sfântul a fost apoi chemat la judecată, slăbit și bolnav din pricina relelor tratamente suferite în închisoare. Martori falși au fost plătiți pentru a-l acuza de fapte de trădare. Judecătorul l-a condamnat fără să asculte ce avea de spus în apărarea sa. Neputând să mai rabde chinurile la care era supus, sfântul a zis atunci:

Domnul știe ce mare bunătate mi-ai arăta dacă ai porunci să fiu dat degrabă la moarte”. Mulți dintre cei care au crezut mărturia martorilor mincinoși își băteau joc de el, iar cei care credeau mărturia sfântului au fugit, înlăcrimați, neputând răbda să-l vadă astfel umilit. Sfântul urma să fie depus din treaptă și executat.

Când împăratul i-a relatat acestea patriarhului Pavel, acesta și-a înțeles rătăcirea și a poruncit încetarea chinurilor, rugându-l pe Sf. Martin să facă pace cu Biserica Constantinopolului. Papa însă a refuzat cererea patriarhului, pentru că Biserica din Constantinopol nu se lepădase încă de erezie. Condamnarea sa la moarte a fost comutată și sfântul a fost trimis în exil la Cherson, în Crimeea. Sf. Martin a murit din pricina foamei și a bolii la 16 septembrie 655.

Scrisorile papei Martin I reflectă tristețea abandonării și decepția față de clerul roman, care, între timp, sub presiunea împăratului Constant, a ales un succesor.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Martine înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Între arhierei viețuind cu dreaptă credință și mucenicește calea săvârșindu-ți, bârfelile eresurilor le-ai stins, făcându-te apărător al dreptei credințe, Preasfințite Martin. Pentru aceasta te rugăm, mântuiește-ne de nevoi și scârbe prin rugăciunile tale, slăvite ierarhe al lui Hristos.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Martin Mărturisitorul, episcopul Romei si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Ierarh Martin Mărturisitorul, Episcopul Romei

Sf. Ier. Martin Mărturisitorul, episcopul Romei (590/600 - 655) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Martin Mărturisitorul, episcopul Romei (590/600 – 655) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

După sfârșitul lui Teodor papă al Romei, a luat scaunul Bisericii Romei fericitul Martin, cu glăsuită alegere a tuturor. În acea vreme la răsărit împărățea peste greci, Consta, fiul lui Constantin și nepotul lui Eraclie împăratul. Dar în acei ani împărații grecești stăpâneau și Roma cea veche, iar rudele stăpâneau părțile Apusului și se înmulțea atunci la Răsărit eresul monoteliților, adică al celor ce mărturisesc că numai o voie este în Hristos Domnul nostru. Iar eresul acela ieșise din eresul ce fusese mai înainte al lui Evtihie, care zicea că numai o fire este în Hristos, împotriva mărturisirii ortodoxe, care întărește a crede că în Domnul nostru Dumnezeu Cel întrupat sunt două firi, precum și două voințe și lucrări, fiind deosebită fiecare fire, însă într-o singură persoană a lui Hristos. Pentru că nu în două persoane despărțite este Hristos Dumnezeu, ci în doimea firilor este cunoscut cu neamestecare.

Și a început acel eres prin Chir, patriarhul Alexandriei și Serghie al Constantinopolului, învoindu-se la aceasta și împăratul Eraclie, unchiul împăratului Constantin. După Serghie a fost patriarh în Constantinopol, Piros, tot eretic monotelit, apoi Pavel, de același eres. După îndemnarea acelui Pavel, împăratul Consta a scris o cărticică plină de eresul monoteliților, numind-o „tipos” și a trimis-o pretutindeni, poruncind ca astfel să se creadă. Deci, mulți din cei dreptcredincioși, care nu se învoiau cu eresul acela, se împotriveau nedreptei porunci împărătești, suferind prigoniri, bătăi, chinuri și morți. Unul ca acesta a fost Cuviosul Maxim Mărturisitorul, precum se scrie în viața lui pe larg. La preasfințitul papă Martin, care a luat scaunul patriarhiei Romei celei vechi, împăratul a trimis îndată acea cărticică a sa cu socoteală ereti-cească și cu credința cea rea, dorind ca noul papă Martin să primească acea credință și să se întărească sobornicește. Iar Fericitul Martin lepăda acea rea credință, zicând: „Chiar dacă toată lumea ar voi să primească această nouă învățătură, potrivnică celei drepte, eu nu o voi primi, nici mă voi depărta de evanghelica și apostolica învățătură și de la așezămintele Sfinților Părinți, măcar de voi pătimi și moartea”. Și a trimis la Pavel patriarhul Constantinopolului bărbați cinstiți din rânduiala bisericească cu o scrisoare, prin care îl ruga și-l sfătuia să nu se facă împerechere în unirea bisericească, nici să semene neghine eretice în mijlocul grâului credinței dreptcredincioase; și să sfătuiască pe împăratul, să înceteze de la o socoteală ca aceea potrivnică Bisericii. Iar patriarhul Pavel, nu numai că nu a ascultat pe Fericitul Papă Martin; dar și pe trimișii lui i-a surghiunit cu necinste și cu bătăi în țări îndepărtate.

Atunci preasfințitul Papă, cu sfatul Cuviosului Maxim Hriso-politeanul, care era în acea vreme în Roma, a adunat sobor local, chemând pe episcopii Apusului, în număr de 105; și punându-le înainte rătăcirea lui Chir, a lui Serghie, a lui Piros și a lui Pavel împreună cu împărăteasca scrisoare, care se numea „tipos”, le-au dat anatemei; și a scris către toți credincioșii, care erau în toată lumea, întărindu-i în dreapta credință, arătându-le ereticeasca vătămare și poruncindu-le să se ferească cu strășnicie de ea.

Auzind de aceasta împăratul Consta, s-a umplut de mânie și de mare tulburare, încât a trimis la Roma pe un oarecare voievod al său, cu numele Olimpie, ca să prindă pe Sfântul Martin Papă. Iar când a sosit Olimpie la Roma, a apucat soborul din acel loc; și văzând mulțimea episcopilor și a poporului ce se adunase, iar cetatea plină de duhovnicească și mirenească rânduială, n-a mai îndrăznit să prindă pe papa la arătare, ci a învățat pe unul din ostași, să-l ucidă în biserică. Și intrând acel ostaș în biserică, având ascunsă pe sub haine o sabie ascuțită, s-a apropiat de papă, ca să-l străpungă deodată. Dar a orbit îndată, pentru că Domnul, Care nu lasă toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, n-a lăsat pe ucigaș să-și ridice mâna de călău asupra credinciosului său rob.

Văzând Olimpie că Domnul păzește pe slujitorul Său, a lăsat pe Papa Martin și s-a dus în Silicia împotriva saracinilor și a murit acolo. Iar împăratul, fiind îndemnat de Pavel Patriarhul, a trimis la Roma pe voievodul Teodor, care se numea Caliop, ca să piardă pe Papa Martin, aruncând asupra lui niște pricini mincinoase, zicând că s-ar fi înțeles cu saracinii, îndemnându-i asupra împărăției grecești și că voiește să se scoale cu război împotriva împăratului, ca și cum n-ar fi păzit credința cea dată de la părinți și că ar fi hulit și pe Preacurata Maica lui Dumnezeu.

Ajungând trimisul împăratului la Roma, punea învinuirile acelea asupra Papei înaintea tuturor. Iar Fericitul Martin Papă, nefiind vinovat de nici o învinuire din acelea, se dezvinovățea de clevetirile cele nedrepte, zicând: „Cu saracinii n-am avut niciodată vreo înțelegere, numai că am trimis milostenie fraților celor dreptcredincioși, care petrec în mijlocul saracinilor în sărăcie și în nevoi. Iar pe Preacurata Maica lui Dumnezeu, dacă nu o cinstește cineva, nu o mărturisește și nu i se închină ei, blestemat să fie acela, în veacul de acum și în cel viitor. Și sfânta credință cea dată de la Sfinții Apostoli și de la purtătorii de Dumnezeu părinți, nu noi, ci cei ce înțeleg cele potrivnice, n-o păzesc cu dreptate”.

Dar trimisul împăratului, neascultând îndreptările papei, îl găsea vinovat în toate, adăugînd la sfîrșit și aceasta, că nu după pravilă s-ar fi suit pe scaun. Apoi, într-o noapte, neștiind nimeni, cu putere ostășească a prins pe papa, l-a dus la liman și punându-l într-o corabie, l-a trimis departe pe mare, printre insulele ce se numeau Ciclade. Și la una din insulele acelea, care se numea Naxia, a fost ținut sfântul un an întreg, chinuindu-se cu foamea și cu cele ce nu-i ajungeau pentru trebuință. Iar când i se aducea ceva de la iubitorii de Dumnezeu ai acelei țări, cărora li se făcea milă de papa cel izgonit, apucau străjerii înainte și o luau cu sila, de la cei ce aduceau și, ocărându-i, le zicea: „Dacă cineva va voi să-l iubească și să-i fie milă de dânsul, acela este vrăjmaș patriei. Căci izgonitul acesta este eretic, potrivnic lui Dumnezeu și răsturnător a toată împărăția grecească”. Și străjerii aceia făceau mult necaz sfântului, batjocorindu-l și ocărându-l. Și slăbea sfântul cu puterea trupească, pe de o parte cu chinurile și neajunsurile cele din toate zilele, iar pe de altă parte de boala de care era cuprins. Dar nu slăbea și cu mărimea sufletului, ci răbda cu mulțumire toate pentru Dumnezeu. După aceea l-au dus în Bizanț.

Ajungând corabia în Bizanț pe o vreme senină și sosind de dimineață la limanul ce se numea al lui Eftimie, aproape de Arhandia, veneau la sfântul, care era foarte bolnav, diferiți oameni fără de omenie, trimiși anume de la palatele împărătești și de la patriarhie, să necinstească cu vorbe grele și cu defăimări pe cel atât de cinstit arhiereu al lui Dumnezeu. Deci răbda aceasta sfântul de dimineața până seara. Apoi, apunând soarele, a venit un oarecare Notarie, cu numele Sagoliv, cu mulți ostași și, luând pe sfântul din corabie, l-au pus pe o pârghie, neputând nicidecum să meargă de boală, și l-au dus într-o curte oarecare ce se numea Prandiaria. Acolo l-au închis într-o cămară întunecoasă și strâmtă și îl străjuiau cu tărie, păzindu-l să nu știe de dânsul nimeni din cetate că este acolo. Și a petrecut sfântul în acea închisoare nouăzeci și trei de zile, neputând către nimeni să vorbească.

După aceea l-au dus de acolo în casa sachelarului și adunându-se acolo senatorii, pe când îl duceau pe pârghie la dânșii, un oarecare senator mai mare a strigat la dânsul poruncindu-i să se scoale, dar slujitorii care-l duceau, i-au spus că nu poate să stea, deoarece este bolnav. Însă el îi poruncea cu mânie ca și bolnav să stea în picioare, înaintea lor; dar el neputând să stea, a poruncit să-l sprijinească. Deci, s-a sculat sfântul și a stat în mijloc, sprijinindu-se de alții. Mai erau acolo și mulți martori mincinoși, pregătiți anume pentru aceea și mai înainte învățați, care aduceau asupra lui cele pomenite mai sus și alte feluri de pricini nedrepte și mincinoase și mărturiseau, jurându-se pe Sfânta Evanghelie. Și fiindcă Fericitul Martin nu știa să vorbească grecește, voind să se îndrepteze prin tălmaciul său, nu-l asculta și nici nu-l lăsa a vorbi ceva, ocărându-l cu cuvinte necinstite. Atunci prea sfântul Papa a grăit către dânșii: „Știe Domnul că îmi veți face mare bine, dacă mă veți ucide mai degrabă cu orice fel de moarte”.

După aceasta sfântul a fost dus la un loc oarecare înalt, de priveliște, unde tot poporul obișnuia a se aduna, și acolo, neputând să stea, îl țineau sprijinit. Iar împăratul privea spre dânsul pe ascuns din oarecare case înalte. Și mergând Sachelarie de la împăratul, cu groază a zis către sfântul: „Vezi, că de vreme ce ai lăsat pe Dumnezeu și Dumnezeu te-a lăsat pe tine!”. Zicând aceasta, a poruncit poporului ca să blesteme pe Fericitul Martin și striga poporul cu glas mare: „Anatema să fie Papa Martin!”. Iar cei ce știau că nu este cu nici un lucru vinovat Papa Martin, aceia cu fața mâhnită și cu ochii plini de lacrimi ieșeau de la acea priveliște.

După aceea a zis Sachelarie către mai marele curții: „Ia-l pe acesta și să-l zdrobești, căci nu este vrednic să mai trăiască”. Și îndată, luând pe sfântul, au dezbrăcat de pe el haina de deasupra, iar pe cea de dedesubt au rupt-o de sus până jos și i-au pus fiare grele pe grumaz și pe tot trupul și de acolo îl duceau prin cetate la divan și o sabie era dusă înainte, ca să-l taie. Iar din popor unii îl batjocoreau, îl ocărau, îl defăimau și clătinând capul, ziceau: „Unde este Dumnezeul lui? Unde este învățătura credinței lui?”. Iar alții plângeau și se tânguiau, văzând o necinstire ca aceea și chinuire făcută pentru nevinovăție, unui atât de mare arhiereu al lui Dumnezeu. Iar cuviosul suferea îndoită pătimire: pe de o parte cu trupul de boală, de legăturile cele grele și de mâinile călăilor, care cu nemilostivire îl trăgeau; iar pe de alta cu sufletul, de ocările cele fără de cinste, răbdând rușine și durere.

Fiind dus la divan, l-au aruncat în temniță, între făcătorii de rele și între tâlhari, târându-l pe jos legat, pe trepte multe, pe care sfântul căzând și lovindu-se, s-a rănit pe tot trupul până la vărsare de sânge. După câteva ceasuri, l-au mutat într-o altă temniță, care se chema a lui Diomid, unde, de dureri și de răceala mare, căci era luna lui ianuarie, era aproape de moarte. Dar femeia străjerului temniței milostivindu-se de sfântul, a mers în taină în temniță la sfântul legat. Luându-l de acolo, i-a bandajat rănile și l-a pus pe patul său și l-a îmbrăcat cu haine și a zăcut sfântul până seara fără de glas, ca un mort. Iar după ce s-a făcut seară târziu, Grigorie, mai marele famenilor împărătești, a trimis pe vătaful casei sale, cu puține mâncări la Sfântul Martin, zicându-i: „Nu slăbi de tristețe, căci nădăjduiesc la Dumnezeu, că nu vei muri!”.

Aceasta auzind Cuviosul Martin, a suspinat din inimă, pentru că nu i-a fost bine primit acel cuvânt, căci dorea să moară într-a sa pătimire pentru dreapta credință; și îndată a luat de pe dânsul obezile cele de fier. Iar a doua zi, împăratul s-a dus să cerceteze pe Patriarhul Pavel, care, fiind bolnav, era aproape de moarte și i-a spus toate cele despre Papa Martin. Iar Pavel greu suspinând și întorcându-se spre perete, a zis: „Vai mie și aceasta s-a adăugat la osândirea mea!”. Și l-a întrebat împăratul: „Pentru ce grăiești astfel?”. Patriarhul a răspuns: „Au doar puțină tiranie este aceasta stăpâne, ca să pătimească papa unele ca acestea?”. Și cu jurământ sfătuia pe împăratul, ca să înceteze a mai face rău mai mult papei.

După opt zile, patriarhul Pavel murind, Demosten notarul, a fost trimis de împărat cu alți bărbați vestiți, în temnița lui Diomid, la Sfântul Martin. Aceia intrând, i-au zis: „Stăpânul nostru, împăratul, se miră în ce slavă mare erai și la câtă necinste ai ajuns! Iar pentru necinstirea ta nimeni nu este vinovat, decât numai tu singur”. Iar preasfințitul papă, nerăspunzându-le nimic, ci ridicându-și spre Dumnezeu ochii, a zis: „Slavă și mulțumită Împăratului Celui fără de moarte!”. Și întrebau pe Sfântul Martin despre Pir, care a fost mai înainte patriarh, dacă de voia sa a fost în Roma și a făcut lepădarea de credința a monoteliților și dacă Teodor cel ce a fost mai înainte papă, l-a primit pe el. Iar Sfântul Martin le-a spus toate cele despre Pir amănunțit; că, mergând de bună voie la Roma, a dat pe hârtie lepădarea sa de nedreapta credință, deși după aceea s-a întors iarăși la cea dintâi rea credință a monoteliților; și că Papa Teodor a fost primit cu cinste ca un episcop și îndestulat cu toate cele de trebuință. Iar la sfârșit, sfântul a spus și aceasta către ei: „Iată în mâinile voastre sunt, faceți cu mine ce voiți, precum Dumnezeu v-a lăsat. Însă să știți cu întemeiere, că de mă veți sfărâma în bucăți, nu mă voi împărtăși cu cei rău credincioși, cât timp vor sta în credința cea rea. Încercați cu lucrul și veți vedea ce fel este darul lui Dumnezeu în robii Lui”.

Acestea auzindu-le trimișii, s-au întors la împărat, minunându-se de astfel de mărime de suflet și de neînfricata inimă a sfântului, care nu se înfricoșa de chinuri și de moarte. Și petrecând sfântul în temnița lui Diomid optzeci și cinci de zile, Sagoliv notarul a mers la sfântul, zicând: „Poruncit îmi este, să te iau de aici în casa mea, iar după aceea te voi trimite undeva”. Iar sfântul îl întreba, unde va fi trimis și în care loc, dar acela nu voia să-i spună. Cuviosul a zis: „Lăsați-mă să fiu aici până în ceasul acela, în care voiți să mă trimiteți unde voiți”. Și s-a dus notarul. Apoi apunând soarele, Fericitul Martin Papa a zis către ai lui împreună legați: „Apropiați-vă, fraților, și să dăm cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, căci îndată va veni cel ce o să mă ia de aici”. Deci, s-au sărutat cu durere în inimă. Iar sfântul cu fața veselă le-a zis: „Nu plângeți, ci mai bine bucurați-vă împreună cu mine, care mă bucur; căci mă duc în surghiun pentru dreapta credință!”.

După aceea iarăși a mers notarul cel sus-pomenit și luând pe sfântul, l-a dus; și toți cei ce erau în temniță, se tânguiau fără de mângâiere pentru despărțirea lui de ei. Sfântul a fost pus în corabie și trimis în surghiun la Herson, unde, fiind chinuit cu foamea, cu strâmtorarea și cu tot felul de lipsuri, după doi ani s-a dus către Domnul. Iar sfântul lui trup a fost îngropat afară din cetatea Hersonului, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea a Vlahernei. Mormântul lui era slăvit, de vreme ce multe feluri de tămăduiri se dădeau bolnavilor, cu rugăciunile lui cele sfinte și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.

Ioan Scărarul (579-649)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

 

Ioan Scărarul

Sfântul Ioan Scărarul (Sf. Ioan din Sinai ori Sinaitul, uneori numit și Ioan Scolasticul sau Ioan Climax) a fost un cuvios monah care a trăit în secolele VI-VII (579-649) la Mănăstirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai, al cărei egumen a și fost.

Ioan Scărarul este un important Părinte duhovnicesc al Răsăritului, care a lăsat posterității o importantă lucrare de spiritualitate cunoscută sub numele de Scara dumnezeiescului urcuș* sau Scara sfintelor nevoințe ale desăvârșirii sau Scara Raiului sau chiar simplu Scara (sau Leastvița – după termenul slavonesc).

Pomenirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 30 martie și în Duminica a 4-a din Postul Mare.

Notă: Nu trebuie confundat cu Sf. Ioan Scolasticul, Patriarhul Constantinopolului (21 februarie).

foto preluat de pe twitter.com/AgentiaBasilica

foto preluat de pe twitter.com/AgentiaBasilica

Sf. Ioan s-a născut în jurul anului 579 și a adormit întru Domnul în anul 649. A intrat în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai la vârsta de 16 ani.

Până la acea vârstă dobândise o pregătire solidă în toate științele acelei vremi, fapt care ar indica proveniența sa dintr-o familie înstărită.

Aleasa sa pregătire în științele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul, iar viețuirea în Muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul.

Acum însă este cunoscut sub numele de Ioan Scărarul, datorită cărții Scara dumnezeiescului urcuș, pe care a scris-o către sfârșitul vieții sale.

În mănăstire l-a avut ca povățuitor pe Cuviosul Martirie, vreme de 19 ani.

După moartea acestuia, Sfântul Ioan s-a retras într-un loc izolat, numit Thola, la 5 mile de mănăstire, unde a viețuit în isihie ca sihastru vreme de 40 de ani.

Spre sfârșitul vieții a fost rugat de monahi să primească a fi egumen al Mănăstirii Sinai.

În timpul cât conducea pe monahi pe calea desăvârșirii, a alcătuit scrierea Scara, la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Rait, aflată la 60 de mile de Mănăstirea Sinai.

Scara dumnezeiescului urcuș este alcătuită din 30 de Trepte (capitole) și se află și în volumul IX din Filocalia românească.

cititi mai mult despre Ioan Scărarul si pe: doxologia.ro; pravila.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Imnografie

Tropar (glasul al 4-lea):

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor
și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare;
și te-au făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioan, Părintele nostru.
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac (glasul 1):

Roduri pururea înflorind, învățăturile cele din cartea ta aducând, înțelepte,
îndulcești inimile celor ce iau aminte la dânsele cu trezvie, fericite,
că scară este, care ridică de pe pământ
sufletele celor ce cu credință te cinstesc pe tine,
la mărirea cea cerească, care rămâne pururea.

 

Iconografie

Erminia lui Dionisie din Furna (Ed. Sofia, București, 2000) precizează (p. 160) doar că Sf. Ioan este reprezentat ca monah „bătrân, cu barbă mare, care zice: [Ostenește-te din toată puterea, pentru ca să ți se ierte prea multele și netrebnicele tale păcate... cu osteneli peste osteneli și] cu fapte bune, ca pe niște trepte înalță-te, înălțându-ți mintea cu privegheri ostenitoare”.

 

Scara dumnezeiescului urcuș

Scara dumnezeiescului urcuș este un tratat ascetic despre părăsirea păcatului și înaintarea pe calea virtuţilor, în vederea obținerii mântuirii. Deși a fost scrisă de Sfântul Ioan din Sinai pentru monahi, a devenit, după Sfânta Scriptură, una din lucrările cele mai importante și mai influente folosite în Biserică pentru povățuirea credincioșilor spre o viață plăcută lui Dumnezeu.

Există și o icoană a Scării Raiului. Aceasta prezintă mai mulți oameni (de regulă monahi) care urcă pe o scară; la capătul de sus al scării se găsește Domnul Iisus Hristos, gata să îi primească în rai pe cei care urcă. De asemeni, apar îngeri care îi ajută pe cei aflați pe scară și diavoli care aruncă înspre ei săgeți sau încearcă să îi tragă jos, aruncându-i în iad (adesea reprezentat ca un balaur cu gura deschisă). Aproape în toate reprezentările apare cel puțin o persoană care cade.

cititi mai mult pe: ro.orthodoxwiki.org

Icoana Scării Raiului (Mănăstirea Sf. Ecaterina, Peninsula Sinai, Egipt) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Icoana Scării Raiului (Mănăstirea Sf. Ecaterina, Peninsula Sinai, Egipt) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Câteva cuvinte duhovniceşti din Scara Sfântului Ioan

Opera Sfântului Ioan, egumenul Mănăstirii Sinai, intitulată ‘Scara’, este practic un manual duhovnicesc care are drept scop călăuzirea omului spre viaţa veşnică. Chiar dacă au fost redactate pentru a îndrepta monahii spre o îngerească vieţuire, învăţăturile sfântului pot îndruma viaţa oricărui creştin spre Împărăţia cerurilor.

Lucrarea ‘Scara’ a fost redactată la cererea egumenului Ioan al Mănăstirii Raith, aflată la 97 km de Mănăstirea Sinai, lângă Marea Roşie.

Egumenul s-a adresat Sfântului Ioan Scărarul precum părintelui ‘de obşte al tuturor şi ca la unul mai bătrân ca toţi în nevoinţă şi pricepere şi ca la învăţătorul cel mai bun’, rugându-l să aştearnă ‘ca un adevărat mare învăţător, fără preget şi în chip limpede pe hârtie, după o bună rânduială, datoriile vieţii călugăreşti, spre mântuirea celor ce au ales această îngerească vieţuire’ care să le fie ‘ca o scară rezemată pe porţile cerului, care să-i urce pe cei ce voiesc, nevătămaţi şi fără păgubire, ajutându-i să treacă neîmpiedicaţi peste duhurile răului şi peste stăpânitorii lumeşti ai întunericului şi peste căpeteniile văzduhului’.

Opera este alcătuită de smeritul monah în 30 de cuvinte, fiecare cuvânt reprezentând câte o treaptă în dobândirea mântuirii.


 

1 – Creştin este cel care urmează lui Hristos pe cât e cu putinţă oamenilor prin cuvinte şi fapte şi crede cu o cugetare dreaptă şi neprihănită în Sfânta Treime.


 

2 – Cel ce iubeşte cu adevărat pe Domnul, cel ce se străduieşte cu adevărat să ajungă la viaţa viitoare, cel ce are cu adevărat durere pentru greşelile lui, cel ce a dobândit cu adevărat aducerea aminte de osânda şi de judecata veşnică, cel ce a primit cu adevărat frica de moartea sa, nu va mai iubi, nu se va mai îngriji nici de bani, nici de averi, nici de părinţi, nici de slava vieţii, nici de prieteni, nici de fraţi, peste tot, de nimic pământesc, ci lepădând şi urând toata legătura, toată grija de acestea, ba încă înainte de acestea şi trupul său, urmează gol şi fără griji şi fără pregetare, lui Hristos privind pururea spre cer şi aşteptând ajutorul de acolo.


 

3 – Înstrăinarea este părăsirea fără întoarcere a tuturor celor din locul de obârşie, care lucrează în noi împotriva ţintei evlaviei noastre. Înstrăinarea este purtare necutezătoare, înţelepciune necunoscută, pricepere nearătată, viaţă ascunsă, ţintă nevăzută, gând nedescoperit, dorire a puţinătăţii, poftire a strâmtorării, pricină a dorului de Dumnezeu, mulţimea dragostei, respingerea slavei deşarte, adânc de tăcere.


 

4 – Ascultarea este mormânt al voinţei şi înviere a smereniei. Nu se împotriveşte mortul şi nu alege intre cele bune şi între cele părute rele. Căci cel ce şi-a omorât sufletul din evlavie va răspunde pentru toate. Ascultarea este lepădarea judecăţii proprii din bogăţia judecăţii.


 

5 – Să-ţi fie conştiinţa oglinda supunerii tale şi-ţi va fi de ajuns.


 

6 – Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să ieşi din luptă. Ci stai bărbăteşte şi, cu siguranţă, îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învârtoşate, sunt greu de vindecat şi au nevoie de multă osteneală, de fier, de brici şi de focul ce le însoţeşte pentru vindecare.


 

7 – Cel care a murit tuturor, şi-a adus aminte de moarte. Dar cel care e încă legat de ele nu încetează de a lucra el însuşi împotriva sa.


 

8 – Nu te amăgi lucrătorule fără de minte că poţi să înlocuieşti timpul (pierdut) cu alt timp. Căci nu va ajunge ziua să împlineşti datoria ei faţă de Stăpânul.


 

9 – Plânsul după Dumnezeu este o tristeţe a sufletului, o simţire a inimii îndurerate care caută pururi nebuneşte pe Cel după care însetează; iar neajungându-L Îl urmăreşte cu osteneală şi se tânguieşte cu durere alergînd după el.


 

10 – Plânsul este un ac de aur al sufletului scăpat de orice ţintuire şi alipire şi înfipt de tristeţea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii.


 

11 – Când ai ajuns la plâns, ţine-l cu toată tăria. Căci înainte de a se îmbiba în tine, uşor ţi se răpeşte. Şi e topit ca ceara de tulburări, de griji trupeşti, de plăceri şi mai ales de multa vorbire şi de glume uşuratice.


 

12 – Blândeţea este starea nemişcată a sufletului care rămâne aceeaşi înnecinstiri ca şi în laude.


 

Viața Sfântului Cuvios Ioan Scărarul

Sf. Cuv. Ioan Scărarul (579-649) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Cuv. Ioan Scărarul (579-649) – foto preluat de pe basilica.ro

Care patrie şi cetate a odrăslit şi a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceştile lui nevoinţe, cu siguranţă nu pot spune – zice Daniil monahul, scriitorul vieţii Sfântului Ioan Scărarul.

Care loc îl are acum pe acest dumnezeiesc şi minunat bărbat şi cu ce dulceţi de hrană fără de moarte îl hrăneşte, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru care Sfântul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: „Petrecerea noastră este în ceruri”, unde cu nematerialnică simţire, cu negrăită dulceaţă săturându-se de necheltuitele bunătăţi, primeşte răsplătirile cele vrednice de sudorile sale şi pentru dureri are cinstea cea fără durere, moştenind cereasca Împărăţie cu aceia al căror picior a stat întru dreptate.

Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnică întru materialnicul trup, voi spune arătat. De şaisprezece ani fiind cu vârsta trupească, iar de o mie de ani cu isteţimea înţelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfă fără prihană şi bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci şi-a înălţat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel văzut al înălţimii muntelui, către înălţimea cerească.

Şi, văzând cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut şi înstrăinându-se de lume, a iubit de la început blîndeţile cele împodobite cu smerenia, ca pe nişte începătoare ale tinereţilor noastre gândite, ca pe o învăţătură a faptelor bune, tăind toată îndrăzneala şi mândria vorbirii şi a clevetirii.

Apoi, cu aleasă judecată, într-o singură deprindere monahicească, a izgonit pe înşelătorul părerii şi iubirii de sine şi, ca cel mai iscusit învăţător duhovnicesc, şi-a plecat grumajii, nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor.

Şi aşa viaţa lui, care desăvârşit murise lumii, şi-a rânduit-o între fraţi, ca şi cum ar fi fost mic între dânşii, neştiind că un copil încă a grăi, nefăcând nimic după voia sa, ca şi cum fără cuvântare şi fără voinţă şi-ar fi avut sufletul schimbat în totul de firească deosebire. Dar mai de mirare este că, fiind învăţat la toată înţelepciunea din afară, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înţelepciunii din afară, desăvârşit se face străină de smerenie.

Stareţul şi învăţătorul Cuviosului Ioan – precum zice Sinhron – a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul său Ioan, când acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a zis că „are să fie ca o mare stea în toată lumea”; lucru care s-a şi împlinit după aceea.

Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, căutând spre Ioan, a zis către Martirie: „Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta şi cine l-a tuns în călugărie?” Martirie răspunse: „Este robul tău, părinte, eu l-am tuns”. Apoi a zis Atanasie cu mirare: „O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!”.

În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele stareţ Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceştia văzându-i stareţul, s-a sculat şi, luând apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat şi mâna.

După aceea Ştefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareţ: „Pentru ce ai făcut aşa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învăţătorului, şi dreapta lui ai sărutat-o?”.

Marele stareţ răspunse: „Să mă crezi, fiule, că nu ştiu cine este acel monah tânăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai şi aceluia i-am spălat picioarele”. Astfel au fost proorociile sfinţilor părinţi despre acest Cuvios Ioan, fiind el încă tânăr, şi care după aceea s-au împlinit toate la vremea lor.

Petrecând Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece ani, a rămas sărman, mutându-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimiţându-l înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător şi sprijinitor – precum zice Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a ieşit la loc de linişte în Sinai, având rugăciunile părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserică ca la cinci stadii şi se numea Tola.

Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa cea aprinsă a dumnezeieştii iubiri. Şi cine este în stare să arate prin cuvinte şi să spună prin povestiri cu de-amănuntul ostenelile lui săvârşite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, aşa din cele mai mici nevoinţe ale lui să auzim viaţa acestui cuvios bărbat, atât de bogată în fapte bune.

Mânca la masă sa toate cele neoprite de porunca monahicească, însă foarte puţin, încât se vedea că mai mult gustă, decât mănâncă. Cu aceasta zdrobea înţelepţeşte cornul mândriei, pentru că din toate mânca, ca să nu i se înalţe mintea cu postirea.

Dar, gustând foarte puţin, pe doamna şi născătoarea patimilor cea iubitoare de dulceţi, adică pe îmbuibarea pântecelui, o mihnea prin înfrânare şi prin scurtimea mesei, strigând către dânsa: „Taci, amuţeşte!” Iar prin viaţa cea pustnicească şi prin vederea cea rară a feţelor omeneşti, a stins văpaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenuşă până la sfârşit şi a adormit-o desăvârşit.

Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfântul Apostol Pavel a numit-o „închinare la idoli”, prin facerea de milostenii şi prin lipsirea celor de trebuinţă. După aceea a biruit lenevirea, care este moarte şi slăbănogire a sufletului, prin pomenirea morţii celei trupeşti, împungând-o ca şi cu un bold şi a ridicat-o la trezire şi osteneală. A dezlegat lanţurile şi legăturile a toată pătimirea şi toate poftele cele simţite le-a rupt prin plângere. Iar patima mâniei era mai dinainte omorâta într-însul, prin arma ascultării.

El rareori de se ducea la cineva, dar şi mai rar grăia ceva şi a omorât lipitoarea deşartei slave, cea asemenea cu păianjenul.

Dar ce vom zice – grăieşte monahul Daniil – despre biruinţa mândriei? Ce vom zice de curăţia cea desăvârşită a inimii, pe care acel nou Veseleil a început-o prin ascultare şi a desăvârşit-o prin venirea de faţă a Domnului, Împăratul cerescului Ierusalim? Pentru că, fără venirea lui de faţă, niciodată nu se izgoneşte diavolul şi ceata cea de un chip cu dânsul. Unde voi găsi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de laudă?

De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se află la mulţi. Este şi până acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o peşteră mică, care era atât de depărtată de chilia lui şi de ale altora, încât nu era auzit de oameni, căci voia să se depărteze de slavă deşartă. În acea peşteră intra adeseori şi, fiind aproape de cer, prin tânguiri şi prin chemările lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigând cu suspine asemenea cu cei care sunt tăiaţi de sabie sau arşi de fiare înfocate sau lipsiţi de ochi.

Iar somn avea atât numai cât să nu-şi piardă fiinţa minţii cu privegherea. Şi, mult mai înainte de a se culca, se ruga şi alcătuia cărţi, precum a alcătuit cartea ce se numeşte „Scara”, pentru care s-a numit şi el mai pe urmă „Scărar”, pentru că aceasta îi era alungarea trândăviei lui, adică a scrie cărţi. Iar toată curgerea vieţii lui i-a fost rugăciunea cea neîncetată şi dorinţa spre Dumnezeu cea nesăţioasă, pentru că pe Acela ziua şi noaptea văzându-L cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăţiei sufletului, nu putea a se sătura.

Un monah anume Moise, râvnind vieţii celei îmbunătăţite a Cuviosului Ioan, l-a rugat să-l primească ucenic pentru sine; pentru că dorea să se povăţuiască de dânsul la adevărata filosofie. Şi şi-a câştigat şi mijlocitori pentru sine către sfântul cinstiţi bătrâni şi, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea împreună la petrecere şi ucenicie.

Într-una din zile marele părinte a poruncit lui Moise ca să aducă din oarecare loc pământ la grădină, spre îngrăşarea verdeţurilor. Mergând Moise până la locul cel însemnat, îşi făcea ascultarea fără lenevire.

La amiază fiind şi zăduful soarelui arzând foarte tare – căci era luna august -, Moise, ostenind, a intrat la umbră sub o piatră mare şi, culcându-se, a adormit. Iar Domnul, nevrând să mâhnească întru ceva pe robii Săi, a întâmpinat, prin obişnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neaşteptată, iar pe Sfântul Ioan din mâhnire l-a scos.

Căci, şezând cuviosul în chilie, cu rugăciunea cea de Dumnezeu gânditoare şi într-un somn uşor aflându-se, a văzut pe un oarecare ce i se arătase lui, bărbat cu sfinţită cuviinţă, defăimîndu-l pentru somn şi zicându-i: „Aşa, Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este în primejdie!” Iar Sfântul Ioan, îndată deşteptându-se, s-a înarmat cu caldă rugăciune pentru ucenicul său.

Apoi, după ce a înserat şi ucenicul s-a întors de la lucru, îl întreba stareţul: „Au doar ţi s-a întâmplat vreun lucru rău şi neaşteptat?” Iar el a zis: „O piatră mare puţin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigându-mă şi îndată de sub piatră am fugit şi deodată a căzut piatra!” Iar Ioan, smeritul cugetător, cu adevărat nimic din cele văzute n-a spus ucenicului, ci în taina inimii sale cu rugăciuni de mulţumire lăuda pe Bunul Dumnezeu.

Şi era acest cuvios bărbat chip al faptelor bune şi doctor al rănilor celor dinăuntru. Căci un frate, anume Isachie, cuprinzându-se tare cu greutate de diavolul desfrânării şi fiind întru mâhnire mare, a mers la acest mare părinte cu sârguinţă şi şi-a mărturisit războiul cel dinăuntru cu plângere şi cu tânguire.

Iar acela i-a zis: „La rugăciune să alergăm amândoi, o, prietene!” Şi, săvârşindu-se cuvintele de rugăciune şi încă pe faţa sa zăcând jos cel ce pătimea, Dumnezeu a făcut voia plăcutului Său, ca să arate că David nu minte când zice: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi.

Pentru că a fugit balaurul cel de desfrânare, prin bătăile rugăciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a pătimit acel război, văzându-se liber de patima aceea şi preabine tămăduit, foarte tare se minuna şi lui Dumnezeu, Cel ce a preamărit pe robul Său, împreună şi robului celui ce L-a preamărit pe El, Îi înălţa mulţumire.

Însă erau oarecare pătrunşi de zavistie, care pe acest folositor învăţător, adică pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea grăitor şi mincinos. Iar el cu lucrul singur a arătat că întru toate, nu numai cu cuvântul, ci şi cu tăcerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toţi îi întăreşte.

Căci a tăcut un an întreg, negrăind nici un cuvânt, până ce ocărâtorii săi s-au făcut lui rugători, cunoscând ei că nu este bine să astupe izvorul folosului cel pururea curgător şi să piardă mântuirea tuturor; deci, mergând, l-au rugat ca iarăşi să-şi deschidă gura cea de Dumnezeu grăitoare. Iar el, fiind ascultător, s-a supus şi iarăşi se ţinea de cea dintâi rânduială a sa, de a învăţa.

După aceea, minunându-se toţi de el întru toate îndreptările, ca pe un nou Moise cu sila spre povăţuirea vieţii de obşte l-au rânduit, punând pe luminatul acela luminător în sfeşnicul cel mai dintii.

Iar el, fără de voie primind egumenia muntelui Sinai, şi mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu şi, în ceaţa cea neapusă a cunoştinţei de Dumnezeu, prin gândirea la El intrând şi suindu-se pe treptele cele gândite pe scara cerească, a luat legea cea scrisă pe tăbliţele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Şi în cuvântul lui Dumnezeu şi-a deschis gura sa şi a tras Duh. Iar din bună comoară a inimii sale a răspuns cuvintele cele bune.

După ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adică după patruzeci de ani de călugărie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioară în locaş şase sute de străini, care, şezând la gustarea mâncării, au văzut un tânăr cu giulgiu evreiesc îmbrăcat, care umbla pretutindeni şi cu stăpânire poruncea atât rînduitorilor şi economilor, cât şi bucătarilor, trapezărilor şi altora ce slujeau.

Iar după ce s-au sculat străinii de la masă, când au şezut să mănânce cei ce slujiseră, a fost cercetat tânărul acela osârdnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurând şi poruncind, pregătea masa. Deci era căutat ca şi el să şadă la masa cea de pe urmă, să mănânce cu ceilalţi. Dar, deşi cu osârdie era căutat, însă nicăieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părinte Ioan, a zis: „Lăsaţi de a-l căuta pe acela, căci Moise, proorocul şi dătătorul de Lege, a slujit în al său loc”.

Era într-un an în părţile acelea neploaie şi secetă mare şi, adunându-se popoarele din cetăţile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugându-l ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugăciuni. Şi, rugându-se cuviosul, îndată o ploaie mare s-a pogorât şi a adăpat pământul cel uscat şi l-a făcut aducător de roade.

După aceea a sosit la sfârşitul vieţii celei vremelnice, bine povăţuind pe ai săi duhovniceşti israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se ştie unde a fost. Iar de sfinţenia Cuviosului Ioan – zice Daniil monahul – mărturisesc mulţi, dar mai ales aceia care, fiind povăţuiţi cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mântuit şi încă se mântuiesc.

Mărturiseşte David, tânărul bărbat ales, care a moştenit înţelepciunea înţeleptului Ioan; ba încă mărturiseşte şi Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorât de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, şi ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu – cuvinte ce se numesc „Scară” -, în care literele cele văzute învaţă osteneală, iar puterea ce se înţelege din literele cele alcătuite povăţuieşte la vederea de Dumnezeu.

Iar când se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul – zice Sinhron -, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotărât la egumenia Sinaiului, din vremea vieţii sale.

Acela, plângând, zicea: „Stăpânul meu, te duci, lăsându-mă pe mine? Eu m-aş fi rugat ca pe mine să mă trimiţi, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moşteniri! Acum, iată, eu sunt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu”. Sfântul Ioan i-a răspuns: „Nu plânge, nici te întrista, pentru că, de voi afla îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aştepta ca anul acesta să-l săvârşeşti aici. Ci voi ruga pe Domnul şi te voi lua la mine!”.

Şi s-a împlinit aceea, căci, după sfârşitul fericit al Cuviosului Ioan, şi ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele său, Cuviosul Ioan, în slava sfinţilor, lăudând pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

 

Notă: Despre patria şi neamul Cuviosului Ioan Scărarul, este scris în cartea monahului Daniil: „Naşterea şi cetatea sfântului o acoperă scriitorul – adică monahul Daniil. Iar unii zic despre dânsul că este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit din naştere Arcadie. Pentru că Arcadie, în rânduiala monahicească, şi-a schimbat numele, iar Ioan nu şi-a schimbat numele”.

Vasile Mărturisitorul (Secolul al VII-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Vasile Mărturisitorul

Preacuviosul Vasile Mărturisitorul este un călugăr mărturisitor pentru cultul icoanelor care a trăit în secolul al VII-lea, în timpul domniei împăratului iconoclast Leon al III-lea Isaurul (717-741 d.Hr.).

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe data de 28 februarie.

De la o vârstă fragedă lepădând viața lumească, cuviosul Vasile s-a făcut monah și s-a dedicat pe sine lui Hristos într-o viață de ascultare și nevoințe ascetice.

La început trăia într-un schit, hrănindu-și sufletul cu darurile credinței și ale iubirii.

A devenit ucenicul Cuviosului Procopie Decapolitul (care este prăznuit pe 27 februarie).

Atunci când împrejurările potrivnice credinței creștine l-au chemat, a răspuns cu râvnă înflăcărată și a apărat Ortodoxia cu îndrăzneală și curaj.

Căci văzând în primejdie cinstirea sfintelor icoane, a stat cu hotărâre împotriva sfărâmătorilor de icoane.

Pentru aceea a fost persecutat, arestat, chinuit rău.

Și fiindcă nu s-a înduplecat cu firea, ci a propovăduit adevărul ca și cum ar fi în fața morții și a Dreptului Judecător, a fost din nou chinuit și apoi băgat în temniță.

După moartea împăratului Leon însă, și cu rugăciunile părintelui său Procopie, cuviosul Vasile ieșit din temniță și iarăși cu aceeași petrecere și nevoință s-a ostenit îndemnând spre dreapta credință în multe vremi.

Iar mai apoi, bucurându-se și mulțumind, s-a mutat cu pace către Dumnezeu, pe Care din pruncie L-a dorit.

 

Imnografie

Tropar (glasul 1)

Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Vasile; și cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Condac (glasul 2)

Din înălțime primind dum­nezeiasca descoperire, ai ieșit, înțelepte, din mijlocul tulburărilor și ducând viață călugă­rească, Cuvioase, ai primit lu­crarea minunilor și ai vindecat pe cei bolnavi cu harul tău, preafericite Vasile.

 

Viața Sfântului Cuvios Vasile Mărturisitorul

Sf. Cuv. Vasile Mărturisitorul (Secolul al VII-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Vasile Mărturisitorul (Secolul al VII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Vasile Mărturisitorul, lăsând lumea și cele lumești, s-a făcut monah și a petrecut în viața monahicească cu fapte bune, precum se cădea. El s-a împotrivit cu tărie luptătorilor de icoane.

Acesta a trăit pe vremea lui Leon Isaurul, luptătorul de icoane. El, lăsând lumea și cele lumești, s-a făcut monah și a petrecut în viața monahicească cu fapte bune, precum se cădea. Apoi, când cinstirea sfintelor icoane era lepădată, s-a împotrivit cu tărie luptătorilor de icoane. Pentru aceea, l-au prins și l-au chinuit mult, însă nu s-a supus și nu s-a învoit cu erezia lor, propovăduind adevărul până la moarte, având ajutor pe dumnezeiescul Procopie.

Deci Sfântul Vasile a fost strujit, ca și cuviosul Procopie, peste tot trupul și pe grumaji, și aruncat în temniță, stând legat foarte multă vreme, până ce a pierit de pe pământ împăratul cel fără de lege. Murind tiranul acela, au fost eliberați Cuviosul Vasile și Sfântul Procopie și ceilalți mărturisitori. Și viețuiau în aceleași pustnicești osteneli ca și mai înainte, aducând pe mulți la dreapta-credință și povățuindu-i la viața cea îmbunătățită. Apoi, după mulți ani și după viața cea plăcută lui Dumnezeu, a venit fericitul său sfârșit și s-a dus veselindu-se întru rugăciuni și mulțumiri, la Dumnezeu, pe Care l-a iubit din tinerețe.

Aflarea moaștelor Sfinților Mucenici din Evghenia Constantinopolului (610)

foto preluat de pe foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; ro.orthodoxwiki.orgwww.crestinortodox.ropravila.rodoxologia.ro

 

Aflarea moaştelor Sfinţilor Mc. din Evghenia Constantinopolului

In timpul imparatilor romani pagani, au fost multe persecutii impotriva celor ce credeau in Hristos.

Multi crestini nu au fost ingropati, fiind lasati prada fiarelor si pasarilor.

Alti martiri erau luati in taina de credinciosii ramasi in viata si inmormantati cu cinste in locuri ascunse, prin case sau prin gradini.

Evghenia este un loc în marginea de răsărit a oraşului Constantinopol, aproape de turnul şi porţile ce se numesc ale lui Evghenie.

Aici s-au aflat moaştele multor sfinţi pătimitori din vremea prigoanelor, iar lumea uitase locul unde fuseseră îngropaţi, deoarece mucenicii erau îngropaţi noaptea de frica necredincioşilor.

Cum în locul acela au început să se tămăduiască bolnavii, arhiepiscopul Toma al Constantinopolului (607-610) s-a dus acolo împreună cu un sobor de preoţi, s-au rugat, apoi au săpat în acel loc.

Mare le-a fost bucuria în momentul în care aceștia au găsit în acel loc trupurile a 17 mucenici.

Sfinte lor moaște erau întregi și nestricate, încât s-a împlinit cu dânșii Sfânta Scriptură: “Păzi-va Domnul toate oasele lor și niciunul dintr-însele nu se va zdrobi“.

Încă și bună mireasmă ieșea din ele, și făceau minuni, toate neputințele tămăduind și duhurile cele rele și viclene din oameni gonind.

Ele au fost luate cu evlavie, au fost duse într-o biserică și așezate spre închinare.

Aflarea moaștelor Sfinților Mucenici din Evghenia a avut loc în anul 610 în timpul domniei împăratului Heraclie (610-641).

Identitatea acestor martiri a rămas multă vreme necunoscută.

Mulți ani mai târziu un anume Nicolae Caligraful s-a învrednicit de o descoperire dumnezeiască în care i s-au arătat numele a doi dintre sfinții mucenici.

Este vorba de Sfântul Andronic unul dintre cei 70 de apostoli și de Sfânta Iunia.

Aceștia sunt menționați de către Sfântul Apostol Pavel în Epistola către RomaniImbratisati pe Andronic si pe Iunia, cei de un neam cu mine si impreuna inchisi cu mine, care sunt vestiti intre apostoli si care inaintea mea au fost in Hristos (Romani 16,7)..

Aflăm astfel că erau evrei de neam care trăiau atunci în Roma și că primiseră credința înaintea Sfântului Pavel, probabil la Ierusalim.

Ambii au trecut prin suferința închisorii pentru credință la fel ca Sfântul Pavel.

Zelul și dedicația lor pentru propovăduire i-a învrednicit de renume între apostoli adică între misionarii creștini.

Numele celorlalti mucenici ai lui Hristos carora le apartineau acele sfinte moaste sunt cunoscute numai de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Iunia era soția lui Andronic.

Erau la fel ca alte sfinte familii misionare precum Aquila și Priscilla, Sfântul Apostol Arhip, Filimon și soția lui Aphia.

De la Sfântul Ipolit Romanul mai aflăm faptul că Andronic a fost episcop în Pannonia.

Trecând la Domnul de moarte martirică, trupurile lor au fost îngropate într-un loc ascuns împreună cu trupurile a mulți alți martiri.

Moaştele sfinţilor mucenici au fost îngropate din nou cu toată cuviinţa.

Împăratul Andronic Comnenul (1182-1185) a zidit deasupra lor o Biserică frumoasă, îndemnat fiind şi de dragostea către Sfântul Apostol Andronic, al cărui nume îl purta.

Și așa, Apostolii și Mucenicii Domnului, ale căror nume au rămas necunoscute, se pomenesc în data de 22 februarie, în ziua de Aflarea moaștelor Sfinților Mucenici din Evghenia.

 

Tropar – Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Apostolul Andronic

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Andronic a fost rudă cu Sfântul Apostol Pavel și unul din Cei Șaptezeci de Apostoli.

El este menționat în Epistola către Romani 16,7 și este pomenit în Biserica Ortodoxă la 17 mai și la 30 iulie.

El a fost hirotonit episcop în Panonia, dar în loc să stea într-un singur loc, el a propovăduit în întreaga Panonie împreună cu Sfânta Iunia ca ajutoare a sa.

Prin credință, ei au convertit mulțime de păgâni la Hristos, au distrus multe temple ale idolilor, au alungat demoni, au făcut minuni și au vindecat orice fel de boală sau suferință trupească. Amândoi au avut parte de moarte mucenicească.

Sfintele lor Moaște au fost descoperite în împrejurimile Constantinopolului, lângă poarta Evghenia, pe vremea patriarhului Toma I al Constantinopolului (607-610).

Mai apoi, în secolul al XII-lea, împăratul Andronic I Comnenul (1183-1185) a construit o frumoasă biserică pe locul unde moaștele sfinților au fost descoperite și cinstite

 

Apostolul Iunia

Sfânta, slăvita și întru tot lăudata Iunia apostolița se numără printre Cei Șaptezeci.

Ea este pomenită de Biserica Ortodoxă pe 17 mai, împreună cu Sfântul Andronic și pe 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci.

Cei Șaptezeci de Apostoli au fost aleși de Mântuitorul Iisus Hristos însuși și trimiși să propovăduiască.

Ei au fost aleși după o vreme de la alegerea Celor Doisprezece Apostoli (Luca 10,1-24).

Sfinții Iunia și Andronic erau rude ale Sfântului Apostol Pavel.

Sfântul Pavel o menționează împreună cu Sfântul Andronic într-una din Epistolele sale:

Îmbrățișați pe Andronic și pe Iunia, cei de un neam cu mine și împreună închiși cu mine, care sunt vestiți între apostoli și care înaintea mea au fost în Hristos (Romani 16,7).

Slujba în cinstea acestor sfinți spune că ei au suferit mucenicia pentru Hristos.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 3-lea) :

Sfinților Apostoli, rugați pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.

Pentru prăznuirea din 17 mai:

Condac (glasul al 2-lea):

Cunoscuți însoțitori ai Apostolilor și adevărați slujitori ai lui Iisus
v-ați dovedit a fi sfințiți vestitori ai venirii Sale;
căci, primind Harul Duhului, slăviților Andronic și Iunia,
străluciți ca niște candele până la marginile lumii.

Condac (glasul al 8-lea) :

Pe steaua cea prealuminoasă, care cu lumina dumnezeieștii înțelepciuni a luminat neamurile,
pe Andronic Apostolul lui Hristos, împreună cu înțeleapta Iunia,
care s-a nevoit cu dânsul în propovăduire, să-i lăudăm, strigând :
Rugați-vă neîncetat lui Hristos pentru noi toți.

Pentru prăznuirea din 30 iulie:

Condac (glasul al 4-lea):

Vițe v-ați arătat viei lui Hristos, înțelepților Sila, Silvan, Crescent, Epenet și Andronic, dătătoare de struguri întru fapte bune, care izvorăsc nouă vinul mântuirii, pe care primindu-l, ne umplem de veselie și prăznuim cinstită pomenirea voastră, întru care rugați-vă ca să se dăruiască nouă mare milă și iertare greșelilor.

Iconografie

Dionisie din Furna arată, în Erminia sa (Sophia, București, 2000, p. 149) că Sfântul Apostol Andronic trebuie zugrăvit în chipul unui tânăr episcop, fără barbă (“spân”).

Sfânta Iunia apostolița se zugrăvește împreună cu Sfântul Apostol Andronic, după chipul Sfintelor mucenițe, purtând în mână o cruce. Dionisie din Furna nu dă indicații specifice de reprezentare în Erminia sa (Editura Sophia, București, 2000).

cititi mai mult despre Aflarea moaştelor Sfinţilor Mc. din Evghenia Constantinopolului nsi pe: doxologia.ropravila.ro

 

Aflarea moaștelor Sfinților Mucenici din Evghenia

Aflarea moaștelor Sfinților Mc. din Evghenia Constantinopolului  (610) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Aflarea moaștelor Sfinților Mc. din Evghenia Constantinopolului (610) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În acel loc unde au fost îngropate a început a se da bolnavilor diferite tămăduiri, așa voind Dumnezeu, ca să fie robii lui arătați și cinstiți.

În vremile păgânilor împărați ai Romei fiind multe prigoniri asupra creștinilor și nenumărați mărturisitori ai numelui lui Iisus Hristos făcându-se mucenici cu diferite morți, iar trupurile lor cele sfinte lăsându-le neîngropate, spre mâncarea fiarelor și a păsărilor, se luau în taină de către credincioși și se îngropau cu cinste în locuri ascunse, prin case sau prin grădini. În acest fel și în locașurile Evgheniei au fost îngropate mulțime de moaște ale sfinților mucenici care au pătimit pentru Hristos și au rămas neștiute mulți ani. Încetând păgânătatea elinească și tiranii cu sunet pierind, iar împărații creștini luând cârmuirea, s-a luminat toată lumea cu lumina dreptei credințe și Biserica lui Hristos era în liniște adâncă. Atunci și sfintele moaște ale mucenicilor din Evghenia au fost scoase din pământ ca niște făclii de sub obroc, prin dumnezeiasca descoperire, adică cu minune.

În acel loc unde au fost îngropate a început a se da bolnavilor diferite tămăduiri, așa voind Dumnezeu, ca să fie robii lui arătați și cinstiți. Atunci a mers acolo arhiereul, cu clerul bisericesc și, săpând în acel loc, au aflat multe moaște ale sfinților mucenici, ale căror nume le știe numai Dumnezeu, Cel ce i-a scris pe ei în cartea vieții, sus în cer. Aceste sfinte moaște erau întregi și nestricate, încât s-a împlinit cu dânșii Sfânta Scriptură: „Păzi-vă Domnul toate oasele lor și niciunul dintr-însele nu se va zdrobi”. Încă și bună mireasmă ieșea din ele, și făceau minuni, toate neputințele tămăduind și duhurile cele rele și viclene din oameni gonind. Apoi s-au dus cu slavă în biserică, cu sobor mare de popor credincios, cu psalmi și cu cântări. După acestea s-a descoperit unui cleric, cu numele Nicolae, care era bărbat îmbunătățit, că între multele moaștele mucenicești ce s-au aflat în Evghenia, sunt și moaștele Sfântului Andronic, unul din cei 70 de apostoli, și ale Iuniei, ajutătoarea lui, pe care îi pomenește Sfântul Apostol Pavel în epistola către romani, zicând: „Închinați-vă lui Andronic și Iuniei, rudeniile mele, și împreună robiților mei, care sunt vestiți între apostoli”.

Sinodul al VI-lea Ecumenic (680 – 681 d.Hr)

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sinodul al VI-lea Ecumenic

Sinodul al VI-lea Ecumenic s-a ținut la Constantinopol în anii 680 – 681 d.Hr., fiind cunoscut și ca al treilea Sinod de la Constantinopol.

A fost convocat de Sf. Constantin cel Nou și a condamnat erezia monotelită.

Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VI-lea Ecumenic. Pomenirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la 23 ianuarie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VI-lea Ecumenic. Pomenirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la 23 ianuarie – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Istoric

În această perioadă, arianismul fusese deja în bună parte marginalizat și mulți arieni fuseseră acceptați înapoi în Biserică.

Dar a apărut un nou atac la adresa Persoanei Mântuitorului, sub forma monotelismului.

Monoteliții afirmau că Hristos avea o sigură voință, întrucât El este o singură Persoană, deși are două naturi.

Sinodul al VI-lea a considerat că această afirmație „afecta deplina umanitate a lui Hristos”, întrucât natura umană ar fi fost incompletă dacă nu acea o voință proprie.

Sinodul a declarat că, întrucât Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, El trebuie să aibă două voințe: una divină și una umană.

Monotelismul a fost condamnat ca erezie.

În perioada celor 50 de ani dinaintea întrunirii celui de-al șaselea Sinod, Imperiul Roman de Răsărit a trebuit să facă față unei noi realități sub forma ascensiunii Islamului.

Rapiditatea cu care acesta avansa era uluitoare: pornind din Hejaz la moartea „Profetului” (în anul 632), a cucerit Siria, Palestina și Egiptul în doar 50 de ani.

Într-o sută de ani, Islamul cucerise Africa de Nord, ajunsese în Spania și silise Europa occidentală să lupte pentru supraviețuire în Bătălia de la Poitiers.

Vechile imperii nu mai erau capabile să reziste avansului Islamului.

Imperiul Bizantin și-a pierdut o mare parte din teritoriile răsăritene, printre acestea fiind și cele pe care se aflau patriarhatele Ierusalimului, Antiohiei și Alexandriei.

Constantinopolul rămăsese acum fără rival, dar nu a mai scăpat niciodată de atacurile musulmanilor.

Creștinătatea a supraviețuit, însă cu dificultate.

Împăratul Constantin al IV-lea a convocat al șaselea Sinod Ecumenic (cunoscut și ca „al treilea Sinod de la Constantinopol”), care a durat din noiembrie 680 până în septembrie 681.

Pe parcursul celor 18 ședințe ale Sinodului (din care 12 au fost conduse personal de către împăratul Constantin) s-a încercat o reconciliere între Biserica Ortodoxă și Biserica Apuseană.

Sinodul a decretat că Hristos a avut atât voință divină cât și voință umană, corespunzător celor două firi ale sale (divină și umană); s-a reafirmat astfel doctrina adoptată la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din anul 451.

Aceasta a rezolvat controversa privind monotelismul.

Acțiunile Sinodului au contribuit la promovarea unui sentiment de unitate între cele două biserici și la încercarea de a le aduce mai aproape decât fuseseră în ultimii ani.

Sinodul al VI-lea Ecumenic (Miniatura 45 din "Cronica lui Constantin Manasses", secolul al XIV-lea - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sinodul al VI-lea Ecumenic (Miniatura 45 din “Cronica lui Constantin Manasses”, secolul al XIV-lea – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Pomenire

Pomenirea Sfinților Părinți de la al șaselea Sinod Ecumenic se face pe 23 ianuarie și în a noua duminică de după Rusalii, în Duminica Sfinților Părinți de la primele șase Sinoade Ecumenice.

 

Sinodul al VI-lea Ecumenic, primul canon iconografic

articol de: Pr. Adrian Agachi – 20 Iulie 2017 – preluat de pe ziarullumina.ro

Precum Sfânta Scriptură nu a cuprins toate cărțile considerate a fi inspirate de Duhul Sfânt în primele veacuri, iar canonul ei a căpătat o formă definitivă abia în secolul al IV-lea, la fel și iconografia creștină a avut nevoie de o perioadă de timp în care propriul ei canon să fie desăvârșit.

Dacă până în secolul al VII-lea stilul iconografiei creștine a asimilat diverse influențe ale mediului în care activa poporul lui Dumnezeu, odată cu apariția marilor locașuri de cult ale vremii, cum este, de exemplu, Sfânta Sofia, s-a simțit nevoia stringentă de a trasa limite clare privitoare la pictura bisericească.

În Vechiul Testament, în cartea Ieșirea, după ce Dumnezeu îi descoperă prorocului Moise cum trebuie construit și împodobit cortul mărturiei, se specifică numele unui israelit care primise duhul priceperii și înțelepciunea de a făuri toate podoabele și obiectele ce urmau a fi folosite acolo. Acesta era Bețaleel (Ieșirea 31, 2).

De asemenea, la scurt timp, Dumnezeu îi spune lui Moise că Bețaleel va fi ajutat și de un alt israelit pe nume Oholiab:

Şi iată, i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan, şi am pus înţelepciune în mintea oricărui om iscusit, ca să facă toate câte ţi-am poruncit” (Ieșirea 31, 6).

Aceste două pasaje ne arată că orice meșteșug care însoțește lucrarea Bisericii în lume păstrează aceleași coordonate și, totodată, aceleași limite.

În ceea ce privește cea de-a doua precizare, cea a limitelor, Scriptura este clară:

Şi Beţaleel, Oholiab şi toţi cei cu minte iscusită, cărora Domnul le dăduse înţelepciune şi pricepere, ca să ştie să facă tot felul de lucruri trebuitoare la locaşul cel sfânt, vor trebui să facă după cum poruncise Domnul” (Ieșirea 36, 1).

Așadar, și canonul iconografic al Bisericii trebuia să respecte unele limite și, de vreme ce în secolul al VII-lea arta picturii bisericești era în plină înflorire, era clar că venise vremea unei anumite delimitări de unele reprezentări iconografice nepo­trivite.

 

Ieşirea – a doua carte a lui Moise

Capitolul 31

1. După aceea a grăit Domnul cu Moise şi a zis:

2. “Iată, Eu am rânduit anume pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Or, din seminţia lui Iuda,

3. Şi l-am umplut de duh dumnezeiesc, de înţelepciune, de pricepere, de ştiinţă şi de iscusinţă la tot lucrul,

4. Ca să facă lucruri de aur, de argint şi de aramă, de mătase violetă, stacojie şi vişinie, şi de în răsucit,

5. Să şlefuiască pietre scumpe pentru podoabe şi să sape în lemn tot felul de lucruri.

6. Şi iată, i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan, şi am pus înţelepciune în mintea oricărui om iscusit, ca să facă toate câte ţi-am poruncit:

7. Cortul adunării, chivotul legii, capacul cel de deasupra lui şi toate lucrurile cortului;

8. Masa şi toate vasele ei; sfeşnicul cel de aur curat cu toate obiectele lui şi jertfelnicul tămâierii;

9. Jertfelnicul pentru arderile de tot cu toate obiectele lui; baia şi postamentul ei;

10. ţesăturile pentru înveliş, veşmintele sfinţite pentru Aaron preotul şi veşmintele de slujbă pentru fiii lui;

11. Mirul pentru ungere şi aromatele mirositoare pentru locaşul cel sfânt; toate le vor face ei aşa, cum ti-am poruncit Eu ţie“.

12. Şi a mai vorbit Domnul cu Moise şi a zis:

13. “Spune fiilor lui Israel aşa: Băgaţi de seamă să păziţi zilele Mele de odihnă, căci acestea sunt semn între Mine şi voi din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte.

14. Păziţi deci ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela va fi omorât; tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stârpit din poporul Meu;

15. Şase zile să lucreze, iar ziua a şaptea este zi de odihnă, închinată Domnului; tot cel ce va munci în ziua odihnei va fi omorât.

16. Să păzească deci fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca un legământ veşnic.

17. Acesta este semn veşnic între Mine şi fiii lui Israel, pentru că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, iar în ziua a şaptea a încetat şi S-a odihnit“.

18. După ce a încetat Dumnezeu de a grăi cu Moise, pe Muntele Sinai, i-a dat cele două table ale legii, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu.

"Moise ţinând Tablele Legii", pictură de Rembrandt, 1659) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Moise ţinând Tablele Legii”, (pictură de Rembrandt, 1659) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Canonul 82 al Sinodului al VI-lea Ecumenic

Prin urmare, nu constituie o surpriză decizia Sinodului al VI-lea Ecumenic de a specifica fără ambiguități că Mântuitorul Iisus Hristos nu poate fi reprezentat în icoane decât prin redarea chipului Său omenesc, dat fiind că, la vremea respectivă, existau unele picturi bisericești unde, în centru, se regăsea un miel.

Mergând pe linia cuvintelor Sfântului Ioan Botezătorul din Sfânta Scriptură: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), unii pictori bisericești ai vremii Îl reprezentau pe Mântuitorul Iisus Hristos sub această formă.

De aceea, Părinții de la al VI-lea Sinod Ecumenic, prin lucrarea Preasfântului Duh, au hotărât următoarele:

În unele chipuri ale cinstitelor icoane, mielul se zugrăvește arătat cu degetul de Sfântul Ioan Botezătorul, care miel s-a înțeles ca chip al harului, înfățișându-ne nouă mai înainte prin legea şi Vechiului Testamentţ pe adevăratul miel, pe Hristos Dumnezeul nostru.

Cinstind, așadar, chipurile și umbrele vechi ca simboluri, și prefigurări ale adevărului, predanisite Bisericii, noi cinstim în primul rând harul și adevărul, primindu-le pe ele ca plinire a Legii.

Drept aceea, pentru ca aceea ce este desăvârșit să se înfățișeze ochilor tuturor și prin meșteșugul culorilor, orânduim ca de acum înainte Hristos Dumnezeul nostru,

Mielul care a ridicat păcatul lumii, să fie reprezentat și în icoane după chipul Său cel omenesc în locul vechiului miel, pentru ca înțelegând prin aceasta măreția lui Dumnezeu Cuvântul, să fim îndrumați și spre aducerea aminte de petrecerea Lui în trup, de patima Sa și moartea Sa mântuitoare, și de răscumpărarea lumii, care s-a făcut prin aceasta” (Canonul 82 al Sinodului VI Ecumenic, în: Arhid. Ioan. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 1992, p. 151).

Iată cum, printr-o fină trasare a două principii-cheie, rezultă o primă delimitare a canonului iconografic privitor la reprezentarea lui Hristos în icoană.

Primul principiu-cheie este că Persoana (Hristos cel întrupat) este mai presus de simbol (mielul).

Cu toate că simbolurile Legii Vechi, cortul mărturiei sau chivotul Legii, au continuat și continuă să fie reprezentate în pictura bisericească de vreme ce sunt parte a istoriei mântuirii noastre, totuși, Hristos Cel întrupat nu mai poate fi reprezentat sub forma prefigurărilor simbolice ale Vechiului Testament.

Al doilea principiu-cheie, exprimat în canonul 82 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, este că icoanele și pictura bisericească referitoare la Hristos trebuie să redea, în modul cel mai eficient cu putință, iconomia Sa.

Aceste principii se regăsesc și în redarea iconografică a sfinților: elementul fundamental al vieții lor pământești este redat în pictura bisericească: chinurile mucenicilor, minunile cuvioșilor, rugăciunea marilor asceți ai Bisericii.

Virtutea lor reprezentativă este redată cu multă iscusință.

Nu se insistă asupra unor amănunte banale din viața lor pământească.

De asemenea, în cazul icoanelor, mai mult decât în pictura bisericească, sfinții sunt redați aproape exclusiv ca sfinte chipuri luminoase, păstrând aici principiul esențial că persoana și unicitatea acesteia sunt mai presus de actele ei, oricât de minunate ar fi acestea.

Iată cele două principii expuse în canonul 82 al Sinodului al VI-lea Ecumenic și importanța lor pentru iconografia creștină.

cititi mai mult pe ziarullumina.ro

cititi maiu mult despre Sinodul al VI-lea Ecumenic si pe: basilica.roro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Maxim Mărturisitorul (cca. 580 – 662)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe  ro.orthodoxwiki.org; pravila.rodoxologia.ro

 

Maxim Mărturisitorul

Sfântul Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) a fost un teolog și sfânt părinte al Bisericii, cunoscut mai ales pentru scrierile sale de mistică și ascetică, precum și un apărător al Ortodoxiei în fața ereziei monotelismului.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 21 ianuarie, pe 13 august (mutarea moaștelor) (1)

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580, într-o familie nobilă și a avut parte de o educație aleasă.

Pe la anul 610 împăratul Heraclie l-a chemat la curte, încredințându-i slujba de prim secretar (protasekretis sau logothet).

Dar după trei ani, Maxim a părăsit această demnitate și s-a călugărit în Mănăstirea Hrisopolis, care se găsește lângă Constantinopol dar pe țărmul opus al strâmtorii Bosfor.

Mai apoi pleacă la Cizic, iar invazia persană de la anul 626 îl împinge să se refugieze la Cartagina (Africa de Nord) (2)

Pe la începutul anului 632 se găsea în Africa, împrietenit cu monahul Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului. Acesta începuse deja lupta împotriva noii erezii monotelite care începuse să facă mulți prozeliți.

Patriarhul Serghie I al Constantinopolului împreună cu împăratul Heraclie au încercat să se împace cu ereticii monofiziți pe baza unui compromis care, lăsând pe al doilea plan problema celor două firi din Hristos, obliga cele două grupări – ortodoxă și monofizită – să admită o singură lucrare în El.

La 633 s-a încheiat pactul formal, în acest sens, între ortodocși și monofiziți.

Monahul Sofronie a fost cel dintâi care a sesizat pericolul acestui compromis.

Ajuns apoi Patriarh al Ierusalimului, a publicat o Epistolă Sinodală (643), în care face distincție clară între cele două lucrări în Hristos.

În următorii patru ani a domnit o relativă liniște. Frământările au început cu putere abia în 638, când împăratul Heraclie a publicat așa-numita Ecthesis,

Sf. Maxim devenind conducătorul acestei lupte.

Între 642 – 645 el desfășoară în Africa o activitate intensă pentru întărirea episcopilor de acolo împotriva ereziei.

În iulie 645 poartă în Cartagina o mare dispută cu Pyrrhus, fostul patriarh monotelit al Constantinopolului, în prezența a numeroși episcopi.

Ia parte la mai multe Sinoade în Africa, convocate la îndemnul lui pentru osândirea monotelismului.

La sfârșitul anului 646 se află la Roma, unde rămâne până la 649, determinându-l pe arhiepiscopul Martin al Romei să convoace Sinodul de la Lateran, prin care de asemenea se condamnă monotelismul.

În anul 648 împăratul Constans al II-lea Pogonatul (641 – 668) dăduse un nou decret (Typos-ul lui Constans al II-lea), prin care oprea sub grea pedeapsă de a se mai discuta dacă în Hristos este una sau sunt două lucrări și voințe.

În anul 653, Sfântul Maxim a fost arestat și adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, la 655 a fost exilat în Bizija, în Tracia.

O nouă audiere în același an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis.

În anul 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o audiere.

Aici, în fața mulțimii, i s-a tăiat limba din rădăcină și mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul, nici cu graiul nici în scris.

Astfel, se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-și dea viața pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viață, nu o simplă speculație teoretică.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost trimis apoi în exil în țara Lazilor, pe coasta răsăriteană a Mării Negre, unde, rămas simplu monah până la sfârșitul vieții.

Atrecut în același an, în ziua de 13 august, la Domnul, în urma chinurilor suferite, la venerabila vârstă de 82 de ani.

Pomenirea sa se face în fiecare an la 13 august (mutarea moaștelor) și la 21 ianuarie (3).

Monotelismul a fost condamnat la Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol din 680-681.

După aceasta au fost posibile și aducerea moaștelor sfântului de la Lazica la Chrysopolis, unde a fost egumen, dar și stabilirea datei de 21 ianuarie pentru a-l cinsti, întrucât data de 13 august era foarte aproape de cea a praznicului Schimbării la Față.

Sfântul Maxim Mărturisitorul rămâne, astfel, unul dintre cei mai mari teologi răsăriteni.

Prin înțelepciunea sa, prin lupta sa împotriva ereziilor hristologice, prin sfințenia vieții sale și mai ales prin operele sale teologice rămase ca odoare de preț în vistieria Bisericii, Maxim Mărturisitorul a rămas până în zilele noastre model de monah și de teolog, fiind cunoscut drept sfântul care a apărat învățătura despre Hristos.

 

Unde se găsesc moaștele Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

După cum am spus mai sus, Sfântul Maxim Mărturisitorul a adormit în data de 13 august 662.

Sursele grecești vorbesc despre “Schemaris” ca loc al morții sale care a fost identificat de cercetători drept cetatea Muri (Tsikhe Muri) de lângă Tsageri – Georgia.

Această teză este susținută și de o puternică tradiție locală care plasează mormântul Sfântului chiar la baza muntelui pe care este ridicată cetatea Muri.

Acum pe locul mormântului se găsește o mică biserică, însă în vechime era o mănăstire numită “a Sfântului Maxim”.

În joia din Săptămâna Luminată localnicii îl prăznuiau aici pe Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Poate pentru că data de 13 august este Odovania praznicului Schimbării la Față, poate și pentru că Biserica a socotit că se cuvenea ca Sfântul Maxim să fie pomenit în ianuarie, alături de marii teologi, prăznuirea sa a fost hotărâtă definitiv pentru 21 ianuarie.

În 13 august, data adormirii lui, în calendarul ortodox este însă menționată “Mutarea moaștelor Sfântului Maxim Mărturisitorul din Georgia la Constantinopol“.

Unele surse sunt chiar mai precise arătând că moaștele Sfântului ar fi fost aduse de fapt pe țărmul asiatic al Constantinopolului, în Mânăstirea Maicii Domnului din Chrysopolis unde el viețuise ca monah.

 

Mâna dreaptă a Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

Se păstrează însă până astăzi, în Sfântul Munte Athos, o parte din mâna dreaptă a Sfântului. Nu se știe când acest odor de mare preț a ajuns în Athos.

Cea mai mare parte din arhivele mânăstirii Sfântul Pavel din Athos, la care se găsesc astăzi sfintele sale moaște, s-a pierdut mai întâi în 1307 când catalanii au pustiit Sfântul Munte și apoi în cumplitul incendiu care a distrus mânăstirea în 1902.

Toate vechile proschinitare ale Sfântului Munte confirmă însă prezența acestor sfinte moaște la Mânăstirea Sfântul Pavel.

Posibil ca mâna Sfântului Maxim să fi fost adusă din Constantinopol în secolul al-XI-lea de însuși ctitorul mânăstirii, Sfântul Pavel Xiropotamitul, care, fiind de neam împărătesc, a adus din Bizanț cu el, o mare bucată din lemnul Sfintei Cruci și alte odoare de preț pentru cele două ctitorii ale sale din Athos.

O altă posibilitate care nu trebuie exclusă este ca mâna Sfântului Maxim să fi fost dăruită mânăstirii de prințesa Maro, fiica craiului Serbiei, Gheorghe Brancovici.

Ea fusese dată de soție sultanului Murad al II-lea și a fost cea care l-a crescut pe Mahomed al II-lea, viitorul cuceritor al Constantinopolului.

Având dreptul de a-și păstra credința creștină și bucurându-se de un statut special la curtea sultanului, ea a recuperat darurile magilor care fuseseră prădate de turci de la una din bisericile din Constantinopol și le-a adus în 1470 la Mânăstirea Sfântul Pavel dimpreună cu alte odoare.

Este posibil ca între aceste “alte odoare” să fi fost și mâna Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Să dăm slavă lui Dumnezeu că aceste sfinte moaște s-au păstrat până în zilele noastre spre mărturie a dreptei credințe și îndemn pentru noi de a mărturisi adevărul, după pilda celor de odinioară.

 

Mâna dreaptă a Sfântului, spre închinare la Iași

Mâna dreaptă a Sfântului Maxim Mărturisitorul va fi adusă spre închinare de la Mănăstirea “Sfântul Pavel” din Muntele Athos la Iași, pe 9 octombrie 2010, cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.

 

Alte descoperiri

O tradiție antică georgiană afirma că moaștele Sfântului Maxim Mărturisitorul se află sub altarul capelei mănăstirii din localitatea Tsageri, aproape de locul unde a fost întemnițat și a decedat.

Episcopul Stefan Kalidjisvili, în a cărui eparhie se află localitatea Tsageri, a decis să încredințeze misiunea arheologică de verificare a acestei tradiții profesorului universitar Revaz Christiani.

Săpăturile efectuate au dus la descoperirea osemintelor a trei persoane, iar la un nivel inferior s-au mai găsit rămășițele pământești ale alteia.

Analiza acestor moaște a fost încredințată antropologului Vladimir Aslanishvili, profesor la Universitatea din Tbilisi.

Acesta a confirmat că există șanse mari ca osemintele primelor trei persoane să aparțină Sfinților Maxim Mărturisitorul, Anastasie Monahul și Anastasie Apocrisiarul, în timp ce rămășițele celei de-a patra par să aparțină Sfântului Arsenie, fondatorul mănăstirii din Tsageri.

În sprijinul opțiunii sale, Vladimir Aslanishvili a adus în discuție vechimea moaștelor, vârsta probabilă a persoanelor decedate, precum și mutilările suferite de acestea.

În momentul de față s-a mai cerut o expertiză antropologică din care să facă parte profesori renumiți greci și ruși înainte de a se lua o decizie finală cu privire la atribuirea moaștelor.

Descoperirea posibilelor moaște ale Sfântului Maxim Mărturisitorul a condus la declanșarea unei adevărate sărbătoriri naționale.

Conferința de presă cu privire la primele rezultate ale expertizei a fost transmisă în direct de televiziunea națională și de mai multe posturi de radio cunoscute.

 

Opera Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

De la Sfântul Maxim ne-au rămas numeroase scrieri din care unele au fost incluse în Filocalia, iar altele în colecția PSB (”Părinți și scriitori bisericești”).

Tratează mai ales despre iubire ca și concept creștin, dar are și o importantă exegeză asupra unor autori cum ar fi Dionisie Areopagitul sau Grigore de Nazianz.

O parte din aceste scrieri sunt dogmatice, însă cele mai multe sunt dedicate descrierii vieții contemplative, oferind ample îndrumări ascetice.

Alte scrieri abordează teme de liturgică și hermeneutică.

Din punct de vedere filosofic, folosește un vocabular platonician, abordând și subiecte de interes pentru istoria filosofiei, cum ar fi problema cunoașterii, probleme ontologice, cosmologice și antropologice.

Ignorate vreme de secole de teologii apuseni, scrierile Sfântului Cuvios Maxim ocupă un loc special în teologia răsăriteană, Părinți precum Simeon Noul Teolog sau Grigorie Palama fiind considerați drept continuatori ale direcțiilor intelectuale și spirituale ale Sfântului Cuvios Maxim.

Începând cu secolul XX, sfântul Maxim Mărturisitorul a fost din nou considerat un autor de referință pentru teologia și spiritualitatea ortodoxă. În limba română, de traducerea și comentarea scrierilor lui s-a ocupat părintele Dumitru Stăniloae.

 

Scrierile Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

Din scrierile sale fac parte următoarele:

- Răspunsuri către Talasie – O suită de 65 de întrebări și răspunsuri legate de tot atâtea pasaje dificile din Sfânta Scriptură;

- Ambigua – O explorare a pasajelor dificile întâlnite în scrierile areopagitice și în cele ale Sfântului Grigorie de Nazianz, concentrate pe probleme hristologice;

- Scholia – Comentarii la scrierile timpurii ale lui Dionisie Areopagitul;

- Mistagogia – Comentariu și meditație cu privire la Sfânta Liturghie;

- Comentariu la Psalmul 59;

- Tâlcuire la Tatăl nostru;

- Capete despre dragoste – Maxime cu privire la viața duhovnicească grupate în colecții de câte-o sută;

- Capete teologice;

- Cuvânt ascetic – Dialog cu privire la viața monastică;

- Viața Fecioarei (Biografie) – cea mai timpurie biografie completă a Maicii Domnului.

Începând cu secolul XX, sfântul Maxim Mărturisitorul a fost din nou considerat un autor de referință pentru teologia și spiritualitatea ortodoxă. În limba română, de traducerea și comentarea scrierilor lui s-a ocupat părintele Dumitru Stăniloae.

Ediții critice ale operei sfântului Maxim Mărturisitorul: CPG 7688-7721

 

Răspunsuri către Talasie

O suită de 65 de întrebări și răspunsuri legate de tot atâtea pasaje dificile din Sfânta Scriptură; este o lucrare de exegeză propriu-zisă, în care sunt interpretate unele texte biblice dificile, din Vechiul și Noul Testament.

Motivația actului exegetic este determinantă, în cazul Sfântului Maxim, pentru reușita acestuia.

El primise o “listă cu multe locuri obscure din Sfânta Scriptură“, alcătuită de presbiterul și egumenul Talasie, care îi cerea “un răspuns scris cu privire la înțelesul lor mai înalt“.

La început, după ce a primit și a citit lista respectivă, a refuzat categoric să răspundă și l-a rugat pe Talasie “mult și de multe ori” să-l scutească de această grea încercare, pe motiv că înțelesul textelor îl depășește:

Aceste locuri de-abia pot fi înțelese de cei care au înaintat mult în contemplație și au ajuns la capătul celor mai înalte și mai neapropiate cunoștințe, nu însă de mine, care mă târăsc pe pământ și, asemenea șarpelui celui blestemat de odinioară, nu am altă hrană afară pământul patimilor, înnoroiat ca un vierme de putreziciunea plăcerilor” (Răspunsuri către Talasie, p. 26).

Singurul motiv care l-a determinat să răspundă unei asemenea provocări a fost acela ca nu cumva, prin refuzul său, “să sufere în vreun fel iubirea dintre ei“.

Modul în care Sfântul Maxim își expune motivația demersului său exegetic este foarte sugestiv:

Făcând deci aceasta mult și de multe ori, când am văzut că nu primești această rugăciune a mea, temându-mă să nu sufere ceva iubirea care ne unește și ne face să avem un singur suflet, chiar de purtăm două trupuri, putând să-ți pară refuzul meu un semn de neascultare, am cutezat, împotriva voii mele, cele mai presus de puterea mea.

Am socotit că e mai bine să fiu acuzat de îndrăzneală și să fiu luat în râs de cei ce voiesc, decât să sufere iubirea vreo clătinare și vreo micșorare.

Căci după Dumnezeu nimic nu e mai de preț ca ea în ochii celor ce au minte. Mai bine zis, nimic nu e mai plăcut lui Dumnezeu ca ea. Căci ea adună la un loc pe cei dezbinați și poate crea în cei mulți sau în toți o identitate netulburată a voirii“.

Deși Sfântul Maxim a fost sceptic în privința acestui demers al său, răspunsurile la întrebările egumenului Talasie și înțelesurile date textelor biblice dificile trimise de acesta se vor constitui într-una dintre cele mai cunoscute și mai importante lucrări patristice din toate timpurile, care, între lucrările sale, ocupă, ca importanță, unul dintre primele locuri, dacă nu chiar primul (pr. conf. dr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină, București, 2002, p. 162).

 

Citate

Vino, Preaslăvite Cuvinte ai lui Dumnezeu, și ne împărtășește, pe măsura puterilor noastre, descoperirea cuvintelor Tale.

Înlăturând grosimea învelișurilor, arată-ne, Hristoase, frumusețea înțelesurilor spirituale. Ia-ne de mâna dreaptă. adică de puterea minții noastre, și «ne călăuzește pe calea poruncilor Tale» (Ps. 119, 9-10)

Și ne du «la locul cortului Tău cel minunat, până în lăuntrul casei lui Dumnezeu în glas de bucurie și de mărturisire a zvonului de sărbătoare», ca și noi. prin mărturisirea faptuirei și prin bucuria contemplației, să fim învredniciți a veni la locul negrăit al ospățului Tău și să ne ospătăm împreună cu cei care prăznuiesc acolo duhovnicește. cântând cunoștința celor negrăite cu glasurile netăcute ale minții.

Şi mă iartă pe mine, Hristoase. că îndrăznesc, la porunca slujitorilor Tăi celor vrednici, ceea ce este peste puterea mea.

Luminează cugetarea mea neluminată, spre înțelegerea locului de față. ca să fii și mai mult slăvit, ca Unul Care dai orbilor vedere și faci limba bâlbâiților să grăiască cu claritate. ”

(Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 48, Filocalia, vol. 2, pp. 168-169)

 

Iar credincioși, virtuoși și contemplativi a numit pe începători, înaintați și desăvârșiți, care pot fi numiți și robi, lucrători cu plata și fii, ca cele trei cete ale celor ce se mântuiesc.

Robi sau credincioși sunt cei care împlinesc poruncile de frica amenințărilor stăpânului și lucrează cu bunăvoința cele încredințate.

Lucrători cu plata sunt cei ce poartă, de dorul bunătăților făgăduite, greutatea și arșița zilei, adică necazul legat de viața aceasta din osânda protopărintelui și ispitele care, din cauza ei, trebuie suportate pentru virtute.

Aceștia schimbă înțelepțește, prin hotărâre de bună voie, viață cu viață, cea prezentă pentru cea viitoare.

Iar fii sunt cei care nici de teama amenințărilor, nici de dorul celor făgăduite, ci în temeiul unui mai statornic și al unei deprinderi în înclinarea și dispoziția voluntară a sufletului spre bine, nu se despart niciodată de Dumnezeu, ca acel fiu, către care s-a zis:

« Fiule, tu totdeauna ești cu mine și ale mele cu ale tale sunt » (Luca 15, 31).

Aceștia sunt prin afirmare voluntară și prin îndumnezeire în har, atâta cât le este îngăduit oamenilor, aceea ce este și e crezut Dumnezeu după fire și cauză.”

(Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, XXIV)

 

Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale și, despărțind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe de acelea.

Când însă o stăpânește iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de toate legăturile lor, înduplecând-o să disprețuiască nu numai lucrurile ce cad sub simțuri, ci însăși viața noastră vremelnică (…)

Dragostea este o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinstește nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoștința lui Dumnezeu. Dar este cu neputință să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământești (…)

Dragostea e născută din nepătimire; nepătimirea de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare și îndelungă-răbdare; iar pe acestea le naște înfrânarea cea atotcuprinzătoare. Înfrânarea, la rândul ei, e născută de frica de Dumnezeu, în sfârșit frica din credința în Domnul“.

(Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, Filocalia Românească, volumul 2)

 

Sfântul Maxim Mărturisitorul, despre dragostea adevărată

Dragostea este o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului datorită căreia el nu cinstește nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoștința lui Dumnezeu. Dar este cu neputință să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământești.

Dragostea este născută de nepătimire; nepătimirea, de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare și îndelunga răbdare; iar pe acestea le naște înfrânarea cea atotcuprinzătoare; înfrânarea la rândul ei, e născută de frica lui Dumnezeu, în sfârșit frica de credința în Domnul.

Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazurile; cel ce rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământești; în sfârșit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu.

Cel ce iubește pe Dumnezeu prețuiește cunoștința Lui mai mult decât toate cele făcute de El și stăruiește pe lângă ea neîncetat cu mare dor.

Dacă toate cele ce sunt, prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu au fost făcute, și dacă Dumnezeu este mai bun decât cele ce au fost făcute de El, cel ce părăsește pe Dumnezeu, care e neasemănat mai bun, și se ocupa cu cele mai rele, se arata pe sine prețuind mai mult cele făcute de Dumnezeu decât pe Dumnezeu.

Cel ce are mintea pironita în dragostea de Dumnezeu disprețuiește toate cele văzute și însuși trupul său, ca pe ceva străin.

Dacă sufletul e mai bun decât trupul și dacă Dumnezeu, care a făcut lumea, e neasemănat mai bun decât lumea, cel ce cinstește trupul mai mult decât sufletul și lumea zidită de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu nu se deosebește intru nimic de închinătorii la idoli.

Cel ce și-a desfăcut mintea de iubirea și de preocuparea stăruitoare de Dumnezeu și o are legată de ceva din cele ce cad sub simțuri, acela cinstește trupul mai mult decât sufletul și cele făcute de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu, care le-a făcut.

Dacă viața minții este lumina cunoștinței, iar aceea e născută de dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că nimic nu este mai mare decât dragostea dumnezeiască.

Când mintea pornește în focul dragostei spre Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru oarecare. Căci luminată fiind de lumina dumnezeiască cea nemărginită, părăsește simțirea față de toate cele făcute de Dumnezeu, precum și ochiul sensibil nu mai simte stelele, când răsare soarele.

 

Dumnezeu, omul și cosmosul în viziunea Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

Dumnezeu a creat lumea pentru om, imprimând în ea rațiunile Sale dumnezeiești. La rândul său, omul descoperă rațiunile lucrurilor, ajungând să recunoască bunătatea și slava lui Dumnezeu din creație. Înțelegerea acestor rațiuni spirituale, ca rosturi ale tuturor celor create, nu este dată de-a gata omului, ci Dumnezeu așteaptă efortul acestuia de a le observa și de a le cunoaște.

Însă, prin căderea omului în păcat, oamenii au ajuns la o cunoaștere inferioară, limitată la simțuri și materie, sfârșind în moarte.

Ascultând de simțire, Adam a luat ca sfetnic pe șarpe, mai mult decât pe Dumnezeu, și a poftit pomul oprit.

Sfântul mărturisește că omul își găsește împlinirea nu în el însuși, ci depășindu-se pe sine. Ridicarea din păcat a firii oamenilor la o viață curată, după voia lui Dumnezeu, înseamnă redobândirea normalității. Această întoarcere din exilul păcatului nu se realizează prin puterile omului, ci prin lucrarea Duhului Sfânt, căci “nu avem prin fire o putere capabilă să realizeze îndumnezeirea.”

Hristos ne arată că lumea întreagă poate deveni Liturghie, slavă a lui Dumnezeu, căci “toate cele create se cer după cruce, mormânt și înviere”.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției, și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Maxime înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

Pe marele Maxim, iubitorul Treimii, pe cel ce a propovăduit în chip lămurit dumnezeiasca credință și ne-a învățat să credem că Hristos este în două firi, și cu două voințe și lucrări, întru cântări credincioșii să-l cinstim, precum se cuvine, strigând: Bucură-te, propovăduitorule al credinței!

Iar pentru prăznuirea din 13 august se cântă slujba Cuviosului Maxim Mărturisitorul pe 12 august (pe 13 făcându-se odovania praznicului Schimbării la Față) și se pun, cu troparul de mai sus, condacele:

Condac, glasul al 6-lea:

Lumina cea întreit strălucitoare sălășluindu-se în sufletul tău, te-a arătat vas ales pe tine, preafericite, căci lămurit arăți marginilor cele dumnezeiești și arătarea înțelegerilor celor cu anevoie de înțeles, fericite Maxim, luminat propovăduind tuturor Treimea cea mai presus de ființă și fără de început.

Alt condac, glasul al 8-lea:

Al Bisericii apărătorule, de Dumnezeu grăitorule, întărirea bunei credințe și luminarea, alăuta și organul bunei credințe, a călugărilor dumnezeiască și sfințită podoabă, nu înceta rugându-te pentru noi toți.

 

Note

1 - După indicațiile mineiului pe luna august, slujba sfântului Maxim se cântă în ziua de 12 august, pentru că pe 13 august este odovania praznicului Schimbării la Față, când se cântă slujba completă a praznicului.

 

2 - Acestea sunt relatate într-o scriere agiografică din secolul al X-lea, considerată sursa principală pentru viața sfântului.

După o scriere siriacă din secolul al VII-lea. atribuită lui Gheorghe/Grigore de Reshaina, Maxim ar fi fost originar din localitatea palestiniană Heshfin și ar fi fost călugăr la Mănăstirea Sfântului Sava (Palestina).

După unii savanți, această versiune ar putea corespunde mai bine relațiilor pe care sf. Maxim le-a avut cu mai multe personalități pelaestiniene, precum Sofronie al Ierusalimului sau papa Teodor. – cf. Ch. Boudignon, « Maxime était-il constantinopolitain ? », dans: Orientalia Lovanensia Analecta 137, 2004, p. 1 – 43.

 

3 - Părintele Macarie Simonopetritul explică în Sinaxarul său, într-o notă la data de 21 ianuarie, că:

Sinaxarele comemorează aducerea moaștelor sf. Maxim la 13 august, când de fapt aceasta este data adormirii sale în Domnul. Ca și în cazul sf. Atanasie (18 ianuarie), mutarea prăznuirii sf. Maxim pe 21 ianuarie se explică probabil prin dorința de a propune o serie întreagă de mari teologi și mărturisitori ai credinței în luna ianuarie.”

 

Viața Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) – foto preluat de pe doxologia.ro

Pe Cuviosul Maxim cel mare cu numele și cu viața, l-a odrăslit cetatea cea mare a Constantinopolului, născut din părinți de neam mare și dreptcredincioși; și l-au crescut în învățătura cărții din destul, pentru că toată filosofia și teologia a străbătut desăvârșit; apoi a fost bărbat prea înțelept și slăvit și întru palate împărătești cinstit. Pentru că împăratul Heraclie (610-641) văzând înțelepciunea și viața lui cea bună, l-a cinstit pe el cu rânduiala de asincrit (boier), chiar nevrând, și în numărul sfetnicilor săi l-a rânduit; apoi era de toți iubit și cinstit și la toată cetatea împărătească de mare folos.

Întru acea vreme, s-a ridicat eresul monoteliților, adică al acelora ce mărturisesc că este numai o voință în Hristos, Dumnezeul nostru. Acesta s-a născut din eresul ce a fost mai înainte, al lui Eutihie, care spunea cu necuviință că numai o fire este întru Hristos, împotriva mărturisirii celei credincioase, care spune c sunt două firi în Domnul nostru Iisus Hristos cel întrupat, asemenea și două voințe și lucrări deosebite ale fiecărei firi, însă o singură persoană a lui Hristos; pentru că nu în două persoane este despărțit Hristos Dumnezeu, ci are două firi, fără amestecare.

Și erau apărători ai monoteliților și răspânditori ai lui Chir, patriarhul Alexandriei, Serghie al Constantinopolului (610-638) și chiar împăratul Heraclie, înșelându-se de dânșii cu acel eres, și adunându-și soboare, Chir în Alexandria, iar Serghie în Constantinopol, au întărit acel eres și pretutindeni l-au presărat, încât tot Răsăritul l-au vătămat. Numai Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se împotrivea, neprimind credința cea rea a acelora. Și văzând fericitul Maxim cum că și palatele împărătești s-au atins de acel eres și chiar pe împăratul l-au vătămat, apoi, temându-se că nu cumva chiar și el însuși să se vatăme de acel eres, precum se vătămaseră mulți, și-a lăsat dregătoria sa, cum și slava lumii acesteia, și s-a dus într-o mănăstire, care era departe de cetate și se numea Hrisopol, voind să fie lepădat în casa lui Dumnezeu, decât să locuiască în locașurile păcătoșilor; și s-a făcut acolo monah.

După câțiva ani, pentru viața lui cea îmbunătățită, a fost ales părinte al mânăstirii aceleia. După aceea, patriarhul Serghie a îndemnat pe împăratul Heraclie ca să scrie mărturisirea nedreptei lor credințe, cea plină de eresul monoteliților, și a numit-o pe aceea împăratul Ekthesis (638), adică “alcătuire”, și a poruncit ca toți să creadă astfel pretutindeni; deci, Biserica lui Hristos era tulburată foarte mult.

Sfântul Maxim, văzând tulburarea ce se făcea Bisericilor în Constantinopol și prin tot Răsăritul și pe eretici întărindu-se și înmulțindu-se, iar credința cea dreaptă împuținându-se și clătinându-se de furtuna prigonirii, tânjea cu duhul, plângea și suspină. Auzind că în Apus eresul acela se leapădă cu totul, pentru că Severin, episcopul Romei, n-a primit acea alcătuire împărătească, iar Ioan, cel următor după dânsul la scaunul Romei, a dat-o anatemei sobornicește, fericitul Maxim și-a lăsat mânăstirea sa și s-a dus în părțile Apusului, având scop să meargă la Roma cea veche, deoarece la Ierusalim era cu neputință, din cauza arabilor, care năvăliseră a-tunci asupra Palestinei.

Deci, s-a dus la Roma, ca una ce era atunci dreptcredincioasă, binevoind să petreacă cu cei dreptcredincioși. Mergând acolo, s-a dus pe la episcopii din Africa, care se întâmplau prin cetățile din calea lui, și vorbind cu dânșii, îi întărea în credință și-i învăța cum să scape de meșteșugirile potrivnicilor și să se izbăvească de vânarea lor cea cu rău meșteșug; iar către alții, care erau departe, trimitea scrisorile sale învățătoare și sfătuitoare despre dreapta credință, ca să se păzească cu dinadinsul de eresul acela.

Într-acea vreme a murit Serghie, patriarhul Constantino-polului, și după el a venit Piros (638-641 și 652), care ținea de același eres, asemenea a murit și acel Piros Alexandrinul, iar după dânșii, i-a sosit sfârșitul și împăratului. Dar mai înainte de sfârșitul său, văzând împăratul că mulți sfinți arhierei și de Dumnezeu înțelepțiți părinți leapădă și nu primesc alcătuirea lui, ci încă și anatemei o dau, s-a rușinat foarte și a scris iarăși pretutindeni, adeverind că nu este mărturisirea să aceea, ci a lui Serghie, patriarhul care a fost înainte, că singur acela scriind-o, l-a silit să iscălească. Apoi, murind împăratul Heraclie, a venit după dânsul Constantin, fiul lui (641), dar și acela a murit, împărățind numai patru luni, căci a fost otrăvit în taină de mama sa vitregă. După dânsul, vitrega lui mamă, anume Marțina, a pus pe fiul său Heraclion pe scaun (641), prin mijlocirea patriarhului. Dar după șase luni ale împărăției lui Heraclion, s-au sculat asupra lui boierii și prinzându-l, i-au tăiat nasul, asemenea și maicii lui, Marțina, și i-au trimis pe amândoi în surghiun cu necinste.

După aceasta au ales la împărăție pe fiul lui Constantin și nepotul lui Heraclie, cu numele Constans (641-668), care și el a avut fiu pe Constantin, care s-a numit “bărbos”. Împărățind Constans, patriarhul de atunci al Constantinopolului, cel de un gând cu Marțina, despre care se vorbea în popor că împreună cu dânsa au omorât cu otravă pe Constantin, fiul lui Heraclie și tată al lui Constans, împăratul cel pus din nou; atunci patriarhul Piros temându-se foarte și dezbrăcând de la sine rânduiala patriarhiei, a fugit de voia sa în surghiun, în Africa; iar după dânsul a venit Pavel la scaun în Constantinopol, care de asemenea era eretic monotelit. Mai pe urmă s-a vătămat și împăratul de acel eres și s-a făcut mare ajutător și răspânditor al acelui eres.

Cuviosul zăbovind în părțile Africii, s-a dus acolo Piros, patriarhul Constantinopolului, cel care fugise de la scaunul său, și străbătând cetățile, înșela pe cei dreptcredincioși cu a sa rea credință; și mult ar fi vătămat acolo Biserica lui Hristos, de n-ar fi avut potrivnic pe Cuviosul Maxim, cu care adunându-se în toată vremea, se întărea cu credință; și a fost nevoie să se adune episcopii din Africa în Cartagina, ca să asculte întrebările amândurora, pentru că aceasta dorea și Grigore, patriciul părților acelora.

Deci, făcându-se sinodul și întrebarea, înțelepțitul de Dumnezeu Maxim a biruit pe Piros, dovedindu-i din dumnezeieștile cărți și din dogmele Sfinților Părinți, arătându-i că în Hristos Dumnezeu, precum sunt două firi, așa sunt și două voințe și că lucrările sunt într-o persoană nedespărțită. Drept aceea, Piros fiind biruit, s-a lipit de cei dreptcredincioși și a fost primit de Biserică cu dragoste și cu cinste ca patriarh.

Atunci Piros a alcătuit și o cărticică cu mărturisirea credinței celei drepte și s-a dus în Roma, la episcopul Teodor, cel care a venit după Ioan, și acolo l-a primit cu cinste, ca pe un patriarh dreptcredincios al Constantinopolului. Deci, auzindu-se în Constantinopol, cum că Piros s-a alăturat la cei dreptcredincioși, adunarea eretică se tulbura cu zavistie despre aceasta și, alcătuind cuvinte mincinoase, a adus în popor acest zvon: că episcopii din Africa și episcopul Romei cu sila l-au făcut pe Piros să fie cu dânșii la un gând. Ajungând acel zvon la împăratul, acesta îndată a trimis pe un boier în Italia, anume Olimpiu, care era eretic, ca să întoarcă pe Piros iarăși la mărturisirea monoteliților.

Ajungând Olimpiu în Italia și intrând în cetatea Ravena, a chemat la dânsul pe Piros din Roma și iarăși l-a făcut să se țină de eresul cel dintâi. Iar el, întorcându-se la ale sale rătăciri, s-a făcut vrednic ca să se dea anatemei de către sfinții părinți, împreună cu cei de un gând cu el, lucru care s-a și făcut mai pe urmă.

În acea vreme, împăratul Constans, fiind îndemnat de Pavel ereticul, patriarhul Constantinopolului, a scris, în septembrie 648, precum mai înainte Heraclie, moșul său, alcătuirea (mărturisirea) credinței sale, plină de eresuri, numind-o “Tipos” (normă) și a trimis-o pretutindeni, poruncind ca așa să se creadă. Și ajungând aceea la Roma, episcopul Teodor sfârșindu-se, a urmat Martin fericitul (649-653); iar împăratul dorea ca episcopul cel nou pus să-i primească “Tipos”-ul lui, cel scris despre credință.

Dar acela îl lepăda, zicând: “De ar voi toată lumea să primească acea nouă învățătură potrivnică credinței celei drepte, eu nu voi primi, nici nu mă voi depărta de acea evanghelică și apostolică învățătură și de predaniile sfinților părinți, chiar de aș pătimi și moarte”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiind atunci în Roma, a făcut pe fericitul Martin ca să adune sinod numaidecât și acea scrisoare împărătească, ce se numea “Tipos”, s-o anatematizeze sobornicește, ca pe o eretică și potrivnică Bisericii lui Hristos. Și așa a și făcut. Episcopul Romei, chemând pe episcopii săi, 105 la număr, între care era și Maxim, și punând înainte rătăcirea lui Chir, Serghie, Piros și Pavel, împreună cu împărăteasca scrisoare ereticească, au dat-o anatemei; și au scris la toți credincioșii din toată lumea, întărindu-i întru dreapta credință și arătându-le eretica rătăcire și poruncindu-le cu tot dinadinsul să se ferească de ea.

Auzind de aceasta împăratul, s-a umplut de mânie și de iuțime negrăită și a trimis în_Italia pe un om al său, anume Teodor Caliop, poruncindu-i să-l prindă pe episcopul Martin, acuzându-l că se unește cu saracinii, îndemnându-i asupra împărăției grecești, ca să se scoale cu război împotriva împăratului; mai zicea că nici credința învățată de părinți n-o păzește drept, ba încă și pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu o hulește.

Ajungând omul împărătesc la Roma, aducea pricinile acelea asupra episcopului înaintea tuturor. Dar fericitul Martin, deși de nici o pricină de acelea nu era vinovat, se dezvinovățea de clevetirile cele nedrepte, zicând: “Cu saracinii nici o unire n-am avut vreodată, decât numai că am trimis milostenie la frații cei dreptcredincioși, care la saracini petrec în sărăcie și în nevoi. Iar pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, de n-o cinstește cineva și n-o mărturisește și nu i se închină ei, acela blestemat să fie, în veacul de acum și în cel ce va să fie. Iar credința cea sfântă dată de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți nu noi, ci cei ce socotesc cele potrivnice o atacă nedrept”.

Dar omul împărătesc, neascultînd justificările papei Martin, la toate vinovat îl făcea, adăugând la sfârșit și aceasta, că nu după dreptate s-a suit la scaun; apoi, într-o noapte, neștiind nimeni, a prins pe episcop cu putere ostășească și l-a trimis la împărat, care, după aceea l-a surghiunit în Cherson, unde s-a și sfârșit.

Nu cu multe zile mai înainte de prinderea episcopului, Cuviosul Maxim cu împărătească poruncă a fost prins în Roma, cu ucenicul său Anastasie, și l-au dus la Constantinopol; pentru că știa împăratul cu al cui sfat și îndemnare a fost adunat sinodul acela spre blestemarea monoteliților și a scrisorii lui. Cuviosul ajungând la Constantinopol pe apă, au venit la dânsul oamenii cei trimiși de împărat, care luându-l fără de rușine, fiind desculț și fără îmbrăcăminte, purtând legături, îl târau pe uliță, urmat de ucenicul său. Ducându-l până la o temniță întunecată, l-au închis acolo, nelăsând pe ucenicul lui să fie cu dânsul, ci separat l-au închis în temniță.

După câteva zile, cuviosul a fost dus la cercetare în palatul împărătesc. Șezând acolo toată suita fără împăratul, când a venit Cuviosul înaintea lor, toți spre dânsul au căutat cu ochi răi, arătând mânie și amărăciune. Atunci a poruncit a-l judeca unul din dregători, bărbat limbut, care știa bine a alcătui cuvinte mincinoase și dreptatea întru nedreptate a o întoarce și pe adevăr a-l vătăma, pricepându-se la aceasta mai mult decât toți. Că ce fel de răutate și nerușinare n-a arătat! Ce fel de îngroziri și dosădiri n-a adus asupra lui! Nici de bătrânețile cele cinstite nerușinându-se – căci atunci fericitul avea mai mult de 70 de ani de la nașterea sa -, nici temându-se de darul care se arăta în fața sfântului, nici cruțându-i obiceiul cel blând și cu bună rânduială. Ci acel om nedrept, multe grăind asupra celui nevinovat și nici cât de puțin urmând dreptății și înțelegerii celei sănătoase, ci numai singur meșteșugul său cu mult vicleșug arătându-l, mare nerușinare și nebunie a arătat; deci, împotriva cuvintelor celor drepte ale cuviosului bărbat și a celor blânde și cu bună înțelegere nu putea să răspundă drept, ci toate cuvintele sale fără de socoteală și fără de rânduiala se vedea că le grăiește.

Pe când se biruia înrăutățitul, cele ce erau grăite asupra celui nevinovat și prin care mincinoșii voiau să arate a lor nedreptate, ucenicul acestui Cuvios Maxim, adică Anastasie, care a fost slujitor la Biserica Romei, le-a scris cu de-amănuntul; iar noi aici din cele povestite puține vom pomeni.

Drept aceea, când acel om fără de lege a stat înaintea feței sfântului, îndată a început cu mai aspre cuvinte a întărâta pe cel fără de răutate și a-l înfricoșa cu îngroziri, numindu-l “nedrept” și “vânzător de patrie”, vrăjmaș al împăratului și toate cele urâte zicându-le.

Deci, întrebat fiind de sfântul pentru care pricină grăiește unele ca acelea asupra lui și cu ce fel de vânzare îl învinuiește, acela clevetiri născocind, mărturii mincinoase a pus de față și asupra cuviosului bârfea că cele mari le-ar fi vândut barbarilor, adică: Alexandria, Egiptul și Pentapoli, “pe care, luându-le, zicea el, de la hotarele noastre, la saracini le-ai alăturat, ca cel ce ești prieten și binevoitor al lor”. Iar sfântul adeverea că mincinos este lucrul ce se grăiește și vrednic de râs, zicând: “Ce unire am eu cu cei ce iau cetățile, fiind monah, și ce împărtășire am cu saracinii, fiind creștin! Oare nu mai mult doresc eu cele de folos cetăților creștine?”.

Acel nerușinat clevetitor la alte minciuni s-a întors, arătând și cu glasul fără de rânduiala făcea strigare și clevetea, că adică fericitul Maxim hulește pe împăratul Răsăritului, spunând că mai luminați sunt împărații Apusului, și punea de față martori mincinoși. Iar cuviosul greu suspinând, a zis: “Mulțumesc Dumnezeului meu că sunt în mâinile voastre și cu niște pricini nedrepte ca acestea sunt cercetat ca prin acestea greșelile mele cele de voie și prihana vieții mele să se curățească. Dar prin scurte cuvinte să răspund la ale voastre clevetiri: Vă întreb mai întâi, de la mine însumi ați auzit cele ce ziceți despre hula asupra împăratului, sau altcineva v-a spus vouă?”. Iar aceia ziceau că au primit de la alții, care le-au auzit din gura sa. Cerând sfântul să se aducă aceia înainte și de față să mărturisească, ei au răspuns că acum nu mai sunt între cei vii, căci au murit.

Atunci sfântul le-a zis: “Dacă spuneți că au murit cei ce au auzit hula din gura mea, apoi pentru ce când aceia erau vii, nu m-ați adus la cercetare? Pentru că astfel și voi v-ați fi scăpat de ostenelile cele multe și eu aș fi suferit pedeapsă pentru lucrul cel adevărat; ci de crezut este că nu sunt adevărate cele spuse de voi asupra mea. Aceia n-au pus înaintea ochilor lor pe Dumnezeu Care cearcă inimile omenești. Să nu văd fața Domnului meu, nici creștin să mă numesc, de am gândit cândva acea mincinoasă faptă, care se spune de voi, sau de am grăit-o înaintea cuiva sau am auzit-o de la cineva”. După aceasta, aduseră pe un oarecare Grigore, martor mincinos, care spunea că a auzit el în Roma de la Anastasie, ucenicul lui Maxim, că pe împărat îl numea popă, și aceasta a aflat acel Anastasie de la învățătorul său, Maxim.

Sfântul Maxim, stând împotriva lui Grigorie cu îndrăzneală, a vădit clevetirea lui cea mincinoasă; “căci pe când era Grigorie în Roma, atunci avea vorbă cu noi, zice Maxim, ca să primim dogma ce se numea “Tipos” și la aceea noi am răspuns împotrivă, socotind cele folositoare sufletelor noastre; iar cele ce le ziceți voi acum, de acelea nu știu, pentru că nici ucenicul meu n-a grăit cândva unele ca acestea, Dumnezeu este martor. Însă știu că atunci, nu ucenicului meu, ci chiar lui Grigorie am grăit astfel:

“Pentru dogmele credinței se cuvine a cerceta și a așeza legi mai mult preoților, decât împăraților, de vreme ce acelora le este încredințat că și pe împărat să-l ungă, mâinile să-și pună și pâine cerească să aducă, înaintea altarului să stea și toate celelalte dumnezeiești Taine ce li s-au încredințat lor, să lucreze. Acestea le-am grăit atunci, pe care și acum le grăiesc; de aceste cuvinte ale mele nici însuși Grigorie nu se va lepăda a-și aduce aminte; și de s-ar lepăda, apoi s-ar lepăda de sineși. Despre aceasta fiecare să mă judece sau nevinovat judecății să mă facă”.

Deci, neștiind ce să facă cei ce și-au pus nădejdea spre cuvinte mincinoase, au scos pe dreptul afară și au adus înăuntru pe ucenicul lui, Anastasie, pe care cu cuvinte înfricoșate și cu aspre îngroziri înfricoșându-l, îl sileau ca să zică ceva asupra învățătorului său și-l îndemnau să spună cum că învățătorul lui chinuia în Roma pe Piros, când se întreba cu dânsul despre credință. Iar Anastasie întărea: “învățătorul meu nu numai nici un rău n-a făcut lui Piros, ci foarte mult îl cinstea pe el”.

Acestea grăindu-le Anastasie, au început a-l bate cu palme peste obraz și peste cap, vrând să biruiască adevărul cu nedreptate, apoi l-au trimis să-l închidă în temniță. Pe Sfântul Maxim, iarăși l-au chemat, neîndestulîndu-se cu cea dintâi clevetire, ci voiau o cercetare cu ocară asupra lui, prin altă clevetire, ca să biruiască pe cel nebiruit. Iar clevetirea era aceasta: Că el ar fi fost următor al dogmelor lui Origen și cu dânsul s-ar fi unit întru toate. Dar îndată sfântul biruind cu lesnire acea mincinoasă clevetire a lor, ca fiind neputincioasă, a spus că Origen este despărțit de Hristos și de partea creștinilor și că cel ce îi urmează lui și basmelor lui, acela judecată de la Dumnezeu va lua.

Apoi iarăși îl întrebau despre Piros și pentru ce s-a deosebit el de patriarhul Constantinopolului, nevrând ca să primească împărtășire cu dânsul? Și cu alte întrebări cercetându-l, i-au pus înainte acel împărătesc “Tipos”, de care sfântul se mâhnea; deci, ziceau ei că se cade a avea “Tipos”-ul acela în mare cinste, ca pe o dogmă mare și neschimbată a credinței. Iar sfântul pe acela biruindu-l, cu multe dosădiri a fost ocărit de dânșii; văzându-se pe ei întru toate cuvintele biruiți de Cuviosul Maxim, și în cursele lor vânați, lăsând sfatul, s-au dus degrab la împărat, spunându-i despre bărbăția cea nebiruită a lui Maxim, că este nebiruit în cuvinte și nimeni nu poate să-l înduplece pe el ca să fie la un gând cu ei, chiar de ar voi cineva să-l și chinuiască. Deci, au pus pe cuvios iarăși în temniță.

După puțină vreme, alții au venit la dânsul, crezând că dacă adeseori se vor întreba cu dânsul și prin cuvinte aspre îl vor înfricoșa, cu înlesnire vor putea să-l înduplece spre a lor credință. Și cei ce veniseră spuneau că ei sunt trimiși de patriarh, și au început a întreba pe sfânt: “De care Biserică te ții, de a Bizanțului, de a Romei, de a Antiohiei, de a Alexandriei sau de a Ierusalimului? Iată toate aceste Biserici cu părțile cele ce se află sub ele, cu noi se unesc; drept aceea de ești și tu fiu al soborniceștii Biserici, apoi să fii cu noi, că nu înstrăinată viață întru izgoniri începând, să pătimești rău”.

La acestea fericitul bărbat a răspuns: “Hristos Domnul a spus că sobornicească Biserică este cea dreaptă și mântuitoare mărturisire a credinței; pentru aceea pe Petru cel ce bine a mărturisit, l-a numit “fericit” și pe a lui mărturisire a făgăduit Domnul să zidească o Biserică, a tuturor. Dar vreau să știu mărturisirea voastră, prin care toate Bisericile, precum ziceți voi, s-au unit și nici eu nu voi să mă deosebesc, de este bine alcătuită acea mărturisire”.

Atunci au răspuns trimișii: “Deși nu ni s-a poruncit nouă despre aceasta să grăim cu tine, însă zicem: Două sunt întru Hristos lucrările, după deosebirea firilor, iar una lucrarea pentru unirea amânduror firilor într-o persoană”. Iar sfântul a zis: “Două lucrări ziceți că s-au unit într-o lucrare, prin unirea firilor într-o persoană; apoi aici afară de cele două lucrări, o a treia lucrare amestecată aduceți la mijloc”. “Ba nu, ziseră aceia, ci două lucrări grăim, iar una pentru unirea firilor”. Zis-a sfântul: “Singuri alcătuiți o credință nestatornică și pe Dumnezeu nu într-o ființă Îl mărturisiți a fi. Despre aceasta nu pot grăi eu, nici n-am învățat de la Sfinții Părinți a mărturisi așa; iar vouă celor ce aveți putere, faceți ceea ce vă place”.

Ei, neputând la aceasta să răspundă ceva împotrivă, i-au zis lui: “Cel ce nu se supune, să fie anatema și să sufere moartea cea hotărâtă lui”. Iar sfântul cu blândețe și cu smerenie a răspuns: “Ceea ce a voit Dumnezeu pentru mine, aceea acum să fie spre slava numelui Lui celui sfânt”. Iar aceia ducându-se la cei ce i-au trimis, le-au spus cele grăite de cuviosul și sfătuindu-se împăratul cu patriarhul, precum odată Pilat cu iudeii asupra Domnului, au trimis pe sfântul în surghiun, într-o oarecare cetățuie, ce se numea Vizia, care este în Tracia; la fel și pe Anastasie, ucenicul lui, îndată l-au trimis la surghiun, într-o latură mai îndepărtată a împărăției grecești, la un loc foarte rău, care în limba barbară se numea Perveris. La fel au făcut și altui ucenic al cuviosului, care se numea tot Anastasie, și a fost cândva în Roma slujitor, și care a scris mai pe urmă viața acestui Cuvios Maxim. Deci, l-au trimis în Mesemvria, cetatea Traciei.

În acea vreme au adus la Constantinopol pe fericitul Martin, episcopul Romei, și, după multă chinuire, l-au trimis la Cherson, în surghiun. Dar mai înainte de ducerea lui la Cherson, fiind încă în Constantinopol, a murit Pavel, patriarhul Constantinopolului; iar după Pavel a venit iarăși Piros, cel mai sus pomenit, dar și acela murind după patru luni, a venit la patriarhie Petru, care ținea același eres al monoteliților.

Apoi, trecând multe zile, împăratul și patriarhul Petru au trimis la sfântul niște bărbați cinstiți, pe Teodosie, episcopul Cezareei Bitiniei, și pe doi boieri, pe Petru și pe Teodosie, ca să-l înduplece la credința lor. Aceia punând multe feluri de cuvinte înaintea cuviosului, pe de o parte amăgindu-l, pe de alta îngrozindu-l; apoi șezând ei și poruncind sfântului să șadă (și era acolo și episcopul Viziei), Teodosie episcopul a zis către cuviosul: “Cum petreci, Maxim?”. Iar el a răspuns: “Așa precum mai înainte de veci a știut și a hotărât Domnul, să fie lucrarea vieții mele, care se ține cu purtarea de grijă a Lui”. Teodosie a zis: “Deci, ce a hotărât Dumnezeu mai înainte de veci, despre faptele fiecăruia din noi?”.

Sfântul a grăit: “Dumnezeu a știut mai înainte gândurile noastre, cuvintele și faptele, care sunt în puterea noastră și mai înainte a rânduit și a hotărât, ce avea să vie asupra noastră, care nu sunt în puterea noastră, ci în dumnezeiasca Lui voie”. Teodosie episcopul zise: “Care sunt în puterea noastră și care nu sunt?”. A grăit Sfântul Maxim: “Cel ce toate le știe, stăpânul meu, întreabă pe robul său?”. Episcopul zise: “Cu adevărat n-am știut și voiesc a învăța; ce deosebire este între cele ce sunt în puterea noastră și între cele ce nu sunt și cum unele sunt știute mai înainte de Dumnezeu și altele rânduite mai înainte?”.

Cuviosul Maxim a zis: “Toate lucrurile cele bune și cele rele ne sunt nouă în voie, dar pedepsirile și certările ce ni se întâmplă sau cele potrivnice acelora, nu sunt în puterea noastră; pentru că nu avem putere în fața durerii ce ne muncește, nici pentru sănătate, ci numai în pricinile acelea care aduc ori durere, ori sănătate; și precum neînfrânarea este pricina bolii, iar înfrânarea este pricinuitoare a sănătății celei bune, așa și pază poruncilor lui Dumnezeu este pricină de câștigare a împărăției cerului, iar călcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei”.

Episcopul a zis: “Pentru ce te muncești cu această izgonire, fără să fi făcut ceva vrednic de o primejdie că acesta?”. Grăit-a sfântul: “Mă rog lui Dumnezeu ca prin această primejdie certându-mă, să-mi ierte mie cele făcute prin călcarea sfintelor porunci”. Episcopul zise: “Au nu pentru ispitirea multora se aduc primejdiile?”. Grăit-a sfântul: “Ispitiți se fac sfinții, ca arătate să fie tuturor faptele cele bune și tăinuite ale lor, precum au fost Iov și Iosif; căci Iov a fost ispitit spre arătarea bărbăției ce era într-însul, dar neștiută de nimeni; iar asupra lui Iosif a venit ispita, ca să fie arătată întreaga lui înțelepciune și înfrânarea care face pe om sfânt; și fiecare din sfinți, chiar fără de voie de au pătimit în această lume, pentru aceea au pătimit, ca, prin primejdiile ce se aduc asupra lor de la Dumnezeu, să calce ca pe un șarpe pe mândrul și răul diavol; căci la fiecare sfânt răbdarea este lucrul ispitirii”.

Episcopul Teodosie zise: “Cu adevărat bine ai zis și spre folos și aș fi voit ca pentru unele lucruri ca acestea să vorbesc totdeauna cu tine; dar de vreme ce eu și stăpânii mei prea cinstiți pentru alte pricini am venit la tine, atâta depărtare de loc, ne rugăm ție să primești cele ce ți-am adus și să veselești toată lumea”. Grăit-a sfântul: “Care sunt acelea, stăpâne, și cine sunt eu și de unde cu a mea învoire să fie la toată lumea spre veselie?”. Episcopul zise: “Astfel mă jur pe adevărul Domnului meu Iisus Hristos, că cele ce-ți grăiesc eu ție, cum și stăpânii mei cei prea încuviințați, acelea le-am auzit din gura stăpânului nostru, patriarhul și a binecredinciosului nostru împărat”.

Sfântul Maxim zise: “Spuneți, stăpânilor mei, cele ce voiți și cele ce ați auzit”. Teodosie răspunse: “Împăratul și patriarhul voiesc ca prin noi să afle de la tine pentru ce nu te unești cu scaunul Constantinopolului?”. Grăit-a Maxim: “Știți înnoirile ce s-au făcut și care s-au început din Alexandria, prin scrisoarea lui Chir, care a fost patriarh acolo, adică cele nouă capitole primite și întărite de scaunul Constantinopolului și alte schimbări și știrbiri de la sinoadele sfinților, care s-au făcut la cei întâi șezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros și Pavel, și care înnoiri sunt știute de toate Bisericile; pentru pricina aceasta nu se împărtășește robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbații care s-au spus mai înainte, și să se lepede împiedicarea. Iar voi să călătoriți pe calea Evangheliei cea netedă și curată de toate eresurile și, aflând eu Biserica Bizanțului așa precum era înainte, atunci și eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, și voi merge la împărtășirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice și smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtășesc cu dânșii vreodată”.

Episcopul Teodosie întrebă: “Ce rău mărturisim noi de te înstrăinezi de împărtășirea noastră?”. Răspuns-a Cuviosul Maxim: “Fiindcă ziceți că este o lucrare a Dumnezeirii și a omenirii Mântuitorului. Se cuvine să credem sfinților părinți, care zic: A celor ce este lucrarea una, a acelora este și firea una. Și voi pe Sfânta Treime, nu Treime o mărturisiți, ci pătrime, ca și cum ar fi întruparea de o fire cu Cuvântul și s-ar depărta de aceeași rudenie a firii omenești, pe care o are cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu noi.

Apoi, despărțindu-se de rudenia asemănării, s-a făcut alt Ipostas, de o fire cu Cuvântul, precum și Cuvântul este de o fire cu Tatăl și cu Duhul și se mărturisește astfel nu Treime, ci pătrime. Iar când socotiți lucrarea și ziceți că una este voia Dumnezeirii lui Hristos și a omenirii, îi micșorați despărțirea bunătății Lui; pentru că fiecare fire își are lucrarea sa, iar dacă ar voi să facă cuiva bine, n-ar putea, fiindu-i luată lucrarea bunătății; căci fără lucrarea cea firească, nici un lucru nu va putea a face ceva și a lucra; încă și despre trupul lui Hristos mărturisiți că este în două firi și o voie, și cu voia este făcător al tuturor veacurilor și a toată făptura, împreună cu Tatăl și cu Fiul și cu Sfântul Duh, iar cu firea este creat; sau mai bine zicând: Cu voia este fără de început, de vreme ce voia lui Dumnezeu este fără de început, precum și Dumnezeu nu are început, iar cu firea Sa are trup din nou creat.

Deci, a mărturisi astfel nu numai fără de minte este, ci și fără Dumnezeu. Pentru că nu ziceți că este numai o voie întru Hristos, adică cea dumnezeiască, iar la dumnezeiasca voie nici un început său sfârșit nu poate să se zică, precum nici la Dumnezeire; dar încă luați de la Hristos Domnul toate însemnările și închipuirile, pentru care să cunoaștem Dumnezeirea Lui și omenirea; încât nici una nici două voințe sau lucrări într-însul să nu se zică că sunt; nu este una, de vreme ce o despărțiți în două; nu sunt două, de vreme ce le amestecați într-una”. Unele ca acestea și altele mai multe – precum Anastasie, ucenicul lui, scrie despre acestea pe larg –, grăind sfântul către dânșii, ei au început a-și cunoaște rătăcirea lor.

Apoi a zis episcopul: “Să primești “Tipos”-ul cel trimis de împărat, nu ca pe o dogmă adevărată a credinței, ci ca pe o dezlegare a celor de îndoire; pentru că nu cu dogmatisire, ci cu dezlegare s-a scris”. Grăit-a Sfântul Maxim: “Dacă Tipos-ul nu este dogmă hotărâtoare, cum că una este voia și lucrarea Domnului nostru, apoi pentru ce în deșert m-ați dat barbarilor și neamurilor celor ce nu știu pe Dumnezeu? Pentru ce sunt osândit ca să petrec aici, în Vizia, și pe acei de o slujbă ai mei, pe unul la Perveris, iar pe altul la Mesemvria i-ați izgonit?”. Deci pomenit fiind sinodul local din Roma, adunat de fericitul episcop Martin spre caterisirea monoteliților, Teodosie episcopul, a zis: “Nu este tare acel sinod, de vreme ce nu a fost cu împărătească poruncă”.

Cuviosul a grăit: “Nu este dreaptă credința dacă sinoadele sunt întărite numai cu porunci împărătești. Ascultă sinoadele care împotriva unei ființe, cu împărătești porunci se săvârșeau, la care pe Dumnezeu Fiul l-au dogmatisit, cu hulă, a nu fi de o ființă cu Dumnezeu Tatăl, adică: cel dintâi în Tir, al doilea în Antiohia, al treilea în Seleucia, al patrulea în Constantinopol, în vremea lui Eudoxie arianul, al cincilea în Niceea, al șaselea în Sirmium, iar după multe vremi, al șaptelea în Efes, la care întâiul șezător era Dioscor. Toate acele sinoade se adunau după porunci împărătești, însă toate sunt lepădate și date anatemei, de vreme ce într-însele erau alcătuite dogme potrivnice lui Dumnezeu. Pentru ce dar nu lepădați acel sinod care a izgonit pe Pavel de Samosata și l-a dat anatemei?

Sinodul acela era pe vremea lui Dionisie, papă al Romei, a lui Dionisie Alexandrinul și a lui Grigore, făcătorul de minuni, care era începătorul acelui sinod; iar sinodul acela se săvârșea fără de poruncă împărătească, însă este tare și nelepădat. Pe acele sinoade Biserica credincioșilor le știe că sunt drepte și sfinte, ca unele ce dogmele cele drepte le-au arătat a fi drepte. Și cu adevărat, precum știi sfinția ta, și pe alții îi înveți cum că în fiecare țară creștinească se țin de două ori pe an sinoade locale, spre apărarea mântuitoarei credințe și spre îndreptarea celor ce trebuie să fie îndreptate, cum poruncesc canoanele, însă de porunci împărătești nu pomenesc”.

După vorbă cea multă din amândouă părțile, gura cea de Dumnezeu înțelepțită și de Dumnezeu grăitoare a Cuviosului Maxim, și limba lui cea de Duhul Sfânt mișcată au biruit pe potrivnici, încât aceia ședeau tăcând cu capetele plecate și cu ochii lăsați în jos. Apoi, umilindu-se, au început a plânge și sculându-se, s-au închinat sfântului, la fel și el s-a închinat lor; și făcând rugăciune cu bucurie, s-au învoit la mărturisirea cea dreptcredincioasă a Cuviosului Maxim și cu dragoste au primit-o pe dânsa; astfel, precum el a făgăduit a crede și a mărturisi, la fel a voit a aduce și pe împăratul la aceeași credință.

Pentru ca toate acestea să fie întărite, a sărutat dumnezeiasca Evanghelie, cinstita Cruce și sfânta icoană a Mântuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Vorbind apoi din destul despre cele folositoare și unul altuia dându-și sărutare întru Domnul și în pace, Teodosie episcopul s-a întors la Constantinopol cu boierii. Deci, vestind împăratului despre toate cele grăite și făcute, acesta s-a mâniat foarte; iar episcopul Teodosie și amândoi boierii temându-se de mânia împărătească, iarăși s-au întors la eres. Apoi iarăși a fost trimis Pavel patriciul la Vizia, ca să aducă de acolo pe Cuviosul Maxim la Constantinopol, însă cu cinste. Deci, fiind el adus acolo, i s-a dat să găzduiască în mănăstirea Sfântului Teodor.

A doua zi, împăratul a trimis la Cuviosul doi boieri, pe Epifanie și Troil, urmându-le lor mulți bărbați dregători, cu oaste și cu slugi; apoi cu mândrie și cu slavă lumească a venit cu dânșii cel mai înainte pomenit, episcopul Teodosie, pe care Cuviosul Maxim îl aștepta și nădăjduia împlinirea făgăduinței lui; căci făgăduise nu numai el a crede drept, ci și pe împărat a-l aduce la dreapta credință. Dar acela a mințit, ca mai bine să placă împăratului pământesc, decât Împăratului ceresc și sfintei Lui Biserici. Apoi toți șezând și pe cuviosul silind să șadă, a început vorba Troil, patriciul, zicând: “Stăpânul a toată lumea, împăratul, ne-a trimis la tine să grăim cele plăcute împărăției celei de Dumnezeu întărite; însă mai întâi să ne spui nouă, vei împlini poruncă sau nu?”.

Cuviosul Maxim a zis: “Să aud mai întâi, stăpâne, ce-mi poruncește împărăția sa și-ți voi răspunde cele ce se cuvin; căci, cum voi putea să răspund la ceva despre care nu m-am înștiințat”. Iar Troil stăruia, zicând: “Nu-ți vom spune ce ți-am adus până ce mai întâi nu ne vei răspunde că te vei supune împăratului”. Deci, cuviosul bărbat văzând că îi stau asupra cu tărie, căutând cu supărare și cu aspre cuvinte și cerând de la dânsul răspuns dacă se va supune la împărăteasca voie, el a răspuns, zicând: “De vreme ce nu voiți să-mi spuneți mie, robului vostru, ce este plăcut stăpânului nostru împăratul, zic aceasta, pe care o aude însuși Dumnezeu, îngerii Lui, și voi toți: orice îmi va porunci împăratul de acest fel, adică ceea ce este vremelnic și degrab trecător, însă nu potrivnic lui Dumnezeu și nevătămător de veșnică mântuire a sufletului, la aceea cu bunăvoire mă plec”.

Acestea zicând sfântul, îndată Troil patriciul sculându-se, voia să iasă afară zicând: “Eu mă voi duce pentru că văd că acesta nu face voia împăratului”. Și îndată s-a ridicat gâlceava și tulburare în poporul care venise acolo. Episcopul Teodosie a zis către dânșii: “Spuneți-mi mai întâi împărăteștile porunci și veți înțelege răspunsul lui, pentru că nu se cuvine să ne ducem nezicându-i nimic, nici neauzind ceva de la dânsul”.

Atunci Epifanie patriciul a zis cuviosului: “Aceasta îți spune împăratul prin noi: de vreme ce tot Răsăritul și toți cei de la Apus sunt răzvrătiți împotriva noastră, și tulburătorii care s-au înmulțit caută la tine și pentru tine toți ridică meșteșuguri, nevrând să se unească în credință cu noi; deci, să sfărâme Domnul prin umilință inima ta, adică să te împărtășești cu noi, primind “Tipos”-ul cel alcătuit de noi, iar noi primindu-te cu dragoste, te vom duce în biserica cea mare cu cinste și cu slavă și ne vom împărtăși cu tine, cu preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Apoi te vom numi și te vom propovădui că ești părintele nostru și va fi bucurie nu numai în cetatea noastră, cea iubitoare de Hristos, ci și în toată lumea; pentru că știm cu adevărat această: când tu te vei împărtăși cu această sfânta Biserică a Constantinopolului, se vor apropia de noi toți, care pentru tine și învățătura ta s-au rupt de la noi”.

Sfântul Părinte Maxim, întorcându-se, a zis cu lacrimi către episcopul Teodosie: “Toți așteptăm, stăpâne, ziua cea mare a judecății; știi cele ce s-au așezat și întărit de noi pe Sfânta Evanghelie, pe făcătoarea de viață Cruce și pe sfânta icoană a Mîntu-itorului nostru Iisus Hristos și a Maicii Lui, Celei fără de prihană, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria”.

Episcopul, plecându-și fața în jos, cu umilit glas a răspuns: “Și ce pot face eu, când într-alt chip a voit dreptcredinciosul împărat?”. Părintele Maxim zise: “Apoi de ce te-ai atins de Sfânta Evanghelie și de cei ce erau lângă tine, dacă în voi nu era gândul întărit, adică să puneți în lucru cele grăite? Cu adevărat toate cereștile puteri nu mă vor pleca să fac ceea ce cere împăratul; pentru că ce răspuns voi aduce, nu zic lui Dumnezeu, ci însăși conștiinței mele, dacă pentru slavă și cinstirea omenească, care cu adevărat nu este nimic, m-aș lepăda de credința cea dreaptă, care mântuiește pe cei ce o iubesc?”.

Zicând sfântul acestea, toți s-au sculat îndată plini de mânie și de iuțime și repezindu-se la dânsul, au început nu numai a-l ocărî, ci apucându-l, îl băteau cu mâinile, îl întindeau, îl trăgeau încoace și încolo și fiecare se întindea să-l lovească; și poate l-ar fi ucis chiar acolo, de nu i-ar fi oprit episcopul Teodosie și de n-ar fi potolit tulburarea lor. După ce au încetat a-l bate și a-l întinde, au început a-l scuipa, și scuipară pe omul lui Dumnezeu peste tot de la picioare până în cap, încât toate hainele lui erau întinate. Episcopul le-a zis: “Nu se cădea să fie astfel, ci numai a auzi de la dânsul răspuns și a-l spune împăratului; pentru că lucrurile care se află sub canoane într-alt chip se judecă”.

Deci, abia i-a înduplecat episcopul ca, încetând gâlceava, iarăși să șadă; și astfel cu nenumărate cuvinte rele și cu negrăite dosădiri ocărând pe sfântul au șezut. Atunci, Epifanie patriciul cu multă asprime și mânie a zis către Sfântul: “Spune-ne nouă, răule bătrân și îndrăcit, pentru ce ai zis unele ca acestea? Oare ca niște eretici ne socotești pe noi, cetatea noastră și pe împăratul nostru? Cu adevărat mai buni creștini suntem decât tine și pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisim, căci are o voie dumnezeiască și omenească și suflet înțelegător; căci toată firea care are minte cu adevărat, are și voie și lucrare; pentru că vieții firească îi este mișcarea și minții firească îi este voia și știm pe Domnul având puterea voinței, nu numai dumnezeiască, ci și omenească; mai ales că pe cele două voințe și lucrări ale lui nu le lepădăm”.

Părintele Maxim a spus: “Dacă crezi astfel în Biserica lui Dumnezeu, apoi pentru ce mă silești să mă împărtășesc chipului care pe toate cele grăite acum de voi le leapădă cu totul?”. Zis-a Epifanie: “Acela s-a făcut ca dezlegare a celor grele de înțeles, ca să nu se vatăme popoarele de niște cuvinte ca acelea”. Grăit-a Părintele Maxim: “Aceasta este potrivnică, căci tot omul se sfințește prin mărturisirea credinței”. Troil patriciul a zis: “Tipos”-ul nu leapădă cele două voințe în Hristos, ci poruncește a tăcea, ca toți cu pacea să se unească”.

Părintele Maxim a zis: “A trece sub tăcere cuvântul, este a-l lepăda, fiindcă grăiește Sfântul Duh prin prorocul: Nu sunt graiuri, nici cuvinte, a căror glasuri să nu se audă. Pentru aceasta, de nu se grăiește vreun cuvânt, cuvântul acela nu este adevărat”. Troil zise: “Ai în inima ta precum voiești, nimeni nu te oprește”. Grăit-a Sfântul Maxim: “Pe a tuturor mântuire nu a hotărât-o Dumnezeu în inima unui om, zicând: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de el înainte Tatălui Meu cel din ceruri. Iar dumnezeiescul Apostol ne învață, zicând: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. Drept aceea, dacă Dumnezeu și dumnezeieștii proroci, cum și Apostolii, poruncesc să mărturisim cu cuvintele și cu glasurile taina credinței, care aduce la toată lumea mântuire, apoi nu este de folos ca să punem asupra acelei mărturisiri tăcere, ca să nu se împuțineze mântuirea oamenilor”.

Epifanie, cu glas mânios, a zis: “Ai iscălit la soborul care s-a ținut la Roma?”. Sfântul i-a răspuns: “Am iscălit”. Epifanie a zis: “Și cum ai îndrăznit a iscăli și a anatematiza pe cei ce mărturisesc astfel, o fire și o minte? Cu adevărat prin judecata mea te vom duce în cetate și te vom pune legat în târg, vom chema desfrânații și pe tot poporul, ca toți să te bată peste obraz și să scuipe în fața ta”.

La aceasta sfântul a răspuns: “Fie precum ai zis, dacă noi am anatematizat pe cei care mărturisesc că sunt întru Domnul nostru Iisus Hristos două firi și două firești voințe și lucrări, care cu firea cea dumnezeiască este adevărat Dumnezeu și cu firea cea omenească este adevărat om. Citește cărticica cu faptele acelui sinod și, de veți afla cele ce ați zis, să faceți ce vreți voi; căci eu și cei cu mine slujitori și toți cei iscăliți am anatematizat pe cei care, ca Arie și Apolinarie, zic că o voie și o lucrare este întru Domnul și nu mărturisesc pe Domnul Dumnezeul nostru, dintru care și întru care este și are puterea voirii și a lucrării, care săvîr-șește mântuirea noastră”.

Prietenii lui Epifanie și ceilalți care veniseră cu patricii aceia, ziceau între ei: “De-l vom asculta pe acesta, apoi astăzi nu vom mânca, nici vom bea, ci să ne sculăm și să prânzim; apoi mergând să spunem împăratului și patriarhului cele ce le-am auzit; pentru că acest ticălos, precum vedem, s-a dat pe sine satanei”. Deci, sculându-se, s-au dus să prânzească și era înainte prăznuirea Înălțării Cinstitei Cruci și privegherea de toată noaptea șosea; drept aceea, prinzând aceia, s-au dus în cetate cu mânie.

A doua zi de dimineață, a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim și toate cărțile care le avea sfântul le-a luat, zicând cuvintele împărătești: “N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care ești vrednic”. Și l-a dat pe el ostaților, care l-au dus mai întâi în Selimbria, unde a zăbovit două zile. În acea vreme, un ostaș din Selimbria s-a dus în gloate și ridicând pe popor asupra bătrânului zicea: “A venit la noi un monah care hulește pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu”.

Voievodul chemând pe clericii cei mai întâi ai cetății Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi și pe monahii cei mai cinstiți, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dânsul dacă sunt adevărate cele grăite despre el, că hulește pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat cuviosul și li s-a închinat până la pământ, cinstind fețele lor. La fel și ei s-au închinat sfântului și au șezut toți. Atunci un bătrân din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blândețe și cu cinste a grăit către sfântul: “Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinția ta, cum că nu mărturisești pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfânta și cea deoființă Treime, ca să ne spui adevărul, și vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine”.

Cuviosul Maxim întinzându-se pe pământ în chipul Crucii, și iarăși sculându-se, mâinile spre cer ridicându-și, a strigat cu glas mare și cu lacrimi: “Cela ce nu mărturisește pe Doamna noastră, cea întru tot cântată, și pe cea mai sfântă și fără de prihană, și decât toate mai cinstită, cum că cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, să fie anatema de la Tatăl și de la Fiul și de la Duhul Sfânt, de la Treimea cea deoființă și mai presus de fire și de la toate puterile cerești; cum și de la ceata sfinților apostoli și a prorocilor și de la mulțimea cea fără de sfârșit a mucenicilor, și de la tot duhul cel drept, care întru credință s-a sfârșit acum și pururea și în vecii vecilor”.

Acestea auzindu-le, toți au lăcrimat și l-au binecuvântat, zicând: “Dumnezeu să te întărească, părinte, și să te învrednicească a-ți săvârși alergarea ta, fără împiedicare”. Apoi s-au adunat acolo mulțime de ostași ca să audă cuvintele cele folositoare, ce vorbeau părinții între ei; dar unul din casnicii voievodului, văzând oastea aceea ce adunase el, se folosi de cuvintele sfântului, și cârtea pentru izgonirea lui; deci a poruncit ca îndată să-l apuce de acolo și să-l ducă ca la două stadii, până ce se vor pregăti aceia care aveau să-l ducă în Perveris, la surghiun; iar clericii aceia l-au pus pe sfântul cu mâinile lor pe dobitoc și, cuprinzându-l cu plângere, i-au dat pace; apoi s-au întors în cetatea lor, iar sfântul a fost dus în Perveris și în temniță acolo l-au închis.

Trecând multă vreme, iarăși împăratul a trimis ca să-l aducă în Constantinopol pe Cuviosul Maxim de la surghiun, cum și pe amândoi ucenicii lui. Și, sosind ei cu corabia în cetate, apunând soarele, au venit doi dregători cu zece ostași și, scoțându-i din corabie goi și desculți, i-au despărțit și deosebi pe fiecare îi străjuia. Iar după câteva zile au fost duși în palat și lăsând pe amândoi ucenicii afară cu străjerii, l-au dus pe bătrân singur înăuntru, unde suita ședea afară, împăratul cum și multă adunare de oameni cinstiți; după aceea l-au pus în mijlocul boierilor ce ședeau. Atunci i-a zis lui cu mânie, cel mai mare boier: “Creștin ești?”. Răspuns-a bătrânul: “Cu darul lui Hristos Dumnezeu sunt creștin”. Iar boierul, umplându-se de multă mânie, i-a zis: “Nu grăiești drept”. Răspuns-a sfântul: “Tu zici că nu sunt creștin; iar Dumnezeu știe că eu sunt și rămân creștin neschimbat”. Boierul a zis: “Dacă ești creștin, apoi de ce urăști pe împăratul?”. Grăit-a sfântul: “De unde o știi aceasta? Căci ura este o patimă tăinuită a sufletului, ca și dragostea”. Boierul a zis: “Din cele făcute de tine, la toți s-a făcut arătat, că și pe împăratul și cetatea lui le urăști, pentru că tu singur ai vândut saracinilor Egiptul, Alexandria, Pentapoli, Tripoli și Africa”.

Sfântul a zis: “Care sunt dovezile cele încredințate?”. Și aduseră pe unul Ioan, care a fost odinioară slujitor al lui Petru, când acesta era voievod în Numidia din Africa, și a zis acel Ioan: “Mai înainte cu 22 de ani, moșul stăpânului nostru împăratul, a poruncit fericitului Petru că să aducă oastea în Egipt împotriva săracinilor, iar Petru întru toate crezându-ți ție, ca robul lui Dumnezeu, a scris către tine, cerând sfat folositor; iar tu ai scris către dânsul cum că nu este plăcut lui Dumnezeu a ajuta împărăției lui Heraclie și moștenitorului lui”.

Sfântul a zis către dânsul: “De grăiești adevărul și ai scrisoarea lui Petru către mine și pe a mea către Petru, arată-le, ca să se citească și să-mi iau pedeapsa cea vrednică după lege”. Grăit-a Ioan: “Eu nu am scrisorile voastre, nici nu știu de ați scris unul către altul, ci în oaste toate acelea se grăiau în acea vreme”. Sfântul a zis: “Dacă toate cetele de ostași spun aceasta, apoi cum numai tu singur clevetești asupra mea? Au doară m-ai văzut pe mine undeva sau eu pe tine?”. Răspuns-a Ioan: “Niciodată nu te-am văzut”. Și întorcându-se sfântul către suită, a zis: “Oare cu dreptate este a aduce niște clevetitori ca aceștia întru mărturisire? Judecați drept, pentru că cu ce judecată veți judeca, cu aceea vă va judeca Domnul pe voi și cu ce măsură veți măsura, va măsura vouă Dumnezeu, judecătorul cel drept al tuturor”.

Apoi s-a adus Serghie Maguda și a zis: “Acesta este al nouălea an de când mi-a grăit mie fericitul Toma, cel ce venise din Roma. Mă trimitea papa Teodor la Grigorie, patriciul părților Apusului, care se rupsese de la împărăția grecească – ca să-i zic să nu se înfricoșeze de puterile grecești; căci Maxim, sluga lui Dumnezeu, a văzut în vis că în ceruri spre răsărit și apus erau mulțime de îngeri, dintre care cei ce erau spre răsărit strigau: “Constantine auguste, tu vei birui”. Iar cei ce erau spre apus strigau: “Grigorie auguste, tu vei birui. Și mai luminos era glasul apusenilor, decât al răsăritenilor”. Spunând acestea Maguda boierul, a strigat către sfântul: “Iată Dumnezeu te-a trimis în cetatea aceasta ca să fii ars”.

Sfântul a răspuns: “Mulțumesc lui Dumnezeu, Cel ce curăță păcatele mele cele de voie prin pedeapsa cea fără de voie; dar amar lumii de sminteli, pentru că este nevoie să fie sminteli, însă amar omului aceluia prin care vine sminteală. Nu se cade a grăi niște cuvinte mincinoase ca acestea înaintea credincioșilor, nici se cuvine să fie fără de pedeapsă cei care grăiesc și fac cele plăcute oamenilor, care astăzi sunt și mâine nu mai sunt”.

Acestea se cădeau a le grăi într-acea vreme când Grigorie era viu, și cu dreptate era ca să aducă aici pe patriciul Petru, pe Avva Toma și pe fericitul papa Teodor; atunci înaintea tuturor aș fi zis patriciului Petru: “Spune-mi, stăpâne patriciule, oare mi-ai scris cândva mie ceea ce mărturisește sachelarie al tău sau eu ți-am scris ție?”. De asemenea și fericitului papa i-aș fi zis: “Spune, stăpâne, ți-am spus eu cândva vreun vis? Și chiar de m-ar fi vădit papa pentru vis, apoi tot vina lui ar fi fost, iar nu a mea; căci vedenia visului este un lucru fără de voie și legea judecă numai acele lucruri care ies din voia cea stăpânitoare de sine”.

Se mai aduceau și alte clevetiri și pricini nedrepte asupra celui nevinovat și sfânt bătrân, dar mai ales despre hulirea împăratului, zicându-se că el și ucenicul ar fi hulit pe împărat în Roma; însă sfântul toate clevetirile acelea în nerăutatea să le biruia cu cuvinte smerite, înțelepte și de Dumnezeu insuflate, arătându-și nevinovăția sa. Și au adus separat pe ucenicul Anastasie și l-au silit să spună ceva de rău asupra învățătorului său; dar după ce acela n-a voit să grăiască nedreptate asupra dreptului, l-au bătut tare cu palmele, apoi au trimis pe fiecare în temniță la locul său.

După aceasta, a doua zi seara, Troil patriciul și Serghie Eratas, stolnicul împărătesc, au venit la cuvios; apoi șezând și poruncind și sfântului să șadă, i-au zis: “Spune-ne nouă, ce vorbă ai avut cu Piros în Africa și în Roma și cu ce fel de dovezi l-ai înduplecat să-și blesteme dogma sa și s-o primească pe a ta?”. Sfântul răspunse: “De-ar fi citit cărțile mele lângă mine, în care am scris vorbele și întrebările pe care le-am avut acolo cu Piros, vi le-aș arăta pe toate cu de-amănuntul, dar de vreme ce cărțile au fost luate de la mine, de aceea vă voi spune numai aceea ce-mi voi putea aduce aminte”.

Deci, sfântul grăia ceea ce putea să-și aducă aminte, și le-a spus acestea: “Eu n-am nici o dogmă a mea, ci cele de obște ale Bisericii sobornicești, pentru că n-am adăugat nici un cuvânt nou, care să se numească dogma mea”. Apoi l-au mai întrebat: “Nu te împărtășești cu scaunul Constantinopolului?”. Grăit-a sfântul: “Nu mă voi împărtăși”.

Aceștia au zis: “Pentru ce?”. Sfântul răspunse: “Deoarece a lepăda cele patru sfinte sinoade prin cele nouă capitole ce le-au alcătuit în Alexandria și din alcătuirea scrisă de Serghie patriarhul, în această carte, cum și prin “Tipos”-ul, care nu de mult s-a adus de față, iar pe cele ce le-au dogmatizat, pe acelea le-au lepădat prin Tipos și s-au blestemat singuri pe sine de atâtea ori. Deci cei ce singuri de la sine sunt blestemați și lepădați de sinodul ce a avut loc în Roma și de preoție sunt înstrăinați, aceia ce fel de taină săvârșesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?”. Zis-au lui: “Apoi, ce, tu singur te vei mântui, iar ceilalți toți vor pieri?”.

Grăit-a lor sfântul: “Când toate popoarele se închinau în Babilon chipului de aur, cei trei sfinți tineri n-au osândit pe nimeni la pierzare; pentru că nu căutau la faptele altora, ci numai pe ei singuri se păzeau, ca să nu cadă din bună credință cea adevărată. Asemenea și Daniil, cel aruncat în groapa cu lei, n-a osândit pe aceia care nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie; ci cugeta și se îngrijea despre sine și voia mai bine să moară, decât să greșească lui Dumnezeu și să se mustre de conștiința sa pentru călcarea legii lui Dumnezeu. Deci, să nu-mi dea și mie Dumnezeu, să judec pe cineva, nici să zic: numai eu mă voi mântui. Însă pe cât pot, voiesc mai bine a muri, decât să-mi tulbur conștiința mea, greșind cu ceva înaintea dreptei credințe”.

Zis-au lui cei ce veniseră: “Ce vei face când romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici și dimineață, în ziua duminicii, se vor împărtăși cu patriarhul din preacuratele Taine”. Cuviosul răspunse: “Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtășească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtășesc cu dânsul, pentru că știu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou în credință”. Aceia i-au zis: “Cu adevărat, este de trebuință ca două voințe și hotărâri să mărturisim în Hristos?”. Sfântul răspunse: “Este cu adevărat de trebuință să cinstim dreapta credință, pentru că nici o ființă nu este fără acea firească lucrare. Căci Sfinții Părinți arătat grăiesc, că nu este, nici nu se cunoaște fire fără lucrarea ei din sine; drept aceea, dacă nu este și nici nu se cunoaște firea fără lucrare, atunci cum se poate ști că Hristos este adevărat Dumnezeu și om cu firea?”.

Atunci au zis: “Știm că așa este adevărat, însă să nu mâhnești pe împăratul, care pentru împăcare a alcătuit “Tipos”-ul acela, nu ca să ia ceva din acele ce se cunosc în Hristos, ci ca să aducă pace Bisericii, poruncind ca să nu se mai vorbească de acele lucruri care fac dezbinare”.

Omul lui Dumnezeu, aruncându-se la pământ, a răspuns cu lacrimi: “Să nu se mâhnească bunul și iubitorul de Dumnezeu împărat asupra prostimii mele; căci nu pot să mânii pe Dumnezeu, tăcând asupra acelora care ne-a poruncit să le grăim și să le mărturisim; pentru că dacă după dumnezeiescul apostol, El este care a pus întâi în Biserică pe apostoli, al doilea pe proroci, al treilea pe dascăli, apoi printr-înșii El singur a grăit; iar din toată Scriptura, din Așezământul cel vechi și cel nou, de la sfinții învățători și de la sinoade învățăm a ști cum că are puterea a voi și a lucra acestea: prin dumnezeirea și prin omenirea să, adică Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, Cel ce S-a întrupat. Pentru că nimic nu-i este cu neajungere dintr-acelea, prin care ca un Dumnezeu, sau dintr-acelea prin care, ca un om se cunoaște, afară de păcat. Și dacă este desăvârșit după amândouă și de nimic nu are lipsă; apoi, cu adevărat, toată taina cea pentru El o înjosește acela care nu-L mărturisește, că este o singură ființă cu osebirile, care i se cuvin ei, după amândouă firile”.

Acestea și multe altele zicând sfântul, i-au lăudat înțelepciunea lui cei ce veniseră, și nu aveau ce să-i răspundă. Deci a zis Serghie: “Pentru aceasta toți se întristează, o! părinte, căci spre tine mulți căutând, se despart de împărtășirea cu Biserica Bizanțului”.

Sfântul a zis: “Și cine este unul ca acela care ar dovedi despre mine că aș fi poruncit cuiva să nu se împărtășească cu Biserica Bizanțului?”. Serghie a răspuns: “Însăși aceea este, că tu nu te împărtășești și așa pe foarte mulți îi întorci de la împărtășire”. Zis-a omul lui Dumnezeu: “Nimic mai greu și mai de mâhnire nu este, decât când pe cineva îl mustră conștiința și nimic nu este mai liber, decât când nu defaimă pe cineva”. Iar Troil știind că în tot Apusul chipul cel împărătesc este anatematizat, a grăit către dânsul: “Bine este că înțelegerea împăratului nostru este necinstită?”.

Sfântul a răspuns: “Să-i ierte Dumnezeu pe aceia care au sfătuit pe stăpânul împărat să alcătuiască acel “Tipos” și pe cei ce s-au învoit la “Tipos”. Zis-a Troil: “Cine a sfătuit și cine s-au învoit?”. Răspuns-a cuviosul: “Cei ce sunt în Biserică înainte-șezători, aceia au îndemnat și boierii s-au învoit; și astfel, răutățile vătămătorilor asupra celui nevinovat și străin de toate eresurile sunt aflate. Însă să sfătuiți pe împărat la aceasta, ca să urmeze moșului său, fericitul întru pomenire, împăratul Heraclie; pentru că el, când a știut că mulți părinți nu primesc acea alcătuire și eresul care se afla într-însa îl vădesc și-l leapădă, s-a curățit de prihană aceea, trimițând pretutindeni scrisorile sale, care adevereau că alcătuirea nu este a lui, ci a lui Serghie, care a fost patriarh; astfel să facă și împăratul acesta și va fi slobod de toată prihana”. Iar ei tăceau, clătinând capetele, apoi au zis: “Nu sunt toate lesnicioase, nici nu pot să fie astfel precum zici, părinte”. Și după vorbă cea multă, dându-și pace, s-au dus.

După aceea, trecând o săptămână, în cealaltă sâmbăta, au dus pe sfânt în palatul împărătesc, cu cei doi Anastasie, ucenicii săi. Mai întâi a fost dus Anastasie, ucenicul lui dinții, iar celălalt Anastasie, care a fost apocrisiarh al Bisericii Romei, a rămas afară. Intrând Anastasie înăuntru, unde ședeau cu suita doi patriarhi – Toma al Constantinopolului, adică cel care într-acea vreme era patriarh, și un altul –, îndată au intrat și clevetitorii, care alcătuiseră multe minciuni asupra Cuviosului Maxim și cereau ca Anastasie să mărturisească că adevărate sunt cuvintele lor.

Iar el cu multă îndrăzneală a vădit minciuna lor, grăind fără temere înaintea patriarhilor și a suitei. Când l-au întrebat: “Ai anatematizat “Tipos”-ul cel împărătesc?”. El a răspuns: “Nu numai l-am anatematizat, ci și o cărticică am scris asupra lui”. I-au zis boierii: “Nu mărturisești că rău ai făcut?”. El a răspuns: “Să nu-mi ajute Dumnezeu a zice că rău am făcut, ceea ce după rânduiala bisericească am făcut bine”. Și de alte multe lucruri fiind întrebat, el răspunzând precum îi ajuta Dumnezeu, l-au scos afară și l-au adus pe Maxim, cuviosul bătrân, înăuntru, căruia Troil patriciul i-a zis: “Vezi, părinte, să grăiești adevărul, că Dumnezeu te va milui; căci când vom veni la întrebarea cea legiuită, de se va afla adevărată o pricină din cele aduse asupra ta, după lege vei fi chinuit”.

Răspuns-a bătrânul: “Am grăit acum și iarăși grăiesc că atunci ar fi cu putință ca una dintr-acele pricini să fie dreaptă, când lui satan i s-ar putea zice că este înger luminat. Dar de vreme ce satana nu este astfel și nu poate să fie, fiind depărtat, pentru aceea și pricinile acelea nu pot să fie drepte, când sunt mincinoase. Însă ceea ce voiți să faceți, faceți; eu pe Dumnezeu cu dreaptă credință cinstindu-L, nu mă tem de strâmbătate”. Troil i-a zis: “Au doară n-ai anatematizat “Tipos”-ul?”. Bătrânul a răspuns: “Nu o dată ți-am spus că l-am anatematizat”. Troil a zis: “De ai anatematizat “Tipos”-ul, apoi și pe împăratul l-ai anatematizat”.

Cuviosul a răspuns: “Eu pe împărat nu l-am anatematizat, ci hârtia cea străină de credința cea dreaptă”. Troil a zis: “Unde l-ai anatematizat?”. Răspuns-a Sfântul Maxim: “La sinodul cel local ce a fost în Roma, în Biserica Mântuitorului și a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu”. Atunci i-a zis eparhul: “Te vei împărtăși cu Biserica aceasta sau nu?”. Sfântul a răspuns, zicând: “Nu mă voi împărtăși”. Eparhul a zis: “De ce?”. Sfântul a răspuns: “Pentru că a lepădat sinoadele cele credincioase”. Eparhul a întrebat: “Dacă Biserica noastră a lepădat sinoadele, apoi cum acelea se află în sinaxarul lunilor?”. Sfântul a zis: “Ce folos de lume și de pomenirile acelora, dacă dogmele lor sunt lepădate?”. Eparhul a zis: “Vei putea să dovedești că Biserica de acum a lepădat dogmele sfintelor sinoade de mai înainte?”. Bătrânul a răspuns: “De-mi veți da voie și îmi veți porunci, apoi cu înlesnire voi dovedi”.

Tăcând toți, a zis către dânsul boierul: “De ce iubești pe romani, și pe greci îi urăști?”. Sfântul a răspuns: “Poruncă de la Dumnezeu avem să nu urâm pe nimeni; iubesc pe romani ca pe cei de o credință cu mine și iubesc pe greci căci sunt de aceeași limbă ca și mine”. Boierul a zis: “Câți ani spui că ai tu?”. El a răspuns: “Am 75 de ani”. Acela i-a zis: “De câți ani este cu tine ucenicul tău?”. Sfântul a răspuns: “De 37 de ani”. Atunci un cleric a strigat: “Răsplătească-ți Dumnezeu de trei ori ce ai făcut fericitului Piros”. Iar sfântul n-a răspuns nimic acelui cleric. Și multe întrebări și cercetări făcându-se, nici unul din patriarhii care ședeau acolo n-a grăit nimic. Și când se întindea cuvântul pentru sinodul ce a fost în Roma, un oarecare Demostene a strigat: “Nu era drept sinodul acela, fiindcă l-a adunat Martin, episcopul cel lepădat”. Maxim, omul lui Dumnezeu, a răspuns: “Nu este lepădat Martin, ci prigonirea pătimită”.

După aceasta, trimițând pe sfânt afară, se sfătuiau ce să facă cu dânsul; deci, s-au sfătuit cei fără de omenie chinuitori, ca și cum fiind cu iubire de oameni, să-l dăruiască cu viață, dar chinuri să-i dea mai grele decât moartea; de aceea l-au dat în mâinile eparhului cetății. Acela luând pe Cuviosul Maxim cu ucenicii lui și în curte ducându-l mai întâi pe sfântul bătrân, dezbrăcându-l și întinzându-l la pământ, cu vine tari a poruncit să-l bată, necruțându-i bătrânețile, nelegiuitul chinuitor, nici rușinându-se de cinstea lui, nici umilindu-se, văzând trupul lui cel chinuit de nevoințele pustnicești. Și cu atâta asprime l-a bătut, încât s-a roșit păgânul cu sângele lui, iar trupul lui s-a sfărâmat, încât nici un loc nu i-a rămas neatins de răni.

Apoi, fiara cea sălbatică, întorcându-se la ucenicii cuviosului cu mânie, de asemenea i-a jertfit pe amândoi. Și bătuți fiind ei, crainicii strigau: “Cei ce nu se supun poruncii împărătești și întru nesupunere petrec, vrednici sunt să pătimească unele ca acestea”. Și astfel abia suflând, i-au aruncat în temniță.

A doua zi, pe sfântul și cuviosul bărbat, cu cel mai întâi ucenic Anastasie din temniță, iarăși în curte l-au adus abia viu, cu totul plin de răni, încât se înduioșa oricine văzând un bătrân cinstit, un sfânt pustnic, un învățător și mărturisitor de Dumnezeu cu totul însângerat și de cumplite bătăi rănit, de la picioare până la cap, neavând asemănare. Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriți la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoțându-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înțelepte învățături și îneca credințele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

Aceeași au făcut-o și ucenicului său, Anastasie cel dintâi, și iarăși în temniță i-au închis pe ei. Și Cel ce a făcut oarecând limba pruncilor spre lauda numelui lui Hristos Domnul și mutului i-a dat bună grăire, Acela și acestor robi ai Săi, credincioși adevărați, adică Cuviosului Maxim Mărturisitorul și Mucenicul, la fel și ucenicului său, Cuviosului Anastasie, le-a dat mai presus de nădejde a grăi și fără limbă, mai bine și mai limpede decât înainte de tăierea limbilor. Înștiințându-se despre aceasta ticăloșii eretici, o! câți s-au rușinat și, spre mai mare zavistie pornindu-se, mina lui cea dreaptă cu cuțitul i-au tăiat-o și la pământ i-au aruncat-o; la fel au făcut și Sfântului Anastasie, ucenicului său, i-au tăiat mâna. Iar pe ucenicul celălalt, Anastasie, apocrisiariul Bisericii Romei, l-au cruțat, fiindcă a fost cândva scriitor la împărați.

După aceasta, pe Cuviosul Maxim cu ucenicul scoțându-i din curte, îi târau prin tot târgul cu batjocură, arătând la tot poporul mâinile și limbile lor cele tăiate și cu glasuri fără rânduiala făcând strigare și râs. Iar după acea chinuire fără omenie și batjocură necinstită, i-au trimis separat la izgonire mai depărtată, pe fiecare din acești trei, fără purtare de grijă pentru dânșii, fără hrană și fără haine, goi și desculți.

Deci, multe nevoi și necazuri a răbdat pe cale Cuviosul Maxim, încât de durerile cele mari, cu nici un chip nu putea să fie dus nici pe dobitoc, nici în căruță; și împletind ostașii un coș în chip de pat și, punând într-însul pe bătrânul cel bolnav, astfel abia a putut fi dus cu multă osteneală în surghiun. Deci, trecându-l într-o țară oarecare a sciților din Europa, care se numea Alania, în cetatea Shimara, l-au închis în temniță. Iar Cuviosul Anastasie, ucenicul lui, care a răbdat cu dânsul tăierea limbii și a mâinii, acela pe cale a murit, de multe osteneli și dureri; iar sfântul lui suflet a trecut la Dumnezeu, în viața cea fără de moarte. Apoi Cuviosul Maxim, după izgonirea aceea petrecând încă trei luni lângă cei vii, cu rea pătimire a fost încuiat în temniță și nu avea de la nimeni ajutor la bătrânețile sale, nici miluire iubitoare de oameni de la cineva; ci când a voit Domnul să-i facă sfârșitul durerilor și necazurilor și la acea veșnică veselie, în cerești împărății să-l scoată din temniță, l-a mângâiat mai întâi pe pământ, prin oarecare dumnezeiască arătare, spunându-i ziua și ceasul cel mai de pe urmă al sfârșitului lui.

Fericitul răbdător de chinuri, de multă bucurie umplându-se, deși totdeauna era gata spre ieșire, însă atunci mai mult se pregătea. Și venindu-i vremea și ceasul cel dorit, cu veselie și-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeu, pe Care din tinerețe L-a iubit și pentru Care atâta a pătimit. Astfel mărturisitorul lui Hristos și mucenicul a trecut din cele de aici și a intrat întru bucuria Domnului său și a fost îngropat în acea cetate.

După îngroparea sfântului, s-au văzut la mormântul lui trei făclii, care cu minune luminau ca văpaia negrăitei străluciri și locul acela îl luminau. Căci cela ce în viața sa era lumină lumii, acela și după moarte nu înceta a lumina. Încă și acum luminează prin chipul vieții sale celei îmbunătățite și mult chinuite și al răbdării celei mari după Dumnezeu. Și erau acolo trei făclii ca un încredințat semn, care atunci se vedea, cum că un plăcut ca acesta al Preasfintei Treimi este sălășluit întru luminile cele neînserate, întru împărăția lui Dumnezeu, unde cu drepții strălucește ca soarele, îndulcindu-se la lumina Sfintei Treimi.

După sfârșitul Cuviosului Maxim, a rămas între cei vii, întru osebită surghiunie, celălalt ucenic Anastasie. Acela a scris cu de-amănuntul viața, nevoințele și pătimirile părintelui și învățătorului său, foarte pe larg, din care s-a adunat pe scurt, cât este destul spre folosul nostru și spre preamărirea lui Dumnezeu, Celui slăvit între sfinți, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Căruia și de la noi păcătoșii să-I fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

cititidespre Sfântul Maxim Mărturisitorul si pe ziarullumina.ro; doxologia.rowww.crestinortodox.ropravila.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

Ioan Damaschin (cca 675 – 749)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sf. Cuv. Ioan Damaschin

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Ioan din Damasc (cca. 675 – 4 decembrie, 749), numit și Ioan Damaschinul este unul din Sfinții Părinți sirieni ai Bisericii. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 4 decembrie.

S-a născut la Damasc (Siria), pe la anul 675, ca fiu al lui Sarjun (Serghie) ibn-Mansur, un înalt dregător la curtea califului musulman Abd-el-Malek din Damasc, unde se stabilise din 661 califatul mahomedan. Serghie mai avea și rolul de reprezentant al creștinilor în fața califului. Pentru educația lui Ioan și a fratelui său adoptiv Cosma cel Tânăr, Serghie a răscumpărat de pe piața robilor pe călugărul Cosma. Acesta era foarte bine pregătit, nu numai în domeniul teologiei, ci și al filozofiei și științelor.

Pe baza educației primite, a studiilor sale și a viețuirii într-un mediu care îi permitea să analizeze atât creștinismul cât și islamismul, Sf. Ioan constată la curtea califului Iezid, încă din anul 723, influența monofiziților, care favorizează o poziție iconoclastă, de respingere a cultului icoanelor. Califul, sub influența lor, îi scrie împăratului bizantin Leon al III-lea Isaurul că, tolerând cinstirea icoanelor în biserică, încălca porunca a doua din Decalog. Ca urmare a acestei intervenții, împăratul Leon publică edictul său împotriva icoanelor din anul 726. La apelul patriarhului Ioan al V-lea al Ierusalimului, Sfântul Ioan redactează trei cuvântări de larg răsunet în sprijinul icoanelor – “Tratate contra celor care atacă sfintele icoane”.

Sf. Ioan afirma că Mântuitorul poate fi reprezentat prin icoană, deoarece a luat chip omenesc, iar icoanele îndeplinesc în Biserică patru roluri: educativ – instructiv, estetic – de împodobire a sfintelor lăcașuri, cultic – de însoțire a slujbelor bisericești și haric – de a mijloci harurile Sfintei Treimi către credincioși.

În ciuda acestor luări de poziție, califul Iezid îl stima pe Sf. Ioan, pentru calitățile sale umane și cunoștințele vaste, motiv pentru care l-a invitat să preia funcțiile de la curte ale tatălui său, Serghie.

Totuși, având o înclinare puternică pentru viața ascetică, în jurul anului 732, Sfântul Ioan se retrage împreună cu fratele său în Lavra Sf. Sava de lângă Ierusalim, unde se găsea și o bogată bibliotecă cuprinzând lucrări ale Sfinților Părinți bisericești, dedicându-se trăirii întru Hristos și studierii teologiei creștine. După călugărire a fost hirotonit ieromonah de către patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului; fratele său a fost hirotonit mai târziu episcop în cetatea Maiuma de lângă Gaza, în Palestina de sud-vest.

Până la adormirea sa întru Domnul, Sfântul Ioan s-a dedicat teologiei ortodoxe, iar prin operele sale polemice a subliniat neajunsurile mahomedanismului, iconoclasmului, nestorianismului, monofizitismului și altor rătăciri. La anul 743 a alcătuit cea mai complexă și sistematică “Expunere a credinței ortodoxe” de până atunci, numită în prescurtare Acrivia, în care condensa într-un mod concis și cursiv rezultatele la care au ajuns Părinții Bisericii, prin precizările lor teologice, confirmate apoi de sinoadele ecumenice.

În lucrarea de morală “Sfintele paralele” pune alături păcatele și virtuțile care le înfruntă. A scris omilii despre Sfânta Treime, Adormirea Maicii Domnului, a comentat Epistolele Sf. Pavel. Tot Sfântului Ioan i se datorează și Octoihul, care este în uz până în zilele noastre. A mai realizat și lucrări de ascetică, unele dintre ele găsindu-se în volumul IV al Filocaliei românești.

A adormit întru domnul la anul 749, în Mănăstirea Sfântului Sava.

Este pomenit la data de 4 decembrie.

 

Scrieri

A. Lucrarea Πηγη γνωσεως (în limba latină: Fons cogitationis), iar în română: Izvorul Cunoștinței, în trei părți:

- Dialectica sau Logica,

- Despre erezii

- Dogmatica.

 

Alte lucrări dogmatice:

- Despre dreapta credință

- Despre Sfânta Treime

- Epistolă către arhimandritul Iordan, despre imnul Trisaghion

- Introducere elementară în dogme

- Despre cei în credință adormiți

- Expunerea credinței

 

B. Opere polemice:

- Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane

- Tom ca din partea prea sfințitului Petru, episcopul Damascului, către așa-numitul episcop iacobit al Dareii

- Despre firea compusă, contra acefalilor

- Despre cele două voințe și activități și despre celelalte însușiri naturale ale lui Hristos și, pe scurt, despre cele două firi și o singură ipostază

- Contra ereziei nestoriene

- Dialog contra maniheilor

- Discuția dintre un sarazin și un creștin

- Discuția lui Ioan, ortodoxul, cu un maniheu

- Despre balauri

Sfântului Ioan Damaschin i-au mai fost atribuite un Cuvânt împotriva lui Constantin Copronim, o Epistolă către împăratul Teofil despre Sfintele și cinstitele icoane și un Dialog înfierător împotriva iconoclaștilor despre care Pr. Dumitru Fecioru, traducător al Sf. Ioan Damaschin în română apreciază că, ținând cont de data și contextul compunerii lor, nu aparțineau totuși Sf. Ioan Damaschin.

 

C. Opere exegetice

Comentariu la epistolele Sfântului Apostol Pavel, după Sfântul Ioan Hrisostom

 

D. Opere morale și ascetice

- Sfintele paralele

- Despre sfintele posturi

- Despre cele opt duhuri ale răutății

- Despre virtuțile și viciile sufletești și trupești

 

E. Opere omiletice

- Cuvânt la Schimbarea la față a Domnului nostru Iisus Hristos

- Cuvânt la smochinul neroditor și la parabola viei

- Cuvânt la Marea Sâmbătă

- Cuvânt la Nașterea Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria

- Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului

 

F. Opere Poetice

I se mai atribuie și traducerea romanului hagiografic Viața lui Varlaam și Ioasaf, o poveste despre încreștinarea indianului Ioasaf, împreună cu toată familia sa, de către anahoretul Varlaam (o versiune “creștinată” a vieții lui Siddartha Gautama Buddha). Romanul a fost tradus ulterior în latină și slavonă și s-a bucurat de o largă circulație în Europa. Versiunea slavonă a legendei a circulat și în Țările Române, unde a fost tradusă în românește (1649) de Udriște Năsturel, influențând chiar și pictura bisericească (vezi bolta mănăstirii Neamț).

 

Traduceri în limba română:

- Dogmatica sfântului Ioan Damaschin (Iași 1806, București 1943, 1993, 2005 [traducere, introducere și note de Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române] și ediția electronică la Apologeticum)

- Tratat împotriva iconomahilor (Traducere de Dumitru Fecioru), București 1937, reeditat în Ioan Damschin, Trei tratate contra iconoclaștilor, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

- Despre cele două voințe și activități și despre celelalte însușiri naturale ale lui Hristos și, pe scurt, și despre cele două firi și o singură ipostasă, MG, XCV, 127-186, (Traducere de Pr. Dr. Olimp N. Caciulă), București 1938.

- “Cuvânt de suflet folositor“, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. IV, Tipografia arhidiecezană, Sibiu, 1948, pp. 186-197; ed. a II-a Humanitas, București, 2000, ISBN: 973-28-0939-6

- Logica, ed. Aius, 2000 (reproduce ediția din 1826, în traducerea Episcopului Argeșului, Kir Grigorie Râmniceanul).

- Despre Sfânta Treime. Despre Cântarea Trisaghionului, traducere, studiu introductiv și note de Paraschiva Grigoriu, ed. Sophia, București, 2009?.

- Didim cel Orb, Ioan Damaschin, Despre bine și rău. Împotriva maniheilor, traducere de Walther Alexander Prager, ed. Herald, București, 2009, ISBN 978-973-111-111-7.

- Cuvântări la sărbători împărătești și la sfinți, traducere de de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010

 

În antologii:

- Sf. Ioan Damaschin, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Teofilact al Bulgariei, Sf. Grigorie de Nazianz, etc., Sfinții Părinți despre Nașterea și Întruparea Cuvântului, ediție îngrijită de Florin Stuparu, ed. Sophia, București, 2007.

- Sf. Ioan Damaschin, Sf. Proclu al Constantinopolului etc., Cuvântări de laudă la Adormirea Maicii Domnului, trad. de Parascheva Grigoriu, ed. Sophia, București, 2009?

 

Imnografie

Tropar (glasul al 8-lea):

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri a lui Dumnezeu și al curăției
și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată,
Ioane [Damaschine] înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat.
Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu
să mântuiască sufletele noastre.

 

Condac (glasul al 4-lea):

Pe scriitorul de cântări și cinstitul grăitor de Dumnezeu,
pe învățătorul Bisericii și dascălul și luptătorul împotriva vrăjmașilor,
pe Ioan să-l lăudăm.
Că luând crucea Domnului, toată înșelăciunea eresurilor a alungat-o,
și ca un cald mijlocitor către Dumnezeu
tuturor cere iertare de greșeli.

 

Iconografie

Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 163, 192, 237), Sfântul Ioan Damaschin, din ceata Sfinților cuvioși imnografi și dascăli cântăreți (melozi) trebuie zugrăvit ca un ieromonah foarte bătrân, având barba despărțită în două, iar pe cap având un acoperământ ca o glugă [mai este reprezentat și cu un fel de acoperământ alcătuit dintr-un material oriental], purtând în mână scrierea: “Veselește-te, Ierusalime, și prăznuiți toți cei care iubiți Sionul”.

Iar când este zugrăvit în tinda Bisericii, în turla de nord, în “unghiuri, adică în pandantivi” când este zugrăvit împreună cu ceilalți sfinți melozi, este reprezentat șezând pe scaun; atunci poartă scrierea: “Pe Cel mai înainte de veci, născut din Tatăl…

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Ioan Damaschin si pe: basilica.rodoxologia.ro; www.crestinortodox.ro; ziarullumina.ropravila.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Cuvios Ioan Damaschin

Sf. Cuv. Ioan Damaschin (cca 675 - 749) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Ioan Damaschin (cca 675 – 749) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cetatea Damascului din Siria a odrăslit pe Ioan Damaschin din părinți credincioși și de bun neam, a căror dreaptă credință în Hristos le-a fost mult mai scumpă decât aurul, cel pieritor prin foc lămurit. Acea vreme era cumplită, căci saracinii robiseră partea aceea, luând cetatea slăvită, făcând multă răutate creștinilor, pe unii omorându-i, iar pe alții vânzându-i în robie, încât pe nimeni nu lăsau ca să slăvească pe Hristos pe față.

Atunci, părinții lui Ioan, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind acoperiți, au fost păziți întregi, cu sănătatea și cu averea, păstrând întreagă credința. Pentru că le dăduse lor Preabunul Dumnezeu a afla dar înaintea săracilor, precum odinioară a avut Iosif înaintea egiptenilor și Daniil înaintea sirienilor. Deci, nu opreau răucredincioșii agareni, pe părinții sfântului a crede în Hristos și a preamări pe față, preasfânt numele Lui. Ba, chiar au pus judecător al cetății pe tatăl lui Ioan și stăpânitor peste isprăvniciile poporului. Iar el, fiind într-o fericire că aceea, mult bine făcea fraților celor de o credință, pe cei robiți răscumpărîndu-i, pe cei închiși prin temnițe liberându-i de prin legături și izbăvindu-i de la moarte și dând mâna de ajutor celor ce pătimeau în necazurile cele mai mari.

Astfel, erau în Damasc părinții cuviosului, în poporul agarenilor, ca o făclie în întuneric, ca o sămânță în Israil și ca o scânteie în cenușă, păziți de Dumnezeu, ca așa să iasă dintre dânșii făclia cea aprinsă a Bisericii lui Hristos, strălucind luminos la toată lumea. Adică, acest fericit Ioan Damaschin, pe care, născându-l părinții după fire, s-au străduit a-l naște și după dar, făcând un lucru care în acea vreme era foarte cu anevoie, că nu lăsau agarenii pe nimeni a se naște din apă și din duh (adică a se boteza). Însă părinții lui Ioan fără piedică și-au născut pe fiul lor prin botez, numindu-l cu numele darului de Ioan.

Crescând pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dânsul să-l crească bine și să-l învețe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostășești, nici vânarea fiarelor, nici altfel de meșteșug omenesc; ci blândețea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum și înțelegerea dumnezeieștilor scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sârguință, să-i trimită un om înțelept și binecredincios, ca să fie fiului său bun învățător și propovăduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobândit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieșind adeseori pe mare și pe uscat, în părțile cele de primprejur, robeau pe creștini și, ducându-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în târguri, iar pe alții îi ucideau cu sabia. S-a întâmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, și-l vândură pe el în târg, împreună cu alții din cei robiți. Iar cei ce aveau să fie tăiați cu sabia, căzând la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca și el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.

Saracinii, văzând închinăciunile ce le făceau către monahul Cozma cei ce erau rânduiți spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie și cu ce cinste a fost cinstit de creștini în patria sa? El a răspuns: „N-am avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoției n-am fost cinstit, că sunt numai monah netrebnic. Dar am învățat filosofia, nu numai a noastră creștinească, ci și aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechi”. Acestea zicând, vărsa lacrimi din ochi.

Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzând pe bătrân plângând și după haină cunoscându-l că este monah, s-a apropiat de dânsul, vrând a-l mângâia în necaz și i-a zis: „Pentru ce plângi, omule al lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat și ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?”. Iar monahul a răspuns: „Nu plâng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru lume și nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sunt în ea, știind că altă viață mai bună și fără moarte și veșnică este gătită robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc și eu a o ajunge; ci pentru aceasta mă tânguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsând după mine moștenitor”. Mirându-se bărbatul acela a zis: „Tu ești monah care te-ai dat pe sine-ți lui Dumnezeu spre păzirea curățeniei, iar nu spre nașterea de fii; deci, pentru ce te mâhnești că n-ai fiu?”. Monahul a răspuns: „Nu înțelegi, stăpâne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moștenirea materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deși sunt călugăr sărac, am mare bogăție de înțelepciune, cu care din tinerețile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogățit. Că am străbătut toată înțelepciunea omenească, am învățat retorică, logica și filosofia, pe care Staghiriții și fiul lui Areston au așezat-o. Apoi, am cunoscut bine măsurarea pământului și cu meșteșugul muzicii m-am deprins, mișcarea planetelor cerului și umblarea lor am învățat din destul, pentru că din făpturi, care au atâta podoabă și cu atâta înțelepciune sunt așezate, să ajung întru cea mai luminoasă cunoștință a însuși Făcătorului. Mai pe urmă și tainele teologiei, cele drept alcătuite de teologii greci și romani, desăvârșit le-am învățat. Deci, atâtea daruri având, nu le-am dăruit nimănui și ceea ce singur am învățat, pe altul n-am învățat și nici nu mai pot de acum să mai învăț pe cineva, nemaifiind nici vreme și neavând nici ucenic, că mi se pare că și eu voi muri aici de sabia agarenilor și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă și ca robul care a ascuns în pământ talantul stăpânului său. Deci, pentru aceasta plâng și mă tânguiesc, că precum se mâhnesc părinții cei trupești când viețuiesc în însoțire și nu lasă fii, așa și eu mă mâhnesc că n-am născut nici un fiu duhovnicesc, care să rămână după mine moștenitor, la atâta bogăție de înțelepciune”.

Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat comoara pe care o dorea și a zis către bătrân: „Nu te mâhni, părinte, poate Dumnezeu va împlini dorința inimii tale”. Zicând acestea s-a dus degrabă la domnul saracinilor și, căzând la picioarele lui, l-a rugat cu sârguință ca să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decât multe alte daruri. Deci, luând cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa să și-l mângâia pe el de pătimirea cea rea și îndelungată, pe care a avut-o, dându-i toată îndemânarea și odihnă; apoi a zis către dânsul: „Părinte, fii domn al casei mele, precum sunt și eu, cum și părtaș tuturor bucuriilor și necazurilor mele”. Apoi i-a mai zis: „Iată că nu numai libertate ți-a dăruit Dumnezeu, ci și dorința inimii tale a împlinit-o. Pentru că am acești copii (punându-i înaintea lui pe amândoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămânând sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu și este de un nume cu cuvioșia ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învață-i pe dânșii înțelepciunea ta și obiceiurile cele bune, povățuiește-i spre toate lucrurile cele bune și fă-i pe dânșii fiii tăi duhovnicești; naște-i pe dânșii prin învățătură, crește-i prin blinda pedepsire și-i lasă pe ei după tine moștenitori nefuratei tale bogății cele duhovnicești”.

Fericitul bătrân Cozma s-a bucurat și a preamărit pe Dumnezeu; apoi luând pe amândoi copiii, îi învăța pe dânșii cu toată sârguința. Copiii aceștia erau isteți la minte, pricepând toate cele ce li se puneau înainte de dascăl și învățau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh și ajunge tainele cele mai înalte ale învățăturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflând-o vântul, înoată iute; așa ajungea el de repede adâncul înțelepciunii. Amândoi învățând cu sârguință și cu bună sporire, în puțină vreme au străbătut toată învățătura ce se afla în logică, în filosofie și în aritmetică, ca și ucenicii lui Pitagora și ai lui Diofant, iar măsurarea pământului au învățat-o așa, încât se părea că sunt că oarecare noi Euclizi. Meșteșugul muzicii în așa chip l-au învățat, precum îi arată cântările bisericești cele alcătuite de dânșii și stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvățate de dânșii nici astronomia și nici tainele dreptei credințe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învățat și obiceiurile cele bune și către viață plină cu fapte bune s-au povățuit de bunul lor dascăl, făcându-se desăvârșiți, atât întru înțelepciunea cea duhovnicească, cât și în cea lumească. Ioan atât a sporit încât chiar dascălul se minună de dânsul, pentru că în unele din învățături, chiar covârșea ucenicul pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărțile lui cele de Dumnezeu insuflate și înțelepțite. El nu se mândrea de înțelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cât face mai mult rod, cu atât își pleacă la pământ ramurile sale, așa și fericitul filosof Ioan, cu cât creșteau mai mult în mintea sa roadele înțelepciunii, cu atât se socotea întru inima sa a fi mai mic și știa a potoli în sine gândurile tinereții și a stinge năvălirile patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înțelepciunii celei duhovnicești, știa a-l aprinde cu focul dumnezeieștii doriri.

După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan: „Iată s-a împlinit dorința ta, stăpânul meu, căci copiii tăi au învățat bine, încât acum chiar și pe mine mă covârșesc cu înțelepciunea. Căci n-a fost destul acestor ucenici să fie că dascălul lor, ci cu mare ținere de minte și cu neîncetate osteneli, mai mult au cercetat adâncul înțelepciunii, înmulțind Dumnezeu într-înșii darul acesta. De acum nu le mai trebuie să învețe de la mine, singuri fiind destoinici ca să-i învețe și pe alții. Deci, rogu-mă ție, stăpâne, lasă-mă într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic și să învăț de la călugării cei mai desăvârșiți înțelepciunea cea de sus; pentru că această filosofie lumească, pe care am învățat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea duhovnicească, care este mai cinstită și mai curată, folosind și mântuind sufletul”.

Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mâhnit, nevrând să se lipsească de un părinte că acela, cinstit și înțelept; însă n-a îndrăznit a-l opri cu sila, ca să nu mâhnească pe bătrân, ci a făcut după voia lui și, dându-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el mergând s-a sălășluit în lavra Cuviosului Sava și acolo, bineviețuind până la sfârșitul vieții, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înțelepciunea cea desăvârșită. Apoi și tatăl lui Ioan, după câțiva ani, s-a mutat la Domnul. Iar domnul saracinilor, chemând pe Ioan, a voit a-l face mai întâi sfetnic al său, dar el se lepăda avîn-du-și dorința înclinată în altă parte, adică spre a sluji Domnului în liniște; însă fiind silit, s-a supus și a primit dregătoria chiar nevrând și s-a făcut stăpânilor în cetatea Damascului, mai mare decât tatăl său.

În vremea aceea, împărățea peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu și ca un leu ce răpește și răcnește. Pentru că, lepădând sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine și se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinții cumplitei tiranii, fără milă. Auzind despre acestea, Ioan s-a aprins cu râvnă pentru bună credință, urmând lui Ilie Tesviteanul și celui de un nume cu dânsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui Hristos. Deci, scoțând sabia cuvântului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe cărți despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioși, pe care îi știa, în care cărți arăta cu înțelepciune din Scriptură și din vechile așezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinți, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele cărți ale lui și altor frați care sunt de o credință, spre întărirea dreptei credințe.

Deci, se sârguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puțin cu cărțile sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărțindu-se prin toată împărăția grecească, întărea pe cei binecredincioși întru dreapta credință, iar pe cei eretici îi înțepa cu sabia cuvântului. Acestea ajungând la auzul împăratului Leon cel răucredincios și el, nerăbdînd mustrarea credinței sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credință cu el și le-a poruncit, ca, prefăcându-se a fi de dreaptă credință, să caute între cei binecredincioși vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mâna lui și să o ceară de la dânșii ca să o citească pentru folos.

Atunci ajutătorii răutății, sârguindu-se mult, au aflat undeva la cei binecredincioși o epistolă scrisă de mâna lui Ioan, pe care, cerând-o cu vicleșug, au dat-o în mâna împăratului. Iar acela a dat-o în mâna unor scriitori iscusiți ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu același fel de litere să scrie o carte către împărat, ca și cum ar fi fost scrisă chiar de mâna lui Ioan și trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: „Bucură-te, împărate! Eu mă bucur de stăpânirea ta pentru unirea credinței noastre și dau închinăciunea și cinstea ce se cuvine măriei tale celei împărătești. Înștiințare fac stăpânirii tale, că cetatea noastră Damascul, pe care o stăpânesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dânșii, neavând nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă și puțină; deci, milostivește-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăție, ca și cum ar avea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpânirea ta și la aceasta mult îți voi ajuta chiar și eu, de vreme ce și cetatea și chiar și laturile acestea sunt sub mina mea”.

O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca și cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către domnul saracinilor, într-acest chip: „Nimic mai fericit decât aceasta mi se pare a nu fi alta decât a avea pace între noi, a petrece în prietenie și a păzi așezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru și lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea și eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine, voiesc a o păzi nerisipită și neschimbată până la sfârșit. Însă, un creștin care petrece în stăpânirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine, ca să risipesc pacea și făgăduiește către mine, că-mi va da în mâini cetatea Damascului, fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Și pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îți trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaște prietenia mea. Iar acelui creștin, care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleșugul și vrăjmășia și vei ști în ce chip să-l pedepsești”.

Amândouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu și cu năravul de fiară, printr-un om al său către domnul barbarilor în Damasc. Iar acela, luându-le și citindu-le, a chemat pe Ioan și i-a arătat acea scrisoare cu vicleșug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind și luând seamă scrisorii, a zis: „Literele ce se află pe hârtia aceasta văd că sunt asemenea cu scrisoarea mâinii mele; dar n-a scris mina mea acestea, pentru că mie nici în minte nu mi-a venit cândva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc (să nu fie aceasta!) și să slujesc eu cu vicleșug domnului meu?”. Deci a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meșteșug a ereticilor a făcut una ca aceasta.

Atunci domnul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i taie mâna cea dreaptă, nevinovatului Ioan; iar acesta se rugă cu sârguință domnului ca să aștepte puțin și să-i dea câtăva vreme pentru adeverirea nevinovăției sale și pentru dovedirea vrăjmășiei îndreptată asupra sa de către înrăutățitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobândit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mânios păgânul, îndată a poruncit a se desăvârși pedeapsa. Deci s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioși, pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul și în loc de a o întinde în cerneală cu care scria, pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sângele său. Iar după tăiere, a spânzurat-o în târg, în mijlocul cetății.

Apoi Ioan, slăbind de durere și de curgerea cea multă a sângelui, a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mânie barbarul și a trimis către dânsul să-l roage, zicând: „Se înmulțește durerea mea și nespus mă muncește și nu pot avea ușurință, câtă vreme stă spânzurata în văzduh mina mea cea tăiată; deci rogu-mă ție, stăpânul meu, poruncește ca să mi se dea mâna s-o îngrop în pământ, că atunci se va ușura durerea mea”. Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mâna de la priveliște și să o dea lui Ioan.

Ioan, luându-și mâna cea tăiată, a intrat în camera sa de rugăciune și, căzând la pământ înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mâinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinând din adâncul inimii și, plângând, zicea: „Preacurată Stăpâna, Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieștile icoane mi s-a tăiat mâna dreaptă. Nu știu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întâmpină-mă degrabă cu ajutor și-mi vindecă mina mea. Dreapta celui Preaînalt Care S-a întrupat din tine, face multe minuni prin rugăciunile Tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece Domnul și dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mina aceasta oricâte laude vei voi tu singură. Să scrie ție și Fiului tău și să ajute cu scrisorile sale dreapta credință; pentru că poți toate câte le voiești, ca o mamă a lui Dumnezeu”.

Zicând acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit și a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoși și milostivi, căutând spre dânsul și zicând: „Iată mâna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mâhni. Însă ostenește-te cu dânsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie și fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă”. Apoi, deșteptându-se Ioan, dacă a pipăit și a văzut mâna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mântuitorul său și de maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stând în picioare și, ridicându-și mâinile în sus, a adus mulțumire lui Dumnezeu și Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cântând cântare nouă și zicând: „Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvântat, întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată și cu aceasta va sfărâma pe vrăjmașii cei ce nu cinstesc chipul Tău și al Preacuratei Maicii Tale și va zdrobi cu dânsa pe vrăjmașii sfărâmători de icoane, spre înmulțirea măririi Tale”.

Astfel, Ioan veselindu-se cu toți casnicii săi și cântând cântări mulțumitoare, au auzit toți vecinii care locuiau împrejur și înțelegând pricina bucuriei și a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înștiințat despre acestea și domnul saracinilor și îndată chemând pe Ioan, i-a poruncit ca să arăte mâna cea tăiată. Și se cunoștea la încheietura de unde se tăiase mina, un semn al tăieturii ca o ață roșie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mâinii ce a fost tăiată. Văzând-o domnul a întrebat pe Ioan, care doctor și cu ce fel de doctorii a împreunat mâna așa de bine la încheietura sa și așa degrab s-a vindecat, ca și cum n-ar fi fost tăiată?

El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicând: „Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultându-mi rugăciunea cea cu multă sârguință, a vindecat cu mâna Sa cea atotputernică această rană și mi-a dat mâna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o”.

Atunci domnul a strigat: „Vai mie, cu nedrept am judecat și fără milă te-am pedepsit, omule drept, luând seamă la clevetirea cea mincinoasă! Deci, rogu-mă ție, iartă-mă, căci cu mânie și fără de socoteală, am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primește de la noi dregătoria și cinstea cea dintâi și fii cel dintâi dintre sfetnicii noștri, iar de acum înainte fără de tine și fără de sfatul tău, nimic să nu se săvârșească în stăpânirea noastră”. Ioan, căzând la picioarele boierului, l-a rugat mult să-l libereze și să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde dorește sufletul său, ca să urmeze Domnului, cu monahii care s-au lepădat de lume și „au luat jugul Domnului”. Însă acesta nu vroia să-l libereze, ci-l silea să fie domn al casei lui și rînduitor întru toată împărăția lui. Deci multă vorbă era între dânșii, unul pe altul rugind și unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deși nu degrab, și îmblânzind pe boier, l-a liberat ca să facă ceea ce-i va plăcea.

Întorcându-se Ioan în casa sa, îndată și fără zăbavă a împărțit săracilor toată averea sa, care era foarte mare și a liberat pe toți robii săi; iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, care a fost ucenic cu dânsul și acolo, închinându-se sfintelor locuri, a venit în lavra Sfântului Sava și a rugat pe egumen să-l primească, ca pe o oaie rătăcită și să-l numere în turma să cea aleasă.

Atunci a fost cunoscut Ioan de egumen și de frații de acolo cine este, pentru că era slăvit și știut de toți, pentru stăpânirea și cinstea sa, cum și pentru înțelepciunea sa cea mare. Și se bucură egumenul pentru dânsul, căci un om ca acela a venit întru atâta smerenie și sărăcie, încât voiește să se facă monah. Primindu-l pe el cu dragoste, a chemat pe unul din frați, care era monah mai iscusit și mai nevoitor, vrând a i-l încredința pe Ioan pentru ucenicie, ca să-l învețe filosofia cea duhovnicească și obiceiurile monahicești. Iar acela s-a lepădat, nevrând să fie dascăl unui om ca acela, care cu învățătura lui prea înțeleaptă, pe mulți îi covârșea. Deci a chemat egumenul un altul, dar nici acela n-a voit. Așijderea și al treilea și al patrulea, toți s-au lepădat, fiecare dintr-înșii zicând că nu este vrednic de povățuirea unui asemenea bărbat prea înțelept, de care se rușinau. După aceștia, a chemat un bătrân oarecare, simplu cu obiceiul, având însă și multe cunoștințe și osârdie; acela nu s-a lepădat a fi povățuitorul lui Ioan.

Luând bătrânul pe Ioan în chilia sa și, începând al învăța temelia vieții celei cu fapte bune, mai întâi i-a dat acest fel de orânduiala ca nimic să nu facă după voia sa. Apoi să aducă lui Dumnezeu ostenelile și rugăciunile cu sârguință, ca pe o jertfă. După aceea, să verse lacrimi din ochii săi, dacă voiește a-și curăți păcatele vieții trecute, pentru că acelea se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decât tămâia. Aceste rânduieli erau un început al lucrurilor care se săvârșesc prin osteneală trupească.

Iar pentru cele ce se cuvin sufletului, starețul i-a legiuit acestea: să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să închipuiască într-însa fețe necuvioase; ci să-și păzească mintea sa întreagă și curată de toată împătimirea cea deșartă și de toată îngâmfarea. Să nu se laude cu mulțimea înțelepciunii sale și cele ce a învățat să nu i se pară că le-a ajuns toate bine și până în sfârșit. Să nu poftească descoperiri și înștiințare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa până la sfârșitul vieții, cum că este neclintită și că nu poate cădea și rătăci din calea adevărului. Ci să știe că gândurile sale sunt neputincioase și să cunoască că înțelegerile sale sunt greșite. Pentru aceea să se sârguiască a nu-și lăsa gândul să se împrăștie pretutindeni și să-l îngrijească a-l aduna într-una, pentru că mintea lui să se lumineze de Dumnezeu și sufletul să i se curățească de toată întinăciunea. Apoi trupul și sufletul să se unească cu mintea și așa se va face chipul Sfintei Treimi și se va desăvârși omul nu trupesc, nici sufletesc ci cu totul duhovnicesc, schimbându-și voia celor două părți, adică a trupului și a sufletului, întru a treia și cea dintâi, adică în minte.

Niște rânduieli ca acestea scriind tatăl fiului și dascălul ucenicului, a adăugat și aceste cuvinte către dânsul: „Nimănui să nu trimiți vreo scrisoare, nici să grăiești către cineva din învățăturile lumești. Tăcerea s-o iubești, pentru că știi că nu numai iubitorii noștri de înțelepciune învață tăcerea, ci și Pitagora poruncește ucenicilor săi să păzească multă vreme tăcerea. Apoi să nu ți se pară că este bine a grăi cele bune, chiar fără vreme, ascultă pe David care zice: Tăcut-am din bunătăți. Apoi ascultă ce folos a avut din aceasta: Înfierbîntatu-s-a inima mea înăuntru meu, adică, negreșit, cu focul dragostei către Dumnezeu, care se aprinde prin cugetarea la El”.

Toate învățăturile acestea ale bătrânului au căzut în inima lui Ioan că o sămânță într-un pământ bun și, odrăslind, s-au înrădăcinat. Pentru că, viețuind Ioan multă vreme lângă acel bătrân de Dumnezeu insuflat, păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui și asculta poruncile lui, supunându-se fără fățărnicie, fără grăire împotrivă și fără cârtire. Nici măcar cu gândul nu s-a împotrivit cândva poruncii bătrânului; căci, ca pe niște lespezi, a scris pe inima sa aceasta: toată porunca părintelui să o împlinesc, după învățătura Apostolului, fără mânie și fără îndoire. Pentru că, ce folos este ascultătorului celui ce are în mâini lucrul, iar în gură cârtirea, când împlinește porunca și apoi cu limba sau cu mintea grăiește împotrivă? Când va veni unul ca acela întru săvârșirea faptei? Niciodată. Unii ca aceia în deșert se ostenesc; lor li se pare că săvârșesc faptă bună, când lucrează ceva, dar au în sânul lor șarpele cârtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, era fără cârtire, în toate slujbele ce i se porunceau.

Odată, vrând bătrânul să ispitească ascultarea și smerenia lui Ioan, a adunat o mulțime de coșnițe, căci acela era lucrul mâinilor lor, și a zis către Ioan: „Am auzit, fiule, că în Damasc se vând coșurile cu mai mare preț decât în Palestina și noi avem în chilii multe nevoi de împlinit, precum singur vezi; deci, ia coșnițele acestea și te du degrabă la Damasc, de le vinde acolo. Dar caută să nu le vinzi cu preț mai mic decât cel rânduit”.

Atunci a rânduit bătrânul preț mare coșnițelor, îndoit mai mult decât se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici cu cuvântul, nici cu mintea, nici n-a zis că nu-s vrednice coșnițele de un asemenea preț, nici că este calea prea departe; nici n-a grăit în sufletul său: „mă rușinez a mă duce în cetatea Damascului, în care odinioară am fost cunoscut tuturor ca stăpânitor slăvit”. Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, fiind următor Stăpânului Hristos, Celui ce s-a făcut ascultător până la moarte. Și îndată, zicând „Binecuvintează părinte”, a luat coșnițele în spate și s-a dus degrabă la Damasc. El umbla prin cetate îmbrăcat în haine proaste și rupte, vânzând în târg coșnițele sale. De voia vreun om să cumpere o coșniță din acelea, întreba cât costă; apoi auzind un preț ca acela mare, îl batjocorea și râdea de el. Alții îl mustrau și-l ocărau, pentru că fericitul Ioan nu era cunoscut de toți, de vreme ce era îmbrăcat cu haine proaste. Cel care odinioară purta haine țesute cu aur, acum și fața îi era schimbată de post și obrazul și frumusețea vestejită.

Un oarecare cetățean, care odinioară îi era slugă în vremea stăpânirii sale, stând acolo în dreptul lui și luând seamă bine la fața lui, l-a cunoscut cine este acesta; apoi s-a mirat de chipul lui și s-a umilit și oftând din inimă s-a apropiat de dânsul, ca de un necunoscut și i-a dat prețul cel orânduit de starețul său pe toate coșnițele; dar nu că-i trebuiau lui coșnițele, ci s-a milostivit spre un om ca acela, care dintru atâta slavă și bogăție a ajuns pentru Dumnezeu întru atâta smerenie și sărăcie. Iar el, luând prețul pe coșnițe s-a întors la cel ce l-a trimis, ca un biruitor de la război, aruncând la pământ pe potrivnicul diavol și, împreună cu dânsul, mândria și mărirea deșartă prin ascultare și prin smerenie.

După câtăva vreme s-a mutat la Domnul un monah din lavra aceea care avea un frate după trup. Deci, rămânând singur, plângea după fratele său nemângâiat. Ioan îl mângâia cu multe cuvinte, dar nu putea să fie mângâiat cel rănit cu întristarea fără măsură după fratele său. Apoi, plângând, l-a rugat pe Ioan să-i scrie oarecare cântări de umilință spre mângâierea și ușurarea întristării sale; iar Ioan se lepăda, temându-se să nu calce porunca bătrânului său, care îi poruncise să nu facă nimic fără voia lui. Dar, fratele care se tânguia, îl supăra cu multă rugăminte, zicând: „Pentru ce nu-mi miluiești sufletul cel întristat și nu-mi dai puțină doctorie pentru durerile cele mari ale inimii mele? Căci de ai fi fost doctor trupesc și mi s-ar fi întâmplat să am o boală trupească și te-aș fi rugat să mă tămăduiești, iar tu puțind a mă vindeca, m-ai fi trecut cu vederea? Apoi, de aș fi murit din boala aceea, oare n-ai fi dat răspuns lui Dumnezeu pentru mine, că puțind a mă vindeca m-ai trecut cu vederea? Eu acum mai mare durere pătimesc în inimă și aștept puțină doctorie de la tine, dar tu mă treci cu vederea. De voi muri din această întristare, oare nu vei da lui Dumnezeu mai mare răspuns pentru mine? De te temi de porunca starețului tău, eu voi ascunde ceea ce îmi vei scrie tu, încât să nu știe, nici să audă el despre aceasta”.

Cu niște cuvinte ca acestea înduplecat fiind Ioan, i-a alcătuit aceste tropare ce se cântă la înmormântări: „Unde este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deșert ne tulburăm? Toate cele omenești sunt deșertăciuni!” și celelalte care și până acum se cântă de biserică la îngroparea celor răposați. Ducându-se atunci starețul din chilie undeva, Ioan, fiind înăuntru, cânta troparele cele alcătuite. Iar când s-a întors starețul, apropiindu-se de ușa chiliei, a auzit glasul lui Ioan cântând și, intrând înăuntru, a început cu mânie a zice: „Oare așa degrabă ai uitat făgăduințele tale, că, în loc să te plângi pe sine-ți, tu te bucuri și te veselești, alcătuind aceste cântări?”. Ioan, spunând pricina cântării sale și, arătându-i că a fost silit de lacrimile fratelui să scrie, își cerea iertare, căzând cu fața la pământ. Însă bătrânul, ca o piatră tare neînduplecîndu-se la rugămintea lui, îndată, despărțidu-l de petrecerea cea împreună cu dânsul, l-a izgonit din chilie.

Ioan, fiind izgonit, și-a adus aminte de izgonirea lui Adam din Rai, care s-a făcut pentru neascultare și se tânguia înaintea chiliei bătrânului, precum odinioară Adam înaintea Raiului. Apoi s-a dus la alți părinți pe care îi știa că sunt aleși prin faptele cele bune și i-a rugat să meargă la duhovnicul său, să-i ierte greșeala. Ei, mergând, l-au rugat pe duhovnicul lui Ioan să-l ierte pe ucenicul său și să-l primească iarăși în chilie, dar acela s-a făcut ca un stâlp neînduplecat spre rugămintea lor. Atunci unul din părinții aceia, a zis către bătrânul: „Dă canon celui ce a greșit și nu-l despărți de petrecerea împreună cu tine”. Bătrânul a răspuns: „Acest canon îi dau, dacă voiește a dobândi iertare neascultării sale, ca toate ieșitorile (haznalele) chiliilor lavrei, să le curățească cu mâna sa și toate scaunele cele necurate să le spele”.

Auzind părinții, s-au rușinat de niște cuvinte ca acestea și s-au dus, mirându-se de cuvântul aspru și neînduplecat al bătrânului. Iar Ioan, întâmpinându-i și închinându-se lor după obicei, i-a întrebat ce a zis părintele său. Aceștia, arătându-i împietrirea bătrânului, nu îndrăzneau a-i spune ce-i poruncește, că se rușinau de porunca cea de rușine a starețului. Iar el stărui, prin rugăminte cu sârguință, să-i spună porunca părintelui său. Înștiințându-se, s-a bucurat mai presus de nădejdea lor, parându-i bine de un lucru ca acela ce i se poruncise, deși era necurat. Apoi, îndată pregătind uneltele și vasele de curățit, a început a face cu credință ceea ce i se poruncise, atingându-se de necurățenie cu mâinile acelea, pe care mai înainte le ungea cu miresme de felurite arome, și-și întina dreapta sa, care cu minune s-a vindecat de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. O, smerenie adâncă a bărbatului celui minunat și a ascultătorului celui adevărat! Văzând starețul o smerenie că aceea, s-a umilit și alergând a căzut pe grumajii lui și-i săruta capul, umerii și mâinile, zicând: „O, ce fel de pătimitor am născut eu întru Hristos? O, acesta este fiu adevărat al fericitei ascultări!”. Iar Ioan se rușina de cuvintele bătrânului, căzând cu fața la pământ cu lacrimi înaintea lui, ca înaintea lui Dumnezeu, neîngâmfându-se de cuvintele de laudă ale părintelui său, ci mai mult smerindu-se și rugându-se să-i ierte greșeala. Iar părintele, luându-l, l-a dus de mâna în chilia sa, de care Ioan s-a bucurat, ca și cum ar fi fost iarăși întors în Rai, și viețuia în unirea cea dintâi împreună cu bătrânul.

Nu după multă vreme s-a arătat bătrânului în vis noaptea, Stăpâna lumii, Preacurata și binecuvântată Fecioară, zicând: „Pentru ce ai astupat izvorul, care poate izvorî apă dulce și cu îndestulare, apă mai bună decât aceea care a izvorât din piatra cea din pustie, apă de care a poftit David să bea, apa pe care a făgăduit-o Hristos Samarinencii? Lasă izvorul să curgă, căci va izvorî fără împuținare, va curge și va adăpa toată lumea și va acoperi mările eresurilor și le va preface într-o dulceață minunată. Cei însetați să meargă cu sârguință la apă și câți nu au argintul vieții celei curate să-și vândă împătimirile lor și mergând să-și cumpere de la Ioan curățire mai luminată atât în dogme, cât și în fapte, pentru că acesta va lua alăuta cea proorocească – Psaltirea lui David – și va cânta Domnului Dumnezeu cântări noi, care vor covârși cântările lui Moise și dănțuirile Mariamei. Întru nimic se vor socoti în fața lui cântările de laudă cu cuvinte neînțelese și nefolositoare ale lui Orfeu, căci acesta va cânta cântare duhovnicească și cerească. El, ca heruvimii, va urma cu cântarea și pe toate bisericile Ierusalimului le va face ca pe niște fecioare, care cântă în timpane, spre lauda Domnului, vestind moartea și învierea lui Hristos. Acesta va scrie dogmele dreptei-credințe și va mustra răzvrătirile cele ereticești. Inima lui va răspunde cuvânt bun și va grăi lucrurile cele minunate ale împăratului”.

Dimineața, chemând bătrânul pe Ioan, a zis către dânsul: „O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta pentru ca să tragi duh și cele ce ai primit în inima ta, spune-le cu gura. Gura ta să vorbească înțelepciunea care ai învățat-o prin cugetarea lui Dumnezeu. Deschide gura ta, nu spre povestiri, ci spre cuvinte adevărate și nu spre ghicitoare, ci spre dogme. Vorbește în inima Ierusalimului, care vede pe Dumnezeu, spre împăcarea Bisericii Lui. Vorbește, nu cuvinte deșarte care se duc în văzduh, ci pe acelea pe care Duhul Sfânt le-a scris în inima ta. Suie-te la înălțimea Sinaiului, adică a vederii lui Dumnezeu și a descoperirilor tainelor celor dumnezeiești și, pentru smerenia ta cea mare, prin care te-ai pogorât până în adânc, suie-te acum la muntele bisericii și propovăduiește; înalță-ți glasul tău cu tărie, binevestind Ierusalimului că lucruri prea slăvite s-au vorbit despre tine de Maica lui Dumnezeu, iar pe mine mă iartă, rogu-mă, că din simplitate și din neștiință, am fost piedică ție”.

Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărți dumnezeiești și a făcut cântări izvorâtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care și până astăzi se veselește Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească. Iar începutul cărții sale l-a făcut zicând astfel: „Dreapta ta cea purtătoare de biruință, cu dumnezeiască cuviință, întru tărie s-a preamărit”. Și aceasta a zis-o din pricina dreptei sale, care după tăiere a fost vindecată cu preamărire, despre a cărei vindecare, bucurându-se, a strigat către Născătoarea de Dumnezeu: „De tine se bucură, ceea ce ești plină de dar, toată făptura” și celelalte. Iar basmaua cu care a fost înfășurată mina lui tăiată, o purta pe cap, întru pomenirea acelei minuni, ce s-a făcut de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. El a scris și viețile unor sfinți, a alcătuit cuvinte la praznice și multe feluri de rugăciuni de umilință, apoi dogmele credinței celei adevărate și multe taine teologhicești. După aceea a scris și împotriva ereticilor, dar mai ales împotriva luptătorilor de icoane și tot felul de învățături folositoare de suflet, cu care și până acum se hrănesc credincioșii, avându-le ca pe o hrană duhovnicească și ca un râu ce curge lin.

Cuviosul Ioan avea pe fericitul Cozma, care-l îndemna la o osteneală ca aceasta, ca unul ce crescuse împreună cu dânsul și împreună învățaseră la un dascăl; acela deștepta pe Ioan pentru scrierile dumnezeieștilor cărți și spre alcătuirea cântărilor bisericești și, care, însuși îl ajuta. Mai târziu, Cozma a fost hirotonisit episcop al cetății Maiuma de către patriarhul Ierusalimului. După aceasta, același patriarh chemând și pe Cuviosul Ioan, l-a hirotonisit preot. Însă el, nevrând a zăbovi mult în lume și a fi lăudat de mireni, s-a întors în locașul Sfântului Sava și se ascundea în chilia sa ca o pasăre în cuib, sârguindu-se întru citirea și scrierea dumnezeieștilor cărți, îngrijindu-se pentru mântuirea sa. Apoi, adunând toate cărțile sale pe care le scrisese mai înainte, le recitea iar și îndreptând, cu multă luare aminte, cele ce se arătau lui că au trebuință de îndreptare, ori în cuvinte ori în alcătuire ca nimic să nu fie într-însele fără trebuință. El a petrecut ani mulți întru asemenea osteneli foarte folositoare, atât lui și Bisericii lui Hristos, cât și pentru nevoințele cele monahicești.

Apoi, ajungând întru desăvârștă cuvioșie și sfințenie și bine plăcând lui Dumnezeu, a plecat către Hristos și către Preacurata Lui Maică, ca astfel, nu întru închipuire, ci întru vederea feții Lor, întru slava cea cerească, să se închine Lor și să se roage pentru noi; ca și noi să ne învrednicim de aceeași vedere dumnezeiască, prin sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Hristos, Căruia împreună cu prealăudata și preabinecuvântata Lui Maică se cuvine, slavă și închinăciune, în veci. Amin.

Alipie Stâlpnicul (515 – 614)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.ro

 

Alipie Stâlpnicul

Cuviosul și purtătorul de Dumnezeu, Părintele nostru Alipie Stâlpnicul sau Alipie Chionitul (aprox. 515-614) a fost un pustnic care a trăit timp de treizeci și trei de ani pe un stâlp de lângă orașul Andrianopole din Bitinia/Paflagonia.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 26 noiembrie.

Sf. Cuv. Alipie Stâlpnicul (515 - 614) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sf. Cuv. Alipie Stâlpnicul (515 – 614) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Alipie Stâlpnicul (gr. Ἀλύπιος ὁ Στυλίτης) s-a născut către anul 515 într-o familie pioasă.

Când la vârsta de 3 ani a rămas orfan de tată, mama lui l-a încredințat episcopului Teodor, care l-a educat și l-a învățat Sfintele Scripturi.

Alipie a devenit un tânăr foarte pios slujitor al Bisericii, așa încât episcopul care a urmat, numit și el tot Teodor, l-a făcut pe Alipie econom al Bisericii și diacon.

Doritor a urma deplin lui Hristos, pe la vârsta de 30 de ani Alipie s-a lepădat de toate ale lumii și s-a făcut pustnic, mai întâi pe un munte arid de lângă Andrianopole, iar mai apoi s-a instalat pe o coloană (gr. kion – de unde supranumele de „Chionitul”) dintr-un cimitir păgân.

După mulți ani de asceză și rugăciune Dumnezeu a făcut din el o coloană de lumină pentru toată regiunea Bitinia/Paflagonia.

Când l-a luminat Dumnezeu, sfântul Alipie a acceptat ca lângă coloana pe care trăia să întemeize într-o parte o mănăstire de maici, iar în cealaltă parte o mănăstire de călugări.

După 53 de ani de lupte duhovnicești, sfântul Alipie a paralizat, dar a mai rămas încă 14 ani pe coloană până la moartea sa, la 99 de ani, către anul 614, în timpul împăratului Heraclie (610-641).

Viața sa a fost scrisă de unul din ucenicii săi direcți în prima jumătate a secolului al VII-lea.

 

Moaște

Capul sfântului Alipie se găsește la Mănăstirea Cutlumuș din Muntele Athos.

 

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Al răbdării stâlp ai fost, râvnind părinților celor mai dinainte, cuvioase; lui Iov întru patimi, lui Iosif întru ispite și vieții celor fără de trup, fiind în trup, Alipie, Părintele nostru; roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

Ca pre o pricină a faptelor bune și frumusețe a sihastrilor, Biserica te slăvește pre tine astăzi și te laudă Alipie. Cu rugăciunile tale, dă celor ce cinstesc din dragoste vitejiile și luptele tale, scăpare de cumplite greșeli, ca cela ce ești cu numele ne întristăciunii numit.

Icos:

De viața lui Alipie cea dumnezeiască și întocmai cu a îngerilor veniți de vă mirați, preoți, împărați, călugări și mireni și noroadele cele de Dumnezeu înțelepțite. Și să urmăm faptelor lui, ca și părții lui să ne învrednicim, cu rugăciunile lui, o iubitorule de praznic. Pentru că acesta laudă cerească cântă neîncetat lui Dumnezeu, ca cela ce este cu numele ne întristăciunii numit.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Alipie Chionitul (adică Stâlpnicul) trebuie zugrăvit bătrân, având barba barba lungă rotundă (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 162, 191).

 

cititi mai mult despre Sfântul Alipie Stâlpnicul si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Cuvios Alipie Stâlpnicul

Sf. Cuv. Alipie Stâlpnicul (515 - 614) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Alipie Stâlpnicul (515 – 614) – foto preluat de pe doxologia.ro

Alipie, sluga lui Hristos, îşi avea patria în cetatea Adrianopole, ce este în părţile Paflagoniei.

Domnul l-a ales chiar din pântecele maicii sale, fiindcă maică-sa când era îngreuiată cu dânsul şi aproape de naştere, a văzut într-o noapte o vedenie ca aceasta.

I se părea că ţine în mâinile sale un miel foarte frumos care avea în coarnele sale două făclii aprinse şi ardea luminat. Iar când avea să se nască pruncul, o mare lumină dumnezeiască a umplut casa.

Acesta era semnul luminării faptelor lui celor bune, căci avea să fie lumina lumii.

După naştere, adormind maică-sa, iarăşi a văzut o vedenie în acest chip: I se părea că vede tot poporul acelei cetăţi adunându-se în casa ei şi cu psalmi şi cu cântări a înconjurat pe pruncul care se născuse.

Aceste vedenii le avea maică să puse în inima sa şi zicea: „Ce are să fie copilul acesta?”.

Nu după multă vreme murind bărbatul ei, petrecea în văduvie, în post şi rugăciuni, nevrând să se mai mărite după al doilea bărbat.

Ci vieţuia lui Hristos în curăţie, dându-se pe sine şi pe fiul său în a Lui purtare de grijă, căci El este părinte al orfanilor şi al văduvelor.

Deci, înţărcând pe copil, l-a adus în biserică şi l-a dat pe el Sfântului Teodor, episcopul acelei cetăţi, care, cunoscând cu duhul darul lui Dumnezeu ce era în copil, l-a iubit pe el foarte mult şi l-a învăţat dumnezeiasca Scriptură.

Venind în vârstă şi sporind cu înţelepciunea mai mult decât alţii, s-a făcut iubit lui Dumnezeu şi oamenilor, pentru obiceiul său cel bun şi pentru faptele lui cele bune şi mari.

Căci Alipie era plin de frica lui Dumnezeu, de smerenie şi de blândeţe.

În vârstă tinereţelor sale arăta înţelepciunea cărunteţelor şi avea viaţa neprihănită.

Drept aceea a fost pus econom al bisericii, apoi hirotonit diacon şi slujea lui Dumnezeu cu credinţă şi evlavie.

După câtăva vreme i-a venit dorinţă ca să vieţuiască deosebit în singurătate, ca fiind în linişte, mai cu osârdie să slujească lui Dumnezeu şi să se îndulcească de neîncetate gândiri către El.

Deci, a descoperit această dorinţă a inimii sale fericitei sale maici, care, asemănându-se proorociţei Ana, nu se depărta de la biserică slujind ziua şi noaptea cu post şi cu rugăciune. Apoi şi-a împărţit toată averea la săraci şi s-a făcut mireasa lui Hristos, fiind diaconiţă.

Acestei plăcute de Dumnezeu i-a spus gândul său Sfântul Alipie, zicând:

Voiesc să mă duc în părţile Răsăritului, căci aud că mulţi sfinţi vieţuiesc acolo prin pustie, în linişte. Deci, mă voi sălăşlui împreună cu dânşii şi, uitându-mă la viaţa lor cea plăcută, voi urma cu ajutorul lui Dumnezeu faptelor lor celor bune. Iar tu maica mea, roagă-te pentru mine ca să-mi îndrepteze Domnul calea după voia Sa cea sfântă şi ca să-I fie plăcută Lui viaţa mea”.

Iar ea, nesupărîndu-se de despărţirea fiului, şi-a ridicat mâinile în sus şi s-a rugat lui Dumnezeu cu sârguinţă pentru dânsul.

După aceea, binecuvântându-l, l-a slobozit cu pace şi a ieşit fericitul din cetatea Adrianopoli, neştiind nimeni, fără numai maică să. Şi alerga ca şi cerbul spre izvoarele apelor, avându-şi inima aprinsă cu dorinţă dumnezeiască.

Apoi înştiinţându-se episcopul de plecarea lui, s-a supărat foarte şi toţi clericii şi mirenii se mâhniseră că s-au lipsit de un convieţuitor bun ca acela, care cu chipul faptelor bune şi cu viaţa se asemăna îngerilor.

Căci împodobea Biserica lui Dumnezeu şi mult folos aducea credincioşilor, deşteptându-i pe ei către nevoinţă.

Deci îndată a trimis episcopul pretutindeni să caute pe fericitul Alipie, şi după multe zile aflându-l în Evhaita, în ziua praznicului Sfântului Mucenic Teodor, abia l-a putut întoarce iarăşi în patria sa, pe de o parte cu rugăminte, iar pe de alta cu îngrozire, Dumnezeu mai înainte văzând cele bune, ca să nu se lipsească ţara Paflagoniei de un luminător ca acela, prin care mulţi se povăţuiau să se întoarcă de la întunericul păcatelor, la lumina vieţii celei cu plăcere de Dumnezeu.

Întorcându-se fericitul întru ale sale, se mâhnea foarte tare căci i s-a împiedicat nevoinţa şi i s-a tăiat dorinţa lui.

Ci Dumnezeul a toată mângâierea, l-a mângâiat prin oarecare arătare dumnezeiască. Căci a văzut fericitul în vedenie un bărbat prea minunat, iar mai bine zis, pe îngerul lui Dumnezeu, zicând către dânsul:

Nu te supăra, Alipie, pentru că te-ai întors din calea cea dorită de tine; să ştii bine că acolo este loc sfânt, unde, iubind omul pe Dumnezeu îşi alege a vieţui cu bună credinţă şi cu plăcere de Dumnezeu”.

Cu acest fel de vedenie mângâindu-se Alipie, a încetat de a se mai mâhni şi petrecea după aceea în viaţa călugărească, nevoindu-se cu dinadinsul şi slujind lui Dumnezeu.

Dar avea dorinţă neschimbată de a vieţui deosebit la un loc.

Drept aceea, de multe ori ieşind din chilia sa, înconjura munţii cei dimprejur, câmpiile şi pădurile, căutând un loc ca acela în care i-ar fi cu înlesnire a petrece în gândire la Dumnezeu.

Deci, mergând într-un munte ce era de cetate la partea de miazăzi şi, văzând acolo un loc înalt şi frumos, liber de toată tulburarea, i-a plăcut şi, aducând unelte de săpat, a făcut o fântână pentru apă şi nu atât cu sapa pe cât cu buzele rugându-se cu dinadinsul către Dumnezeu, a scos apă din pământ sus în munte.

Apoi, mergând la episcop, l-a rugat să-i dea voie să vieţuiască acolo şi să zidească o biserică.

Iar episcopul, deşi nu l-a oprit de la dorirea lui, însă trimiţând pe ascuns, a astupat izvorul cu pietre mari şi l-a umplut cu pământ, căci nu voia să locuiască fericitul în acel munte, pentru că muntele era înalt şi cu greu de suit celor ce voiau să vină la dânsul şi foarte departe de cetate; ci voia să vieţuiască mai aproape, la un loc mai lesnicios.

Iar fericitul Alipie, văzând izvorul astupat, a lăsat muntele acela şi, umblând împrejurul cetăţii, îşi căuta alt loc.

Era înaintea cetăţii aceleia o pustie în care se aflau de demult o mulţime de morminte elineşti în care vieţuiau şi duhuri necurate.

Pentru această era tuturor înfricoşat locul acela şi nimeni nu putea să treacă pe acolo pentru îngrozirile cele drăceşti.

Iar fericitul Alipie, văzând că toţi oamenii fug de pustia aceea, s-a sălăşluit acolo într-un mormânt elinesc şi era deasupra un stâlp de piatră, iar deasupra un idol.

Sfărâmând cuviosul idolul ca pe un vas de lut, a pus în locul lui cinstită Cruce şi aşa, netemându-se de înfricoşările şi năpădirile diavolilor, a început a vieţui acolo, izgonind cu arma Crucii şi cu săgeţile rugăciunilor sale, cetele diavoleşti.

Apoi dormind, a văzut în vedenie doi bărbaţi cinstiţi, cu veşminte preoţeşti îmbrăcaţi, care au zis către dânsul:

Până când ne-ai lăsat să te aşteptăm pe tine aici, o, omule al lui Dumnezeu? Apoi de eşti tu Alipie cel mai înainte rânduit de Dumnezeu ca să sfinţeşti locul acesta şi să înmulţeşti peste dânsul binecuvântarea Lui, fără de zăbavă fă ceea ce se cade ţie a face”.

Deşteptându-se cuviosul din somn, se miră de cuvintele bărbaţilor care se arătaseră şi nu pricepea cine sunt bărbaţii aceia şi ce are de făcut în locul acela, ca să poată înmulţi peste dânsul binecuvântarea lui Dumnezeu.

După aceasta Teodor, episcopul lui, avea trebuinţă să meargă la împărat şi era de nevoie ca Sfântul Alipie, ca un cleric bisericesc ce era, să călătorească împreună cu episcopul său.

Deci, a pornit cu dânsul, făcând voia arhiereului său şi l-a petrecut până la Calcedon.

Iar când era să intre episcopul în corabie, ca să meargă pe apă către Constantinopol, Alipie a intrat într-o biserică ce era acolo aproape de mare şi, rugându-se într-însa, a şezut jos şi a adormit puţin.

Şi iată că i s-a arătat în vedenie o fecioară preafrumoasă, strălucind ca soarele şi zicându-i: „Scoală degrabă Alipie!”.

Iar el, mirându-se de frumuseţea ei, a întrebat-o:

Cine eşti tu, doamna mea? Şi pentru ce-mi porunceşti a mă scula degrabă?

Dar ea a zis către dânsul:

Eu sunt muceniţa Eufimia, roaba lui Hristos. Deci, scoală-te şi dacă voieşti să mergi în patria ta, voi merge şi eu împreună cu tine şi, vrând Dumnezeu, voi fi ţie împreună călătoare şi ajutătoare”.

Acestea zicând sfânta, Alipie s-a deşteptat şi n-a văzut pe nimeni înaintea sa, decât numai a aflat inima sa plină de bucurie duhovnicească şi a cunoscut că voieşte Dumnezeu să se întoarcă la linişte.

Deci, lăsând pe episcop, s-a întors în patria sa, având împreună călători cu dânsul în chip nevăzut, ajutorul şi rugăciunile Sfintei Marei Muceniţe Eufimia, a cărei minunată vedere şi vorba cea dulce avându-le în mintea sa, se veselea cu duhul.

Venind către Adrianopol, la locul său de linişte, s-a gândit să zidească o biserică în numele Sfintei Eufimia.

Dar, neavând avere pentru acest lucru – căci n-a câştigat nici aur, nici argint, nici aramă, ci era sărac cu trupul şi cu duhul, urmând Domnului Celui ce a sărăcit pentru noi -, a rugat pe nişte cetăţeni cunoscuţi ai săi şi vecini că să-l ajute.

Iar aceia, înţelegând dorinţa lui, i-au dat cu bunăvoinţă toate cele de trebuinţă.

Şi degrab, sfinţind locul în mijlocul mormintelor elineşti, a săpat temelie, ca să zidească biserica Sfintei Muceniţe Eufimia.

Fiind săpată temelia, i s-au arătat iarăşi acei doi bărbaţi, mai sus pomeniţi, în veşminte preoţeşti, dintre care unul ţinea în mână o cădelniţă şi cădea temelia, însemnând în ce chip va fi biserica; iar celălalt cânta „Osana” împrejurul locului aceluia.

Dar cine erau bărbaţii aceia, nicidecum nu se ştie, ci după câtăva vreme s-au aflat acolo nişte moaşte nestricate şi cu bună mireazmă, ale unor bărbaţi care erau în chipul cum i-a văzut în două rânduri Cuviosul Alipie în vedenie.

Şi au fost puse acele sfinte moaşte în aceeaşi biserică, după porunca sfântului.

Mai înainte de sfinţirea bisericii, văzând cetele cele diavoleşti că prin sârguinţă Sfântului Alipie, în locul unde era locaşul lor se va face sălăşluire a sfinţilor, şi unde erau nălucirile şi înfricoşările lor, acolo va începe să fie darul lui Dumnezeu, s-au pornit asupra chiliei sfântului şi asupra bisericii celei din nou zidită, cu mare strigare şi zgomot, vrând ca să răstoarne biserica din temelie şi pe sfântul bărbat înfricoşându-l să-l izgonească de acolo.

Deci strigau cu felurite glasuri şi se iuţeau ca nişte războinici mânioşi sau ca nişte fiare întărâtate.

Dar ostaşul lui Hristos îndată a stat la rugăciune şi cu aceea într-armîndu-se, ca şi cu o armă nebiruită, a biruit puterea cea diavolească şi a fugit cu ruşine şi ca nişte praf spulberat de vânt.

Fiind sfinţită biserica, au început a veni oameni din cetate, spre lauda lui Dumnezeu, ca să audă învăţăturile sfântului cele folositoare.

După aceasta, într-armîndu-se cuviosul mai tare asupra vrăjmaşilor celor nevăzuţi, s-a suit pe un stâlp, asemănându-se Sfântului Simeon stâlpnicul cel dintâi.

Şi a stat pe dânsul ca de strajă, luând seamă de departe la cetele diavoleşti, care năvăleau asupră-i, luptându-se cu dânsele cu bărbăţie ziua şi noaptea.

Iar aceia, deşi erau biruiţi de dânsul totdeauna, însă iarăşi se ispiteau fără de ruşine a năvăli asupra lui.

Într-o noapte au început duhurile cele înrăutăţite a năvăli cu pietre asupra sfântului şi a-l răni tare. Iar sfântul, răbdând loviturile pietrelor, zicea către diavoli:

Ce aveţi cu mine, o, pierzătorilor şi urâtorilor de oameni diavoli? Pentru ce vă tulburaţi în deşert şi cu toată răutatea vă sculaţi asupra robului lui Dumnezeu? Vedeţi pietrele pe care le aruncaţi asupra mea, acestea vor mărturisi răutatea şi îndrăzneala voastră cea fără de ruşine înaintea Hristosului meu, în ziua venirii Lui celei de a doua. Şi să ştiţi că eu nu iau în seamă aruncarea voastră cu pietre asupra mea, ci o socotesc că o jucărie copilărească.

Iată, am să arunc jos aceste scânduri mici, care sunt acoperământ deasupra capului meu, ca mai cu înlesnire să primesc de la voi lovirile cu pietre şi să rabd pentru Domnul meu acestea, cum a răbdat şi Sfântul Ştefan, întâiul mucenic, pe care l-aţi ucis voi prin mâinile iudeilor; căci împreună cu acei jidovi veţi moşteni focul gheenei”.

Iar ei, auzind cuvintele acestea şi cunoscând că este gata pătimitorul cel nebiruit, ca toate să le rabde pentru Dumnezeu, au fugit cu totul din locul acela.

Auzind acestea unii dintre oamenii care treceau pe acolo în noaptea aceea şi care au întâmpinat pe diavoli fugind din locul acela suspinând şi strigând cu tânguire:

Alipie ne-a izgonit din locaşul nostru! Deci, unde ne vom duce, neavând loc nicăieri?

Iar Cuviosul Alipie, aruncând acel acoperământ de pe stâlp, ce era deasupra capului său, stătea acolo având acoperământ cerul şi răbdând cu vitejie toate schimbările vremii şi ale văzduhului: iarna, zăduful, ploile, grindină, zăpada, gerul şi gheaţa.

Astfel s-a făcut singur de voia sa mucenic, nu numai un an, ci cincizeci şi trei de ani a pătimit pe acel stâlp, stând ca şi cum ar fi fost pironit pe Cruce.

Şi se adună la dânsul mulţime de popor, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, ca să asculte de la dânsul cuvinte folositoare şi să se tămăduiască de neputinţele cele sufleteşti şi trupeşti; iar alţii voiau să vieţuiască lingă dânsul.

Pentru aceea a poruncit sfântul să zidească două mănăstiri lângă stâlpul lui, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei, de o parte şi de cealaltă a stâlpului. Iar el, în mijloc pe stâlp, stând ca o făclie în sfeşnic, lumina amândouă mănăstirile cu învăţătura sa şi cu chipul vieţii sale îngereşti.

Apoi cu rugăciunile sale le apăra şi le dădea legile şi rânduielile vieţii călugăreşti, ca să se păzească cu dinadinsul de meşteşugirile diavoleşti. Dar mai ales femeilor le poruncea să nu fie văzute niciodată de ochi bărbăteşti.

Şi vieţuia în mănăstirea de fecioare şi maica fericitului Alipie împreună cu fiica sa Maria, sora lui, şi cu altele din femeile cele de bun neam ale acelei cetăţi, între care erau două, Eufimia şi Euvula, care, lăsându-şi averile lor, copii, rudenii, prieteni şi toată lumea aceasta deşartă şi plăcerile, s-au îmbrăcat în chipul îngeresc şi chiar îngerilor s-au asemănat cu viaţa lor.

Iar maica cuviosului, fiind cu rânduiala diaconiţă, deşi vieţuia călugăreşte în mijlocul călugăriţelor, însă nu voia să se îmbrace în chipul lor, zicând că tot aceeaşi este a fi diaconiţă ori călugăriţă.

Şi o rugă adeseori cuviosul să se îmbrace în chipul călugăresc, dar ea nu-l asculta până când, fiind certată printr-o vedenie, a rugat pe fiul său să o îmbrace în chipul acela.

Căci a văzut odată în vedenie nişte palate foarte frumoase şi auzea într-însele un glas preadulce al celor ce cântau şi slăveau pe Dumnezeu.

Apoi, voind să intre şi ea acolo, un bărbat cinstit şi purtător de lumină care străjuia intrarea acelor palate, a oprit-o, zicând:

Nu vei intra, pentru că aici dănţuiesc roabele Domnului care I-au slujit în chip călugăresc, iar tu nu ai îmbrăcăminte asemenea lor. Deci nu poţi intra aici şi nici să te împărtăşeşti de veselia lor”.

Aceste cuvinte auzindu-le maica sfântului, s-a ruşinat foarte şi deşteptându-se din somn, l-a rugat cu dinadinsul ca s-o îmbrace în chipul călugăresc.

Fiind îmbrăcată în chipul călugăresc, a început îndoit a se nevoi, adăugând osteneli peste osteneli, apoi nevoindu-se mulţi ani în viaţa călugărească, bine a plăcut lui Dumnezeu şi s-a mutat către El.

Iar fiul ei, Cuviosul Părintele nostru Alipie, atât de plăcut s-a făcut lui Dumnezeu, încât chiar în viaţa sa era luminat cu lumina cerească.

Căci de multe ori se arăta peste capul lui un stâlp prea luminat ca de foc şi tot locul acela îl lumină. Şi aceasta se făcea uneori ziua, iar alteori noaptea, când erau tunete şi fulgere.

Atunci acea lumină cerească se arăta peste sfântul, mai sus de stâlpul acela.

Aceasta mulţi s-au învrednicit a o vedea adesea, dintre cei bine credincioşi şi care vieţuiau cu sfinţenie.

Iar unii, cărora li se întâmpla de vedeau de departe acea minune, li se părea că arde stâlpul sfântului cu foc nematerialnic; iar cei vrednici priveau luminat la acea lumină de negrăită slavă cerească.

Căci aşa preamărea Dumnezeu pe plăcutul Său.

Multe minuni a făcut sfântul, cu darul lui Hristos.

Pe cei bolnavi a tămăduit, pe diavoli din oameni a izgonit şi cele ce erau să fie a proorocit. Iar mai înainte de sfârşitul lui, cu paisprezece ani, au fost lovite cu nişte răni cumplite picioarele lui, încât nu era cu putinţă a sta pe picioarele sale; ci aşa a zăcut pe o parte până la moartea sa.

Şi când voiau ucenicii lui să-l întoarcă vreodată şi pe partea cealaltă, el nicidecum nu-i lăsa, ci răbda că alt Iov, mulţumind lui Dumnezeu, către Care s-a şi mutat cu bucurie.

Iar după mutarea lui, multe tămăduiri dădeau sfintele lui moaşte, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel preamărit, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în veci. Amin.

Fanurie (Secolul al VII-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.orgpravila.ro

 

Sfântul Mucenic Fanurie

Sfântul Mucenic Fanurie este un sfânt mucenic popular în Bisericile Ortodoxe din Răsărit, care s-a nevoit în primele secole creștine, după tradiție, în insula Rodos – Grecia, de unde se crede că era de loc.

Prăznuirea lui se face la 27 august.

Sf. Mc. Fanurie (Secolul al VII-lea) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mc. Fanurie (Secolul al VII-lea) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața

Prolog

Sfântul, nu se știe când s-a dus spre Domnul, căci nu se știe când i s-a tăiat capul și nici numele cetății nu s-a reținut.

În anul 1500 d.Hr. niște păstori pășteau turmele în valea unor munți prăpăstioși, în tot acest timp, vârful celei mai grozave râpi era luminat de o lumină care nu s-a stins tot timpul.

Când păstorii și-au făcut bani suficienți, s-au gândit să se întoarcă la casele lor, din mare depărtare fiind fiecare, dintre cei mai curajoși, bănuind că în vârful acelui munte era o comoară, s-au legat cu frânghii groase și ceilalți i-au ajutat și s-au suit la acea înălțime.

Era acolo o peșteră, în care erau sfintele moaște, și ardea o făclie mare, aceea pe care o văzuseră tot timpul păstorii, iar pe pieptul sfintelor moaște era o piele de dobitoc pe care era scris cu ceva tare toată viața Sfântului Mare Mucenic Fanurie pe care o redăm mai jos.

 

Copilăria și mama

În cetatea părinților acestui sfânt era un mare negustor – tatăl acestui sfânt – cel mai bogat din acele locuri, care avea 13 băieți dintre care cel mai mare era Fanurie, care avea atunci 12 ani.

Şi cum era obiceiul locului, acesta urma filosofia; era blând, silitor la carte, foarte milostiv, dar era păgân ca și întreaga lui familie. Mama lui era bună și frumoasă, avea tot ce-i trebuie, dar nu voia să știe despre treburile și averea soțului ei.

Într-o zi, înapoindu-se cu mulți bani și lucruri, soțul ei a fost atacat, ucis și jefuit, iar datornicii îndată ce au auzit aceasta, deși ei aveau de dat, au venit să ceară ce nu li se cuvenea.

Astfel, în scurt timp, mama lui a rămas săracă, locuind într-o bucătărie, dar și acolo ea era năpăstuită, fără nici un mijloc de a se hrăni cu cei 13 copii.

Într-o zi Fanurie a povestit de mama sa unui copil, că mama sa era o sfântă pentru că toată ziua plânge și se roagă, dar că ei, copiii, au mâncare și sunt îngrijiți, însă nu știe de ce mama lui se îmbracă în haine tot mai sărăcăcioase.

Ei, copiii nu o supărau, dar ea plângea toată ziua.

Atunci prietenul său i-a spus următoarele: “Bine, bine, păzește tu pe mama ta într-o seară și să-mi spui mie a doua zi când ne vom vedea la școală dacă e sfântă sau nu.”

Atunci copilul Fanurie a pândit-o și seara după ce mama sa le-a dat să mănânce și i-a culcat pe toți, fiind sigură că toți copiii ei dorm, și-a spălat fața, s-a uns cu aromate, și-a pus vălul și haine scumpe cum nu mai văzuse niciodată Sfântul Fanurie și a plecat.

Copilul a urmărit-o și a văzut-o că a intrat într-un local de noapte, de petrecere, unde majoritatea oamenilor din local erau beți.

Mama lui juca în acest local și avea primul număr; în timpul jocului cânta plângând, căci n-ar fi vrut copiii să afle prin ce sacrificii le câștigă hrana de toate zilele, ca să fie cu ei.

Iar oamenii din local o credeau beată și în această stare în care se afla era mai mult decât frumoasă.

Atunci Fanurie s-a apropiat de tribună și a strigat o dată tare: “Mamă!”

La glasul copilului, mama, de groază și de durere că a fost descoperită de fiul ei cel mai mare, a căzut jos.

Plecând din local, Fanurie a părăsit cetatea și s-a dus la malul unei ape mari, care curgea în apropierea acelei cetății – nu cu puține greutăți, căci își zdrobise picioarele de pietre în fuga lui disperată.

 

Botezul și pustia

La malul apei, a văzut niște păstori care voiau să treacă pe celălalt mal cu o corabie.

El i-a rugat atunci să-l treacă și pe el dincolo. Păstorii plecând în ale lor, Fanurie a rămas singur pe țărm.

În acea pustietate sălășluia un pustnic bătrân care de 65 de ani nu mai văzuse chip omenesc, fiind foarte îmbunătățit și plăcut Domnului, care dându-i un toiag Domnul, i-a zis:

“Du-te repede la malul apei și ia de acolo pe plăcutul Domnului Dumnezeu Fanurie, ca fiind ales de Domnul, să fie ajutător celor în nevoi.

Deși de la chilia Sfântului și până la malul apei era cale de trei zile, având de coborât un munte foarte aspru – prin puterea lui Dumnezeu – Sfântul a ajuns lângă Fanurie, după o oră și a spus copilului:

“Vino la mine Fanurie!” Iar copilul auzind numele său a răspuns: “Au tu ai cunoscut pe tatăl meu?”

Apoi a mai zis așa:

“Dacă ai fi cunoscut tu pe mama mea; mai bine aș fi rămas aici să mă mănânce fiarele sălbatice”.

Sfântul mirându-se întru sine, a tăcut.

Şi iarăși, prin minune, au suit muntele cel cumplit într-un ceas, drum care cu piciorul nu se putea face decât în opt zile, fiind foarte stâncos și prăpăstios.

Aici, în peștera sfântului celui bătrân, a trebuit să se lupte cu asprimea firii lui Fanurie, ca să-l facă creștin și totodată, ca să-l facă să ierte pe mama sa.

După botezare, Fanurie a fost slobozit să se ducă în cetate ca să ia iertăciune de la mama sa și să vadă cum este situația fraților săi.

Dar, înapoindu-se în cetate, a aflat că mama lui nu căzuse leșinată, ci chiar moartă în acea noapte, iar frații săi, după ce a fost îngropată ea, s-au împărțit între neamuri, fără să știe unde se găsește fiecare.

Fanurie s-a întors înapoi în pustie, nemaiavând nici o legătură cu cele lumești.

Şi atât a sporit în cele duhovnicești după aceea, întrecând chiar pe acel sihastru cu post și rugăciuni, și era atât de milostiv, că făcând și lucrând ogoarele, alerga adunându-le și hrănea pe drumeți, aducând pe spatele său și apă de băut.

Hrana lui, la început, timp de trei ani, a fost din trei în trei zile, mâncând atâta pâine muiată cât lua cu două degete dintr-o sticlă, stăpânindu-se mult, a nu lua nici apă, iar după aceea, a început a mânca, numai sâmbăta și atunci destul de puțin.

El se împărtășea des cu Dumnezeieștile Taine, cerceta pustnicii din acea pustie, și se ostenea mult, pentru a căra cu mâinile atât rădăcini pentru hrană, cât și să scoată pietre, de pe prea puținul pământ din preajma chiliei lor pustnicești – semănând puține legume și cine va putea spune privegherile lui de toată noaptea, arșița și gerul, căci coliba lui fiind dincolo de munte, nu avea acoperiș, cerând Domnului Dumnezeu, ca prin această răbdare, să-i dea și lui, dincolo de moarte, un acoperiș în cerul Său cel dumnezeiesc.

Şi atâta milostenie avea, încât și pe fiarele care se atacau între ele, le împăca, îngrijindu-le, dacă erau rănite și aranjându-le culcușuri bune, că nu de puține ori, l-a găsit părintele lui (pustnicul), culcat alături de vreun șarpe mare, care în timpul somnului lui Fanurie îl păzea în gura vizuinei ca să nu-l atace vreo altă fiară.

De asemenea, el avea darul, ca cei ce sunt atacați de multe fiare de prin pustietăți, să le certe pe ele și să le poruncească lor a se sălășlui mai departe într-o prăpastie și să nu mai supere pe vreun om, încât și fiarele cele mai de temut, când erau atacate de om sau de altă fiară mai puternică, deși nu aveau grai, întorceau ochii spre coliba lui Fanurie și îndată erau scăpate.

Deci s-a făcut iubit de toate pustiile, din împrejurimi și mai departe, iară toți locuitorii pustiului mulțumeau lui Dumnezeu că le-a trimis lor pe acel tânăr prea îmbunătățit, care și fiarele le îmblânzește și pe oameni îi tămăduiește.

 

Minuni și vindecări în prima cetate

Era în apropierea acelei pustii, o cetate mare și frumoasă, cu oameni foarte înrăutățiți și plini de boli și lucruri necurate.

La rugăciunea celor buni, a fost chemat să se ducă și să ajute în neputințe și în boli Sfântul, deși nu voia să părăsească pustia, totuși pentru locurile celor nevoiași și pentru rugămintea cuvioșilor pustnici de a-i milui, de a-i mângâia și de a-i tămădui, s-a supus și s-a dus în acea cetate.

Şi cine va spune marea lui bunătate către cei săraci, în special către văduve și orfani, gândindu-se la frații Iui și la mama lui, că niciodată, o rugăminte a acestora nu a rămas neascultată, vindecând bolile cele mai cumplite, dregând și îndreptând ochii orbilor, ajutând surzilor să audă, precum și muților din naștere, numai cu rugăciunea sa, cu lacrimi, către Dumnezeu, nemâncând niciodată până nu se împlinea rugăciunea, neodihnindu-se pe patul său și multe șiroaie de lacrimi vărsa, că și hainele și le uda de la lacrimi.

Căci așa spunea fericitul și preafericitul:

Miluiește, Doamne, pe acești necăjiți, că zidirea Ta sunt, deschide ochii, ca să vadă frumusețea cerului Tău și lumina zilei, și să nu mai fie ei cu picioarele zdrobite de pietre, nici cu rușinea neamului lor“.

Asemeni, cu lacrimi multe, se ruga pentru muți, pentru care spunea:

Deschide buzele lor cele închise, luminează-le mintea, ca să Te slăvească pe Tine, și cu buzele lor să sărute chipul Tău cel nefăcut de mână și cu lacrimi să spele intrările în biserică, ca astfel să se proslăvească numele Tău cel sfânt“.

Iar pentru surzi se ruga cu mai multe lacrimi zicând:

Auzi-mă pe mine, Doamne, în ceasul acesta, de acum și cercetează și deschide auzul robilor Tai, ridică greutatea neauzirii, ca auzind să audă glasul clopotelor Tale cele sfinte, sunetele roților și toate sunetele de pe pământ.”

Şi atât de mare era rugăciunea lui către Dumnezeu și plângerea, că uneori, și păgânii plângeau auzindu-i rugăciunile și văzându-i lacrimile.

Atât de frumos și de frumoase rugăciuni făcea către Dumnezeu, încât și pruncii cei sugari se apropiau de dansul cu mâinile lor nevinovate și necuvântători fiind îi spuneau:

Mai rabdă puțin Fanurie și Tatăl tău cel din ceruri te va mângâia în curând, împlinind cererile tale“.

 

Prima pâră

Deci un an de zile a mers în toate laturile cetății, vindecând, mângâind și botezând și învățându-i dreapta credință, iar diavolul, urâtorul binelui, foarte s-a mâniat, fiindcă toți robii lui îi luaseră și-i îndreptaseră minunatul Fanurie, și prefăcându-se într-un tânăr străin s-a prezentat la împăratul acelei cetății, spunându-i că un tânăr s-a sălbăticit, spunând minciuni, despre Sfântul, că dorește ca toată cetatea să fie de partea lui și pe împărat să-l înlăture și că toate cele făptuite de el, nu sunt cu puterea lui Dumnezeu, ci cu vrăji, ca poporul să fie cu el și să poată înlătura pe împărat”.

Aceasta o spuneau răuvoitorii mincinoși, înțelegând buna credință a împăratului, că de când era Fanurie, ei nu mai puteau să fure din visteria statului și nici să mai facă răutățile cinstite.

După multe stăruințe și vorbe mincinoase, ei au hotărât ca împăratul să-l piardă și să-i taie capul, însă poporul, care văzuse atâtea minuni de la Sfântul, văduvele, orfanii și cei tămăduiți, chiar și nevrând Sfântul, l-au trecut la o altă cetate, făcându-se plângere mare cum nu se mai văzuse, pentru că se lipseau de bunătatea Sfântului și de marele lui ajutor, fără de nici o plată.

Pentru aceasta, poporul care cunoscuse dreapta credință prin Sfântul Fanurie – a făcut plângere de patruzeci de zile, cu post și rugăciune și nu se putea mângâia, pentru că Sfântul nu mai era cu dânșii.

 

Minuni și vindecări în a doua cetate

Astfel și în cea de a doua cetate, Sfântul a tămăduit, a povățuit și a mângâiat oamenii, ca și mai înainte, neprimind nici măcar pământ, pentru ostenelile sale, hrănindu-se în pustie cu rădăcini.

Şi iarăși a ridicat război satana și la fel a hotărât împăratul după sfatul sfetnicilor săi, să-l dea la moarte.

Ca și în prima cetate, poporul cu plângere tot atât de mare, l-a trimis cu sila, peste hotar în altă țară, unde în zilele acelea, se întâmplase că unica fiică a stăpânului cetății să moară și să fie chemați de mai multe ori vracii și toți slujitorii, hotărându-se să dea jumătate din împărăția sa celui ce o va aduce la viață, însă nu numai că nu au readus-o la viață, dar fiind de mai multe zile moartă, începuse a putrezi și deși se vărsau mirodenii și se ardea multă tămâie, mirosul ajungea până departe.

Una din slugile împăratului i-a spus:

Împărate, este un tânăr frumos care vindecă orice boală, ba chiar și morții înviază, făcând rugăciuni către Hristos, despre care am auzit că a fost spânzurat pe lemn, dar nu le dă bolnavilor sau morților nici un fel de doctorie, nu se atinge de ei și nici nu primește ca plată o bucată de pământ“.

Acestea auzindu-le împăratul, degrabă a trimis să-l aducă înaintea sa, trimițându-i carte împărătească și făcând pregătiri de mare ospăț.

Sfântul Fanurie, n-a primit nici măcar călare să vină, deși era drum anevoios și ostenindu-se cu picioarele sale de mai multe zile de drum, s-a prezentat în fața împăratului.

A fost dus în camera moartei, unde poruncind să stea numai părinții, el și moarta, ca să nu vină popor – a lăcrimat către Dumnezeu mult rugându-se de dimineață până Ia miazăzi și era foarte mâhnit întru sine că nu era ascultat de Dumnezeu.

Atâtea lacrimi a vărsat, că se făcuse o băltoacă în jurul lui, încât și împăratul și împărăteasa se mirau de marea lui bunătate și de multa lui rugăciune, în acel ceas, o rază a strălucit deasupra moartei.

Atunci, Sfântul s-a ridicat în picioare, a prins mâna celei moarte și putrede și i-a zis:

În numele lui Hristos Iisus Cel răstignit, scoală-te și vino înapoi la părinții tăi!

Şi deodată, moarta cea putredă, a sărit drept în picioare, lepădând legăturile de pe dânsa și a strigat cu glas mare:

Mare este Dumnezeul lui Fanurie căci în iadul cel mai de jos fiind, unde mă chinuiam împreună cu cei ce s-au închinat idolilor și eram batjocura și chinul dracilor, iadul m-a vărsat afară cu mare frică, temându-se la auzul numelui lui Fanurie. Deci, tată, mare este credința și mare este Dumnezeul creștinilor, iar toți dumnezeii păgânilor sunt draci“.

Împăratul a vrut să-i dea jumătate din împărăție Sfântului, dar el n-a primit nimic, ca întotdeauna.

S-a făcut deci petrecere în toată cetatea împăratului, iertând robii și slobozind pe cei din temniță, căci aceasta a fost plata pe care a cerut-o Sfântul Fanurie.

Iar împăratul cu toți oamenii săi, au cerut botezul și s-au făcut creștini.

Sfântul a plecat din cetate și a vindecat și a tămăduit ca și în celelalte cetății.

Deci s-au mâniat pe el toți vracii și cei ce făceau vrăji, căci i-a rușinat pe ei în fața împăratului, că nimic, nici vrăjile, nici leacurile lor nu au reușit să o învieze, iar Sfântul a înviat-o numai cu cuvântul.

 

A doua pâră și pătimirea

Pentru aceasta, pâră mare au pornit împotriva lui, “numindu-l mare (vraci) și vrăjitor și spunând împăratului că Fanurie a ucis pe fiica lui cu vrăjile ca apoi să se prefacă că a înviat-o, ca astfel poporul să-L numească pe el împărat.

Împăratul auzind s-a umplut de mânie și strigând pe toți sfetnicii lui și pe cei necredincioși, care toți erau împotriva lui Fanurie, au hotărât să-i taie capul, dar fiind convins că e așa de mare vrăjitor, a chemat pe toți călăii cetății, și a tras la sorți pe trei, dintre cei mai aprigi, care nu-și mâncau pâinea lor până nu-și muiau mâinile în sânge.

Şi cine va putea spune batjocurile, bătăile cu pietre, scoaterea șuvițelor de piele de-a lungul trupului, smulgerea dinților, loviturile cu palme, scuipările și înțepăturile cu sulița peste tot trupul, peste care s-a turnat sare și oțet, ciuntirea chipului, adică tăierea mâinilor, a degetelor de la picioare și a urechilor, încât sângele de la față se împreuna cu cel de la picioare și uda țărâna drumului pe care trecea.

Fiecare păgân se străduia cum să-l chinuiască mai rău, iar Sfântul se ruga Domnului, ca și mucenicul Ştefan: “Iartă-le lor păcatele acestea că nu știu ce fac, că mai mult îmi este mie cununa mucenicească pentru care eu le mulțumesc.”

Pentru aceasta s-a pornit plângere mare de către poporul creștin și de cei tămăduiți de către Sfântul, pentru că l-au chinuit așa de cumplit pe el care nu făcuse decât bine tuturor.

Dar Sfântul era vesel că merge mai degrabă la plăcutul lui, Hristos.

Astfel, a pornit Sfântul Fanurie la locul de osândă având vârsta de 19 ani, el mergea cu mare bucurie, ca să se ajungă cât mai curând către Hristos cel prea iubit, că ii ajungea lui călătoria pe acest pământ.

De o parte mergeau creștinii cei tămăduiți, văduvele și orfanii cetății, cu plângere spunând:

Cum vom pierde pe cel ce ne-a iubit pe noi?

Cum se vor închide ochii prea frumoși care au deschis ochii noștri orbi din naștere?

Cum se va închide gura cea de miere curgătoare care ne-a dat graiul, nouă celor muți, fără de glas?

Cum se vor astupa urechile celui ce s-a milostivit de plângerea și durerea noastră, miluind pe orfani, mângâind pe văduve și aducând bucurie pe fețele celor ce n-au cunoscut decât întristarea și lacrimile?

Cine va spune la plângerea lor, cuvintele cele cu mare durere, încât și din partea păgânilor au început să se verse lacrimi pentru că cei ce veniseră împotriva lui, erau foarte mulți și strigau să se termine cât mai curând cu acest vrăjitor și vrăjmaș al împăratului.

Sfântul Fanurie a cerut atunci voie să-și facă ultima rugăciune și s-a rugat astfel:

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe aceștia care au făcut plângere și strigare, fă ca tot cel ce va face o turtă cu ulei și zahăr, sau o plăcintă și o va da săracilor să fie ascultat în orice durere dreaptă va avea. Aceasta zic să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă.”

Şi atunci s-a făcut tunet din cer și s-a auzit glasul Domnului astfel:

Fie Fanurie după cuvântul tău și tot cel ce te va chema pe tine în ajutor să fie ascultat de Mine și tu vei fi ajutorul celor din nevoi.”

Atunci, cei necredincioși care strigaseră asupra lui, văzând minunea, mulți au cerut să fie botezați și să-i facă și pe ei creștini.

Dar Sfântul nu avea nimic cu sine și nici apă primprejur.

Deci, s-a rugat a doua oară Domnului să-i ajute pe cei ce vor să ia credința creștinească.

Şi iată minune mare, că a plouat numai pe cei ce voiau să ia botezul, iar cei ce n-au cerut Botezul, deși se aflau lângă cei dintâi, nu s-au udat nici măcar cu o picătură de apă.

Între cei ce s-au botezat au fost și cei trei călăi, care acum n-au vrut să-l mai execute pe el.

Sfântul Fanurie le-a făgăduit lor atunci că împlinind porunca împăratului, el le făgăduiește că astăzi vor fi împreună cu el, în Rai, și au tras la sorți, care să-i taie capul.

Plângerea călăilor este mult mai jalnică, decât a poporului creștinesc, pentru că cuvintele lor erau pline de durere, că ei luaseră viața oamenilor, iar Sfântul le dăduse viața, ei luaseră pământul văduvelor și orfanilor, iar Sfântul le purta de grijă și-i miluise.

El vărsase pâraie de lacrimi și ei, sânge nevinovat.

Sfântul a vărsat lacrimi pentru toți cei necăjiți.

Apoi, Sfântul Fanurie și-a plecat capul pe butuc – dar după tăiere, nu a curs nici sânge, ci lapte și o minune – capul a mers în jurul trupului și limba a grăit astfel:

Așa cinstește Hristos pe cei ce cred în El“.

Deci, întorcându-se poporul, atât cel creștin cât și cel necredincios, unii strigau de bucurie că au scăpat de sfânt, iar cei întorși la dreapta credință, precum și vechii creștini, au făcut plângere mare, ocărând pe împărat, pentru nerecunoștința lui și i-au zis lui:

Au ai uitat învierea fiicei tale? Tămăduirea bolnavilor și a celor îndrăciți? Pentru ce te-ai mâniat asupra lui, care nici răsplată n-a luat și în hotarele tale adusese pace?

Spăimântându-se împăratul pentru acestea, a dat poruncă ca mai întâi să fie omorâți călăii.

Primul nefiind destul de întărit în credință, se temea.

Atunci a apărut Sfântul mucenic Fanurie în văzul tuturor, într-o aureolă asemeni sfinților celor din veacuri, îmbrăcat în armură de roman, cu părul creț și negru, iar în mână ținea o făclie mare aprinsă;

și a căzut frică mare peste împărat și peste toți sfetnicii lui mincinoși, temându-se de Sfântul, să nu-i răpească din lumea aceasta, răsplătindu-le lor .

După tăierea primului călău, din cer s-a pogorât o cunună de trandafir care s-a așezat pe capul lui tăiat, umplându-se tot pământul de mireasmă, iar din trupul lui, (deși cu puțin înainte vărsase sânge nevinovat, dar pentru credința lui și întoarcerea lui la Hristos), a izvorât mir.

Asemeni s-a întâmplat și cu ceilalți doi călăi.

Trupurile lor au fost îngropate pe un maidan și oricine cădea în tâlhării și își întorceau ochii către locurile acestea, era scăpat.

 

Posteritatea

Prin secolul al XIV-lea, între zidurile unei fortărețe din Rodos, lucrătorii au descoperit o frumoasă biserică în ruină, sub dalele căreia au găsit numeroase icoane.

Una dintre aceste icoane (1) era bine păstrată și reprezenta un tânăr militar care ținea în mâna sa dreaptă o cruce.

În jurul icoanei erau reprezentate 12 scene din martiriul său.

Episcopul locului, Nil (1355-1369), a descifrat inscripția de pe icoana: “Sfântul Fanurie“.

Acest nume nu se găsește însă în martirologii și sinaxare.

Icoana Acatist a Sf. Mc. Fanurie (Secolul al VII-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Icoana Acatist a Sf. Mc. Fanurie (1) (Secolul al VII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Din secolul al XIV-lea și până astăzi Sfântul Fanurie a săvârșit numeroase minuni, îndeosebi pentru descoperirea obiectelor și animalelor dispărute.

După o tradiție populară, răspândită în insula Creta și în alte țări ortodoxe, mama Sfântului era o mare păcătoasă și cu toate eforturile lui Fanurie, n-a putut s-o întoarcă la pocăință. Însă el n-a încetat să se roage cu stăruință pentru mântuirea mamei sale.

Pe când păgânii îl ucideau cu pietre pe Sfântul Fanurie, el scria: “Din cauza acestor suferințe, Doamne, vino în ajutorul tuturor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie.”

Din cauza aceasta, când credincioșii pierd unele obiecte, ei au obiceiul de a face plăcinte pe care ei le împart ca milostenie pentru iertarea mamei Sfântului Fanurie.

În rândul credincioșilor se vorbește și de alte minuni săvârșite de Sfântul Fanurie, pentru care se bucură de o deosebită evlavie atât în Grecia cât și în celelalte țări ortodoxe.

De atunci nu s-a știut ce s-a făcut cu sfintele moaște ale Sfântului Mucenic Fanurie, până când el a vrut să se arate din nou în anul 1500 d. H. după cum s-a spus mai sus.

Mult ajutor a adus creștinilor acest mare sfânt; când au cerut ajutor, făcând turtă și plăcintă, se rugau Sfântului pentru orice nevoie dreaptă ce aveau.

De aceea i se spune Sfântului “arătare”, căci cei ce au credință mare și nu se îndoiesc, sunt ajutați grabnic de către Sfântul mare Mucenic Fanurie.

Turta se face de nouă ori și se împarte numai săracilor, iar după ajutorul primit, se face pentru Sfântul, o plăcintă mai mare, cel în nevoie, ostenindu-se cu mâniile sale – și tot la săraci să fie împărțită cu mulțumită, Sfântului.

Pomenirea acestui sfânt mare Mucenic Fanurie, se săvârșește la 27 august, iar turtele se pot face, în afară de Duminică, în orice zi.

Multe sunt minunile Sfântului după ducerea de la noi, atât celor din veacurile acelea, cât și nouă, care ne-am învrednicit a-l pomeni cu turte și plăcintă, căci cu adevărat – arătare – este că celor ce îl cheamă cu credință, li s-a arătat ori Sfântul, ori împlinire în cererile lor. Amin.

 

Imnografie

Tropar

Pre lauda celor din Rodos şi slava mucenicilor pre cel ce luminează pre cei credincioşi cu razele dumnezeieştilor minuni pre Fanuri e să-l cinstim credincioşii ca pre un mare nevoitor al Mântuitorului că izvorăşte tot harul celor ce din suflet strigă către el. Slavă lui Hristos celui ce te-a slăvit; slavă Celui ce te-a arătat minunat; slavă Celui ce lucrează prin tine tămăduiri tuturor.

 

Moaștele Sfântului Mucenic Fanurie în România

În București, moaștele lui se află în două biserici: biserica Mihai Bravu (strada Cerceluș numărul 18, sector III – zona Baba Novac) și biserica Dichiu (strada Icoanei numărul 72, colț cu Comănița, sector 2), unde, în fiecare miercuri, se face slujba la icoana Sfântului, de la ora 16.30.

 

Sfântul Fanurie în România (biserici și mănăstiri închinate Sfântului)

În anul 1953, preotul David Popescu, împreună cu soția sa, au tradus Acatistul Sfântului Mucenic Fanurie cu toate indicațiile din limba greacă, inclusiv cea legată de tradiția pâinicilor.

La răspândirea acatistului sfântului în țara noastră a contribuit și fratele Traian Bădărău din Filipeștii de Pădure (jud. Prahova).

Prin efortul acestuia și al altor frați au fost aranjate scăpările din traducerea anterioară și s-au tipărit mai multe exemplare ale acatistului (sursă: cartea “Traian, robul Domnului, omul bisericii și teologul durerii” – Pr. Drd. Alexandru Anastasiu).

Chiar biserica din comuna unde a trăit fratele Traian are hramul Sfântului Fanurie.

La trei ani de la apariția Acatistului în limba română, Olga Greceanu a pictat o icoană a Sfântului Mucenic Fanurie, păstrată permanent spre închinare în Biserica Sfântului Fanurie din Parohia Mihai Bravu (strada Cerceluș) din București.

 

Etimologia / semnificația numelui Fanurie

În primul rând “La mulți ani!” tuturor celor care poartă numele Sfântului Mucenic Fanurie!

Fanurie – acest nume fie este un nume grecesc vechi, fie un nume dintr-o altă limbă care s-a elenizat. În cele două cazuri însă, după cum o să vedem mai jos, semnificația numelui este foarte asemănătoare.

În primul caz, primul element din compoziția numelui Phanourios este derivat din grecescul φανός (phanos) care înseamnă „lumină” (adjectiv) precum și „torță, felinar” (substantiv).

Al doilea element este posibil derivat din greaca οὖρος (ouros) care înseamnă „veghetor, păzitor”, care ar putea da denumirii semnificația „veghetor cu o torță”, “păzitorul luminii” sau “păzitorul adevărului”, “păzitorul căii”, “cel ce arată calea”.

În cel de-al doilea caz, numele Phanourios ar putea fi o elenizare a numelui arab Fannur (scris și în forma Fanur), care este, de asemenea, puternic legat de tema luminii.

Sfântul Mucenic Fanurie este considerat aflătorul lucrurilor pierdute și arătătorul căii de urmat în vreme de îndoială.

 

Când își post serba ziua de nume cei care poartă numele de Fanurie?

Conform calendarului ortodox, aceștia își pot serba ziua de nume în date de 27 august când este pomenit Sfântul Mucenic Fanurie.

 

Postul Sfântului Fanurie/ Fanuropita – Turta Sfântului Mucenic Fanurie

Cinstit cu mare evlavie în toate țările ortodoxe, nu numai în Grecia, sfântul le dă ajutor în nevoi tuturor celor care i se roagă cu credință și împart săracilor acele turte cu ulei și zahăr pentru iertarea păcatelor mamei sale.

De asemenea, multor credincioși sfântul li se arată chiar în persoană (este numit și sfântul “arătare”) sau le arată calea de urmat.

Creștinii fac timp de nouă zile (mai puțin în ziua de duminică) turte/plăcinte pe care le împart săracilor cerând ajutorul Sfântului.

Când le dau de pomană, spun în gând sau cu voce tare:

Să fie pentru mama Sfântului Fanurie.”

Unii creștini fac acest post nouă zile la rând, alții, miercurea, alții, luni, miercuri, vineri.

După ajutorul primit, se face o plăcintă mai mare de mulțumire și se împarte și aceasta nevoiașilor pentru mântuirea sufletului mamei sfântului Fanurie.

În cele zece zile, se citește totodată și Acatistul Sfântului Fanurie.

 

Rețeta de Fanuropita – Turta Sfântului Fanurie

Iată una dintre cele mai răspândite rețete de fanuropita:

se amestecă o cană cu zahăr și una cu ulei, până când compoziția devine ca o cremă.

Se adaugă două căni cu suc de portocale, trei sferturi de cană cu nuci măcinate, o linguriță cu scorțișoară, o linguriță cu praf de copt, zahăr vanilat, patru căni cu făină, trei sferturi de cană cu stafide. Se mai pot adăuga cuișoare sau nucșoară, după gust.

Se amestecă bine și se pune compoziția în tava unsă.

Se coace timp de 45 – 50 de minute și apoi se taie în forme pătrate.

După ce se scoate din cuptor, turta se poate unge cu sirop de apa cu zahăr sau miere de albine.

Se usucă destul de repede și, de aceea, este util să se păstreze în frigider/acoperită.

 

Note

1 – Icoana Acatist a Sfântului Mucenic Fanurie 27 august

1 – Sfântul Mucenic Fanurie stă în fața unui magistrat roman și își apără credința creștină.

2 – Soldații îl bat pe sfânt peste cap și peste gură cu pietre pentru a-l sili să-și renege credința creștină.

3 – Sfântul Mucenic Fanurie rămâne liniștit, ceea ce-i înfurie pe soldați. Ei sunt arătați aruncându-l la pământ și bătându-l cu bastoane și pari într-o nouă încercare de a-l sili să-și lepede credința.

4 – Sfântul Mucenic Fanurie se află în închisoare. Este reprezentat complet gol, în timp ce soldații îi smulg carnea cu niște unelte de fier.

5 – Sfântul Mucenic Fanurie este tot în închisoare. Este înfățișat rugându-se lui Dumnezeu, poate ca să-i dea putere să îndure torturile.

6 – Sfântul stă în fața magistratului roman apărându-și din nou convingerile. Expresia feței sfântului este calmă.

7 – Magistratul roman l-a condamnat pe Sfântul Mucenic Fanurie la moarte pentru că a rămas neclintit în credința sa, ca în imaginea a șasea. Sfântul este reprezentat din nou gol, în timp ce torționarii îi ard trupul.

8 Sfântul Mucenic Fanurie este legat de un mecanism care se rotește spre a-i sfărâma oasele. Deși trupul său suferă din greu pentru Domnul, privirea sa este pașnică și răbdătoare.

9 – Chinuitorii lui privesc cum Sfântul Mucenic Fanurie este aruncat într-o groapă cu fiare sălbatice. Fiarele sălbatice merg în jurul lui ca și cum ar fi miei și împărtășesc companie cu el.

10 – Sfântul este scos din groapă pentru a fi zdrobit sub greutatea unui bolovan imens.

11 – Fără succes, chinuitorii pun acum cărbuni fierbinți în palmele sale pentru a-l forța pe Sfântul Mucenic Fanurie să jertfească zeilor. În această imagine, este și un balaur, care îl reprezintă pe diavol, care zboară și plânge la victoria Sfântului și asupra acestor chinuri.

12 – Scena finală arată martiriul său. Este într-un cuptor mare, stând pe un scaun cu flăcări și fum în jurul său. Sfântul este pictat stând în rugăciune.

 

cititi si Acatistul Sfântului Mucenic Fanurie

cititi despre Sf. Mc. Fanurie si pe: basilica.ro; www.crestinortodox.ro; doxologia.ro; pravila.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Andrei Criteanul (sec. VII-VIII)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Andrei Criteanul

Sfântul părintele nostru Andrei Criteanul (sec. VII-VIII) ;  Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 4 iulie.

Sf. Ier. Andrei, arhiepiscopul Cretei (sec. VII-VIII) pomenit la 4 iulie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Andrei, arhiepiscopul Cretei (sec. VII-VIII) pomenit la 4 iulie – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața Sfântului Andrei Criteanul – mistagogul pocăinței

Numele Sfântului Andrei Criteanul este unul cunoscut în literatura bisericească, ocupând „un loc de vază în istoria literaturii grecești din perioada bizantină” legat fiind și de apariția unei noi forme a literaturii patristice – canonul, el fiind primul alcătuitor de canoane.

Demersul de a creiona pe scurt viața Sfântului Andrei Criteanul este unul deosebit de greu.

Diferitele materiale aghiografice pe care le deținem îi plasează diferit fie anii nașterii (între cca. 635/645 – 660), fie anii morții (713-740).

Informațiile care ne-au parvenit, referitoare la activitatea sa, sunt fie contradictorii, fie incomplete.

Metodologia cercetării se bazează pe o analiză obiectivă și profundă a tuturor izvoarelor existente la care se adaugă ca o „încununare” literatura secundară care confirmă sau infirmă unele ipoteze, ce au fost schițate în jurul bio-bibliografiei Sfântului Andrei Criteanul.

Am căutat o distanțare față de acele izvoare sau studii aghiografice care încearcă să susțină anumite idei preconcepute sau de acele studii care forțează prea mult unele ipoteze.

Izvoare importante care se pot adăuga pentru cunoașterea vieții Sfântului Andrei Criteanul sunt și sinaxarele bisericești alături de troparele închinate în cinstea Sfântului Andrei Criteanul, atât cele din Minei cât și cele din Canonul cel Mare.

În limba greacă, s-au redactat destul de multe lucrări care analizează cronologic viața Sfântului Andrei Criteanul. Una din aceste lucrări ne-a parvenit și nouă. Este vorba de lucrarea arhimandritului Simeon Koutsas: Plânsul lui Adam. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, lucrare deosebit de importantă prin cantitatea informațiilor oferite și prin comentariul la fiecare tropar al Canonului.

Anumite traduceri din Chronographia Theophanus (tomul 108) care îl pune uneori în lumină negativă pe autorul Canonului, vor fi preluate după studiul tradus din limba rusă a Pr. Arcadie Vinogradov: Viața Sfântului Andrei Criteanul, arhiepiscop și mitropolit al Cretei. Schiță biografică.

Conform biografiei grecești, Sfântului Andrei Criteanul s-a născut în jurul anului 660, în localitatea Damasc, din părinți iubitori de Dumnezeu, Gheorghe și Grigoria.

Tradiția ne spune că până la vârsta de 7 ani a fost mut, iar darul vorbirii l-a primit atunci când s-a împărtășit pentru prima oară cu Dumnezeieștile Taine.

Studiile și le-a realizat în localitatea natală, făcându-se „îndrăgitor fierbinte al adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni”.

La vârsta de 14-15 ani, după vizita făcută la Locurile Sfinte , cere părinților să-l afierosească Domnului.

Astfel, de tânăr Sfântul Andrei va fi îmbrăcat în chipul monahicesc la mănăstirea Sfântului Sava, de lângă Ierusalim și apoi la Sfânta Înviere.

Se pare că aici și-ar fi redactat cea mai mare parte a operei sale, inclusiv opera sa fundamentală Canonul cel Mare.

Tot aici la Ierusalim, va fi ales de către Teodor secretar pe lângă locțiitorul scaunului patriarhal, lăsându-i-se apoi în grijă copiii orfani.

Prin adâncirea vieții sale duhovnicești, prin cultura teologică, prin darurile sale speciale și prin faptul că va deveni reprezentativ în Ierusalim, el va purta denumirea de „Ierusalimiteanul”.

Când erezia monotelită – care considera că în Iisus Hristos nu a existat și o voință umană, ci numai una divină – s-a extins, a fost absolut necesar ca Părinții Bisericii să se întâlnească pentru a combate erezia.

Sinodul VI Ecumenic din Constantinopol (681), sub conducerea împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) a luat în discuție și a combătut această erezie.

Teodor, vicarul patriarhal al Patriarhiei de Ierusalim, neputând participa la întrunirile Sinodului a trimis pe tânărul Andrei, împreună cu alți doi monahi, ca reprezentanți direcți ai patriarhiei de Ierusalim.

Rolul Sfântului Andrei la Sinodul VI Ecumenic nu a fost unul important, chiar dacă s-ar vrea să i se acorde o importanță majoră.

El a fost mai mult un „ajutor” pe lângă cel care a luat cuvântul în Sinod și a semnat actele Sinodului VI Ecumenic ca reprezentant oficial:

Gheorghe, smeritul presbiter și deținătorul locului iubitului de Dumnezeu, presbiter și păstrătorul scaunului apostolic al Sfântului oraș al lui Hristos Dumnezeu lui nostru, Ierusalim, a iscălit …”.

Rolul său redus la Sinodul VI Ecumenic se datorează faptului că nu era în rândul clericilor, fiind doar un simplu monah, el nu a putut lua cuvântul, la acestea adăugându-se și lipsa semnăturii sale din actele oficiale.

A rămas oare Sfântul Andrei Criteanul în Constantinopol după terminarea Sinodului VI Ecumenic?

Răspunsul nostru poate fi considerat doar o ipoteză, dacă am lua în considerare informațiile care ne precizează că a plecat de la Ierusalim la Constantinopol „cu treburi” pe la 685.

Este posibil, totuși, ca după Sinodul din 681 să se fi întors la Ierusalim, sa-i fi prezentat lui Teodor hotărârile Sinodului și apoi să fi fost trimis într-o delegație din nou în Constantinopol, prin 685 ca să-i transmită împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul adeziunea Bisericii de la Ierusalim față de hotărârile Sinodului Ecumenic cu privire la erezia monotelită sau pentru a-i transmite felicitările Bisericii din Ierusalim pentru modul în care s-au desfășurat întrunirile acestuia și pentru că a susținut Sinodul.

Ceea ce este cert e faptul că după 685 îl întâlnim în Constantinopol, hirotonit aici diacon – probabil pe seama bisericii Sfânta Sofia – fapt datorat și calităților sale oratoricești.

Aici la Constantinopol se dedică totalmente îngrijirii bătrânilor și a orfanilor (orphanotropos).

Probabil a slujit o perioadă de timp la Sfânta Sofia unde se remarcă prin „predica faptei și cateheza înțelepciunii”, cântând pentru prima oară și opera sa fundamentală – Canonul cel Mare, iar de aici va fi preluat de Biserica din Alexandria, Antiohia, Ierusalim și apoi în întreg Imperiul bizantin.

Nu știm când și unde a fost hirotonit preot.

Datorită vieții sale curate și vrednice de numele de creștin, datorită devotamentului și dragostei profunde pentru Biserica lui Hristos și pentru semeni a fost ales pe la 710-711 arhiepiscop la Gortynei, cetate a insulei Creta.

De la insula Creta va primi cognomenul de „Cretanul” sau „Criteanul”.

În anul 712, când arabii au încercat asedierea insulei, Sfântului Andrei Criteanul organizează lupta de apărare a locuitorilor de aici.

Un moment neplăcut din viața Sfântului Andrei Criteanul este participarea sa la Sinodul monotelist din anul 712.

Urcarea la treapta de arhiepiscop al Cretei este legată de Teofan în „Cronica” sa de urcarea la tron al lui Filipikos Bardanes, care l-a ucis pe Iustinian al II-lea și i-a ocupat tronul, dorind cu toată ardoarea instalarea monotelismului în tot Imperiul bizantin.

Hotărârile Sinodului au fost semnate de Andrei și de Gherman (cel care va ajunge mai târziu episcop al Chiziciei).

„Cronica” lui Teofan, scrisă pe la 810-811, deci cu o sută de ani după sinod, ar fi putut pune în eroare „prin cine știe ce acte false ale monoteliștilor, în interesul cărora era să introducă, în rândurile partizanilor lor, pe vestiții ierarhi ai Bisericii”.

Dintr-o altă perspectivă, Sfântul Andrei Criteanul poate fi considerat un trădător și un eretic, deoarece „nimeni din ei [din episcopii prezenți, n.n.] n-a ridicat glasul împotriva împăratului eretic”.

Într-adevăr, Sfântul Andrei a cedat presiunilor imperiale de a semna actele Sinodului monotelist, însă în interiorul său a rămas devotat credinței ortodoxe, el nu a fost un partizan fervent al monoteliștilor.

Însuși Ioan al Constantinopolului, participant și el la Sinod afirma: „Această hotărâre nu este erezie sau îndepărtarea părinților Sinodului de la credința lor”.

Dacă ar fi să facem o comparație între actul Sfântului Andrei Criteanul și Aron, fratele lui Moise – care a realizat un vițel de aur pentru ca poporul să i se închine, s-ar observa la bază același motiv: presiunea poporului, în cazul Sfântului Andrei Criteanul – cea a împăratului.

După această scurtă perioadă de „monotelist” el a retractat, scriind cu acest prilej stihurile iambice, adresate arhidiaconului Agaton.

Sub împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurianul (717-741) va fi un antiiconoclast convins.

Nu știm ce l-a determinat pe Sfântul Andrei să plece într-o vizită la Constantinopol, pe la 740.

La întoarcere, ajungând în insula Mitilene, la locul numit Eresos și-a dat obștescul sfârșit la 4 iulie 740, rămânând a fi cinstit ca un „nou David” și ca „lăudă a părinților”.

 

Opera Sfântului Andrei Criteanul

Opera lui e alcătuită din proză și versuri.

În proză are 24 de predici: 8 în cinstea Maicii Domnului, deși nu toate autentice.

Deosebite sunt: predica despre Buna – Vestire și 3 despre mutarea la cer a Fecioarei Maria. În versuri scrie idiomele și e creatorul canoanelor, o nouă speță a poeziei bisericești mult mai lungi în comparație cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (8 sau 9 bucăți poetice cu structură și melodie proprie).

A scris canoane la Învierea lui Lazăr, la Duminica Mironosițelor, la Nașterea Maicii Domnului, la zămislirea Sf. Ana, etc., creații din care se inspiră masiv Teodor Studitul.

A scris și un mic poem de 128 trimetri iambici în care-și exprimă adeziunea la hotărârile Sinodului VI Ecumenic.

Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei și a pocăinței.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 8-lea):

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Andrei, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac (glasul al 2-lea):

Trâmbițând luminat de dumnezeieștile cântări cele cu dulceață, te-ai arătat luminător prealuminat lumii, cu lumina Treimii strălucind, Cuvioase Andreie. Pentru aceasta toți grăim către tine: Nu înceta să te rogi pentru noi toți.

 

Iconografie

Cu privire la reprezentarea iconografică a Sfântului Andrei Criteanul, Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 152, 162, 208, 237) precizează următoarele:

Sf. Andrei e reprezentat ca episcop bătrân, cu barba albă, care zice: “Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locașul Tău și de pe tronul măririi împărăției Tale…“.

Iar când este zugrăvit în ceata sfinților cuvioși imnografi și dascăli cântăreți, zice:

Ajutor și acoperitor mi s-a făcut mie, spre mântuire“.

Dionisie arată (p. 237) că acesta mai poate fi zugrăvit în tinda bisericii, atunci când aceasta are două turle, pe turla din partea de nord, (care o are în centru pe Maica Domnului cu Pruncul, susținută de îngeri), într-unul din colțurile de sub pandantivele în care sunt reprezentați sfinții compozitori, scriind într-o carte și zicând următoarele:

A zămislirii celei fără de sămânță, nașterea este netălmăcită”; în celelalte colțuri, sunt reprezentați Sf. Metodie, Iosif și .

 

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Cretei si pe: doxologia.ropravila.roen.wikipedia.org