Acesta l-a călugărit și l-a trimis împreună cu un alt tânăr monah Teofilact, într-o mănăstire aproape de locul unde apele Mării Negre se unesc cu Marea Marmara, unde cei doi monahi s-au ostenit în rugăciune și ascultare.
După un timp, patriarhul i-a învrednicit cu cinstea arhieriei.
Pe Teofilact l-a așezat mitropolit în Nicomidia (capitala Bitiniei), iar pe Mihail episcop în Sinada (oraș din Frigia).
După ce patriarhul Tarasie a murit, i-a urmat Nichifor.
În timpul acestuia, împăratul Leon Armeanul a pornit din nou lupta împotriva sfintelor icoane.
Episcopul Mihail a mărturisit plin de curaj înaintea împăratului învățăturile dreptei credințe.
Mutat din loc în loc cu exilul, a fost surghiunit, răbdând multe necazuri, până când şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Sfinţitul său cap se păstrează astăzi la Marea Lavră din Muntele Athos.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Mihail Mărturisitorul, Episcopul Sinadei
Glasul 4
Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Mihail, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Mihail Mărturisitorul, Episcopul Sinadei
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi…
Ca un soare mare răsărind, ai luminat pe toţi cu lumina faptelor tale celor bune şi cu strălucirile minunilor, purtătorule de minuni, cel ce eşti numit cu nume îngeresc.
cititi mai mult despre Sf. Ier. Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei, pe doxologia.ro
Viața Sfântului Ierarh Mihail Mărturisitorul
Sf. Ier. Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei (Secolul al IX-lea) – foto preluat de pe basilica.ro
Acest Sfânt Mihail, după cum s-a învrednicit a fi de un nume cu îngerul cel mare al puterilor cerești, tot astfel și viața lui a fost îngerească, de vreme ce și-a luat asupră-și curăția cea feciorească și celelalte fapte bune. El s-a afierosit lui Dumnezeu din brațele maicii sale și s-a arătat slujitor ales al Lui, primind din tinerețe viața monahicească, împreună cu Sfântul Teofilact al Nicomidiei, în zilele Preasfințitului Patriarh Tarasie. Acesta i-a trimis pe amândoi la o mănăstire ce era zidită lângă gura Mării Euxinului, unde întru ostenelile monahicești nevoindu-se, au sporit în faptele cele bune și au câștigat îndrăzneală către Dumnezeu prin rugăciunile lor.
O dată, pe vremea secerișului, fiind arșiță mare și neavând apă, și slăbind de multă sete, s-au rugat lui Dumnezeu și un vas de aramă uscat l-au făcut să izvorască apă multă spre trebuință; pentru că Domnul face voia celor care se tem de El și ascultă rugăciunile lor. Această minune a fost asemenea cu aceea de demult care s-a făcut în pustie, când Dumnezeu a scos apă din piatră poporului lui Israel celui însetat; și cu alta, când Samson, murind de sete, a izvorât izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii asinului.
După aceasta, strălucind viața cea îmbunătățită a acestor cuvioși părinți ca o rază de stea, Preasfințitul Patriarh Tarasie i-a judecat pe ei a fi vrednici de treapta cea înaltă a arhieriei. Deci, pe fericitul Teofilact l-a pus mitropolit în Nicomidia; iar pe Sfântul Mihail, sfințindu-l episcop, l-a trimis în Sinad. Și păștea bine turma lui Hristos cu cuvântul și cu chipul vieții sale.
Apoi Preasfințitul Tarasie ducându-se din viața aceasta, iar după dânsul venind Nichifor ca patriarh la scaunul Bisericii Constantinopolului, iarăși s-a ridicat viforul eresului luptărilor împotriva sfintelor icoane, care acum era blestemat de al Șaptelea Sinod a toată lumea al Sfinților Părinți. Aceasta s-a făcut fiindcă răucredinciosul împărat Leon Armeanul, vătămându-se de acel eres, a pornit prigoană împotriva Bisericii lui Hristos, numind sfintele icoane idoli și lepădându-le; iar pe cei care se închinau lor muncindu-i și pierzându-i în multe feluri de chinuri. Și a izgonit pe Preasfințitul Patriarh Nichifor și pe ceilalți arhierei dreptcredincioși de la scaunele lor; iar în locul acelora, a ridicat pe ereticii cei de un gând cu el; și se vedea atunci urâciunea pustiirii șezând la locurile cele mai de cinste.
Atunci Sfântul Mihail s-a arătat că este vestit mărturisitor al dreptei credințe și mustrător al relei credințe a ereticilor. Pentru că întărindu-se și înțelepțindu-se de darul Sfântului Duh, toată ura potrivnicilor lui Dumnezeu a împilat-o și a astupat gurile ereticilor care huleau închipuirile cele dumnezeiești. Iar împăratul Leon cel cu nume de fiară, nesuferind limba lui cea aspră, care certa cu îndrăzneală rătăcirea ereticilor, a pus înainte pe arhiereul lui Hristos la cercarea judecății celei nedrepte. Iar Sfântul Mihail, netemându-se de îngrozire, nici slăbind cu mintea, a strigat cu glas mare: „Cinstesc sfânta icoană a Mântuitorului meu Iisus Hristos și a Preacuratei Fecioare Maicii Lui, și a celorlalți sfinți, și mă închin lor; iar de porunca ta nu mă îngrijesc și întru nimic o socotesc”. Iar Leon fiind înfruntat, s-a umplut de mânia cea de fiară și a osândit pe mărturisitorul lui Hristos la izgonire. Deci Sfântul Mihail a răbdat multe și amare mâhniri și necazuri, fiind gonit din loc în loc, până ce a ajuns în lărgimea cerească și a câștigat odihna cea veșnică. Astfel săvârșindu-și alergarea cea bună, s-a împodobit cu îndoită cunună și s-a adăugat lângă arhierei, ca un arhiereu, lângă mucenici, ca un mucenic, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru.
Sfântul Serghie Mărturisitorul († aproximativ 835) a fost un mărturisitor pentru credința ortodoxă în timpul persecuțiilor iconoclaștilor împotriva ortodocșilor în secolul al IX-lea.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 13 mai.
Acesta fiind de neam slăvit și mare la Constantinopol, și după suflet s-a dovedit mare. Căci stând înaintea împăratului Teofil Iconoclastul cel prigonitor și fără de Dumnezeu (către anul 835) și acuzat fiind că se închină sfintelor icoane, a mărturisit și legându-i-se grumajii cu o funie a fost purtat și înconjurat prin mijlocul cetății pe străzi și prin piețele cele pline de popor, suferind scuipări și ocări cu un rău-făcător.
Mai apoi i s-a luat și toată averea și a fost aruncat în temniță, rău pătimind.
Iar după ce l-au scos din temniță l-au exilat cu toată casa sa, cu soția sa Irina și cu copiii a fost izgonit.
Și de necazurile înstrăinării îndestulându-se și luptându-se cu diferite scârbe, a fost chemat de Dumnezeu, și s-a dus ca să câștige vrednice răsplătiri de la Hristos, Cel care dă răsplata nevoinței.
Viaţa Sfantului Cuvios Serghie Marturisitorul
Icoana Tuturor Sfinților – foto preluat de pe doxologia.ro
Cuviosul Serghie a vorbit de trei ori din sanul mamei sale in timpul Sfintei Liturghii
Cuviosul si de Dumnezeu purtatorul parintele nostru Serghie s-a nascut in cetatea Rostovului, din parinti binecredinciosi, pe nume Chiril si Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa inca din pantecele mamei sale, caci, intrand oarecand mama lui dupa obiceiul sau in Biserica, la Sfanta Liturghie, si avand in pantece pe acest prunc, «cand au vrut sa inceapa a citi Sf. Evanghelie pruncul a glasuit, incat au auzit toti cei ce erau aproape de maica sa. De-asemenea, in vremea cantarii heruvicului, a doua oara a strigat pruncul. Si cand preotul a glasuit “Sfintele sfintilor”, a treia oara s-a auzit, glasul pruncului din pantecele mamei. Din aceasta au, inteles toti ca o sa se arate mare luminator lumii si slujitor Sfintei Treimi. Caci, precum Sfantul Ioan Botezatorul a saltat cu bucurie in pantece inaintea Maicii Domnului, asa si acesta a saltat inaintea Domnului in sfanta biserica. Deci s-a cuprins de frica si de spaima mama lui de minunea aceea, si toti cei ce auzisera se mirau foarte. Iar dupa acestea s-au implinit zilele nasterii si a nascut fiu si i-a pus numele Vartolomeu. Si, de cand s-a nascut, nu sugea Miercurea si Vinerea niciodata si nici altceva nu gusta. Iar aceasta era incepatura a infranarii si a postirii lui celei mari, pe care mai pe urma a aratat-o in varsta cea desavarsita. Iar fiind de sapte ani a fost dat la invatatura cartii, dar nu invata lesne, caci era zabavnic la minte. Si cu multa silinta il invata pe el dascalul, insa cu greu sporea ceva. Aceasta era insa dupa randuiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfant, iar nu de la oameni, sa se dea copilului intelegerea cartii.
Intr-o zi umbland singur printr-o dumbrava – caci iubea din tinerete linistea si de multe ori se preumbla singur prin locuri linistite – a gasit un calugar, sau mai curand un inger in chip calugaresc, trimis de Dumnezeu, stand acolo si facand rugaciuni. Iar el, apropiindu-se, a asteptat sfarsitul rugaciunii, si apoi i-a facut inchinaciune. Iar calugarul l-a intrebat: “Ce-ti trebuie, fiule?” A raspuns copilul, zicand: “M-au dat, parinte, sa invat carte si nu pot sa inteleg nimic; din cele ce-mi spune dascalul meu, de care lucru tare ma necajesc si nu stiu ce sa fac. Ma rog sfintiei tale, roaga-te lui Dumnezeu pentru mine ca sa ma intelepteasca cu sfintele tale rugaciuni”. Iar calugarul, facand rugaciune, l-a binecuvantat, zicandu-i: “Iata, de acum, fiule, iti daruieste Dumnezeu sa intelegi cele ce-ti trebuie, incat sa poti si pe altii sa-i ajuti!”
Din vremea aceea fericitul copil, precum pamantul adapat din destul de ploaie se face roditor, luand binecuvantare de la sfantul acela calugar – mai bine zis de la inger – s-a facut lesnicios spre invatatura a toata intelepciunea cartii fara de osteneala. Pentru ca, Dumnezeu i-a deschis lui mintea sa inteleaga scripturile”.
Si crestea copilul cu anii, cu intelegerea si cu faptele bune, caci iubea postul si infranarea, fugea de jucariile cele obisnuite copilaresti; iar la citirea dumnezeiestilor carti sezand, invata acea intelepciune, a carei incepatura este frica Domnului. Si asa, din treapta in treapta mergand, crestea spre barbatia cea desavarsita.
Dupa aceasta, parintii lui s-au mutat din cetatea Rostovului la locul ce se chema Radonej, nu pentru ca era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru ca Dumnezeu asa a binevoit, ca la acel loc sa proslaveasca pe placutul sau, despre care ne este noua acum cuvantul. Drept aceea, mutandu-se acolo parintii fericitului, nu dupa multa vreme s-au mutat si din viata aceasta la locurile cele luminoase si racoroase, lasandu-si toata averea mostenitorului lor, Vartolomeu. Iar el se gandea intru sine la moartea parintilor sai, zicand: “Si eu sunt muritor, si cu adevarat voi muri si eu ca si parintii mei”. Deci binecunoscatorul copil, socotind viata aceasta scurta, a impartit averea ce ramasese dupa parinti, nelasandu-si lui nimic spre hrana cea de nevoie, caci nadajduia spre Dumnezeu Cel ce da hrana celor flamanzi.
Apoi s-a dus in pustie si, facandu-si o chiliuta, petrecea acolo nevoindu-se si rugandu-se lui Dumnezeu neincetat. Iar dupa o vreme a venit la dansul un sfintit calugar, anume Mitrofan, de catre care fericitul Vartolomeu s-a tuns in calugareasca randuiala, avand de la nasterea sa douazeci si trei de ani, si l-a chemat din calugarie cu numele de Serghie. Deci a petrecut acel sfant calugar cu Serghie putine zile si dupa aceasta i-a zis lui: “Eu, fiule, ma duc in calea mea, iar pe tine te dau in mainile lui Dumnezeu”. Si a proorocit, zicand: “Va face Dumnezeu la locul acesta o manastire mare si preamarita”. Si facand rugaciune s-a dus.
Iar Sfantul Serghie a ramas la locul acela si se ostenea, zdrobindu-si trupul sau cu privegherea, cu postul si cu multe feluri de osteneli, in vreme de iarna, crapand pamantul de ger, el rabda intr-o haina, ca unul fara de trup aratandu-se. Iar diavolii, nesuferind nevointele lui, se sarguiau sa-l alunge de la locul acela, inchipuindu-se uneori in fiare, alteori in serpi, infricosand pe sfantul si repezindu-se la dansul cu salbaticie. Iar el, cu rugaciunea, precum cu o arma, ii alunga pe ei si infierbantarile lor le rupea ca paianjenul, prin vitejia sufletului. Odata, intr-o noapte, a napadit aievea o tabara draceasca asupra lui, ca o oaste oarecare si cu manie mare striga: “Iesi din locul acesta, iesi, sa mori ca un rau!”
Si acestea zicandu-le, o vapaie mare iesea din gurile lor. Iar el, cu rugaciunea inarmandu-se, indata a alungat tabara draceasca si fara de temere a ramas, cantand si laudand pe Dumnezeu. Acestea facandu-se asa, a inceput a strabate pretutindeni slava despre dansul si se adunau la el multi din cetatile si tinuturile dimprejur pentru folos sufletesc. Altii voiau sa locuiasca impreuna cu dansul si sa fie povatuiti de el la calea mantuirii; iar el cu dragoste-i primea pe cei ce veneau. Si a zidit mai intai o biserica mica, din porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfintit in numele Preasfintei Treimi, apoi si manastire cinstita a ridicat, care este si astazi cu darul lui Hristos.
Deci, rugat fiind de frati, a luat preotia, prin hirotonire de catre episcopul Atanasie, si pastea binecuvantatoarea turma cea incredintata lui, povatuind-o la pasunea cea duhovniceasca, iar pe lupii cei rau ganditori ii alunga cu rugaciunea.
Dar dupa putina vreme iar se sculara diavolii, nesuferind a fi alungati de sfantul. Si, inchipuindu-se in serpi, au intrat in chilia lui, incat era chilia plina de serpi. Iar sfantul, degraba s-a intors la rugaciune si indata diavolii cu nalucirile lor s-au stins ca fumul. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, incat nici nu indrazneau a se mai apropia de dansul. Iar ducandu-se vestea despre dansul pretutindeni si multi din partile dimprejur adunandu-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, care s-a dat pe sine in supunere sfantului si multa avere aducand a dat-o in mainile lui, ca sa zideasca o biserica mai mare.
Si ajutand Dumnezeu, Cuv. Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserica mai mare si manastirea a largit-o si vietuia ingereste, ca in cer, cu ceata fratilor sai, ziua si noaptea laudand pe Dumnezeu. Deci s-a intamplat oarecand in manastirea lui a fi lipsa de hrana si erau fratii in mahnire mare, petrecand flamanzi fara de hrana trei zile. Iar randuiala cuviosului era ca sa nu iasa calugarii din manastire sa ceara la mireni paine, ci sa-si puna nadejdea spre Dumnezeu Cel ce hraneste toata suflarea, si de la Acela cu credinta sa-si ceara cele trebuincioase.
In timpul acela nu era viata de obste in manastirea cuviosului. Deci fratii fiind stramtorati de foamete, au inceput a carti impotriva sfantului, zicand: “Pana cand ne opresti pe noi a merge la lume si a cere cele de trebuinta? Vom mai rabda inca aceasta noapte, iar dimineata vom iesi din locul acesta, ca sa nu murim de foame”. Iar sfantul ii mangaia pe ei, spunandu-le din vietile sfintilor parinti, cum au rabdat multe necazuri, foame si sete si lipsa de imbracaminte pentru Domnul si le graia lor cuvintele lui Hristos: “Cautati la pasarile cerului, ca nici nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal Ceresc le hraneste pe ele. Si daca hraneste pasarile, oare pe noi nu poate sa ne hraneasca? Iata acum este vremea rabdarii, iar noi ne-am aratat nerabdatori, nevrand a suferi putina vreme ispita ce ni s-a intamplat, pe care de am fi primit-o cu multumire, mare folos ni s-ar fi socotit noua, caci fara de lamurire aurul nu se savarseste!” Si a proorocit, zicand: “Acum putina vreme ni s-a intamplat lipsa, iar dimineata va fi indestulare de toate bunatatile”.
Si s-a implinit proorocirea sfantului, caci a doua zi s-au adus in manastire multime de paini proaspete si peste mult si alte feluri de bucate de curand gatite, de la un om nestiut, care le zicea: “Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie si fratilor celor ce locuiesc cu dansul’? Deci rugau fratii pe aceia ce le adusesera, ca sa manance cu dansii bucate, iar ei n-au vrut, spunand ca li s-a poruncit ca
degraba sa se intoarca si, grabindu-se, au iesit din manastire. Apoi fratii vazand multimea de budate, au inteles ca o cercetare cereasca este, si facura ospat, multumind lui Dumnezeu.
Deci au fost acele bucate pentru multe zile fratilor, si le-a zis cuviosul: “Vedeti, fratilor, si va minunati ce fel de rasplatire da Dumnezeu rabdarii, pentru ca nu va uita pe saracii Sai pana in sfarsit. Niciodata nu va trece cu vederea locul acesta sfant si pe robii Sai cei ce locuiesc intr-insul si ii slujesc Lui ziua si noaptea”.
Inca se cade a pomeni si aceasta: “La inceputul venirii sale in pustie, Cuviosul parinte Serghie s-a salasluit la un loc fara de apa si aceasta spre adaugarea ostenelii; ca, de departe aducand apa, sa-si osteneasca trupul sau mai mult. Iar cand, cu voia lui Dumnezeu, s-au inmultit fratii si manastirea s-a asezat, era nevoie mare pentru apa, caci se aducea de departe cu multa osteneala. Si pentru acea pricina carteau unii impotriva sfantului, zicand: “Pentru ce cu rea chibzuire ai intemeiat manastirea pe acest loc si s-au facut atatea zidiri, nefiind apa aproape?” Iar sfantul le raspundea: “Eu, fratilor, singur am vrut sa ma linistesc in locul acesta, dar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atatea cladiri sa fie ridicate, apoi puternic este ca sa dea si apa nelipsita, numai sa nu slabiti de la datorie, ci rugati-va cu credinta. Pentru ca daca poporului celui neplecat i-a izvorat apa din piatra in pustie, cu atat mai mult nu va va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiti Lui!” Iar odata, luand in taina pe un frate cu sine, s-a pogorat in valea de sub manastire si in valea aceea nu era apa curgatoare mai inainte, precum spuneau oamenii batrani. Deci sfantul, afland intr-o groapa putina apa stransa din ploaie, si-a plecat genunchii si s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul Si indata s-a aratat un izvor mare, care si pana astazi este vazut de toti; si se scoate dintr-insul apa pentru toata trebuinta manastireasca, si multe tamaduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credinta. Si facea Cuviosul Serghie si alte feluri de minuni. Pentru ca atata putere facatoare de minuni luase de la Dumnezeu, incat a inviat si un mort. Un om credincios din hotarele locasului lui, avand un fiu, singurul nascut, cuprins de boala, l-a dus la cuviosul spre a-l tamadui. Dar copilul, slabind de boala, a murit. Si se tanguia tatal lui dupa el nemangaiat. Deci, vazand Cuv. Serghie tanguirea omului aceluia, i se facu mila de el si, facand rugaciune, a inviat copilul si l-a dat viu tatalui lui. Si s-a intors omul bucuros cu fiul viu si sanatos la casa sa. Inca veneau la dansul si cei cuprinsi de duhuri necurate si, inainte de a ajunge ei la sfantul, fugeau dintr-insii necuratele duhuri. Si cei leprosi se curateau si orbii vedeau si, in scurt a zice, toti cei cuprinsi de felurite neputinte si care mergeau la sfantul, cu credinta, primeau nu numai sanatate trupului, ci si folos sufletului, si se intorceau cu indoita tamaduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit si slavit de toti Cuviosul Serghie si multi, dorind a vedea cinstita lui fata si a se indulci de vorba lui cea dulce, se adunau la dansul din nenumarate cetati si tinuturi. Iar multi din calugari, lasandu-si manastirile lor, veneau la dansul, dorind sa vietuiasca si sa fie povatuiti de el. Domnii, boierii si oamenii de rand alergau cu sarguinta la acest fericit parinte, caci toti il aveau in mare cinste, ca pe unul din parintii cei de demult, au ca pe unul din prooroci.
Un taran oarecare, lucrator de pamant, din locuri indepartate, auzind de Sfantul Serghie a vrut sa-l vada. Mergand in manastirea cuviosului, intreba de dansul. Se intamplase insa ca atunci cuviosul era in gradina si sapa, pamantul. Spunandu-i-se aceasta acelui om, el a mers acolo, si vazand pe sfantul in haina proasta, rupta si mult carpita, sapand pamantul, i se parea ca cei ce i-au spus au glumit, pentru ca nadajduia sa-l vada pe sfant in mare slava. Intorcandu-se in manastire, iar a intrebat, zicand: “Unde este Sfantul Serghie? Aratati-mi, caci am venit de departe ca sa-l vad!” Iar ei i-au zis:
“Cu adevarat acela este pe care l-ai vazut”. Dupa aceea, iesind sfantul din gradina, l-a vazut taranul si, ingretosandu-se de el, si-a intors fata si nu voia nici sa caute la fericitul. Si se defaima in sinea lui, zicand: “O, cata osteneala am suferit in desert! Eu am venit sa vad un prooroc mare, de care auzeam, si nadajduiam sa-l vad in mare cinste si iata acum vad un sarac si necinstit staret”.
Deci sfantul, intelegandu-i gandurile lui, era foarte multumit, caci, precum mandrul de lauda si de cinste se bucura, asa se bucura cel smerit cu gandul de necinstire si de defaimare. Si luand pe taranul acela la sine, i-a pus masa si l-a ospatat cu dragoste. Dupa aceasta i-a zis: “Sa nu te mahnesti, omule, ca pe acela pe care doresti sa-l vezi, degrab il vei vedea”.
Iar cand sfantul graia acestea, iata un vestitor a venit, spunandu-i de venirea unui domn mare in manastire. Si sculandu-se, sfantul a iesit in intampinarea acelui domn, care venea cu multime de slugi. Si vazand acel domn pe sfantul sarguindu-se, a alergat la dansul si, apucand inainte cu inchinaciune pana la pamant, a luat binecuvantare de la cuviosul, iar el, binecuvantandu-l, l-a dus in manastire cu cinstea ce i se cadea. Si mergand amandoi impreuna, staretul si domnul vorbeau, iar ceilalti toti mergeau inainte. Iar taranul acela a fost impins undeva departe de slugile ce mergeau inainte, si pe staretul de care se ingretosa uitandu-se la dansul de departe, dorea sa-l vada, dar nu putea. Deci a intrebat in taina pe unul din cei ce mergeau inainte zicandu-i: “Cine este, stapane, staretul cel ce sade cu voievodul?” Si i-a spus lui acela ca este Sfantul Serghie. Apoi a inceput taranul a se necaji si a se ocari pe sine, zicand: “O, Doamne, cat m-ai orbit si n-am crezut celor ce-mi aratau pe sfantul parinte si nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru taran si prost. Cum ma voi arata fetei sfantului, cuprins fiind de rusine?”
Dupa ce a plecat voievodul din manastire, taranul a alergat la cuviosul si, rusinandu-se a privi la fata lui, i-a cazut la picioare, cerandu-i iertare, caci din nestiinta a gresit. Sfantul l-a mangaiat cu dragoste, zicandu-i: “Sa nu te mahnesti, fiule! Pentru ca tu singur ai socotit adevarul despre mine, zicandu-mi ca sunt nimic, iar toti ceilalti s-au amagit, parandu-le ca sunt mare”. De aici s-a aratat aievea in cata smerenie era Cuviosul parinte Serghie, caci pe lucratorul de pamant, ce se ingretosa de el, l-a iubit mai mult decat cinstea ce i se facea de voievod.
Oarecand, intr-o seara tarziu, stand fericitul dupa obiceiul sau la citirea rugaciunilor si rugandu-se cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ucenicii sai, a auzit un glas, zicandu-i: “Serghie!”
Iar el, mirandu-se de neobisnuita chemare noaptea tarziu, a facut rugaciune si a deschis fereastra chiliei, vrand sa vada cine l-a chemat. Si iata a vazut o lumina mare din cer stralucind, incat s-a luminat noaptea aceea mai mult decat o zi luminoasa, apoi a venit la dansul a doua oara glasul, zicand: Serghie, te rogi pentru fiii tai si rugaciunea ta este primita. Cauta si vezi numarul calugarilor celor adunati in numele Sfintei Treimi la pastoria ta”. Si cautand, sfantul a vazut multime multa de pasari preafrumoase, nu numai in manastire, ci si imprejurul manastirii, sezand si cantand cantari ingeresti cu nespusa dulceata. Si iar se auzea glasul, zicandu-i: “In ce chip ai vazut pasarile acestea, asa se va inmulti turma ucenicilor tai, si dupa tine nu se va imputina, si asa cu minune si in multe feluri vor fi impodobiti cu bunatatile lor, cei ce vor urma pasilor tai”. Iar sfantul, vazand, se mira de acea minunata vedenie. Si vrand sa aiba partas si martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, caci era aproape, iar Simeon, mirandu-se de neobisnuita chemare a staretului, a alergat degrab la dansul, dar nu s-a invrednicit sa vada toata vedenia ci numai o parte a vazut din lumina aceea cereasca. Insa sfantul i-a spus lui toate cele ce a vazut si s-au bucurat amandoi impreuna, proslavind pe Dumnezeu.
Dupa aceasta, intr-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimisi la sfantul de Preasfintitul Patriarh Filotei, si i-au adus lui de la patriarh binecuvantare si daruri: “o cruce, un paraman, o schima si o scrisoare care avea in sine scris asa: “Cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului si a toata lumea patriarh, Domnul Filotei, celui intru Sfantul Duh fiu si impreuna slujitor al smereniei noastre, Serghie, dar si pace si a noastra binecuvantare sa fie cu voi! Am auzit de viata voastra cea dupa Dumnezeu foarte imbunatatita si am laudat si am preamarit pe Dumnezeu. Insa o randuiala inca va mai trebuie, caci n-ati castigat inca viata cea de obste. Caci stii, cuvioase, ca si singur Sf. Prooroc si imparat David, cel ce pe toate le-a cercetat cu intelegere, nimic alt n-a putut sa laude, fara numai a locui fratii impreuna. Iar dupa acela si noi sfat bun va dam, ca sa alcatuiti viata de obste, si mila lui Dumnezeu si binecuvantarea noastra sa fie cu voi”. Aceasta scrisoare a patriarhului luand-o cuviosul, a mers la Preasfintitul Alexie, fericitul mitropolit a toata Rusia si, aratandu-i scrisoarea, il intreba, zicandu-i: “Tu, preasfintite stapane, cum poruncesti?” Iar mitropolitul a raspuns staretului, zicand: “De vreme ce te-ai invrednicit de atatea bunatati, cuvioase, preamarind Dumnezeu pe cei ce-L slavesc pe El, incat si in tarile cele departate a ajuns auzul numelui si al vietii tale, iar marele patriarh a toata lumea te sfatuieste spre folos, apoi si noi la aceeasi te sfatuim si laudam o asa randuiala”. Deci din vremea aceea Cuviosul Serghie a asezat viata de obste in locasul sau, poruncind sa se pazeasca statornic randuielile vietii de obste: “nimic sa nu castige cineva pentru sine, nici sa numeasca ceva al sau, ci toate de obste sa le aiba, dupa poruncile sfintilor parinti. Iar dupa asezarea vietii de obste a vrut sa fuga de marirea omeneasca si sa slujeasca lui Dumnezeu in loc nestiut, salasluindu-se in liniste, la singuratate.
Deci, gasind o vreme cu inlesnire, a iesit in taina din manastirea sa, nestiind nimeni, si a plecat in pustie. Iar mergand ca la patruzeci de stadii, a aflat un loc bineplacut lui, aproape de raul ce se numeste Carjaci, si, acolo salasluindu-se, vietuia. Apoi fratii, vazandu-se parasiti de parintele lor, erau in mare necaz si tulburare, ca oile fara de pastor, si cu dinadinsul il cautau pretutindeni. Dupa catava vreme, au aflat fratii locul si, mergand, rugau pe sfantul cu lacrimi sa se intoarca in manastire. Dar el nu voia, iubind mai mult linistea si singuratatea. Din aceasta pricina, multi din ucenicii lui, lasand lavra, s-au asezat cu dansul in pustia aceea si dupa o vreme oarecare au ridicat manastire si biserica in numele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Iar fratii din lavra cea mare, neputand a vietui fara de parintele lor si neizbutind a-l indupleca ca sa se intoarca la dansii, au mers la Preasfintitul Mitropolit Alexie, rugandu-l sa trimita el la cuviosul, poruncindu-i sa se intoarca la locul lui cel dintai. Deci fericitul Alexie a trimis doi arhimandriti, rugandu-l sa asculte si sa mangaie pe fratii sai prin intoarcerea sa la dansii, ca nu cumva fiind fara de dansul sa se supere si, risipindu-se, locul sfant sa se pustiasca. Apoi Cuv. Serghie, trebuind sa asculte de arhiereu, s-a intors in lavra la petrecerea sa cea dintai, unde s-au mangaiat fratii foarte mult de venirea lui.
Episcopul Permului, Sfantul Stefan, avand mare dragoste catre cuviosul, mergea oarecand pe cale, de la episcopia sa catre cetatea Moscovei, care este de la manastirea lui Serghie ca la cinci stadii. Grabindu-se spre cetate, s-a gandit sa nu mearga atunci la manastirea sfantului, ci sa vada pe cuviosul cand se va intoarce catre casa. Si cand era el in dreptul manastirii, s-a sculat din caruta sa si, citind “Cuvine-se cu adevarat sa te fericim” si facand obisnuita rugaciune, s-a inchinat fiind cu fata spre manastirea Cuviosului Serghie, zicand asa: “Pace tie, duhovnicescule frate!”
Si s-a intamplat ca atunci fericitul Serghie manca la masa. Si intelegand cu duhul inchinaciunea episcopului, s-a sculat numaidecat de la masa si, stand putin si rugaciune facand, s-a inchinat asemenea episcopului celui ce se afla
care vietuind inca in trup, se invrednicea cu cei fara de trupuri, caci, slujind el Sf. Liturghie, ingerul Domnului slujea cu el, precum marturiseau ucenicii lui, Isachie tacutul si Macarie, barbati vrednici de credinta si desavarsiti in fapte bune, care intr-adevar au vazut pe ingerul lui Dumnezeu slujind cu Cuv. Serghie in altar si s-au spaimantat vazand podoaba lui negraita: Dupa acestea, fericitul mitropolit Alexie, slabind de batranete si vazand ca se apropie de sfarsit, a chemat la sine pe Cuviosul Serghie si, luand crucea sa cea arhiereasca, pe care o purta la piept, impodobita cu aur si cu pietre scumpe, o dadu cuviosului. Iar el, inchinandu-se cu smerenie, i-a zis: “Iarta-ma, stapane, caci din tinerete n-am fost purtator de aur, iar la batranete mai mult decat atunci vreau ca sa petrec in saracie”. Iar arhiereul i-a zis: “Stiu, iubite, ca acestea le-ai ispravit, dar sa faci ascultare si sa primesti de la noi binecuvantarea ce ti se da”. Si asa a pus cu mainile sale crucea pe pieptul sfantului, ca o logodire, apoi a inceput a grai: “Sa stii, fericite, pentru ce te-am chemat si ce vreau sa randuiesc pentru tine. Iata eu am tinut Mitropolia Rusiei, Dumnezeu incredintandu-mi-o cat a vrut El. Iar acum ma vad apropiat de sfarsit, numai nu stiu ziua sfarsitului meu, si doresc, in viata fiind sa gasesc un barbat ce ar putea sa pasca turma lui Hristos dupa mine. Si nu aflu altul asa dupa cum doresc eu, decat numai pe tine. Inca stii cu incredintare ca si marii stapanitori, domni si toti oamenii laici si duhovnicesti, pana la cel de pe urma, pe tine te vor iubi, si nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce esti vrednic. Deci acum, preacuvioase, primeste randuiala episcopiei. Iar dupa iesirea mea din trup vei lua scaunul meu”.
Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mahnit foarte, caci se socotea pe sine a fi nevrednic de o randuiala ca aceea. Si a raspuns catre arhiereu: “Iarta-ma, stapane sfinte, dar pui pe mine sarcina mai presus de puterea mea, si aceasta nu se poate intampla niciodata. Cine sunt eu, pacatosul si mai smeritul decat toti oamenii, ca sa indraznesc a ma atinge de o randuiala ca aceasta?” Apoi fericitul Alexie a zis multe cuvinte catre sfantul din dumnezeiestile Scripturi, ca sa-l induplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urma i-a raspuns: “Stapane sfinte, de nu vei vrea sa alungi smerenia mea din hotarele acestea si de la auzul tau, apoi sa nu mai adaugi a grai despre aceasta catre mine, nici pe altcineva sa-l lasi sa ma supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea sa afle intru mine vrere la aceasta”. Iar arhiereul, vazand pe sfantul neplecat, a incetat a-i grai lui despre urmarea la scaunul episcopal, temandu-se ca nu cumva, suparandu-se cuviosul, sa se duca in cele mai departate parti si pustietati si sa lipseasca Moscova de un luminator ca acesta. Si mangaindu-l cu cuvinte duhovnicesti, i-a dat voie sa plece cu pace la manastire. Iar nu dupa multa vreme, cel intre sfinti Alexie mitropolitul s-a dus din viata, si fericitul Serghie era silit prin rugaminte de domnii cei mari stapanitori si de multimea pravoslavnicilor sa primeasca scaunul Mitropoliei Rusiei, dar sfantul a ramas neinduplecat si tare ca un diamant.
Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a indraznit mai inainte de sfintire a se imbraca in vesminte arhieresti si a-si pune camilafca alba. Inca incepuse si asupra Sfantului Serghie si a locasului lui a se inarma. I se parea ca Serghie ii taie indrazneala, cautandu-si pentru sine Mitropolia. Iar fericitul, auzind ca Mihail se lauda impotriva lui, a zis catre ucenicii sai: “Mihail, laudandu-se impotriva locasului acestuia, impotriva smereniei noastre, nu va castiga ceea ce doreste si, de vreme ce este biruit de mandrie, nici cetatea imparateasca nu va vedea”. Si s-a implinit proorocia sfantului, caci, calatorind Mihail in corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a cazut in boala trupeasca si s-a sfarsit. Iar pe scaun a fost ridicat Ciprian.
In acei ani, prin vointa lui Dumnezeu, pentru pacatele noastre a fost navalirea necuratului Mamae, imparatul tataresc, asupra pamantului Rusiei. De acest lucru marele domn Dimitrie intristandu-se, Sfantul Serghie l-a inarmat cu rugaciunea si i-a proorocit biruinta, zicand: “Sa iesi impotriva barbarilor, lepadandu-ti toata indoiala, si, Dumnezeu ajutandu-ti, vei birui pe vrajmasii tai si te vei intoarce sanatos la scaunul tau”. Deci marele domn, nadajduind spre ajutorul lui Dumnezeu si rugaciunile sfantului, a mers, facand razboi cu tatarii, si i-a biruit pe ei, astfel ca abia cu putini tovarasi a scapat Mamae. Iar cuviosul, fiind inaintevazator, vedea cele de departe ca pe cele de aproape si cand era razboi intre crestini si intre tatari, stand cu fratii la rugaciune in manastirea sa spunea ca in acea vreme marele, domn Dimitrie a biruit pe tatari. Mai spunea apoi si care anume din ostasii crestini au fost ucisi in razboi si aducea jertfe lui Dumnezeu pentru dansii, pentru ca toate i se descopereau lui de la Domnul. Iar cneazul, intorcandu-se izbanditor de la razboi, a mers in manastire la cuviosul, multumind mult sfantului ca i-a ajutat cu rugaciunile sale catre Dumnezeu.
Stand oarecand fericitul parinte noaptea la obisnuita sa pravila inaintea icoanei Preacuratei Maici a lui Dumnezeu si adeseori privind la icoana, zicea: “Preacurata, Maica Hristosului meu, aparatoare si tare ajutatoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare noua nevrednicilor, pururea rugandu-te Fiului tau si Dumnezeului nostru, ca sa caute spre locul acesta sfant, care este intemeiat spre lauda si cinstea sfantului Lui nume, in veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai castigat multa indrazneala catre Dansul, inainte-rugatoare te punem noi, robii tai, caci tu esti tuturor nadejde de mantuire si adapostire”. Asa se ruga, si canonul cel de multumire, adica Acatistul Preacuratei, cantandu-l, a sezut putin sa se odihneasca. Iar ucenicului sau, Mihail, i-a zis: “Fiule, trezeste-te si privegheaza, de vreme ce cercetare minunata si infricosatoare o sa ne fie noua in ceasul acesta”.
Acestea graindu-le, indata se auzi un glas, zicand: “Iata, vine Preacurata!” Iar sfantul, auzindu-l, a iesit degrab din chilie in tinda, si iata o lumina mare, mai mult decat Soarele stralucind, a luminat pe sfantul, si indata a vazut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru si Ioan, stralucind intr-o negraita lumina. Cand a vazut-o, sfantul a cazut cu fata la pamant, neputand suferi raza aceea stralucitoare. Iar Preacurate s-a atins de sfantul cu mainile sale, zicandu-i: “Nu te spaimanta, alesul Meu! Iata am venit sa te cercetez, caci s-a auzit rugaciunea ta pentru ucenicii tai si pentru locasul tau sa nu te mai mahnesti, ca de acum inainte vei fi indestulat cu de toate, nu numai pana ce vei fi in viata aceasta, ci si dupa ducerea ta catre Domnul, nedepartata voi fi de locasul tau, cele trebuitoare dandu-i nelipsit, pazindu-l si acoperindu-l”.
Acestea zicand, s-a facut nevazuta. Iar sfantul, ca intr-o uimire a mintii, era cuprins de frica si de cutremur mare si, venindu-si in sine dupa putin, a aflat pe ucenicul sau zacand de frica, ca mort, si l-a ridicat. Iar el a inceput a se arunca la picioarele staretului, zicand: “Spune-mi, parinte, pentru Domnul, ce era aceasta minunata vedenie de vreme ce duhul meu numai putin de nu s-a despartit de trupeasca-mi legatura, pentru vedenia cea stralucita?” Iar sfantul se bucura cu sufletul si fata lui stralucea de acea negraita bucurie, neputand sa graiasca altceva nimic, fara numai atat: “Asteapta, fiule, fiindca duhul meu tremura in mine de acea minunata vedenie”. Si se afla tacand si mirandu-se. Apoi, dupa putin timp, a zis ucenicului sau: “Fiule, cheama la mine pe Isaac si pe Simon”. Si venind ei, le-a spus toate pe rand, cum a vazut pe Preacurata Nascatoare de Dumnezeu cu apostolii si ce i-a zis lui. Acestea auzindu-le ei, se umplura de bucurie si de veselie si toti impreuna au cantat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfantul a petrecut toata noaptea aceea fara somn, socotind cu mintea pentru milostiva cercetare a Stapanei celei Preacurate.
Slujind oarecand cuviosul dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui, Simeon, de care am pomenit inainte, fiind desavarsit cu viata, era atunci eclesiarh. Acela a vazut foc umbland pe jertfelnic, inconjurand altarul si pe Serghie cand slujea. Si statea sfantul in foc de la cap pana la picioare. Iar sosind vremea impartasirii, s-a luat focul acela dumnezeiesc si, invaluindu-se ea o panza curata, a intrat in sfantul potir, si cu acela s-a impartasit vrednicul slujitor, Sfantul Serghie.
Vietuind cuviosul ani indestulati in mare infranare si osteneli si facand multe minuni, a ajuns la adanci batraneti. Acum ii erau anii lui de la nastere saptezeci si opt. El si-a vazut mutarea sa catre Dumnezeu cu sapte luni mai inainte si a chemat fratii, incredintand egumena ucenicului sau cu numele Nicon, care desi era tanar de ani, mintea lui inflorea cu caruntetele si in toata viata urma invatatorului si povatuitorului sau Serghie. Punandu-l pe Nicon egumen, Serghie a inceput singur a se linisti, iar in luna lui septembrie, cazand in boala trupeasca si cunoscandu-si cea de pe urma ducere a sa catre Dumnezeu, a chemat si a invatat pe frati indestul, dandu-le binecuvantare si iertare; iar in ceasul din urma s-a impartasit singur cu Preacuratele Taine, dandu-si astfel sfantul sau suflet in mainile lui Dumnezeu. Fata lui era luminoasa, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn incredintat de luminarea lui cea sufleteasca si de rasplata dumnezeiasca. Iar cinstitul lui trup a fost pus in locasul in care s-a nevoit. Dupa trei ani de zile insa s-au aflat moastele lui cele sfinte intregi si nestricate. Nici de hainele lui nu se atinsese stricaciunea, ci iesea mireasma buna negraita si multa tamaduire se dadea bolnavilor. Chiar si pana acum curg de la cinstita lui racla, ca dintr-un izvor, tamaduiri tuturor celor ce alearga cu credinta. Caci, precum in viata sa, asa si dupa mutare, el face nenumarate minuni pentru marirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia se cuvine cinstea si multumita in veci. Amin
Sfinții Metodie și Chiril, apostolii slavilor - Icoană sec. XX, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași)
Părinții noștri în rând cu sfinții Chiril și Metodie au fost doi frați care au dus credința ortodoxă popoarelor slave din centrul Europei în secolul al IX-lea. Pregătindu-și propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagolitic pentru a putea traduce Sfânta Scriptură și alte lucrări creștine în ceea ce în prezent se numește slavona veche.
Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit și în prezent în unele limbi slave. Cei doi frați au fost canonizați și li s-a recunoscut rangul de Întocmai cu Apostolii pentru lucrarea lor misionară. Numeroase detalii ale vieții lor au fost însă deformate de legendele care au apărut pe seama lor.
Prăznuirea lor împreună, care este și prăznuirea principală, în Biserica Ortodoxă se face pe 11 mai. Individual, sfinții sunt prăznuiți și la datele lor respective de trecere la Domnul, 14 februarie pentru sfântul Chiril și 6 aprilie pentru sfântul Metodie.
Sfinții Chiril și Metodie, apostolii slavilor (secolul al IX-lea) – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro
Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic într-o familie senatorială. Anii exacți ai nașterii sunt necunoscuți. Constantin, cel mare, se crede că s-a născut în 826, în timp ce Metodie se crede că s-a născut în 827. Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicție cuprindea și slavii din Macedonia.
Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Fiind crescuți într-o zonă bilingvă, cu vorbitori de slavonă și greacă, cei doi frați au ajuns la o cunoaștere aprofundată a ambelor limbi. Ca urmare a poziției familiei lor, cei doi frați au beneficiat de o educație aleasă.
Cei doi frați și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin, responsabil cu comunicațiile poștale și cu relațiile diplomatice ale imperiului.
În 843, el l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo. În Constantinopol, el a fost hirotonit diacon. Deoarece Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică, prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid.
De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului. Curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie.
În 860, Împăratul Mihail al III-lea și Fotie, Patriarhul Constantinopolului, i-au trimis pe cei doi frați la hanul khazarilor într-o expediție misionară menită să zădărnicească planurile hanului de convertire la iudaism. Misiunea a eșuat iar hanul a ales iudaismul pentru poporul său, cu toate că mulți au ales creștinismul. La întoarcerea lor, Constantin a fost numit profesor de filozofie la universitate.
Apoi în 862, cei doi frați au fost invitați de Prințul Rastislav al Moraviei Mari să propovăduiască creștinismul pe meleagurile de sub tutela sa. Această solicitare a fost cauzată de eforturile prinților slavi din Europa Centrală care căutau să-și mențină independența de vecinii germanici. Rastislav căuta misionari creștini care să îi înlocuiască pe cei germani.
Până la urmă această misiune s-a prelungit toată viața celor doi frați, deoarece ei erau adepții ideii prezentării creștinismului în limba celor cărora se propovăduia, așa cum era obiceiul în Răsărit. Pentru a-și îndeplini misiunea, ei au născocit alfabetul glagolitic, un precursor al alfabetului chirilic și au început să traducă Scripturile și literatura creștină în limba slavonă.
Clerul german folosea latina ca limbă liturgică pentru a-și menține influența în Moravia și, astfel, nu au fost deloc încântați de activitatea lui Constantin și Metodie, folosind această deosebire pentru a-i ataca pe cei doi frați.
După ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea, zona în care își desfășurau ei activitatea fiind în jurisdicția Romei. Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea.
După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea. El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma.
El a primit numele de Chiril, nume sub care este cunoscut de obicei. Chiril nu s-a mai întors în Moravia deoarece a murit la scurt timp după acestea. Data morții lui Chiril nu este cunoscută, dar se pare că a avut loc curând după hirotonirea sa, amândouă petrecute probabil în februarie 869, iar decesul său a survenit, cel mai probabil, în 14 februarie.
Episcopul Romei, Papa Adrian al II-lea, a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel.
Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona, unde l-au demis și întemnițat.
După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia.
În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de către germani, în special din cauza folosirii slavonei. Încă o dată Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă.
De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie, și din această poziție el a continuat să i se opună lui Metodie. Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomandat ca succesor al său să fie numit ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd. Cei doi frați sunt prăznuiți în 11 mai.
Lucrările
Frații Chiril și Metodie sunt cunoscuți mai ales pentru dezvoltarea alfabetului glagolitic care a fost folosit ca să ducă cultura și literatura creștină printre slavi în propria lor limbă. Cu unele adăugiri ale ucenicilor lor, acesta a devenit alfabetul chirilic, și este folosit în prezent de majoritatea popoarelor slave.
În orice caz, munca celor doi frați de a traduce Sfintele Scripturi, cultul bisericesc, nomocanonul și alte cărți creștine în slavonă constituie cel mai de seamă exemplu al misionarismului ortodox care a dus creștinismul popoarelor lumii.
Cu toate că la numai câțiva zeci de ani după moartea lui Metodie evenimentele aproape au distrus munca acestora în Moravia, munca lor a devenit piatra de temelie a civilizației slave din Europa de Est și de Sud-Est și a furnizat limba principală a eforturilor misionare din secolele următoare.
În faptul continuării obiceiului Sfinților Apostoli de a propovădui creștinismul în limba tuturor popoarelor stă considerarea Sfinților Chiril și Metodie ca fiind întocmai cu apostolii. În această moștenire își caută originile reînviata Biserică Ortodoxă a Teritoriilor Cehiei (Moravia).
Imnografie
Tropar (Glas 4)
Inspirați de Dumnezeu, Chiril și Metodie, Prin viața voastră ați devenit întocmai cu Apostolii. Fiind voi învățătorii slavilor, Mijlociți în fața Stăpânului a toate Ca să întărească toate popoarele ortodoxe în Dreapta Credință, Și să dea lumii pace Și mare milă sufletelor noastre.
Condac – Glas 3
Să ne rugăm celor doi preoți ai lui Dumnezeu care ne-au adus lumina, Şi care au turnat asupra noastră înțelepciunea lui Dumnezeu traducând Sfânta Scriptură. Pentru că mulțime de învățătură aduce această muncă, Chiril și Metodie, Vă lăudăm pe voi care acum sunteți în fața celui Prea Înalt, Mijlocind cu fervoare pentru mântuirea sufletelor noastre.
Sfinții Metodie și Chiril au tălmăcit din limba grecească în cea slavonă toate cărțile trebuincioase spre rânduiala bisericească, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia și celelalte. Și au început a săvârși în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie și toată cântarea bisericească.
Pe vremea împăraților grecești luptători împotriva icoanelor, Leon Armeanul și Mihail Travlul, care s-a numit și Valvos, și apoi pe vremea lui Teofil, fiul lui Mihail, a fost în cetatea Tesalonicului un bărbat de bun neam și bogat, cu numele Leon, cu dregătoria ostaș și cu boieria sutaș, având o soție cu numele Maria. Acela a născut pe acești doi luminători ai lumii și luminători ai țărilor slavonești, pe Metodie și Constantin, care, mai pe urmă, s-a numit în sfânta schimă Chiril. Deci mai întâi Metodie, ca cel ce era mai în vârstă, a slujit în cetele ostășești și, fiind cunoscut împăratului, a foșt pus voievod și trimis în părțile ce se mărgineau cu slavonii.
Aceasta s-a făcut după rânduiala lui Dumnezeu, ca să învețe limba slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă învățător duhovnicesc și păstor în vremea sa. Și petrecând în rânduiala de voievod ca la zece ani, văzând pe de o parte deșertăciunea gâlcevilor vieții, iar pe de alta, supărându-se de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil, luptătorul de icoane, asupra celor dreptcredincioși, a lăsat slujba de voievod și toate cele frumoase ale acestei lumi și, ducându-se în muntele Olimpului, s-a tuns în rânduiala monahicească și slujea împăratului ceresc cu chipul îngeresc, luptându-se cu vrăjmașii cei nevăzuți ai duhurilor răutății.
Iar Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din scutece ceva minunat în sine, deoarece după naștere, atunci când mama sa l-a dat la doică, ca aceea să-l hrănească cu sânul ei, el n-a voit deloc să sugă lapte străin, decât numai al mamei sale; și părinții lui se minunau de aceasta. Iar când pruncul a fost de șapte ani și a început a învăța carte, a avut un vis minunat, pe care l-a spus tatălui și mamei sale, zicând: „Un voievod a adunat toate fecioarele din cetatea noastră și a zis către mine: «Alegeți ție dintr-acestea, pe care vei voi întru însoțire, ca să-ți fie ajutătoare în toate zilele vieții tale». Iar eu, căutând, mi-am ales pe una mai bine împodobită decât toate, cu fața luminoasă și cu toate podoabele cele de mult preț înfrumusețată, al cărei nume era Sofia”.
Iar părinții lui, socotind vedenia aceea și înțelegând că fecioara Sofia este înțelepciunea lui Dumnezeu, care avea să se dea pruncului de la Dumnezeu, s-au bucurat cu duhul și-l învățau totdeauna cu stăruință nu numai citirea cărților, ci și obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povățuindu-l la înțelepciunea cea duhovnicească și spunându-i cuvintele lui Solomon: „Fiule, cinstește pe Domnul și te vei întări; păzește poruncile Lui și vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu scrie-le pe tăblițele inimii tale și numește înțelepciunea sora ta; iar înțelegerea să ți-o faci cunoscută, căci aceasta este mai frumoasă decât soarele și decât întocmirea luminii tuturor stelelor”.
Și învățând pruncul carte, sporea cu ținerea de minte și cu înțelegerea, mai mult decât toți vârstnicii săi, și avea dragoste mare către Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ale cărui cărți le citea totdeauna și multe dintre cuvintele și tâlcuirile lui le învăța pe de rost. Și închipuind o cruce pe un perete, a scris și aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: „O, arhiereule al lui Hristos, Grigorie Cuvân- tătorule de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viața te-ai arătat ca un înger; căci cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca serafimii; iar învățăturile tale cele dreptcredincioase au luminat toată lumea. Deci, te rog, primește-mă și pe mine, care cad la Tine cu credință și cu dragoste; fii mie părinte, învățător și luminător”.
Într-acea vreme, murind împăratul Teofil, a urmat la împărăție după el, Mihail, fiul său, cu maica sa cea binecredincioasă, împărăteasa Teodora. Iar pe lângă Mihail, fiind încă prunc, erau puși trei boieri mari: Manoil, păzitorul palatului, Teoctist patriciul și Dromi logofătul. Acest logofăt cunoștea pe părinții lui Metodie și ai lui Constantin și, auzind de istețimea minții copilului Constantin, a trimis după el ca să învețe împreună cu tânărul împărat Mihail,’care învăța carte, ca, privind împăratul la istețimea minții lui Constantin, să se sârguiască singur a învăța degrabă. Iar pruncul s-a bucurat de aceasta foarte, și pe cale se ruga lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Solomon, zicând: „Dumnezeul părinților și Doamne al milei, Care ai făcut pe om, dă-mi înțelepciunea care șade pe scaunele Tale și nu mă lepăda pe mine de la slugile Tale, căci eu sunt sluga Ta și fiul slujnicei Tale; fă-mi să cunosc ce este plăcut Ție și să slujesc Ție, Domnului Dumnezeului meu, în toate zilele vieții mele”.
Și, ducându-l în Constantinopol și fiind dat dascălilor împărătești, degrabă a învățat înțelepciunea cea din afară: gramatica, facerea de stihuri a lui Homer, retorica, filosofía, aritmetica, astronomia, muzica și toate meșteșugurile elinești, încât era de mirare dascălilor săi pentru atâta istețime a minții sale. Și s-a numit mai pe urmă filosof, deoarece sporise în înțelepciune mai mult decât alții. El nu era înțelept numai în limba elinească, ci și în alte limbi, pentru că învățase bine scriptura latinească și vorbirea siriană și se deprinsese și cu alte limbi străine. Și îl iubea foarte logofătul, întâi pentru înțelepciune; iar al doilea pentru întreaga înțelepciune și pentru obiceiurile cele îmbunătățite, de care era plin pruncul, cel ce venise acum în vârstă desăvârșită; pentru că darul lui Dumnezeu locuia în inima lui cea curată, povățuindu-l la tot lucrul bun.
Iar stăpânul său, logofătul, văzând acest lucru într-însul, îl cinstea foarte mult și pentru aceasta, Constantin era cel dintâi păzitor de casă în curtea logofătului, având stăpânire peste toți, și umbla cu îndrăzneală și fără opreală în împărăteștile palate, oricând ar fi voit. Această stăpânire i se dăduse, fiindcă era iubit și de împărat.
La acel logofăt era o fecioară frumoasă, fiică duhovnicească primită de el din scăldătoarea Sfântului Botez. Acea fecioară era de neam mare și părinții săi i-o dăduseră întru a sa purtare de grijă. Deci logofătul voia s-o însoțească cu Constantin și pentru aceasta se ostenea în tot chipul, îndemnând la căsătorie pe Constantin cu multe cuvinte și făgăduindu-i împreună cu bogăția și cinstea de mare boierie de la împăratul.
Iar fericitul Constantin, fugind de lume și de toate cele din lume, s-a dus în taină la gura Boazului și acolo intrând într-o mănăstire, a luat pe sine chipul monahicesc. Deci a fost pentru dânsul mare cercetare, nu numai de la logofăt, dar și de la împărat, și abia după șase luni l-au aflat pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în chipul monahicesc. Deci, luându-l cu sila din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să nu fie făclia sub obroc, ci în sfeșnic, și l-au silit să ia treapta preoțească în zilele preasfințitului patriarh Metodie, când încetase eresul luptei împotriva icoanelor. Apoi a pus pe Constantin ca bibliotecar în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofii și dascăl de filosofie. Iar după puțină vreme, agarenii ce stăpâneau Siria – care pe vremea împăratului Teofil, cu îngăduința lui Dumnezeu, au biruit puterea oștirii grecești, stricând preafrumoasa cetate Amoreea, precum se pomenește despre aceasta în ziua a șasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinților 42 mucenici din Amoreea aceia mândrindu-se de puterea lor și batjocorind pe creștini, au trimis la Constantinopol o hulă asupra Preasfintei Treimi, zicând: „Cum voi, creștinii, zicând că este Unul Dumnezeu, îl despărțiți pe Acela în trei, mărturisind pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul? Dacă puteți să ne arătați această închipuire, apoi să trimiteți la noi astfel de oameni care ar putea să vorbească cu noi pentru credința voastră și să ne dovedească în cuvinte”.
Iar împăratul, sfătuindu-se cu preasfințitul patriarh, a trimis la saracini pe Constantin filosoful, dându-i doi asincriți (dregători) înțelepți. Și s-a dus fericitul acolo, râvnind apostolește după Hristos și dorind să pătimească pentru Dânsul. Deci, ajungând în cetatea stăpânitorului saracinilor, care se numea Samara, aproape de râul Eufratului, în care locuia stăpânitorul Amirmumi, a aflat acolo și creștini, care petreceau între saracini. Și erau zugrăvite pe ușile lor, pe dinafară, chipuri diavolești, din porunca stăpânirii saracinilor; pentru că aceia, îngrețoșându-se de creștini ca de niște vrăjmași și avându-i de ocară și de batjocură, au poruncit să fie închipuit un diavol pe ușile fiecărui creștin. Deci au zis saracinii către Constantin, filosoful creștinesc: „Filosofule, oare poți să cunoști ce semn este acesta?” Iar el le-a răspuns: „Văd însemnate chipuri de diavoli și mi se pare că înăuntru viețuiesc creștini, iar diavolii, neputând să viețuiască înăuntru cu creștinii, fug de dânșii și petrec afară. Iar unde nu sunt pe dinafară aceste chipuri diavolești, acolo este dovedit lucru că dracii viețuiesc înăuntru cu oamenii cei uniți cu dânșii”.
Și fiind Constantin la masă în palatele domnești, înțelepții saracinilor au zis către dânsul: „Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că proorocul Mahomed ne-a adus bună învățătură de la Dumnezeu și a întors pe mulți oameni, încât toți ne ținem tare de legea lui, necălcând nimic. Iar voi, creștinii, ținând legea lui Hristos, unul crede așa, altul altfel, și fiecare face precum îi place; pentru că sunt atât de mulți între voi care nu glăsuiți împreună și vă deosebiți cu credința și cu viața, încât fiecare crede și învață într-alt chip și își rânduiește viața într-altfel, precum sunt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deși toți se cheamă creștini”.
Fericitul Constantin răspunse: „Două lucruri mi-ați pus înainte: despre credința creștinească în Dumnezeu și despre legea lui Hristos care se împlinește prin lucruri, și cum că cei ce se numesc creștini nu cred și petrec la fel. Deci, vă răspund mai întâi despre credință.
Dumnezeul nostru este ca noianul mării, lărgime și adâncime nemăsurată; pentru că este neajuns de mintea omenească și negrăit prin cuvintele omenești, precum a zis de Dânsul Sfântul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune… De unde și Sfântul Apostol Pavel, învățătorul nostru, a strigat: O, adâncul bogăției, al înțelepciunii și al cunoștinței lui Dumnezeu! Cât sunt de negrăite judecățile Lui și nenumărate căile Lui!
Deci într-acel noian intră mulți din cei care se sârguiesc a căuta pe Dumnezeu. Și cei ce sunt puternici la minte și au câștigat ajutor pe însuși Dumnezeu, aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu și află bogăția cunoștinței și a mântuirii. Iar cei ce sunt slabi la minte și s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblând după singură părerea lor, aceia, ca în niște corăbii putrede pornind la înotare, se ispitesc ca să înoate pe acel noian și, neputând, unii se îneacă, căzând în eresuri și rătăciri, iar alții abia răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire și de îndoire. De aceea, mulți dintre creștini – precum ziceți – se deosebesc cu credința. Deci, astfel am zis pentru credință.
Iar despre fapte, vă adeveresc așa: Legea lui Hristos nu este alta, fără numai aceeași pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai, adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrâna, a nu pofti și celelalte, pentru că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc. Deci, suindu-ne pe noi spre desăvârșire, ne-a dat sfat de viată curată, fără de însurare, păzirea fecioriei și alte lucruri alese spre plăcerea lui Dumnezeu cea mai bună, care sunt ducătoare la viată prin calea cea strâmtă și cu scârbe. însă nu ne silește la aceasta – să nu fie aceea! -; pentru că Dumnezeu a zidit pe om între cer și pământ, între îngeri și dobitoace; deci, l-a despărțit cu cunoștința și cu cugetul de animale, iar cu mânia și cu pofta l-a despărțit de îngeri și i-a dat voie liberă, căci orice voiește, face; și de care se apropie, cu aceea se și unește. Astfel ori se împărtășește cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învață înțelegerea lui cea luminată, sau se face părtaș cu dobitoacele cele fără de minte, slujind fără înfrânare poftelor trupești. Și de vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine stăpânitor, de aceea voiește ca noi să ne mântuim prin voia noastră, iar nu cu silă; deci, zice: Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie.
Așadar, creștinii care cred în Dumnezeu, unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, viețuind cu înțelepciune în cinstită însoțire, călătoresc spre El cu înțelegere; iar alții, sârguindu-se a fi mai fierbinți către El și mai desăvârșiți robi al Lui, se ating și de viețuirea cea mai înaltă de fire, asemenea cu a îngerilor, și petrec cale strâmtă. Pentru aceea unii dintre creștini se deosebesc cu viața.
Iar credința și legea voastră nu are nici un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pârâu mic, pe care fiecare, și mare și mic, poate să-l pășească fără de osteneală mare. Pentru că în legea și credința voastră nu este un lucru dumnezeiesc și insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri omenești și socoteală trupească, pe care puteți cu înlesnire să le faceți. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vouă vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mânie și de la poftele cele fără de rânduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toți cu un gând vă țineți de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre. Dar Mântuitorul nostru Hristos n-a făcut așa, pentru că, singur fiind preacurat și izvor a toată curăția, voiește ca și robii Lui să viețuiască curat, ferindu-se de toate poftele, și să se apropie cu curăție de Cel curat, căci în împărăția Lui nu va intra nici un lucru necurat”.
Iarăși au zis înțelepții saracinilor: „Cum voi, creștinii, Îl despărțiți pe Dumnezeu în trei și ziceți Tată, Fiu și Duh? Dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi dați-i Lui femeie, ca să se rodească din El mulți dumnezei”.
Răspuns-a filosoful creștinesc: „Nu huliți Treimea cea dumnezeiască, pe Care ne-am învățat a o mărturisi de la Sfinții Prooroci cei de demult, de care nici voi nu vă lepădați, fiindcă țineți împreună cu ei tăierea împrejur. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt trei ipostasuri, iar ființa este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este zidit de Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sunt în el: rotunjimea, raza și căldura; tot astfel sunt și în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Rotunjimea soarelui este închipuirea lui Dumnezeu-Tatăl, căci precum rotunjimea nu are sfârșit, nici început, tot așa și Dumnezeu este fără de început și fără de sfârșit; și, precum din rotunjimea soarelui ies razele și căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl se naște Fiul și iese Sfântul Duh. Raza care iese din soare și luminează toată partea cea de sub cer este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl și arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeași rotunjime împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, Care din Același Tată împreună cu Fiul, are ieșirea mai înainte de veci; deși se trimite vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinților Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuiește din trei lucruri: din rotunjime, din rază și din căldură, nu se desparte în trei sori, deși fiecare lucru își are osebirea sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui și alta căldura, însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot așa și Sfânta Treime, deși are trei fețe: a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.
Căci și strămoșul Avraam – a cărui tăiere împrejur o păziți – când i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceți aminte de Scriptura care povestește aceasta, I s-a arătat în trei fețe. Și, privind Avraam cu ochii, a văzut trei bărbați stând lângă el, și s-a închinat până la pământ și a zis: Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată, socotiți, el vedea trei bărbați și vorbea Unuia singur, zicând: Doamne, de am aflat dar înaintea feței Tale…, pentru că a cunoscut acel sfânt strămoș, că Dumnezeu este Unul în trei fețe”.
Deci, înțelepții saracinilor tăceau neștiind ce să răspundă împotriva acestora. Apoi au zis: „Cum ziceți voi, creștinii, că Dumnezeu S-a născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pântece femeiesc?” Răspuns-a filosoful: „Nu dintr-o femeie obișnuită, ci dintr-o fecioară nemăritată și preacurată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfântului Duh, Care, în preacuratul și preasfântul pântece fecioresc, a țesut trupul lui Hristos-Dumnezeu și mai presus de fire a înființat întruparea și nașterea Cuvântului Tatălui. Căci, Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfânt, precum mai înainte de naștere a fost fecioară, tot astfel și în naștere și după naștere a rămas fecioară curată, așa voind Dumnezeu, la a Cărui voie se supune toată firea cea zidită; pentru că unde voiește Dumnezeu, acolo se biruieșle rânduiala firii. Iar cum că Hristos S-a născut din Curata Fecioară, prin Duhul Sfânt, mărturisește și proorocul Mahomed, scriind astfel: «S-a trimis Duhul Sfânt la Fecioara cea curată ca, împreună glăsuindu-se cu El, să nască Fiu»”.
Iarăși au zis saracinii: „Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu”. Răspuns-a fericitul: „Dacă Hristos ar fi fost un om de rând, iar nu Dumnezeu, apoi ce trebuință era ca Duhul Sfânt să lucreze zămislirea unui om obișnuit în pântecele curat al Fecioarei? Pentru că omul cel de rând se naște din femeie măritată, iar nu din fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămislește după fire din bărbat, iar nu din venirea și lucrarea cea osebită a Sfântului Duh”.
Saracinii au zis: „Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru ce nu faceți precum vă poruncește Acela? Căci vă poruncește vouă să vă rugați pentru vrăjmași, să faceți bine celor ce vă urăsc și vă prigonesc pe voi, să întoarceți fața celor ce vă bat. Iar voi nu faceți așa, ci faceți cele potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuțiți armele și îi ucideți în război”.
Fericitul Constantin a zis: „Dacă în vreo lege vor fi scrise două porunci și se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvârșit numai o poruncă? Sau cel ce le împlinește pe amândouă?” Răspuns-au saracinii: „Este mai bun acela care împlinește amândouă poruncile”. Zis-a filosoful: „Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm și să facem bine celor ce ne fac strâmbătate, Acela a zis și aceasta: Nimeni nu poate să arate în viață o mai mare dragoste, decât acela ce-și pune sufletul pentru prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac nouă deosebi; iar în cele de obște ne apărăm unul pe altul, punându-ne sufletele noastre, ca nu cumva voi, supunând pe frații noștri, să robiți împreună cu trupurile și sufletele lor, silindu-i la fapte rele și potrivnice lui Dumnezeu”.
Saracinii iarăși au zis: „Hristos al vostru a dat dajdie pentru Sine și pentru alții; iar voi, pentru ce nu faceți acest lucru și nu voiți să dați dajdie? Dacă vă apărați unul pe altul, apoi să dați dajdie pentru frații voștri neamului nostru ismailitean, cel atât de mare și tare”. Grăit-a filosoful: „Dacă cineva umblă în urma învățătorului său și voiește a umbla; iar altcineva, întâmpinându-l, îl întoarce, nelăsându-l să meargă după învățător, ci îi poruncește să meargă aiurea, oare acela este prietenul sau vrăjmașul lui?” Ei au răspuns: „Este vrăjmaș”. Zis-a filosoful: „Hristos, când a dat dajdie, care împărăție era într-acea vreme, ismailitenească sau romană?” Iar ei au zis: „Romană”. Zis-a filosoful: „Deci noi, urmând învățătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie împăratului Celui ce șade în Roma cea nouă și stăpânește pe Roma cea veche, iar voi, căutând de la noi dajdie, ne abateți pe noi de la urmarea lui Hristos și vă faceți nouă vrăjmași”.
Niște întrebări și răspunsuri ca acestea și altele mai multe i s-au pus lui Constantin mai multe zile, în vorbele cele cu înțelepții saraci- nilor, dar a rămas nebiruit filosoful creștin, ajutându-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas rușinați de dânsul în toate cuvintele împotrivă și în socotelile lor. După aceea, neputând să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat lui în taină să bea otravă de moarte. Iar Domnul, Cel ce a zis: Dacă veți bea ceva de moarte, nu vă va vătăma.Acela a păzit pe robul Său întreg și nevătămat și l-a întors sănătos, eliberându-l cu cinste și cu daruri de la boierul saracinilor.
Iar după ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a luat laudă de la împărat și de la sfințitul patriarh pentru osteneala sa cea plăcută lui Dumnezeu, și s-a așezat la un loc liniștit, luând aminte de mântuirea sa și având hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre Care nădăjduia. Iar cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei iubitori de Hristos, din acele mâncări el nu lăsa nimic pe a doua zi, ci, după obișnuita gustare a hranei, le împărțea pe toate săracilor; pentru că nădăjduia spre Dumnezeu, Cel ce Se îngrijește de toți în toate zilele și Care deschide cu bunăvoință mâna Sa și satură pe tot cel viu.
Iar odată, sosind vremea unui praznic oarecare, slujitorul lui se mâhnea că nu avea nimic la acea cinstită zi. Atunci fericitul Constantin a zis către dânsul: „Cel ce a hrănit mai mulți ani în pustie oarecând pe israeliteni, oare Acela nu poate să ne hrănească și pe noi în această zi? Ci, ducându-te, cheamă fără de îndoială la noi la masă măcar cinci săraci, și să așteptăm mila lui Dumnezeu, că nu ne va lăsa pe noi”. Și sosind ceasul prânzului, a adus la dânsul un om oarecare zece galbeni și o sarcină cu tot felul de mâncări. Iar el, primind acelea, a dat laudă lui Dumnezeu, purtătorul său de grijă. După aceea s-a dus în Olimp, la Metodie, fratele său cel mare, și a început a viețui împreună cu dânsul în nevoințele monahicești, petrecând în pustnicie și îndeletnicindu-se totdeauna în rugăciuni și cu citirea cărților.
În vremea aceea au venit la împăratul Mihail soli de la cozari, zicând: „Noi de la început știm pe un Dumnezeu, Care este peste toate și Aceluia ne rugăm, închinându-ne la răsărit; însă ținem oarecare obiceiuri de rușine, fiindcă evreii ne îndeamnă să luăm credința lor și mulți din noi au trecut la credința evreiască”. Asemenea și saracinii ne pleacă la credința lor, zicând: „Credința noastră este mai bună decât a tuturor neamurilor”. Pentru aceea, noi căutăm sfatul cel de folos nouă de la voi, cu care ținem vechiul prieteșug cu dragoste, și cerem să trimiteți la noi vreun bărbat cărturar, care să poată a se întreba cu evreii și cu saracinii și, de-i va birui, apoi vom primi credința voastră.
Atunci împăratul Mihail cu preasfințitul patriarh Ignatie, următorul Sfântului Metodie, făcând cercare pentru filosoful Constantin, l-au chemat de la muntele Olimpului și doreau să se ducă la cozari spre propovăduirea lui Hristos. Iar el, care dorea chiar și a muri pentru Hristos, a voit cu osârdie calea aceea și a rugat pe fratele său, pe fericitul Metodie, ca pe cel ce știa parte din limba slavonească, să meargă împreună cu dânsul la ascultarea apostolească, ca să lumineze pe cei necredincioși cu lumina sfintei credințe. Deci Metodie nu s-a lepădat a merge cu dânsul pentru Hristos și s-au apucat amândoi de călătorie, ca unul prin binecuvântatele cuvinte, iar celălalt, cu rugăciunea cea primită de Dumnezeu, să poată mântui sufletele cele pierdute, ajutându-le lor dumnezeiescul dar. Și ajungând la cetatea Hersonului, care se mărginește cu cozarii, au zăbovit acolo multă vreme, până ce au învățat bine limba cozăcească, căci cozarii vorbeau cu limba slavonească. Tot acolo s-au deprins și cu limba evreiască, și au adus la Sfânta Credință și la Botez pe un samarinean cu fiul lui.
Și auzind de moaștele Sfântului sfințit Mucenic Clement, papă al Romei, cum că zac în mare, a îndemnat pe episcopul Hersonului spre căutarea acelor cinstite moaște, pentru care se povestește astfel: Când Sfântul Clement a fost surghiunit de la Roma la Herson, mult popor a întors acolo la Hristos; dar ighemonul Avfidian l-a înecat în mare, din porunca cezarului Traian, legându-i de grumaz o ancoră de fier, ca să nu poată afla creștinii trupul lui. Iar credincioșii stăteau pe mal, tânguindu-se și privind la înecarea sfântului. După aceasta, doi ucenici ai lui mai credincioși, Cornelie și Fiv, au grăit către creștini: „Să ne rugăm toți cu un suflet ca Domnul să ne arate cinstitul trup al mucenicului”.
Și rugându-se către Dumnezeu poporul creștinesc, s-a depărtat marea în sânurile sale ca la trei stadii, iar poporul mergând pe uscat precum oarecând israelitenii la Marea Roșie, a aflat o cămară de marmură în chip de biserică făcută de Dumnezeu, și acolo zăcea trupul sfântului, iar ancora cu care fusese înecat zăcea aproape de dânsul. Deci, voind credincioșii să ia de acolo acel cinstit trup, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, cei pomeniți mai înainte, ca să lase să stea acolo trupul sfântului, deoarece în tot anul la pomenirea lui se va depărta tot așa marea până la șapte zile, dând cale celor ce vor voi să meargă la închinăciune. Și s-a făcut așa vreme de șapte sute de ani, de la împărăția lui Traian până la împărăția lui Nichifor împăratul grecesc. Apoi, pentru păcatele omenești, marea a încetat de a se trage în lături în vremea împărăției lui Nichifor. Și din această pricină era mâhnire între creștini.
Și trecând după aceea mai mult de cincizeci de ani, fericiții frați Constantin și cu Metodie s-au dus la Herson și s-au sârguit pentru aflarea cinstitelor moaște ale Sfântului Clement, îndemnând spre aceasta și pe fericitul Gheorghe, episcopul Hersonului, care s-a dus mai întâi la Constantinopol, la împărat și la patriarh, înștiințându-i de aceasta și, primind sfat de la dânșii, a luat de acolo tot clerul bisericii Sfânta Sofia. Apoi, ducându-se la Herson, a mers la marginea mării cu acești fericiți învățători, Metodie și Constantin, și cu tot poporul, cu psalmi și cu cântări, voind să-și câștige dorința. Dar nu s-a desfăcut apa. Iar după apusul soarelui, a intrat într-o corabie și la miezul nopții a strălucit o lumină din mare și s-a arătat deasupra apei mai întâi capul, iar după aceea toate moaștele Sfântului Clement; și, luându-le, le-au pus în corabie și, ducându-le în cetate cu cinste, le-au pus în biserica Sfinților Apostoli. Iar fericiții Constantin și Metodie, luând o părticică oarecare, au purtat-o la dânșii totdeauna, până ce au dus-o la Roma.
După aceasta s-au dus la cozari și au fost primiți cu cinste de Cagan, boierul cozarilor, căci aveau și scrisoare către Cagan de la împăratul grecilor. Și multă întrebare a avut acolo fericitul Constantin cu iudeii și cu saracinii; căci dânsul avea mai multă învățătură decât Metodie, care nu-și petrecuse anii tinereților în învățătură, ci s-a îndeletnicit mai mult cu puterea de voievod pe care o avea și cu lucrurile poporului, decât cu citirea cărților. Iar Constantin s-a ocupat din tinerețe cu învățătura și cu încercarea înțelepciunii, fiind foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, puternic în cuvinte și gata să dea răspuns la orice întrebare.
Deci, Constantin pentru toate se întreba cu necredincioșii, iar Metodie ajuta lui Constantin cu rugăciunea sa cea plăcută lui Dumnezeu. Și unul din cozari a zis către dânsul: „Voi, grecii, aveți obicei rău, pentru că puneți la voi pe un împărat în locul altuia dintr-alt neam, iar nu din neam împărătesc, precum acum ați pus împărat, după Nichifor, pe Mihail Curopalatul, care a fost unul din boieri. Apoi, lepădându-l pe acela, ați pus pe Leon Armeanul, care a fost din neam prost. Și, ucigându-l și pe acela, ați pus pe Mihail Travlul, care era de neam din Amoreea. Pe când la noi nu este așa, deoarece avem ai noștri cagani (împărați), din casa și din neamul caganilor, și nu împărățește cineva într-alt chip, de nu va fi din seminția împărătească”. Iar fericitul Constantin a răspuns la aceasta cu cuvinte scurte: „Rău a făcut oare Dumnezeu când a lepădat pe neplăcutul Lui împărat, Saul, iar pe David, bărbatul cel după inima Sa, l-a adus de la turmele dobitoacelor?” Auzind acestea cozarul, a tăcut.
După aceea a zis iarăși cozarul: „Voi țineți cărțile în mâini, spuneți pilde dintr-însele; iar noi nu facem așa, ci grăim din gurile noastre toată înțelepciunea, nemândrindu-ne în scripturi precum vă mândriți voi; căci avem înăuntru înțelepciunea, ca și cum ar fi înghițită în noi”. Grăit-a Constantin: „De ai întâmpina vreun om gol, care ar zice: «Am multe haine, aur și averi!», oare l-ai crede, văzându-l gol și neavând nimic în mâini?” Cozarul răspunse: „Ba nu, că dacă ar fi avut ceva n-ar fi umblat gol”. Grăit-a Constantin: „Dacă tu ai înghițit toată înțelepciunea, precum te lauzi, atunci spune-mi câte neamuri au trecut de la Adam și de la Moise și care neam și în care parte a pământului și-au avut stăpânirea lor”. Și cozarul, neputând să răspundă la această întrebare, a tăcut.
Iar Constantin a spus mai departe: „Deci, prietene, nici eu nu te cred că ai fi înghițit toată înțelepciunea și ai fi înțelept fără de cărți!” Și când erau la masă la cagan, luând caganul un pahar, a zis: „Să bem în numele unui Dumnezeu, Care a făcut toată făptura”. Iar Constantin, filosoful cel creștin, luând un pahar, a zis: „Voi bea în numele Unui Dumnezeu și al Cuvântului Lui, prin Care cerurile s-au întărit, și al Duhului cel de viață făcător, prin care se ține împreună toată puterea făpturii celei zidite”. Zis-a Cagan: „De asemenea ținem pentru Dumnezeul Cel ce a zidit toată făptura; decât numai întru aceasta ne deosebim, că voi slăviți Treimea, iar noi slăvim pe Unul Dumnezeu, precum învață și cărțile evreiești”. Grăit-a filosoful: „Dacă vă învățați din cărțile evreiești a cunoaște pe Unul Dumnezeu, apoi din aceleași cărți o să cunoașteți și pe Sfânta Treime, deoarece cărțile evreiești propovăduiesc în proorocii pe Cuvântul și pe Duhul, precum zice proorocul și împăratul David: Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.
Iată, aici se văd limpede trei într-o Unime: Domnul și Cuvântul Lui și Duhul. Domnul este Dumnezeu-Tatăl, Cuvântul este Dumnezeu-Fiul, iar Duhul gurii Domnului este Dumnezeu-Duhul Sfânt; însă, precum nu sunt trei Domni, ci Unul Domnul împreună cu Cuvântul și cu Duhul Său, tot așa nu sunt trei Dumnezei într-o dumnezeire, ci Unul Dumnezeu este cinstit. Deci, socotește și de aici, dacă cineva, făcându-ți ție cinste, nu ți-ar cinsti cuvântul tău și duhul gurii tale, ci le-ar avea pe acelea în trecere cu vederea fără de cinste; iar altul pe toate aceste trei, adică pe tine, pe cuvântul tău și pe duhul gurii tale, le-ar avea într-o cinste, apoi care dintre ei ar fi adevărat cinstitor al feței tale cele împărătești?” Iar el a răspuns: „Cel ce are toate aceste trei întocmai întru cinste”.
Filosoful a răspuns: „Deci și noi, cei ce cinstim pe Sfânta Treime – pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh -, suntem mai adevărați și mai buni cinstitori de Dumnezeu decât voi. La aceasta ne-am învățat din cărțile proorocești, căci și Sfântul Prooroc Isaia aduce înlăuntru pe Dumnezeu-Fiul, zicând: Ascultă-mă pe mine, Iacove și Israele, pe care eu te chem; eu sunt cel dintâi și eu sunt în veci. Și acum Domnul m-a trimis pe mine și Duhul Lui. Acest cuvânt al Sfintei Scripturi l-au arătat luminat părinții noștri cei de demult. Căci cine este Cel trimis, dacă nu Fiul? Și de la cine este trimis, dacă nu de la Tatăl și de la Sfântul Duh al Tatălui?”
Deci printre cei ce stăteau înaintea lui Cagan, erau o mulțime de iudei; aceia au zis către fericitul Constantin: „Filosof al creștinilor, spune nouă, cum poate parte femeiască să încapă în pântece pe Dumnezeu, spre Care nu este cu putință nici a căuta, necum să-L nască pe El?” Filosoful, arătând cu degetul spre Cagan și spre sfetnicul lui dintâi, a grăit: „Dacă cineva ar fi zis, că acest întâi sfetnic nu poate să primească în casa sa pe Cagan și să-l ospăteze, iar cel mai de pe urmă rob al lui poate să-l primească și să-l ospăteze, cum să-l numesc pe acela ce a grăit așa, nebun sau cuminte?” Iar iudeii au zis: „Foarte nebun este unul ca acela”.
Filosoful i-a întrebat iarăși pe ei: „Ce este mai cinstit sub cer dintre toate făpturile cele văzute?” Zis-au iudeii: „Omul este cel mai cinstit decât toată zidirea văzută, de vreme ce are suflet înțelegător și este zidit după chipul lui Dumnezeu”. Atunci filosoful a zis: „Apoi neînțelegători sunt aceia care grăiesc că este lucru cu neputință ca în pântecele firii omenești să încapă Dumnezeu, pe care în rugul lui Moise îl știu încăput. Oare rugul, fiind făptură neînsuflețită și nesimțitoare, este mai cinstit decât făptura cea simțitoare și înțelegătoare, care este cinstită cu suflet după asemănarea lui Dumnezeu? Dumnezeu încăpea în vifor, în nor, în fum și în foc, când Se arăta lui Iov, lui Moise și lui Ilie; și ce lucru de mirare este că în făptura cea mai cinstită și însuflețită a încăput Hristos, vrând să se arate pe pământ, să petreacă cu oamenii și să-i tămăduiască de rănile morții, care s-au pricinuit neamului omenesc prin păcatul lui Adam? Căci pentru o zidire mai cinstită ca aceasta a neamului omenesc, care căzuse în stricăciunea păcatului și a morții, de la cine putea să se dea tămăduire și înnoire, dacă nu de la însuși Făcătorul? Răspundeți-mi mie, au nu a zis David mai înainte: Trimis-a Cuvântul Său și i-a vindecat pe eil Căci Cuvântul Tatălui, adică Fiul, venind, a vindecat firea omenească. Și cum acest Cuvânt al Tatălui ar fi putut să vindece pe om, dacă nu s-ar fi lipit ca un plasture de om, prin unirea cea cu întruparea Lui? Au doară vreun doctor, vrând să tămăduiască vreun om rănit, lipește plasturele de lemn sau de piatră, iar nu de omul cel bolnav?
Deci și Dumnezeu a lipit pe Cuvântul Său Cel Unul Născut, nu de lemn – deși în rugul cel dintre copaci a fost văzut nears -, nici de piatră – deși în munții cei de piatră ai Sinaiului și în Horeb a fost văzut de Moise și Ilie ci l-a lipit ca pe un plasture tămăduitor de omul cel cuprins de durerea păcatului celui de moarte și l-a împreunat tare, binevoind a Se sălășlui prin lucrarea Duhului Său cel Sfânt în pântecele cel curat și fecioresc, iar nu în cel de femeie oarecare a se întrupa și a se naște dintr-însa. După cum a zis mai înainte Isaia: Iată, fecioara va zămisli în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește cu noi este Dumnezeu, lată proorocul zice lămurit că Dumnezeu-Fiul este născut pe pământ din Fecioară curată și nenuntită.
Iar cum că era de trebuință ca Dumnezeu să Se sălășluiască în ea, pentru mântuirea noastră, aduceți-vă aminte că Ahila, rabinul vostru, zice că este scris în cărțile voastre, că Moise, în muntele cel pietros și în glasul trâmbiței întinzându-și mâinile, a zis în rugăciunea sa către Dumnezeu: «Nu te mai arăta nouă de acum, Doamne îndurate, ci sălășluiește-Te în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre». Deci, dacă Moise ruga pe Dumnezeu, ca să se sălășluiască în pântecele noastre, apoi pentru ce voi vă împotriviți nouă, celor ce mărturisim aceasta? Căci Dumnezeu S-a sălășluit în pântece femeiesc și s-a născut nu din femeie simplă, ci dintr-o Fecioară curată, fără de prihană și neispitită de nuntă. Și se sălășluiește în pântecele noastre, când noi, creștinii, ne împărtășim cu Hristos, întru jertfa cea de Taină. Deci, acum s-a împlinit acea rugăciune de demult a lui Moise, care este scrisă în cărțile voastre; și, după mărturia rabinului vostru, Ahila, Dumnezeu s-a sălășluit în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre”.
Și sfârșindu-se prânzul, toți s-au risipit, hotărând ziua în care iarăși aveau să vorbească despre toate acestea. Și sosind ziua aceea, s-au adunat, iar Cagan a șezut la locul său și a poruncit lui Constantin și lui Metodie, dascălii cei creștini, să șadă; și au zis către dânșii iudeii: „Spuneți-ne nouă, care lege a dat-o Dumnezeu mai întâi: legea lui Moise sau legea pe care o țineți voi, creștinii?”
Iar fericitul Constantin filosoful a zis împotriva răspunsului lor: „Oare pentru aceea ați întrebat despre lege, care este mai întâi, ca să puteți zice, că cea dintâi este mai bună?” Iudeii au răspuns: „Cu adevărat pentru aceea, căci în tot chipul se cade, ca să ne supunem legii celei dintâi, de vreme ce legea dintâi va să fie mai mare și mai bună”. Zis-a filosoful: „Dacă voiți să țineți legea cea dintâi, apoi abăteți-vă de la deșarta tăiere împrejur”. Zis-au iudeii: „Pentru ce grăiești așa?” Zis-a filosoful: „Spuneți cu adevărat, în tăierea împrejur este dată legea cea dintâi sau întru netăiere împrejur?” Răspuns-au iudeii: „Ni se pare că în tăierea împrejur”. Filosoful a zis: „Au nu lui Noe mai întâi Dumnezeu mai înainte de tăierea împrejur i-a dat legea, după porunca care s-a făcut în rai lui Adam și după căderea aceluia? Pentru că a pus așezământ lui Noe, ca să nu se verse sângele omenesc; iar cel ce varsă sângele fratelui său, să primească pedeapsă, ca sângele lui să se verse în locul sângelui vărsat de mâinile aceluia. Asemenea a dat așezământ și de mâncarea verdețurilor, și pentru fiare, și pentru dobitoace, și pentru păsări și pentru pește. Și a zis către Noe: Iată, Eu pun așezământul Meu vouă și seminției voastre după voi”. Zis-au iudeii: „însă așezământul nu este lege, pentru că Dumnezeu n-a zis lui Noe «legea Mea», ci vă pun vouă așezământul Meu\ iar noi ne ținem de lege”. Zis-a filosoful: „Dar tăierea împrejur a voastră cum o țineți, oare ca pe o lege sau într-altfel?”.
Aceia au zis: „O ținem ca pe o lege”. Zis-a filosoful: „Dar Dumnezeu n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai așezământ, pentru că a grăit către Avraam: Așezământul Meu să-l păzești tu și seminția ta după tine în neamuri, ca să se taie împrejur toată partea bărbătească, și va fi semn de așezământ între Mine și voi. Și iarăși: Va fi așezământul Meu pe trupurile voastre, întru așezământ veșnic.
Iată, vedeți că niciodată n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai așezământ. Deci, veți lepăda tăierea împrejur, ca pe ceea ce nu este lege. Dacă așezământul tăierii împrejur îl aveți ca pe o lege, apoi și așezământul dat lui Noe sunteți datori să-l aveți ca pe o lege și să-l numiți pe el cea dintâi lege, pe care Dumnezeu a dat-o mai întâi neamului cel izgonit din rai și celui păzit de potopul apelor”. Zis-au iudeii: „Ba nu, ci legea cea dată lui Moise este lege și de aceea noi ne ținem”.
Grăit-a filosoful: „Dacă așezământul dat lui Noe nu este lege, ci numai așezământ – de vreme ce nu l-a numit Dumnezeu lege, ci așezământ apoi și legea cea dată prin Moise nu este lege, de vreme ce Același Dumnezeu, în capitolul unsprezece la Proorocul Ieremia, nu o numește lege, ci numai așezământ, pentru că așa scrie acolo: Ascultați cuvintele acestui așezământ, pe care Domnul Dumnezeu le grăiește lui Israel: Blestemat este bărbatul cel ce nu ascultă cuvintele acestui așezământ, pe care l-am poruncit părinților voștri, în ziua în care i-am scos din pământul Egiptului. Iar dacă acel așezământ vă este vouă lege, atunci și așezământul dat lui Noe este cu adevărat lege; și anume legea cea dintâi, care este dată mai înainte de tăierea împrejur, de care voiți și acum a vă ține, ca de cea dintâi, neascultând de celelalte legi, care s-au pus după ea, a lui Avraam și a lui Moise; de vreme ce singuri ați zis mai întâi, că legea cea dintâi este mai bună, și aceleia se cuvine a vă supune”.
Iar iudeii, abătându-se de la aceasta la alta, au zis: „Câți s-au ținut de legea lui Moise, toți au plăcut lui Dumnezeu; și noi, ținân- du-ne de ea, nădăjduim ca să fim asemenea plăcuți lui Dumnezeu. Iar voi, aflându-vă vouă singuri altă lege nouă, vă țineți de a voastră, iar legea cea veche a lui Dumnezeu o călcați”.
Răspuns-a filosoful: „Bine, facem așa. Că și Avraam, de n-ar fi primit tăierea împrejur, ci s-ar fi ținut numai de așezământul lui Noe, apoi nu s-ar fi numit prieten al lui Dumnezeu. Asemenea și Moise, după Avraam, a scris altă lege, neîndestulându-se cu legile de mai înainte, cu a lui Noe și cu a lui Avraam; deci și noi facem după chipul acesta. Însă, precum aceia, unul după altul, nu lepădau legile de mai înainte, pentru că nici Avraam n-a lepădat pe a lui Noe, nici Moise n-a defăimat pe ale amândurora, ci, împlinind neajunsurile, a arătat voia cea desăvârșită a Domnului, prin scrierile de legi cele mai pe larg, astfel ca porunca Domnului să fie întărită; tot așa nici noi nu lepădăm nimic din așezământul cel vechi, care s-a scris pe lespezi prin Moise, ci ținem toate acelea, adică a ști pe Unul Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura, a nu ucide, a nu fura și celelalte; dar lepădăm pe acelea care nu sunt scrise pe lespezile lui Moise și care sunt cu totul de lepădat, precum tăierea împrejur, aducerea jertfelor celor necuvântătoare și altele de felul acesta, care au fost umbre și închipuiri ale legii celei noi, care urma să fie după acestea. Care, după ce a venit, am lepădat pe cele vechi; căci ce trebuință era să păzim umbra, având însuși lucrul în mâini”.
Zis-au iudeii: „Dacă acele rânduieli și așezăminte din legea noastră cea veche – afară de tablele lui Moise -, ar fi fost umbră și închipuire a legii voastre celei noi, precum grăiești tu, apoi ar fi știut scriitorii cei vechi de lege, despre legea voastră cea nouă, care era să fie după aceea. Că umbra și chipul vrea să însemne fața aceluia, pe care l-ar fi așteptat să-l vadă cu ochii. Iar de vreme ce nu așteptau legea voastră, deci rânduielile și așezămintele legii noastre cele vechi – cele afară de tablele lui Moise nu sunt închipuiri și umbre, ci singur adevăr, pe care și vouă asemenea vi se cade a le păzi, precum noi păzim pe cele scrise în tablele lui Moise ca pe un adevăr”.
Grăit-a filosoful împotriva acestora: „Dacă scriitorii de lege cei de demult, în așezământul cel vechi, n-ar fi știut de aceea, cum că după dânșii era să se așeze Legea cea nouă și nu ar fi așteptat-o pe ea, apoi aș fi zis vouă așa: Când întru început, precum am zis mai înainte, Dumnezeu a dat așezământul Său lui Noe, oare i-a spus lui că are să dea și altă lege lui Avraam, plăcutul Său, cel ce era să fie după dânsul? Cu adevărat nu i-a spus, ci a întărit așezământul Său cel dintâi, ca să-i fie lui veșnic în neamuri. Asemenea și lui Avraam, dându-i așezământul, oare i-a spusjui că mai pe urmă îi va da altă lege și lui Moise întru a sa vreme? însă pentru așezământul nostru cel nou, cu adevărat a făcut știre prin sfinții Săi prooroci. Ascultați pe Ieremia strigând: Iată, vor veni zile, zice Domnul, și voi pune așezământ nou casei lui Israel și casei lui Iuda, nu după așezământul pe care l-am așezat părinților lor, în ziua în care, luându-i Eu pe dânșii de mână, i-am scos din pământul Egiptului, că aceia n-au petrecut întru așezământul Meu și Eu i-am defăimat pe dânșii. Iată, vedeți prooroc ie dovedită, pentru așezământul nostru cel nou?
Și iarăși Isaia a zis mai înainte pentru dânsul, grăind despre fața Domnului: Nu vă aduceți aminte de cele dintâi și să nu gândiți de cele vechi. Iată, eu voi face lucruri noi, care acum strălucesc și le veți ști pe ele. Așa au știut legiuitorii cei vechi de demult, despre legea noastră a darului celui nou; și o așteptau pe aceea, proorocind despre dânsa. Deci rânduielile și așezămintele legii voastre celei vechi au fost umbră și închipuire a Legii noastre celei așteptate, iar nu însuși adevărul, și se cade vouă acum a le lepăda pe ele ca pe niște netrebnice”.
Deci, iudeii, neștiind ce să răspundă împotriva acesteia, alta au început, zicând: „încă n-a venit vremea arătării lui Mesia în lume”. Grăit-a filosoful: „Ce așteptați voi încă mai mult? Iată, stăpânirea împărăției și a domniei voastre, care, după proorocia strămoșului Iacov, trebuia să fie numai până la venirea lui Mesia, a încetat acum. Ierusalimul s-a risipit, jertfele voastre s-au lepădat și slava Domnului s-a mutat de la voi la neamuri, precum de aceasta lămurit a proorocit proorocul Maleahi, grăind: Nu este voia Mea între voi, zice Domnul Atotțiitorul, și jertfe nu voi primi din mâinile voastre. Fiindcă de la răsăritul soarelui și până la apus, numele Meu s-a preamărit între neamuri și în tot locul se aduce tămâie și jertfă curată numelui Meu; căci mare este numele Meu între neamuri.
Zis-au iudeii: „Acestea grăindu-le tu, voiești, precum vedem, ca și pe neamuri să le numești binecuvântate, precum și noi, care suntem sămânța lui Avraam, suntem binecuvântați”. Răspuns-a Constantin: „întru sămânța lui Avraam, și noi, neamurile, ne binecuvântăm întru Mesia, Cel ce a ieșit din rădăcina lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui lesei și a lui David; pentru că a zis Dumnezeu către Avraam: Se vor binecuvânta întru tine toate semințiile pământului; și către Isaac: Se vor binecuvânta întru seminția ta toate neamurile pământului. Asemenea a zis către Iacov și David: Se vor binecuvânta în El toate semințiile pământului și toate neamurile II vor ferici pe El. Că precum pentru seminția lui Avraam, așa și pentru neamuri avea să vină Mesia. Pentru că Iacov a grăit oarecând binecuvântând pe Iuda: Nu va coapsele lui, până ce vor veni cele păstrate lui. Și iarăși Proorocul Zaharia, vestind fiicei Sionului – adică Ierusalimului – venirea împăratului cel blând, șezând pe asin, mânzul asinei, zice: Va pierde căruțele din Efrem și caii din Ierusalim; va pierde arcurile de război și va zice pace neamurilor.
Iată, vedeți, că nu numai pentru voi, iudeii, ci și pentru neamuri a venit Mesia? Și mi se pare că a venit mai mult pentru neamuri, decât pentru voi. Căci voi nu L-ați primit, iar neamurile L-au primit. Voi L-ați ucis, iar neamurile au crezut într-însul. Voi v-ați lepădat de El, iar neamurile L-au iubit. De aceea și El v-a lepădat pe voi; iar neamurile le-a ales și Se preamărește într-însele. Iar cum că acum a venit cu adevărat Mesia, să vă încredințați de la Sfântul Prooroc Daniil. Pentru că acest prooroc, fiind în Babilon, în întâiul an al împărăției lui Darie, i s-a arătat îngerul Domnului, Gavriil. Din acea vreme, în care i s-a arătat, a numărat până la venirea lui Mesia în lume, ani șapte săptămâni, iar fiecare săptămână cuprinde câte șaptezeci de ani; iar anii cei adunați ai tuturor săptămânilor, fac patru sute nouăzeci de ani, precum numără și Talmudul vostru. Iar cât de multă vreme anii aceia acum au trecut, singuri socotiți, au doar nu veți afla mai mult de opt sute de ani trecuți, după săvârșirea săptămânilor celor spuse lui Daniil de înger? însă vă întreb pe voi: care împărăție o socotiți voi că este de fier, pe care Daniil a tâlcuit-o la trupul cel mare, văzut în vis de Nabucodonosor?”
Zis-au iudeii: „împărăția Romei este cea de fier”. Iarăși i-a întrebat pe dânșii filosoful: „Dar care este piatra cea tăiată din munte, fără mâna omenească, care a sfărâmat trupul cel văzut?” Au răspuns: „Piatra este Mesia”. Filosoful a zis: „Oare nu vedeți adevărul, că împărăția Romei, care slujea idolilor, acum a trecut de când a venit în lume Mesia, iar în locul împărăției Romei, celei închinătoare de idoli, a ridicat Dumnezeul cerului altă împărăție creștină, nerisipită în veci, așa numită cu nume nou, după proorocia Sfântului Isaia, care a grăit oarecând către voi: Va rămâne numele vostru spre săturarea celor aleși, iar pe voi vă va ucide Domnul. Iar întru cei ce-I slujesc Lui, se va chema nume nou, care se va binecuvânta pe pământ, pentru că vor binecuvânta pe Dumnezeul Cel adevărat”.
Zis-au iudeii: „Noi suntem sămânța cea binecuvântată din Sim, binecuvântați de părintele nostru Noe, iar voi nu sunteți binecuvântați”. Răspuns-a lor filosoful: „Binecuvântarea cea dată de Noe lui Sim, nu este nimic altceva, fără numai preamărirea lui Dumnezeu, pentru că a zis: Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Sim. Deci, Domnul Dumnezeu este binecuvântat prin gura lui Noe, pentru Sim cel îmbunătățit, iar din binecuvântarea aceluia nimic n-a ajuns la voi. Iar către Iafet, din care suntem noi, a zis Noe: Să înmulțească Domnul pe Iafet și să se sălășluiască în locașurile lui Sim. Singuri vedeți lățimea creștinătății, cu darul lui Dumnezeu, iar pe voi, împuținați; și unde ați locuit voi oarecând în Ierusalim, acolo se binecuvintează și se preamărește acum de creștini numele Domnului nostru Iisus Hristos”.
Această întrebare despre credința creștinească, pe care a avut-o fericitul Constantin filosoful cu iudeii, a ținut multă vreme, pentru că a zăbovit mult la cozari, împreună cu fratele său, ieșind în toate zilele și întrebându-se cu necredincioșii iudei înaintea lui Cagan. După aceea, fericitul Metodie, fratele lui, învățătorul cel slavonesc, a alcătuit cele zise în opt cuvinte, iar aici s-au pomenit puține din cele multe. Și a avut întrebări nu numai cu iudeii, ci și cu saracinii și pe toti i-a biruit cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a i s-a făgăduit să dea gură și înțelepciune robilor Săi, cărora nu vor putea să se împotrivească sau să răspundă toți cei ce se vor pune împotrivă. Atunci Cagan, domnul cozarilor, și boierii lui, și mulțime din popor au crezut în Hristos și au luat Sfântul Botez, însă nu toți, ci numai o parte dintre ei.
După aceea, cuvioșii dascăli Constantin și Metodie, sădind bine sfânta credință între cozari, au voit să se întoarcă întru ale lor, lăsând cozarilor, în locul lor, pe preoții cei ce veniseră de la Herson. Deci, Cagan a scris împăratului grecesc, mulțumindu-i și zicând: „Pe niște bărbați ca aceștia învățați ne-ai trimis nouă, stăpâne, care lămurit ne-au încredințat și ne-au învățat pe noi că este adevărată credința creștinească. Deci, luminându-ne noi prin Sfântul Botez, am poruncit întru stăpânirea noastră, ca tot cel ce va voi, să se boteze; și nădăjduim că tot pământul nostru va veni întru creștineasca săvârșire; deci suntem prieteni ai împărăției tale și gata la slujba ta, ori unde vei avea trebuință”.
Și slobozind Cagan pe fericiții învățători Constantin și Metodie, le-a dat lor multe daruri, dar ei n-au primit darurile, zicând: „Dă-ne nouă câți robi grecești ai aici; pentru că aceia ne sunt nouă mai mari decât toate darurile”. Și au adunat din cei robiți ca două sute și i-au dat lor, și s-au dus în cale, bucurându-se și mulțumind lui Dumnezeu.
Și mergând ei împreună cu robii cei eliberați prin locuri pustii și fără de apă, toți slăbeau de sete, fiindcă nu aveau apă. Deci, aflând undeva un iezer sărat, din care se lua sare, nu puteau să guste acea apă, deoarece din cauza sărăturii, era amară ca fierea. Deci, împrăștiindu-se toți prin pustie ca să caute apă dulce, Constantin a zis către fratele său, Metodie: „Nu pot să rabd mai mult setea, deci scoate apă de aceasta și cred că Cel ce a prefăcut israelitenilor oarecând apa cea amară întru dulceață, Acela și nouă, celor însetați, ne va îndulci amărăciunea apei acesteia”. Și după ce a scos-o și a gustat-o, a aflat-o pe ea dulce ca mierea și rece ca în vreme de iarnă; și, bând toți, s-au răcorit și au preamărit pe Dumnezeu.
Și sosind ei la Herson, după ce au șezut cu episcopul seara la masă, Constantin a zis către episcop: „Să-mi faci mie rugăciune, stăpâne, și să mă binecuvintezi pe mine, precum Tatăl binecuvintează pe Fiul Său cu binecuvântarea cea mai de pe urmă”: Iar cei ce auzeau aceasta, credeau că a doua zi dimineață Constantin voiește să se ducă de la Herson în calea sa; iar el a spus deosebi la unii, cum că episcopul îi va lăsa, pentru că dimineață se va duce către Dumnezeu; și așa a fost, că a doua zi episcopul a murit.
Și ducându-se ei la Constantinopol, au fost primiți cu multă cinste și cu bucurie de împărat, de patriarh și de tot soborul, ca apostolii lui Hristos, cei ce au propovăduit la neamuri, și voiau ca să-i ridice pe ei la treapta arhierească, iar ei se lepădau foarte de o vrednicie ca aceea. Deci, pe Metodie l-au silit să fie egumen în mănăstirea ce se numea Polidron, iar Constantin petrecea lângă biserica Sfinților Apostoli.
După aceasta, ceilalți domni ai limbii slavonești, Rostislav și Sviatopolc ai Moraviei, și alții care atunci primiseră în parte creștineasca credință, însă neînțelegând încă tainele ei și auzind cum s-a luminat țara cozarilor prin învățătura a doi dascăli ce veniseră de la greci, au trimis soli la Constantinopol, la împăratul Mihail, zicând: „Poporul nostru s-a lepădat de închinarea idolească și dorește să țină legea creștinească, însă nu avem un învățător care să ne arate desăvârșit sfânta credință și care să ne povățuiască, prin limba noastră, la legea cea dreptcredincioasă. Deci, ne rugăm ție, stăpâne, îngrijește-te de mântuirea noastră și trimite-ne un episcop și învățător care să ne învețe, pentru că de la voi iese legea cea bună în toate țările”. Atunci împăratul, sfătuindu-se cu patriarhul și cu tot sfințitul sobor, a chemat iarăși pe fericitul Constantin și pe Metodie și i-a rugat să se ducă în părțile slavonești, ca să învețe, precum fusese și la cozari. Și a silit pe Sfântul Constantin să ia vrednicia arhierească, deși nu voia.
Iar el, mai întâi a postit patruzeci de zile și, ajutându-i darul -Sfântului Duh, a aflat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci și opt de litere, ca să poată tălmăci cărțile din limba grecească în limba slavonească; la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui și fericitul Metodie. Și întâi a început a tălmăci Sfânta Evanghelie de la Ioan: La început era cuvântul… și celelalte. Și aceasta a arătat-o împăratului și patriarhului și la tot soborul și toți au preamărit pe Dumnezeu cu bucurie. Apoi au pornit la cale, având cu îndestulare toate cele de trebuință din dările împărătești.
Și ajungând în părțile slavonești, pretutindeni au fost primiți cu cinste de boieri și de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul Rostislav, unde, îndată a poruncit să adune mulți copii și să-i învețe pe ei alfabetul și cărțile cele nou tălmăcite: Ceaslovul, Psaltirea și altele. Acolo au zăbovit patru ani și mai mult, luminând și întărind în dreapta credință toate părțile slavonești. Și au tălmăcit din limba grecească în cea slavonă toate cărțile trebuincioase spre rânduiala bisericească, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia și celelalte. Și au început a săvârși în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie și toată cântarea bisericească.
Auzind despre aceasta mulți arhierei și preoți, dar mai ales cei de la Apus, din limba latinească, au început a cârti, că săvârșesc Sfânta Liturghie într-o limbă străină, nou luminată. Pentru că ziceau că se cade să se săvârșească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în care a fost scris titlul cel de pe Cruce: evreiește, grecește și latinește. însă sfinții învățători slavonești au răspuns unora ca aceia: „Dumnezeu plouă și răsare soarele peste toți. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Și iarăși: Strigați Domnului tot pământul, cântați Domnului cântare nouă… De vreme ce a venit Domnul ca să mântuiască toate neamurile, deci toate neamurile să preamărească pe Domnul în graiul limbii lor”.
Și auzind Nicolae, papa Romei celei vechi, despre dânșii, le-a scris, chemându-i cu dragoste la Roma. Și s-au supus dorinței lui și au mers la dânsul, dar până să ajungă la Roma, papa Nicolae a murit, iar în locul lui a venit Adrian, dar și acela a fost bucuros de dânșii, pentru că, auzind că ei se apropie de cetatea Romei și încă și purtând cu dânșii o oarecare părticică din moaștele Sfântului Sfințitului Mucenic Clement, Papa Romei – precum s-a zis mai sus i-a întâmpinat cu cinste și a fericit ostenelile lor cele asemenea cu ale apostolilor. Deci, făcându-le primire iubită, le-a dat odihnă, apoi, lăudând tălmăcirea cărților în limba slavonească și întărind Liturghia făcută în limba slavonă, a pus anatema asupra potrivnicilor celor ce ar îndrăzni a cleveti și a huli citirea, cântarea și Liturghia slavonească. Și săvârșeau acești sfinți învățători, Metodie și Constantin, Sfânta Liturghie în slavonește, în mijlocul Romei, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel propovăduit și slăvit în toate neamurile.
Și zăbovind ei în Roma, Sfântul Constantin s-a îmbolnăvit și a luat descoperire în vedenie de la Dumnezeu despre sfârșitul său. Pentru aceea s-a veselit cu duhul toată ziua aceea, cântând aceasta: De cei ce mi-au zis mie: Merge-vom în curțile Domnului, mi s-a veselit duhul, împreună mi s-a bucurat inima. Deci, a doua zi a luat pe sine sfânta schimă și a fost numit Chirii. Și zăcând în boală cincizeci de zile, după aceea a încredințat episcopia sa fratelui său mai bătrân, Metodie, și și-a dat duhul său Domnului, fiind îngropat cu slavă în biserica Sfântului Clement, în care a fost pusă și părticica sfintelor moaște ale lui Clement, cea adusă de ei.
Iar după sfârșitul Sfântului Chirii, a fost pus ca episcop al Moraviei Cuviosul Metodie. Și, ducându-se acolo, își avea scaunul său în cetatea Panoniei, la locul Sfântului Apostol Andronic, ucenicul și rudenia lui Pavel, care a fost acolo oarecând episcop și căruia, urmându-i acest arhiereu și învățător Metodie, a arătat multe nevoințe și osteneli, lărgind sfânta credință și întrebându-se cu evreii și cu ereticii, biruind pe cei potrivnici cu cuvintele și cu facerile de minuni, răbdând primejdii și izgoniri și tălmăcind multe cărți din limba greacă în cea slavonă. Și, îndreptându-și bine păstoria mulți ani, a trecut către Domnul, Căruia I-a slujit apostolește cu osârdie, împreună cu fratele său, Sfântul Chirii, și amândoi stau împreună înaintea Lui întru viața veșnică, slăvindu-L pe El cu toți sfinții, în vecii cei nesfârșiți. Amin.
Krum a fost un Han protobulgar în perioada: 796/803 – 814.
În timpul domniei, sale teritoriul Bulgariei dunărene s-a dublat, având granițele de la Dunărea mijlocie la Nipru și de la Odrin la Munții Tatra.
Originea familiei
Există două ipoteze despre originea familiei lui Krum. Potrivit primei ipoteze, familia sa a provenit din Pannonia, unde stăpâneau avarii. Potrivit celeilalte ipoteze (mai populară), Krum s-ar fi născut în Macedonia.
Tatăl său, Toktu, a fost un membru al unei familii nobile protobulgare și a devenit un conducător al Bulgariei dunărene în anii 766-767.
Probabil făcea parte dintr-o ramură a clanului “regal” turcic Dulo care s-a stabilit în Macedonia, ramură condusă de Kuber și care a înființat un nou stat bulgar, cu un ajutorul slavilor. Mama lui Krum, Lana (sau Svetlana) era de origine slavă.
Stabilirea noilor frontiere
În anul 805, Krum a profitat de înfrângerea hanatului avarilor pentru a înfrânge restul avarilor și pentru a-și extinde autoritatea sa peste Munții Carpați, în Transilvania, și de-a lungul Dunării în estul Pannoniei.
Bulgaria a avut astfel frontieră comună cu Imperiul franc, cu urmări importante în politica dusă de succesorii lui Krum.
Conflictul cu Nicefor I Genikos
Krum s-a angajat într-o politică de expansiune teritorială. În 807 forțele bulgare au învins armata bizantină în valea Strumei. În 809, oștirea lui Krum a asediat și a forțat capitularea cetății Serdica (Sofia).
După asediu a omorât garnizoana bizantină, de 6.000 de oșteni, în ciuda promisiunii lui Krum că viața acestora va fi cruțată.
Actul a provocat reacția împăratului bizantin Nicefor (Nichifor) I, care a dispus strămutarea populației din Anatolia și a o coloniza de-a lungul frontierei pentru a o proteja. Nicefor I a încercat, fără succes, să recupereze și să refortifice Serdica.
La începutul anului 811, Nicefor I a întreprins o expediție masivă împotriva Bulgariei.
A înaintat până la Marcellae (lângă Karnobat). Aici, Krum a încercat să negocieze cu el la 11 iulie 811, dar Nicefor a decis să-și continue campania.
Armata lui a reușit să evite ambuscadele bulgarilor din Munții Balcani și a învins o oaste de 12.000 de oameni care încercau să blocheze înaintarea bizantinilor în Moesia.
O altă armată de 50.000 de oameni, adunată în grabă, a fost învinsă în fața zidurilor capitalei bulgare Pliska, care a căzut în mâinile împăratului la 20 iulie.
Aici, Nichifor, care înainte de a deveni împărat fusese ministru de finanțe, a ajutat personal la strângerea tezaurului lui Krum. Totodată a permis oștirii sale să prade și să incendieze Pliska.
O nouă tentativă diplomatică din partea lui Krum a fost respinsă.
Miniatura 50-a din Cronica lui Constantin Manasses: Împăratul Nicefor I atacă Bulgaria dar este prins de către bulgari – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În cronica sa din secolul al XII-lea, patriarhul Mihail Sirianul a descris atrocitățile lui Nicefor.
Nichifor, împărat al romanilor, a năvălit asupra ținuturilor bulgarilor: el a fost victorios și a ucis un număr mare dintre aceștia. El a ajuns în cetatea de scaun a acestora, a cucerit-o și a devastat-o. Sălbăticia lui a mers până acolo că a ordonat să fie aduși copii mici în fața sa, să fie puși la pământ și uciși, spărgându-li-se capetele cu pietre.
Miniatura 52-a din Cronica lui Constantin Manasses din sec. al XIV-lea: Armata lui Krum îl urmărește și îl rănește pe fiul și succesorul lui Nicefor I, Staurakios – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În timp ce Nicefor I și armata sa se ocupau cu jaful, devastările și incendierea capitalei bulgarilor, Krum și-a mobilizat poporul (inclusiv femei) pentru a face alte capcane și ambuscade în trecătorile munților.
Pe drumul spre Constantinopol, împăratul a primit informații despre aceste pregătiri de luptă, s-a panicat și a declarat de mai multe ori însoțitorilor săi:
Chiar dacă am avea aripi nu vom putea scăpa de pericol.
În zori, la 26 iulie, bizantinii au fost împresurați în trecătoarea Vărbica. Nicefor a fost ucis în luptă, împreună cu un număr mare de oșteni.
Garda imperiala i-a dus fiul, Staurakios, în siguranță, departe de luptă, după ce Staurakios a fost rănit de o lovitură în gât care l-a paralizat.
Potrivit tradiției, Krum a disups ca țeasta împăratului Nicefor să fie preparată, încrustată cu argint, și a folosit-o drept cupă pentru vin.
Aceasta i-a sporit faima de brutalitate și, împreună cu invaziile și jafurile sale ulterioare pe teritoriul bizantin, i-au adus porecla Noul Sanherib.
Krum sărbătorește alături de nobilii săi, în timp ce un rob (în dreapta) îi aduce craniul împăratului Nicefor, încrustat cu argint și transformat într-o cupă plină cu vin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Conflictul cu Mihail I Rangabe
Staurakios a fost forțat să abdice după o domnie scurtă (a murit din cauza rănilor în 812) și i-a succedat ginerele său Mihail I Rangabe.
În 812, Krum a invadat Tracia bizantină, ocupând Develt și a forțat populația din cetățile apropiate să fugă la Constantinopol.
De pe aceasta poziție de forță, Krum a oferit bizantinilor reactivarea tratatului de pace din 716.
Noul împărat Mihai I Rangabe a respins propunerea, mai ales din cauza clauzei referitoare la schimbul de dezertori.
Pentru a exercita o presiune mai mare asupra împăratului, Krum a asediat și cucerit în toamna anului 812 orașul Mesembria (Nesebar).
În februarie 813, bulgarii au atacat Tracia, dar au fost respinși.
Încurajat de acest succes, Mihai I a adunat trupele din întregul imperiu și s-a indreptat spre nord, sperând într-o victorie decisivă.
Krum și-a condus armata sa la sud de Adrianopol și a fixat tabăra lângă Versinikia.
Mihai I și-a așezat armatele sale în fața bulgarilor, dar niciuna dintre părți nu a dat vreun atac timp de două săptămâni.
În cele din urmă, la 22 iunie 813, bizantinii au atacat, dar s-au retras imediat în dezordine. Cavaleria lui Krum a zdrobit oastea bizantină, iar Krum s-a îndreptat spre Constantinopol, care a fost supus unui asediu.
Discreditat, Mihai a fost silit să abdice și să se călugărească – al treilea împărat bizantin schimbat din cauza acțiunilor lui Krum.
Armatele lui Krum (sus) şi Mihail I Rangabe (partea de jos), înainte de bătălia de la Versinikia (813) – foto: ro.wikipedia.org
Conflictul cu Leon al V-lea Armeanul
Noul împărat, Leon al V-lea Armeanul, s-a arătat deschis negocierilor și a aranjat o întâlnire cu Krum.
Când a ajuns, hanul Krum a fost atacat prin surprindere de arcașii bizantini și a fost rănit în timp ce încerca să scape.
Furios, Krum a devastat împrejurimile Constantinopolului, a cucerit Adrianopolul și a strămutat locuitorii cetății (inclusiv părinții viitorului împărat Vasile I) dincolo de Dunăre.
În ciuda apropierii iernii, Krum a profitat de starea favorabilă a vremii pentru a trimite 30.000 de oșteni în Tracia, unde aceștia au cucerit Arkadioupolis (Lüleburgaz) și au dus circa 50.000 de captivi în ținuturile bulgărești de-a lungul Dunării.
Prada din Tracia a fost folosită pentru îmbogățire, iar unii prizonieri bizantini, fiind meseriași, au fost folosiți la reconstrucția cetății Pliska.
Krum a pregătit în timpul iernii un atac major asupra Constantinopolului.
Dar acest atac n-a mai avut loc, întrucât a murit la 13 aprilie 814. La tron, i-a succedat fiul său Omurtag.
Moștenire
Bulgaria în timpul lui Krum – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Krum este amintit și pentru faptul că a introdus primul cod de legi bulgare, în baza cărora era garantată protecția săracilor.
Băutura, calomnia și jaful erau pedepsite cu asprime.
Prin legile sale, Krum a devenit cunoscut ca domnitor aspru, dar corect.
El a fost cel care i-a adus pe slavi și protobulgari într-un stat centralizat.
Krum a introdus primul cod de legi bulgare, în baza cărora era garantată protecția săracilor, iar băutura și jaful erau pedepsite cu asprime.
Împăratul Leon Armeanul, (813 – 820) nu a respectat hotărârile Sinodului VII ecumenic de la Niceea, ci a pornit din nou lupta împotriva icoanelor.
În această perioadă, ierarhii care au luptat împotriva iconoclasmului au fost trimişi în exil.
Printre aceştia s-a numărat şi Patriarhul Nichifor care a fost exilat în insula Proconis, şi care a trecut la cele veşnice la 2 iunie 828, după 13 ani de exil.
În secolul al IX-lea, binecredincioşii împăraţi Teodora şi Mihail, împreună cu cei mai de seamă monahi ai timpului au hotărât restabilirea cultului icoanelor, l-au alungat pe patriarhul Ioan şi l-au ales şi rânduit ca patriarh pe Metodie.
După patru ani, patriarhul Metodie a cerut împăraţilor să aducă la Constantinopol moaştele Sfântului Nichifor, care fusese îngropat în Biserica „Sfântul Teodor“ de pe acea insulă.
Moaştele au fost întâmpinate de împărat, senatori şi mulţi credincioşi cu lumânări aprinse, iar apoi au fost aşezate în Biserica Sfinţilor Apostoli, la data de 13 martie.
Troparul, glas 4:
Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Nichifor, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Patriarh Metodie a ridicat de la pământ moaștele Sfântului Ierarh Nichifor și, punându-le în racla cea nouă, le-a luat pe umeri împreună cu sfințitul sobor și cu cântări de psalmi le-a dus în Constantinopol.
Marele arhiereu al lui Dumnezeu, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, pentru cinstirea cea dreptcredincioasă a sfintelor icoane a fost izgonit din scaunul său de răucredinciosul împărat Leon Armeanul (813-820), în insula Proconis. Și, petrecând acolo în strâmtorare și chinuire treisprezece ani, s-a mutat la Domnul și s-a îngropat lângă biserica Sfântului Mucenic Teodor, în mănăstirea cea zidită de dânsul.
După ce au trecut câțiva ani și au pierit cu sunet răucredincioșii împărați Leon Armeanul, iar după dânsul Mihail Valvos (820-829), apoi Teofil, fiul lui (829-842), a luat sceptrul împărăției grecești dreptcredincioasa Teodora, împreună cu fiul său Mihail, care era foarte tânăr; asemenea și mincinoșii patriarhi ai Constantinopolului, adică Teodot Casiter, după dânsul Teodor Spatarocandilat, apoi Antonie Casimat au pierit de pe pământul celor vii. După aceasta Ioan, ce se numea Annia, care a fost cu meseria vrăjitor, s-a gonit de pe scaun ca unul ce era fără rânduiala ales. Și a luat scaunul Sfântul Metodie, când s-a întors buna credință și icoanele sfintelor biserici; atunci și cinstitele moaște ale Sfântului Nichifor, mărturisitorul lui Hristos, s-au întors de la surghiun în Constantinopol.
Pentru că, preasfințitul Patriarh Metodie a sfătuit pe drept-credincioasa împărăteasă Teodora: „Nu este cu cuviință ca Sfântul Nichifor, cel mai vestit între patriarhi pentru dreapta credință, să fie izgonit de pe scaun și până într-atâta uitat, deși este mort. Deci, se cade să se întoarcă sfântul lui trup la scaunul său, altfel nu vom scăpa de păcat. Iar dacă îl vom lăsa să fie în pedeapsă, vom arăta că împreună ne-am învoit la izgonirea lui și că a fost izgonit cu dreptate. Știm seminția lui Iosif, că s-a învrednicit binecuvântării pentru că oasele tatălui, după patru sute de ani, le-au adus fiii din Egipt în pământul Canaan.
Iar noi, fii ai binecuvântării fiind, oare să suferim mai mult ca să ne lipsim de venirea părintelui nostru, de care suntem hrăniți cu dumnezeieștile legi întru dreapta credință? Pentru că cetatea aceasta împărătească, care este cea mai vestită sub soare, dorește cinstitele moaște ale sfântului povățuitor și păstorului său, fiind gata a le păstra la sine cu bună credință. Veselească-se iarăși Sfânta Biserică de mirele său, de care s-a lipsit când era viu, fiind luat cu nedreaptă mână. Iar acum, trupul celui odihnit întru Domnul se întoarce cu porunca împărătesei iubitoare de oameni. Vezi, o, dreptcredincioasă împărăteasă, pe poporul cel împăcat prin tine cu dreapta credință, cum dorește să audă glasul păstorului său cel mort. Pentru că măcar numai umbra lui de o va vedea, îl va socoti ca însuflețit, și ca pe un viu îl va primi și-l va păzi ca pe o vistierie preabogată”.
Cu niște graiuri ca acestea ale preasfințitului Patriarh Metodie iubitoarea de Hristos, împărăteasa Teodora, îndată s-a învoit, zicând: „Va fi aceasta de folos sufletelor noastre și numele nostru va fi cinstit în vremurile cele de pe urmă”. Deci, nezăbovind, preasfințitul Patriarh a luat preoți și monahi și s-a dus în insula Proconis, urmându-i mulțime de popor, și, intrând în mănăstirea Sfântului Mucenic Teodor, a descoperit mormântul Sfântului Nichifor. Atunci au văzut toți cinstitul trup, după nouăsprezece ani, întreg cu totul, neavând nici urmă de stricăciune și dând bună mireasmă.
Făcând cântare de toată noaptea și săvârșind dumnezeiasca Liturghie, Sfântul Metodie a intrat în acel mormânt și, cuprinzând cinstitele moaște ale Sfântului Nichifor, grăia către dânsul ca și către un viu: „O, preafericitule bărbat, cel ce te-ai asemănat Sfântului Ioan Gură de Aur – căci după asemănarea aceluia ai luat asupra ta osteneala și ai răbdat nevoi -, și precum el, așa și tu, cu îndrăzneț cuvânt mustrând fărădelegea, ai suferit izgonire nedreaptă. Acum, după atâta surghiunie de treizeci de ani, în viață și după moarte, dă-te nouă fiilor tăi, celor ce te iubim, și, ieșind de aici, întoarce-te la ale tale, căci și acum poporul, ca și altă dată, are să te primească. Pentru că împăratul cel fără de Dumnezeu, care cu nelegiuire te-a izgonit din Biserică, și-a luat pedeapsa cea vrednică după faptele sale, lipsindu-se cu ticăloșie de împărăție și de viață. Iar acum împărați dreptcredincioși, ție, celui mort, ca unui viu îți dau a ta Biserică pe care, ca niște fii ai Evangheliei, împreună cu mine au curățat-o de necurățeniile ereticilor și au adus-o în același chip, precum ai împodobit-o tu mai înainte și ai lăsat-o frumoasă și fără de prihană. Caută și vezi pe fiii tăi adunați, care sunt veniți de prin cetățile cele de aproape, iar alții, fiind departe, cu dorință așteaptă întoarcerea ta la dânșii. Pe aceștia tu, ca pe cei sărmani și mâhniți, să nu voiești a-i trece cu vederea și a fi departe de dânșii. Cetatea ta să aibă ca pe un dar preascump sfintele tale moaște, prin care, împodobindu-se, mai mult să se mărească și să se proslăvească decât cu coroana cea împărătească”.
Zicând unele ca acestea, preasfințitul Patriarh Metodie a ridicat de la pământ moaștele sfântului și, punându-le în racla cea nouă, le-a luat pe umeri împreună cu sfințitul sobor și cu cântări de psalmi le-a dus în corabie. Apoi, ridicând pânzele, a ajuns degrabă la împărăteasca cetate. Dreptcredincioasa Teodora, cu fiul său Mihail, cu toată suita și toată mulțimea poporului, cu lumânări, cu tămâieri, cu cântări și cu negrăită bucurie și veselie dănțuind, au ieșit la limanul corabiei, în întâmpinarea cinstitelor moaște ale Sfântului Nichifor, patriarhul lor.
Deci, luându-le, le-au dus mai întâi în soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, din care a fost izgonit odată. Și s-a săvârșit acea întoarcere a sfintelor moaște în treisprezece zile ale lunii martie, în care mai înainte a fost izgonit Sfântul Nichifor de către răucredinciosul împărat; adică în care zi a fost izgonit, în aceeași zi s-a și întors. După ce s-a plecat ziua aceea în care s-a săvârșit întoarcerea, s-a făcut cântarea de toată noaptea în biserica Sfintei Sofia, deasupra cinstitelor moaște. A doua zi le-au dus din Sfânta Sofia în biserica Sfinților Apostoli și le-au pus acolo cu cinste. Acolo și soborul lui s-a rânduit a se săvîrși întru cinstea și pomenirea Sfântului Nichifor Mărturisitorul și întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Sfinții 42 mucenici din Amoreea (sau Amorium din Frigia, Asia Mică.) (†845) – Teodor, Constantin, Calist, Teofil, Vasois şi cei împreună cu ei – au fost ofițeri și ocârmuitori ai cetății bizantine Amorium (Amoreea), una dintre cele mai importante cetăți ale Imperiului Bizantin în secolul al IX-lea, care au fost capturați cu ocazia căderii cetății în mâinile saracinilor conduși de califul abbasid Al-Mu’tasim în anul 838 d.Hr., duși în sclavie la Samara, (azi în Irak), unde au fost decapitați murind ca mucenici pentru că au refuzat să-și renege credința creștină și să se convertească la islam.
Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face la 6 martie.
Istoric
Fundal
Amorium a devenit scaun episcopal (episcopie) încă din 431 și a fost fortificat de Împăratul Zenon, dar nu a devenit o așezare importantă decât în secolul al VII-lea.
Poziția sa strategică din Asia Mică a făcut să devină o fortificație importantă împotriva armatelor arabe ale Califatului Arab în urma cuceririi Levantului de către acesta.
Primul atac arab a avut loc în 644 și a fost cucerit în 646.
În următoarele două secole a rămas o țintă favorită a raidurilor musulmane în Asia Mică, în special în timpul marilor asedii din 716 și 796.
A devenit capitala districtului bizantin anatolian, curând după acestea.
În 742-743, a fost baza principală a Împăratului iconoclast Constantin al V-lea împotriva uzurpatorului Artabasdos.
În 820, un amorian, Mihail al II-lea a urcat pe tronul bizantin, înființând dinastia amoriană sau frigiană.
Astfel, a început cea mai prosperă perioadă din istoria orașului, devenind cel mai mare oraș din Asia Mică.
În orice caz, datorită statutului său de oraș natal al dinastiei conducătoare, în 838 califul Al-Mu’tasim a demarat o campanie militară special împotriva acestui oraș, acesta fiind capturat și distrus.
Sfinții 42 de Mucenici din Amoreea (†845) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Cei 42 de mucenici din Amoreea
În timpul războiului dintre Împăratul Bizantin Teofil Iconoclastul (829-842) și saracini, aceștia din urmă au reușit să încercuiască orașul Amoreea.
În urma trădării comandantului militar Baditses, Amoreea a fost capturată și patruzecișidoi dintre generalii săi au fost capturați și trimiși în Siria.
În timpul celor șapte ani de prizonierat saracinii au încercat în van să-i convingă pe captivi să renunțe la Creștinism și să accepte Islamul.
Prizonierii au rezistat cu încăpățânare la toate ofertele seducătoare și și-au păstrat cu curaj credința în fața amenințărilor teribile.
După multe torturi care nu au reușit să înfrângă voința soldaților creștini, aceștia au fost condamnați la moarte, saracinii sperând să le clatine hotărârea.
Mucenicii au rămas de neclintit, spunând că profeții Vechiului Testament au adus mărturie despre Hristos, în timp ce Mohamed s-a autodenumit profet fără nici un fel de mărturie care să-i susțină pretenția.
Ei i-au spus soldatului Teodor:
“Noi știm că tu ai părăsit preoția, ai devenit soldat și ai vărsat sânge în luptă. Nu poți avea nici o speranță în Hristos, pe care tu L-ai abandonat de bunăvoie, aș că acceptă-l pe Mohamed.”
Dar mucenicul a replicat:
“Tu nu spui adevărul când spui că eu L-am abandonat pe Hristos. Mai mult, am părăsit preoția din cauza nevredniciei mele. Prin urmare, eu trebuie să-mi vărs sângele pentru Hristos, astfel ca El să-mi ierte păcatele pe care le-am făcut împotriva Lui.”
Călăii i-au dus pe rând pe fiecare la locul unde li s-a tăiat capul și trupurile lor au fost aruncate în râul Eufrat.
La slujba de pomenire, acești sfinți suferitori de patimi sunt numiți astfel:
- Teodor “Întrutotul Binecuvântat”,
- Calist cel “Neînfrânt”,
- Constantin cel “Nepreţuit”,
- Teofil cel “Minunat” şi
- Vasois cel “Puternic”.
Impact și urmări
Cel mai mare impact pe termen lung al căderii Amoreei a fost, mai degrabă, religios decât militar.
Iconoclasmul, ar fi trebuit să aducă ajutor divin și să aducă victoria militară, dar nici slăbiciunea armatei și nici trădarea lui Baditses nu pot ascunde faptul că această înfrângere a fost “un dezastru umilitor pe măsura celor mai grele înfrângeri ale oricărui împărat iconofil” (Whittow), comparabil în memoria recentă doar cu înfrângerea copleșitoare suferită de Împăratul Nichifor I (802–811) la Pliska.
După cum scrie Warren Treadgold: “rezultatul nu a dovedit deplin că iconoclasmul este greșit … dar le-a luat iconoclaștilor pentru totdeauna cel mai persuasiv argument al lor, anume că iconoclasmul câștigă bătăliile “.
În acest fel, iconoclasmul a fost discreditat complet, și, la puțin peste un an după moartea lui Teofil, din 11 martie 843, un sinod a restaurat cinstirea icoanelor iar iconoclasmul a fost declarat eretic.
Orașul însuși nu s-a mai recuperat niciodată după această distrugere, dar a continuat să fie un scaun episcopal activ până la cucerirea sa definitivă de către saracini în urma Bătăliei de la Manzikert din 1071.
Împăratul Alexie I Komnenos i-a înfrânt pe saracini la Amorium în 1116, dar zona nu a mai fost recucerită niciodată.
Imnografie
Tropar – glas 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Cei patruzecișidoi de mucenici, O Doamne, întru nevointele lor, cununile nestricaciunii au dobandit de la Tine, Dumnezeul nostru. ca avand puterea Ta pe chinuitori au invins; zdrobit-au si ale demonilor neputincioasele indrazniri. Pentru rugăciunile lor mantuieste sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condac – glas 4
Voi patruzecișidoi de mucenici din Ammoria, v-ați luptat de dragul lui Hristos aici pe pământ; ați fost arătați mucenici purtători de coroană, și ați fost primiți în bucuria vieții Raiului. Pentru biruința împotriva dușmanilor prin suferinșele voastre și prin sângele rănilor, îi ajutați să renunțe la păcate pe cei ce se roagă vouă.
Condac – glas 2
Cele de sus căutând…
Pe ostaşii credinţei cei de curând arătaţi, ca pe unii ce cu osârdie au pătimit pentru Hristos, cu cununi de laude, după vrednicie, toţi să-i încununăm; căci se roagă pentru noi lui Hristos, ca nişte turnuri şi păzitori ai credinţei creştineşti.
Sf. 42 de Mucenici din Amoreea (†845) Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfinții au răspuns: „Lui Dumnezeu Cel fără de moarte și drept, Îi dăm în mâini sufletele noastre și spre El nădăjduim, până la cea mai de pe urmă răsuflare a noastră și nu ne lepădăm de credința pe care o avem într-Însul”.
Teofil, împăratul grecilor (829-842), fiul împăratului Mihail (820-829) care se numea Valvos sau Travlos, fiind cu neamul din Amoreea, avea dese războaie cu ismailitenii, pe care uneori îi biruia, iar alteori era biruit de dânșii.
Odată, ieșind cu mulțime de oaste asupra părții agarenilor, a înconjurat cetatea ce se numea Sozopetra, care era patria lui Amirmumn, voievodul saracinilor, și bătea acea cetate. Amirmumn, care se numea și Avisac, voievodul agarenilor, fiind în altă parte, a trimis la împăratul Teofil, rugându-l mult să se depărteze de cetatea aceea ca să nu-i strice moștenirea cea iubită lui. Teofil neascultînd, a luat cetatea și, risipind-o cu totul, s-a întors în ale sale cu multă pradă.
Amirmumn, fiind cuprins de mare jale și mânie pentru risipirea patriei sale, a început a aduna ostași de pretutindeni, cu mult aur, din Babilon, Palestina, Chilisiria și din Africa cea de departe. Apoi, după oarecare vreme, adunându-se în Tars împreună cu toată puterea sa cea ostășească, voia să se ducă în Frigia asupra prea frumoasei cetăți Amoreea, care era patria împăratului Mihail Travlos, tatăl lui Teofil, ca să-și răzbune patria sa, Sozopetra, cetatea cea stricată de Teofil.
Auzind de acest lucru Teofil, împăratul grecesc, a adunat de asemenea oastea sa de la Răsărit și de la Apus și din Persia și, ieșind la război împotriva vrăjmașului, s-a dus în cetatea Frigiei, Dorila, care este departe de cetatea Amoreea cale de trei zile. Dar mulți din sfetnicii împărătești, știind că mai multă este puterea ostășească a saracinilor decât a grecilor, îl sfătuiau pe împărat să nu se lupte cu voievodul Agarenilor, iar pe locuitorii din Amoreea să-i mute în alte cetăți mai tari.
Dar Teofil, zicând că este lucru cu rușine să se dea înapoi de la război și să lase pustie cetatea cea preafrumoasă, pregătea război. Deci a trimis oaste la Amoreea, spre apărare. Și au fost trimiși acolo câțiva voievozi, între care: Constantin, ce se numea Drugharie, cu boieria de patriciu; Aețiu, iarăși patriciu cu boieria; Teofil, asemenea cu cinstea patriciei; Teodor, care se numea Cratir, cu dregătoria protospătar; Melisen, Calist care se numea Turmarh, Vasoiu și alți comandanți de oaste, toți bărbați vestiți.
După aceasta, luptându-se împăratul Teofil cu Amirmumn, s-a făcut război mare din amândouă părțile. Mai întâi grecii au biruit pe Agareni. După aceea, cu bunăvoința lui Dumnezeu, s-a schimbat războiul. Căci Stăpânul Hristos, fiind mâniat pe Teofil pentru lupta contra sfintelor icoane, a luat bărbăția de la greci. Și, îndreptându-se agarenii, au început a-i birui și a fugit toată puterea grecească, lăsând pe împăratul lor, pe care îl apăra tare numai oastea persană, plătită cu aur de dânsul. Și ar fi pierit desăvârșit acolo împăratul Teofil, de nu i-ar fi apucat noaptea. Însă cerescul Împărat, Care nu Se mânie până la sfârșit, nici în veac nu pedepsește, S-a milostivit spre creștini și, fără de veste, a dat o ploaie foarte mare asupra taberelor agarenilor, le-a slăbit arcurile și au încetat de a alunga pe împăratul Teofil, care fugea împreună cu cetele grecești cele biruite.
După acel cumplit război, Amirmumn al agarenilor s-a dus îndată la cetatea Amoreea și a înconjurat-o. Apoi, săpând șanț adânc împrejur, a bătut-o cumplit din toate părțile, multă vreme. Iar Teofil împăratul grecesc, fugind cu rușine în Dorila, a trimis rugăminte cu multe și mari prețuri la Amirmumn voievodul, ca doar va pleca din cetatea Amoreea.
Dar el, fiind foarte mânios pentru Sozopetra, cetatea sa cea ruinată, stătea neînduplecat. Ba chiar râdea de rugămintea și de darurile împăratului, numindu-l fugar și fricos și a poruncit ca să țină legați pe trimișii lui ca să aștepte sfârșitul lucrului. Tiranul agarean se apropia de cetatea Amoreea în toate zilele, însă cei ce erau în cetate se împotriveau tare și au fost uciși chiar pe zidurile cetății mulțime mare din oastea agarenilor și din cei mai vestiți începători de ostași.
Voievodul Amirmumn avea multă îndoire și tulburare și, văzând că nu este cu putință să ia cetatea, se gândea s-o lase și să se ducă la locul său. Și cu adevărat s-ar fi făcut acel lucru, dacă n-ar fi fost o vicleană vindere a unui comandant de ostași amoreu, cu numele Vadițis. Acel ticălos, mâniindu-se pentru o pricină oarecare și o sfadă ce avusese cu voievozii, a gândit să dea cetatea în mâinile vrăjmașilor.
Astfel, a slobozit printr-o săgeată o hârtie către agarenii care începuseră a se depărta de zidurile cetății. Iar într-acea hârtie era scris astfel cu mâna lui: „Pentru ce așteptați aici de atâta vreme și, având atâta osteneală, vă duceți în deșert? Îndrăzniți și vă apropiați de acea parte a zidului cetății unde veți vedea un stâlp pe care este închipuit un leu de marmură și în vârful stâlpului o asemănare de finic făcută din piatră. Acolo mă aflu eu străjuind piatra aceea și vă voi ajuta bine și veți lua cetatea cu înlesnire, căci zidurile sunt slabe acolo. Iar după aceea veți ști cu ce cinste mă veți răsplăti pentru prietenia mea către voi”.
Acea hârtie, găsindu-se împreună cu săgeata și fiind adusă la voievod, Amirmumn agareanul, citind-o și văzând cele scrise, s-a bucurat foarte mult și îndată toată puterea sa și-a întors-o spre zidul acela. Deci, cu ajutorul vicleanului vânzător ce se numea Vadițis, a intrat puterea agarenilor în cetate și s-a făcut omor mare, iar sângele creștinilor curgea ca pâraiele pe ulițele cetății. Și nu numai cu sabia, dar și cu foc au prăpădit acea cetate. Că îndată din toate părțile au aprins-o, Dumnezeu pedepsind pe poporul Său pentru eresurile ce se înmulțiseră între greci într-acel timp; și abia a scăpat cineva în ceasul acela de sabia agarenilor și de foc, însă cei ce au rămas atunci vii, n-au scăpat după aceea de moarte și de robie.
Apoi, încetând uciderea, au fost prinși de vii cei mai sus pomeniți voievozi care erau trimiși de împărat pentru apărarea cetății, adică Constantin, Aețiu, Teofil, Teodor, Melisen, Calist, Vasoiu și ceilalți comandanți de ostași care erau la număr patruzeci și doi. Cei rămași în viață erau duși în robie, bărbați, femei, tineri și fecioare; și a poruncit tiranul ca să despartă deosebit pe bărbați, tineri, femei și fecioare. Și s-au găsit bărbați ca la șaptezeci de mii, iar femei, fecioare și tineri fără de număr. Deci, pe toți bărbații a poruncit să-i taie cu sabia, lăsând vii numai pe cei pomeniți mai sus voievozi, împreună cu alți comandanți de ostași, iar pe femei și copii i-a împărțit la ostașii săi.
Astfel, frumoasa cetate Amoreea a pierit într-o zi, prin foc și sabie, pentru păcatele rău credinciosului împărat Teofil care a lepădat din biserici podoaba icoanelor și pe mulți sfinți mărturisitori i-a muncit cumplit, pentru închinarea icoanelor.
După aceasta, Amirmumn tiranul a desfăcut din legături pe trimișii lui Teofil, cei care văzuseră stricarea cetății și i-a trimis la împărat ca să-i spună tot ce au văzut.
Aflând împăratul toate acelea, s-a mâhnit foarte mult și a spus lui Amirmumn că dorește să răscumpere pe voievozii și comandanții de oaste, cu două sute de chentinari; iar acela n-a voit să-i dea pe cei robiți numai pentru atâta preț, zicând că el a cheltuit o mie de chentinari cu adunarea ostașilor. Și bătându-și joc de dorința împăratului și de trimișii săi, i-a eliberat fără cinste, iar pe cei robiți i-a dus în Siria. Atunci Teofil, fiind cuprins de mai multă mâhnire, de supărare a căzut în boală și nu după mult timp a murit.
Iar cel ce a vândut cetatea la vrăjmași, adică comandantul de oaste Vadițis, s-a lepădat de Hristos și s-a făcut păgân, luând credința agarenilor; iar de voievod a fost cinstit cu daruri. Amirmumn, boierul cel din neamul ismailitenesc, ducând pe voievozii greci cei bogați, împreună cu tovarășii lor, patruzeci și doi la număr, a poruncit să-i păzească în temniță întunecoasă, cu lanțuri ferecați, având picioarele strânse în obezi, ba încă și cu foame și sete să-i omoare. Și erau sfinții în strâmtorare mare și necăjiți, nu atât de agareni, cât de lepădatul Vadițis, cel mai sus-zis, care avea multă răutate asupra lor.
După aceea, au început agarenii, fiind îndemnați de voievodul lor, a amăgi pe sfinții cei legați spre credința lor agarenească. Căci necuratul acela voievod voia a robi și sufletele acelora, ale căror trupuri îi erau robite. Așadar, intrând unii la sfinți în temniță și dându-le puțină milostenie, îi sfătuiau să se miluiască singuri și să scape din temniță, zicându-le că vor fi eliberați, dacă vor veni la legea lor mahomedană. Iar sfinții nici nu voiau să audă cuvintele lor cele amăgitoare, voind mai ales, în tot timpul vieții lor, să rabde cele mai grele nevoi și legături ale temniței și să sufere cea mai cumplită moarte, decât să se lepede de Hristos și să urmeze necuratului Mahomed. Și nu o dată veneau la sfinți înșelători de aceștia, ci de multe ori; dar cât de puțin n-au sporit cu nimic, deși le făgăduiau sfinților, nu numai libertate, ci și cinste și daruri multe.
Altă dată, intrând unii din cei mai vestiți bărbați și dând milostenie la cei legați, au șezut lingă dânșii și, prefăcându-se că au lacrimi, au început a plânge ca și când se jeleau de atâtea lungi legături ale celor chinuiți, apoi grăiau între dânșii: „O, de câte mari răutăți este pricinuitoare necredința în marele nostru prooroc Mahomed! Iată, aceștia pe care-i vedem cu grele obezi ferecați, au nu sunt din cei mai aleși bărbați, cinstiți de împăratul lor, viteji în războaie și slăviți în neamul lor? Au n-au avut sub mâna lor mai mult de șaptezeci de mii de ostași și cetatea cea tare, Amoreea? Însă sunt vânduți în mâinile sfetnicului nostru. Dar cine a luat de la dânșii acea mare tărie și putere, fără numai această, că leapădă pe marele Mahomed proorocul, în care cred robii lui, care au avut atât de mare biruință. Însă cei ce nu cunosc și în neștiință greșesc, cu înlesnire pot să câștige iertare”.
După aceea, au zis către sfinți: „Voi, o, bărbaților de care tocmai vorbim și pentru care ne doare inima, ascultați-ne pe noi care vă sfătuim de bine; abateți-vă de la calea aceasta strâmtă, pe care vă poruncește vouă Fiul Mariei, ca să călătoriți și să mergeți pe calea ce este largă, în veacul de acum și în cel viitor, pe care marele nostru prooroc ne-o spune. Pentru că ce lucru de necrezut învață proorocul nostru, când zice că este puternic Dumnezeu ca pe cei ce se supun Lui și aici în viață să-i sature de toate desfătările și acolo să-i facă moștenitori ai Raiului?
Au doar aur nu-i ajunge lui Dumnezeu, sau de îndestularea altor lucruri este El lipsit? Este potrivnic înțelegerii celei sănătoase a vă lepăda de îndoitele daruri ale lui Dumnezeu, cele dăruite aici și acolo. Au doar voiți să fiți moștenitori ai bunătăților Lui, neprimind acestea, când El vi le dă, ori când voi singuri le voiți? Atât de mare mândrie aveți, că, trecând cu vederea bunătatea Lui, Îl porniți spre mânie. Căci și voi, când dați câteodată ceva slugilor voastre, iar ei trec cu vederea facerea de bine a voastră și se întorc de la voi, au nu vă mâhniți asupra lor? Oare, fiind necinstiți de dânșii, nu puneți răni asupra lor, în loc de faceri de bine?
Deci, dacă oamenii cei muritori fac astfel, au nu cu mult mai vârtos nemuritorul Dumnezeu, va face vouă acestea? Primiți dar învățătura proorocului nostru și, scăpând de aceste primejdii de acum, îndulciți-vă între cei vii de darurile dăruite vouă de Dumnezeu, iar după moarte de cele făgăduite. Căci Dumnezeu, fiind foarte milostiv și văzând că slăbește tot omul care vrea să împlinească cu lucrul legea cea grea a lui Hristos, a trimis pe proorocul său Mahomed ca să ridice toată greutatea de la oameni și toată neputința s-o dezlege. Iar după dulcețile cele în tot chipul ale vieții acesteia le-a făgăduit veselia cea de dincolo, învățându-i că numai prin credință, fără de fapte, se vor mântui cei ce-l vor asculta pe el”.
Niște cuvinte hulitoare ca acestea ale agarenilor auzindu-le acei preaînțelepți bărbați, au căutat unul la altul și au zâmbit. Apoi au zis cuvântul psalmistului: Mi-au spus mie călcătorii de lege bârfeli, dar nu sunt ca legea Ta, Doamne. Toate poruncile Tale sunt adevărate. Iar către agareni căutând, au zis: „Oare astfel este învățătura proorocului vostru? Și oare acea faptă cu adevărat o credeți a fi dreaptă și de Dumnezeu primită, ca adică să se poată birui cineva de toate poftele, necurățiile și voile cele pătimașe ale trupului? Ce deosebire va fi între oamenii care petrec astfel și între dobitoacele cele fără de minte? Nu, o, bărbaților, nu! Nu voim să fim ca aceia, nici ne vom depărta de legea creștinească, cea cinstită și curată, că suntem ucenici ai celor ce strigă către Dumnezeu: Nu ne vom depărta de la Tine, ci pentru Tine ne chinuim toată ziua, socotindu-ne ca niște oi gata de junghiere. Nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, Care este întru Iisus Hristos, nici acestea de acum, nici cele viitoare”. Aceasta auzind-o, bărbații aceia agareni s-au dus nelucrători.
Iar după ce a trecut câtăva vreme, alții, asemenea celor dintâi, fiind trimiși de voievod, au mers în temniță la sfinți; erau niște înșelători care se numesc ghimnosofiști; aceia, dând și ei legaților milostenie și pe fiecare sărutându-l, au șezut. Apoi au început a-i întreba, zicând: „Ce lucru este cu neputință lui Dumnezeu?”. Sfinții au răspuns: „Nimic; toate Îi sunt cu putință Lui, căci acel lucru este potrivit firii lui Dumnezeu”.
Zis-au ghimnosofiștii: „Dacă lui Dumnezeu toate îi sunt cu putință, să vedem cui îi face bine într-aceasta vreme, cu puterea Sa cea mare? Oare grecilor sau ismailitenilor? Cui a dat cele mai frumoase și mai slăvite părți ale pământului? Oare vouă sau nouă? A cui oaste o înmulțește și ale cui cete le seceră ca pe niște paie? Au doar este Dumnezeu nedrept? De nu ne-ar fi aflat că păzim poruncile Lui, nu ne-ar fi arătat nouă o așa de mare facere de bine. Și ce să mai zicem? De nu v-ar fi aflat pe voi căzuți în necredință, prin proorocul Mahomed, cel trimis de la dânsul, nu v-ar fi supus și nu v-ar fi dat nouă în robie”.
Sfinții au răspuns: „Dacă mărturiilor proorocești ați fi crezut, cu înlesnire judecată noastră ați fi cunoscut-o că este nemincinoasă. Oare cele grăite de voi, pot să se mărturisească cu ale noastre, din dumnezeieștile Scripturi? Nicidecum. Și tot lucrul ce este nemărturisit, nu este adevărat. Dați-ne răspuns la cele ce vă întrebăm: De s-ar fi întâmplat doi oameni a se certa pentru o țarină, unul dintr-înșii neavând nici un martor, ar fi strigat, s-ar fi gâlcevit, spunând că a lui este țarina; iar celălalt, fără de sfadă și fără de strigare, ar fi pus înainte martori mulți, cinstiți, vrednici de credință care ar arăta cum că a lui este țarina, iar nu a celuilalt. Deci, ce vi se pare o, saracinilor, a căruia ați fi socotit, că este țarina aceea?”.
Răspuns-au aceia: „Cu adevărat, se cuvine țarina celui care are martori”. Zis-au sfinții: „Drept ați judecat. Astfel și noi socotim între Mahomed, învățătorul vostru, și între Unul născut Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a venit luând trup omenesc din Preacurata Fecioară, precum și pe voi v-am auzit întărind aceasta, de multe ori. Hristos a venit având cu Sine mărturiile tuturor celor mai vechi sfinți prooroci, care mai înainte au vestit despre venirea Lui în lume. După aceea a venit și al vostru prooroc și dătătorul de lege, Mahomed, pe care îl socotiți voi a fi trimis de la Dumnezeu. Oare nu i se cădea lui să aibă doi prooroci, sau măcar un prooroc drept mărturie, ca pe față să-l arate, cum că el este trimis de Dumnezeu cu adevărat?”.
Acestea grăind sfinții, s-au rușinat ghimnosofiștii, văzându-se biruiți în cuvinte. Iar Sfântul Vasoiu a grăit, zâmbind: „Are și al saracinilor un dătător de lege slăvit și adevărat, pe Sfântul Isaia, care a proorocit despre dânsul; și de nu s-ar mâhni acești înțelepți bărbați (ghimnosofiștii), le-aș spune prorocia aceluia”.
Zis-au saracinii (arabii): „Nicidecum nu ne vom mâhni, căci știm a ierta pe cei ce greșesc din neștiință, chiar de ai zice cu ocară ceva pentru proorocul nostru”. A zis Sfântul: „Oare nu voi spuneți că proorocul Mahomed este mai pe urmă decât toți proorocii că o pecetluire a proorocilor?”. Zis-au aceia: „Cu adevărat așa este”. Sfântul Vasoiu a grăit: „Isaia, pe care și voi îl mărturisiți a fi prooroc al lui Dumnezeu, zice în proorocia sa: Luat-a Domnul din Israil capul și coadă. Și tâlcuiește iarăși singur proorocul cuvintele acestea, spunând: Capul se aseamănă cu cei ce se minunează de fețe, adică cei ce fac judecăți nedrepte. Iar despre coadă se spune că Mahomed este proorocul care învață cele fărădelege.
Deci, să nu vă miniați, o, bărbaților. Oare nu este proorocul vostru coada, ca cel mai de pe urmă prooroc și după al vostru cuvânt? Și oare nu vă învață pe voi lucruri fărădelege? Căci oare nu este acest lucru fărădelege, pe care vi l-a pus ca pe o lege proorocul vostru? Adică „de va urî un bărbat pe femeia sa și o va lepăda, să nu mai îndrăznească iarăși a o lua, până ce mai întâi nu s-ar fi unit aceea cu alt bărbat?”. Dar să lăsăm celelalte nelegiuite așezări de lege ale lui. Este destul spre a înțelege proorocia lui Isaia, că nu despre altul oarecare, ci numai despre al vostru Mahomed a zis acele cuvinte, grăind: „Proroc care învață cele fărădelege, este coadă”.
Răspuns-au ghimnosofiștii: „Știm și noi a grăi înțelept, dar de vreme ce astfel a voit Dumnezeu, cine suntem noi ca să ne împotrivim voii Lui? Și nu are trebuință Mahomed de mântuirea omenească, deoarece de la Dumnezeu este ales prooroc și de la El a luat niște legi ca acelea”. Sfântul Vasoiu a zis: „Oare de la Dumnezeu v-a adus el o lege ca aceea, ca să aveți mai multe femei și cu dânsele să petreceți în timpul posturilor voastre nopți întregi, până la răsăritul luceafărului?”.
Iar ei au zis: „Așa este, cu adevărat”. Zis-au ceilalți sfinți: „De trebuință este împotriva răspunsului vostru celui dintâi, a răspunde părerii cum că mai bună este credința acelora care se arată biruitori în războaie. Dacă voi socotiți credința voastră în puterea oștirii, apoi aduceți-vă aminte de puterea de demult a Perșilor, cum, biruind multe țări, aproape toată lumea au cuprins-o. Apoi, după dânșii a venit monarhia elinească, Alexandru cel Mare biruind pe Perși. După aceea Roma a stăpânit toată lumea. Deci, ce este? Oare toți aceia aveau credința dreaptă, pentru că au fost puternici în războaie? Nicidecum. Ci se îndeletniceau mult la închinarea la idoli, fără să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul tuturor.
Apoi, cum ziceți voi, că este dreaptă credința voastră? Căci cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre ați biruit în timpul din urmă, prin puterea oștirii voastre; și se întâmpla de multe ori nouă creștinilor, cei ce cinstim drept pe Dumnezeu, de avem biruință asupra vrăjmașilor, cu ajutorul Lui. De asemenea, când miniem pe Hristos, Domnul nostru, și suntem fără pocăință, atunci aduce asupra noastră oameni necurați, ca pedeapsă pentru greșelile noastre. Însă noi, fiind pedepsiți, nu ne lepădăm de Stăpânul nostru. Ci Lui ne rugăm și împreună cu credința avem și nădejdea spre El că ne va milui. Iar pe al vostru învățător, care nu are mărturii proorocești, iar mai ales fiindcă este și potrivnic sfinților prooroci, nicidecum nu-l primim, ci îl lepădăm”. După o vorbă ca aceasta, ghimnosofiștii s-au dus la voievodul lor, umplându-se de rușine și de mânie.
Se împliniseră șapte ani de la pătimirea sfinților, fiind tot în legături și în temnița cea strâmtă și necăjicioasă. Acolo ziua și noaptea se îndeletniceau în rugăciuni, neîncetat cântând psalmii lui David și mulțumind lui Dumnezeu pentru toată purtarea Lui de grijă pentru dânșii. Căci anii trecuți ai vieții lor, cheltuiți în dulceți și în mulțimea greșelilor, îi curățește Dumnezeu printr-o strâmtorare ca aceea și suferință a temniței; și că printr-o atât de lungă răbdare îi întărește, lucru pe care mai înainte nici a gândi nu-l puteau. Astfel pătimind ei, Vadițis, acel călcător de lege, care a vândut barbarilor cetatea Amoreea și s-a lepădat de Hristos, a fost dus în temniță, în cinci zile ale lunii martie, apunând atunci soarele.
Apoi pe unul din cei legați, care altă dată a fost scriitorul domnului Constantin patriciul, cu numele asemenea Constantin, chemându-l printr-o scrisoare, i-a zis în taină: „Să știi, preaînțeleptule bărbat, cât de mare dragoste am avut de mulți ani, către stăpânul tău, patriciul Constantin. Dar acum, înștiințându-mă cu adevărat de sfatul voievodului, cum că mâine de dimineață o să vă ucidă pe voi, de nu veți primi credința lui, am venit ca să vă spun.
Deci, tu sfătuiește pe stăpânul tău ca să se izbăvească de moarte, cu o învoire prefăcută în credința saracinilor. Ba încă și tu fă tot așa, iar cu gândul nicidecum să nu vă depărtați de la creștineasca credință, ci numai cu prefacere să vă învoiți cu voievodul în primejdia ce vă stă asupra, și milostiv vă va fi vouă Hristos”. Dar acel bărbat iubitor de Dumnezeu, însemnându-se cu semnul Crucii, a răspuns acelui călcător de lege: „Depărtează-te de la noi, lucrătorule al fărădelegii!”. Și s-a dus de la dânsul.
Domnul Constantin patriciul, a întrebat pe Constantin scriitorul cine l-a chemat la ferestruie și pentru ce pricină? Iar el, nevrând să spună de față cu toată lumea, că nu cumva cineva dintre dânșii, temându-se de moarte, să înceapă a se tulbura și cu gândul a se clătina, a luat de-o parte pe domnul Constantin și i-a arătat lui cele ce i-a spus Vadițis. Iar Constantin patriciul, mulțumind lui Dumnezeu, a zis: „Fie voia Domnului!”.
Apoi, întorcându-se spre tovarășii săi, le-a zis: „Fraților, această noapte s-o petrecem toată în rugăciune”. Și sculându-se, toți se rugau, cântând psalmii lui David până la ziuă.
A doua zi, foarte de dimineață, un boier oarecare, fiind trimis de voievod cu oaste înarmată, a venit la temniță și pe sfinții patruzeci și doi de mucenici scoțându-i din temniță și ușile de afară ale ogrăzii poruncind a le încuia, îi întreba pe ei, grăind: „Câți ani socotiți să aveți în temnița aceasta?”. Răspuns-au sfinții: „Pentru un lucru știut, de ce întrebi? Iată, al șaptelea an se sfârșește, de când suntem închiși aici”.
Boierul le-a zis: „Într-atât de lung timp, oare n-ați înțeles cita iubire de oameni vă arată credinciosul nostru voievod? Că iată sunt atâția ani, de când vă cruță pe voi, putind de mult să vă piardă. Deci, se cădea vouă ca să fiți mulțumitori pentru bunătatea ce vă arată, să vă rugați pentru dânsul și să-l iubiți din toată inima”. Zis-au sfinții: „Legea noastră ne poruncește ca să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc și ne fac ispite și nedreptate; deci și pentru voievodul vostru ne-am rugat lui Dumnezeu, dar ca să-l iubim din toată inima, este cu neputință, că suntem opriți de cuvintele Sfântului Prooroc David, care zice către Dumnezeu astfel: Au nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât?”.
A zis boierul: „Cum se poate să fie așa, ca cineva, urând pe altul, să se fi rugat pentru el? Cu adevărat mințiți, zicând că v-ați rugat pentru voievod, pe care îl urâți”. Iar sfinții au zis: „Adevărat grăim, că ne-am rugat lui Dumnezeu pentru dânsul, că doar i-ar lumina sufleteștii lui ochi, cei întunecați cu necredința, că doar ar cunoaște el calea dreptății și ar cinsti pe Dumnezeu cu bună credință, primind adevărata credință creștină, în locul celei mincinoase pe care o are acum și o socotește a fi dreaptă. Că, dacă ar fi cunoscut credința cea dreaptă, ar fi primit-o; și atunci nu numai l-am fi iubit din toată inima, ci l-am fi cinstit preamult, după cuvântul lui David: Iar mie îmi sunt foarte cinstiți prietenii Tăi, Dumnezeule”.
Zis-a boierul: „Oare atât de fără minte sunt boierii greci, încât socotesc că atât de mult popor, tare și puternic, fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-ar fi adunat? Că dacă am fi fost urâți de Dumnezeu, n-ar fi avut El pentru noi oarecare purtare de grijă și nu ne-am fi înmulțit, nici ne-am fi întărit așa cum suntem acum, lucru care îl vedeți singuri”.
Sfinții răspunseră: „Nu grăim noi această, că voi ați fi fost fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci cine este lipsit de purtarea de grijă a Lui? Deși cineva nu ar cunoaște pe Dumnezeu și l-ar necinsti fără de rușine, însă cu a lui Dumnezeu purtare de grijă este pe pământ și se mișcă. Pentru aceasta grăim noi, că voi nedrept credeți în adevăratul Dumnezeu. Căci, mărturisindu-L a fi Ziditor a toată făptura cea văzută și nevăzută, vă bateți joc, zicând despre El că, precum este Făcător și pricinuitor al tuturor bunătăților, așa este și al tuturor răutăților. Adică al adevărului și al minciunii, al dreptății și al nedreptății, al smereniei și al mândriei, al blândeții și al iuțimii, al întregii înțelepciuni și al desfrânării celei rele, cum și al altor fapte bune și a celor potrivnice lor, pe care nu este de trebuință a le număra aici cu de-amănuntul.
Dacă cele grăite de voi despre Dumnezeu ar fi fost adevărate, am fi zis că voi aveți spre Dumnezeu dreaptă cunoștință. Dar de vreme ce, pe cât se deosebește întunericul de lumină, pe atât se deosebește mărturisirea voastră de adevăr, vom arăta că numai vi se pare a avea adevărata cunoștință despre Dumnezeu, iar cu lucrul n-o aveți, voi sunteți urâți de Dumnezeu, deși vă țineți cu purtarea Lui de grijă”.
Boierul zise: „Voi spuneți că unul este dumnezeu al tuturor răutăților și ziditor al tuturor păcatelor; apoi cum vor fi doi Dumnezei, unul bun, iar altul rău? Și cum poate să fie lumea, făcând război între cei doi Dumnezei?”. Sfinții răspunseră: „Noi nu zicem că este alt dumnezeu făcător al răului, deosebindu-se de Dumnezeul Ziditorul tuturor bunătăților, să nu fie aceasta. Ci, vă spunem că s-a aflat unul din îngeri care, prin alegerea de sine stăpânitoare a plăcerii sale, și-a ales cele nefolositoare și, pe acelea iubindu-le, a urât pe Dumnezeu, Făcătorul său dintii, după aceea și pe om. Apoi a voit să încerce alegerea noastră, oare spre Dumnezeu ne sârguim, sau ne supunem la îndemnarea cea ispititoare? Deci, voi fiind aduși de diavol în rătăcire, scrieți răutățile aceluia cu minciună, asupra neschimbatului Dumnezeu”. Boierul zise: „Dar proorocul nostru Mahomed învață că Atotputernicul Dumnezeu este făcător a tot lucrul rău, asemenea ca și al celui bun”.
Sfinții răspunseră: „Deci cum se vede, un alt Dumnezeu ați izvodit cu minciună, precum odată elinii au aflat pe un Agatodemon și pe acela vi l-au lăsat ca să vă închinați lui; unul ca acela nu este Dumnezeu, nici va fi vreodată. Iar noi am cunoscut pe adevăratul Dumnezeu și pe Acela Îl mărturisim; Care în Legea Veche s-a propovăduit făcător a tot binele, de către sfinții prooroci; iar în darul Evangheliei, a fost predicat de Sfinții Apostoli ai lui Hristos și alt Dumnezeu nu știm nicidecum”. Boierul zise: „Dar oare nu vreți voi astăzi că, împreună cu credinciosul, întâiul sfetnic și voievod al nostru, să dați rugăciuni lui Dumnezeu, după obiceiul credinței noastre? Căci pentru o pricină că aceea sunt trimis la voi; și știu pe unii care sunt între voi, că doresc să câștige această; pe aceia, când îi vor vedea preamăriți, potrivnicii vor plânge pentru a lor nesupunere fără de socoteală”.
I-au răspuns toți sfinții, cu un suflet: „Noi rugăm pe Unul adevăratul Dumnezeu că nu numai voievodul vostru, întâiul sfetnic, dar și tu și tot neamul saracinilor, să vă depărtați de la rătăcirea necuratului Mahomed, iar lui Dumnezeu, Celui propovăduit de proorocii și Apostolii lui Hristos, să-I dați datorită cinste și închinăciune; dar nouă să nu fie a lăsa lumina și a trece la întuneric, de bunăvoie”. Boierul zise: „Gândiți-vă ce grăiți, ca să nu vă căiți mai pe urmă, că nu se va lăsa fără pedeapsă această împotrivire a voastră”. Sfinții au răspuns: „Lui Dumnezeu Cel fără de moarte și drept, Îi dăm în mâini sufletele noastre și spre El nădăjduim, până la cea mai de pe urmă răsuflare a noastră și nu ne lepădăm de credința pe care o avem într-Însul”.
Boierul a zis iarăși către dânșii: „Sărăcia fiilor voștri și văduvia soțiilor voastre vă va judeca în ziua înfricoșatei judecăți, căci de ei toți vă lipsiți acum, deoarece nu vă învoiți cu voievodul, lepădându-vă de credința lui; fiindcă ar fi putut marele nostru voievod să poruncească împăratului vostru de acum, fiindcă este tânăr, să elibereze la voi pe femeile voastre și pe copii. Dar și acum, dacă voiți să vă întoarceți și să primiți pe proorocul Mahomed, toate cele privitoare la casa voastră, degrabă le veți avea, precum am zis, pe care văzându-le, vă veți bucura foarte. Pentru că în țara grecească împărățește o femeie, Teodora, împreună cu un copil, Mihail, care nu poate să se împotrivească poruncii marelui sfetnic al nostru. Iar despre bogății și averi să nu vă îngrijiți, că dăjdiile Egiptului de peste an, vi le va da vouă milostivul nostru voievod ca unor prieteni ai săi; și atât de mult vă va îmbogăți, încât și nepoților voștri, până la al zecelea neam, să le fie îndestulare multă de toate bunătățile”. Atunci, într-un glas au strigat sfinții: „Anatema lui Mahomed și tuturor celor ce-l mărturisesc a fi prooroc!”.
Acestea grăindu-le sfinții cu multă îndrăzneală, cu mare râvna către Dumnezeu și cu mare glas, îndată boierul cu mânie a poruncit ostașilor celor înarmați ca, prinzind pe fiecare din sfinți, să le lege mâinile înapoi și ca pe niște mielușei să-i tragă la locul de junghiere. La acea priveliște a început a se strânge nenumărată mulțime, din poporul saracinilor și creștini care viețuiau între ei, voind să vadă junghierea sfinților mucenici.
Deci, apropiindu-se ei de râul Eufratului – căci pe lângă el era zidită o cetate mare a saracinilor care se numea Samara -, voievodul a chemat la sine pe unul din mucenici, pe Sfântul Teodor care se poreclea „Cratir”, adică tare sau viteaz, și a zis către dânsul: „Tu ai fost cleric odată, precum am auzit despre tine cu dinadinsul și, lepădându-ți rânduiala preoțească, ai luat sulița și te-ai îmbrăcat cu pavăză ostășească și te-ai făcut în război vărsător de sânge omenesc. Iar acum cu fățărnicie te prefaci a fi creștin, fiind mustrat de conștiința ta pentru creștineasca credință, pe care de mult ai lepădat-o. Oare nu ți se cuvine mai bine să alergi la învățătura proorocului și apostolului Mahomed și de la dânsul să dobândești ajutor și izbăvire de la moarte, de vreme ce nu vei putea să ai nici o nădejde de la Hristos, de care mai întâi te-ai lepădat de bunăvoie?”.
Răspuns-a viteazul lui Hristos, Mucenicul Teodor: „Grăiești cele nedrepte, o, voievodule, ca și cum eu aș fi voit a mă lepăda de Hristos Dumnezeu. Dar m-am lepădat numai de preoțeasca rânduiala, pentru nevrednicia mea. De aceea, acum sunt dator să-mi vărs sângele pentru credința în Hristos și să mor pentru dragostea Lui; ca, fiind milostiv Stăpânul meu, să-mi ierte păcatele pe care le-am făcut mai înainte către El. Căci și un rob al tău, de-ar fi fugit de la tine, iar după aceea întorcându-se, s-ar fi nevoit pentru tine până la moarte, oare atunci n-ar fi câștigat iertare?”. A zis voievodul: „Fie voia ta, eu ți-am pus înainte această, prin care ai putea scăpa de moarte”. Iar călăii arabi, scoțând săbiile și prinzind pe sfinții mucenici, pe fiecare deosebi îl târa spre tăiere.
Acelui Teodor Cratir i s-a întâmplat că stătea aproape de Constantin patriciul; și Teodor, temându-se că nu cumva Constantin, văzând înjunghierea lui, se va împuțina cu sufletul și se va teme de frica morții, a început a-l îndemna, zicând: „Auzi, stăpânul meu, de vreme ce tu pe toți ne covârșești și cu cinstea rânduielii și cu podoaba faptelor bune, de aceea se cuvine ca tu mai întâi între noi să fii mucenic, mai înainte de noi toți plecând capul tău sub sabie, pentru Domnul tău. Tu mai întâi să primești cununa de la Iisus Hristos, Împăratul cerurilor, precum și de la pământescul împărat, ai fost înainte cinstit cu daruri și cu măriri”. Sfântul Constantin i-a zis: „Ție mai ales, celui atât de viteaz, cu adevărat ți se cade să faci această. Mai întâi să pui sufletul tău pentru Hristos ca astfel și pe mine și pe ceilalți prieteni ai noștri, următori ție, să poți a ne avea”. Iar Sfântul Teodor, făcând rugăciuni și încredințându-și sufletul lui Dumnezeu, s-a apropiat de călău și prin sabie a luat sfârșitul slăvit al muceniciei.
După dânsul, ceilalți sfinți, după rânduiala și după cinstea boieriilor lor de mai înainte, ca la un împărătesc ospăț chemându-se, unul pe altul sub sabie se întreceau, nearătând cât de puțină frică de moarte, nici tulburare sau vreo împuținare de suflet în ei. De aceasta voievodul se mira foarte, văzând pe mucenici sîrguindu-se spre moarte, cu atâta nădejde. Și astfel sfinții patruzeci și doi de mucenici și-au sfârșit viața lor prin vitejească moarte, pentru Domnul lor, într-a șasea zi a lunii martie.
După uciderea sfinților mucenici, voievodul saracinilor a poruncit ca să ucidă cu sabia și pe cel mai sus-zis călcător de lege, care se numea Vadițis, zicând: „Dacă a fost adevărat creștin, apoi nu i se cădea să se abată de la credința sa; și dacă nu și-a păzit credința către Hristos al său, apoi cum va putea să păzească credința către Mahomed al nostru? Cel ce s-a făcut vrăjmaș creștinilor săi, vânzându-i în mâinile noastre, dacă s-ar întâmpla vreo vreme rea, cum nu s-ar face vânzător și celor ai noștri? Cel ce a fost necredincios spre ai lui, va fi oare credinciosul celor străini? Nicidecum”.
Deci i-au tăiat capul cu sabia acelui ticălos și și-a luat vrednică răsplătire de la saracini pentru a sa prietenie către dânșii; căci a vândut acelora slăvita și preafrumoasa cetate creștinească Amoreea. A doua zi, din porunca voievodului, s-au aruncat în râul Eufratului trupurile sfinților patruzeci și doi de mucenici; tot acolo au aruncat și trupul acelui călcător de lege care s-a tăiat. Iar după puțină vreme, s-au găsit pe lângă mal, întregi, muceniceștile trupuri, de cealaltă parte de râu; căci capul fiecăruia se lipise de trupul său, zăcând împreună cu cuviință. Dar trupul acelui călcător de lege, l-au găsit departe de sfinți, iar capul lui deosebit de trup. Deci, trupurile sfinților le-au luat credincioșii și le-au îngropat cu cinste, iar pe al vânzătorului celui fărădelege, adică trupul și capul, le-au rupt și le-au mâncat crocodilii și pentru toate acestea se cuvine slavă lui Hristos, Dumnezeului nostru, Celui închinat împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Sfânta și drept-credincioasa Teodora a II-a a fost împărăteasă a Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între anii 842 și 855, fiind soția împăratului Teofil Iconoclastul și mama viitorului împărat Mihail al III-lea Methusos.
A susținut fervent cultul icoanelor și după moartea soțului ei a restabilit cultul icoanelor în Imperiul Roman de Răsărit. După moarte a fost canonizată de către Biserica Ortodoxă, fiind prăznuită pe 11 februarie.
Reprezentare din secolul al XIX-lea a împăratului Theophilos la spectacolul de mireasă al mamei sale vitrege, Euphrosyne, alegând-o pe Teodora să-i devină soție – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Se cunosc puține din viața ei dinainte de a deveni împărăteasă. Teodora era originară din Paflagonia, dintr-o familie armeană aristocratică.
A fost căsătorită cu împăratul Teofil Iconoclastul (în urma unei ”înfățișări a mireselor” la care era prezentă și Casiana Imnografa), căruia i-a dăruit șapte copii, cinci fete și doi băieți.
Când soțul ei a murit, ea a devenit regentă în timpul minoratului fiului său Mihail al III-lea.
Pe plan religios, Teodora a fost o iconodulă convinsă, persecutându-i pe inconoclaști și pe paulicieni.
Teodora era soția împăratului Teofil, „sfărâmătorul de icoane”, dar ea nu era, ca bărbatul ei, eretică, ci ortodoxă. Teofil îl izgonise pe Sf. Metodie, patriarhul Constantinopolului și în locul lui îl numise pe un oarecare Ioan Lecanomatul, și arsese sfintele icoane.
Dar Teodora, cu toate că pe față nu cuteza să se închine sfintelor icoane, le avea totuși ascunse în camera ei de taină, și în toate nopțile făcea rugăciuni către Dumnezeu ca să-I fie milă și să se îndure de ortodocși.
Ea a născut un fiu, Mihail, pe care l-a învățat credința ortodoxă.
După moartea soțului ei, l-a rechemat din exil pe Sf. Metodie și a adunat sfântul sinod, care a anatemizat pe sfărâmătorii de icoane, pe Ioan l-a scos din scaun și a readus în Biserică sfintele icoane.
Când fratele ei, Bardas, a devenit Caesar, Teodora a intrat în conflict cu el, dar și cu Mihail al III-lea, care a trimis-o la mănăstire împreună cu fiica sa, Tecla, în anul 855. A fost asasinată din ordinul împăratului Vasile I Macedoneanul.
Restabilirea cultului icoanelor
În perioada anterioară accederii Teodorei la tronul imperial, viața religioasă din Imperiul Roman de Răsărit (bizantin) era în continuare zguduită de criza provocată de iconoclasm.
Așa cum se cunoaște, prin edictul imperial dat în anul 730, împăratul Leon al III-lea Isaurul interzisese folosirea icoanelor lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale tuturor sfinților și poruncise distrugerea acestora.
În anul 787, dreptcredincioasa împărăteasă Irina convocase Sinodul al VII-lea ecumenic, cel care a restabilit cultul icoanelor.
Sinodul s-a întrunit la Niceea, în Asia Mică (motiv pentru care mai este cunoscut și sub numele de Sinodul al doilea de la Niceea), între 24 septembrie și 13 octombrie 787.
La acest sinod ecumenic au participat 350 de episcopi ortodocși, lucrările fiind prezidate de sfântul Tarasie, patriarh al Constantinopolului la acea vreme.
La acești 350 de Sfinți Părinți s-au mai alăturat până la sfârșitul sinodului alți 17 ierarhi, care au abjurat erezia iconoclastă.
Din păcate, după nu mult timp, mai exact în anul 813, împăratul Leon al V-lea a inițiat o a doua perioadă iconoclastă, de-a lungul căreia legislația iconoclastă pare să fi fost aplicată mai puțin riguros, întrucât au avut loc mai puține martirizări și distrugeri de icoane.
Lui Leon i-au urmat Mihail al II-lea, apoi Teofil, fiul acestuia. Teofil a murit, lăsând-o ca regentă a fiului său minor Mihail al III-lea pe împărăteasa Teodora a II-a, care era iconodulă.
Ca și Irina Împărăteasa în urmă cu 50 de ani, Teodora i-a mobilizat pe iconoduli, a convocat un sinod în anul 843 și a proclamat reinstaurarea cultului icoanelor.
De atunci, în prima duminică a Postului Mare se sărbătorește Duminica Ortodoxiei.
Sf. Teodora împărăteasa (815 – 867) – foto preluat de pe doxologia.ro
Tropar glas 5
Ca cea vrednică de darurile lui Dumnezeu, și chip preasfânt de înțelepciune și credință luminat-ai prin a ta evlavie Biserica. Și ai arătat tuturor că sfinții au cinstit sfintele icoane, prealăudată Teodora, podoaba ortodocșilor.
Viața Sfintei Teodora, împărăteasa
Sfânta Teodora împărăteasa a adus dreapta credință și a fost soția împăratului Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane, dar nu urma bărbatului său în eres, pentru că, ținând în taină sfintele icoane, se închina lor cu dreaptă credință.
În această zi, facem pomenirea Sfintei Teodora împărăteasa, care a adus dreapta credință și a fost soția împăratului Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane, dar nu urma bărbatului său în eres, pentru că, ținând în taină sfintele icoane, se închina lor cu dreaptă credință.
După moartea bărbatului său, a adunat un sobor de sfinți preoți și a adus sfintele icoane în biserică.
Apoi s-a sârguit ca sufletul bărbatului său cel mort să se izbăvească de chinuri cu rugăciunile multor sfinți părinți, precum se scrie despre aceea pe larg în Sinaxar, la întâia Duminică a sfântului și marelui post.
Sfânta Teodora, făcând multe lucruri bune și placând lui Dumnezeu, a lăsat pământeasca împărăție fiului său Mihail, iar ea a trecut la cereasca veșnicie.
Sfânta Teofana (gr. Θεοφανώ – Theophano; 866/67 – 10 noiembrie 897) a fost o împărăteasă bizantină, soția împăratului Leon al VI-lea cel Înțelept.
Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face pe 16 decembrie.
Sf. Teofana împărăteasa (Secolul al IX-lea) – foto preluat de pe basilica.ro
Sfânta Teofana s-a născut și a crescut în Constantinopol. Era de neam din înalta noblețe constantinopolitană, din vestiții Martinachi (gr. Martinakios, care erau înrudiți cu dinastia bizantină amoriană[1]), fata lui Constantin și a Anei, amândoi de loc din Răsărit. Constantin și Ana se mâhneau și se întristau în fiecare zi că nu aveau copii, și chemau în ajutor pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunile lor și le făceau în cinstita biserică a Maicii Domnului din Vascu. Și se rugau, zicând: „Să ni se dezlege, Doamnă, stăpâna lumii, lipsa de copii, care ne topește pe noi, robii tăi!”.
Și pentru că s-au rugat cu credință au primit o fetiță. După ce a fost înțărcată și după ce a împlinit șase ani, a învățat Sfintele Scripturi și se împodobea cu tot felul de virtuți. Părinții vedeau toate acestea și se bucurau; se gândeau că nu-i departe ziua când vor culege roadele unui copil atât de bun.
Iar când copila a crescut și a întrecut pe cele asemenea ei, chiar pe cele mai bune dintre ele, s-a făcut căutare de către împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886) după o copilă frumoasă și virtuoasă, ca să fie dată soție fiului lui, Leon, viitorul împărat Leon al VI-lea cel Înțelept. Și au găsit împărații toate aceste bunătăți la Teofana, fiica lui Constantin și a Anei. Atunci toate s-au umplut de bucurie și de veselie.
Dar n-a trecut multă vreme și vicleanul diavol a semănat zâzanie în urechile împăratului Vasile, prin limba lui Santovarin, așa că împăratul a închis pe fiul său Leon împăratul, împreună cu soția sa, trei ani. De sfințirea bisericii Sfântului Prooroc Ilie s-a împăcat cu fiul său, și au ieșit împreună la slujbă.
Când împăratul Vasile l-a lăsat singur împărat pe fiul său Leon (886-912), din pricina bolii ce venise peste el, atunci cinstita împărăteasă Teofana trăia în palatele împărătești, dar se îngrijea de mântuirea sufletului ei. Socotea ca nimic mărirea împărătească, iar desfătările vieții, ca pe o pânză de păianjen și umbră, le disprețuia; nu înceta zi și noapte să slujească lui Dumnezeu cu psalmi, cântări și rugăciuni și să-L facă îndurător prin milostenii.
Purta haine înflorate de porfiră, era înveșmântată pe dinafară cu toate podoabele împărătești, dar pe sub podoabele acestea își chinuia în ascuns trupul în zdrențe.
Îi plăcea viețuirea schimnicească și disprețuia mesele bogate și scumpe; se hrănea cu pâine și cu legume. Dădea săracilor banii ce-i cădeau în mână și podoabele, socotite de lume de preț pentru desfătările vieții; dădea celor lipsiți hainele ei scumpe; îndestula cu cele de trebuință pe văduve și orfani; îmbogățea cu bani și cu moșii locașurile sărace ale monahilor.
Se îngrijea de slugi ca de frați; nu chema niciodată pe nimeni pe nume, ci tuturora le spunea: “Domnule”.
Nu rostea jurământ cu limba ei și nici minciună sau ocară nu ieșea de pe buzele ei. Niciodată nu a încetat să se întristeze și să jelească pe ascuns, să ude așternutul ei cu lacrimi. Cei din jurul ei vedeau patul ei acoperit cu așternuturi țesute cu aur; dar când se lăsa noaptea, împărăteasa părăsea patul și se culca jos, pe podea, pe care așternea o rogojină și zdrențe de păr. Se scula din ceas în ceas ca să înalte laude lui Dumnezeu.
De aceea, din pricina viețuirii sale prea aspre, s-a îmbolnăvit. Dar și boala a fost pentru ea prilej de înfrânare; n-a încetat să împartă pâine la săraci, iar gura ei, obișnuită cu grăirea dumnezeieștilor cântări, nu contenea să grăiască graiurile sfinte ale lui David; nu trecea cu vederea să laude de șapte ori pe zi pe Domnul.
Niciodată n-a dormit somn de odihnă fără lacrimi. O durea inima de suferințele celorlalți; se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi pentru ei; întindea mâna de ajutor celor osteniți, sprijinea pe văduve, era bucurie și mângâiere celor împresurați de necazuri și nevoi.
După moartea fiicei sale, Evdochia (în 892), împărăteasa a dorit să renunțe definitiv la lume și să se retragă într-o mănăstire, dar nu a obținut binecuvântarea de a face acest lucru de la părintele ei duhovnicesc, Sfântul Eftimie (viitor patriarh al Constantinopolului, prăznuit la 5 august).
Totuși, de dragul lui Hristos Teofana s-a lepădat de lume și de toate cele din lume; a luat jugul cel bun al Domnului, a ridicat pe umerii ei crucea și n-a fost lipsită de bunătățile cele făgăduite. Simțind că pleacă din trup și din lume, a chemat pe toți să o sărute cu sărutarea cea mai de pe urmă, și așa și-a dat în pace lui Dumnezeu sufletul, la 10 noiembrie 895. Teofana nu avea încă treizeci de ani când a murit. Imediat după trecerea ei la Domnul și înmormântarea ei în Biserica Sfinților Apostoli, minunile și vindecările s-au înmulțit la racla cu sfintele ei moaște, care este păstrată până în zilele noastre în biserica Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol
Cele 7 împărătese care au primit cununa sfințeniei datorită faptelor creștinești pe care le-au făcut de-a lungul vieții – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Tropar, glas 4:
Fiind atrasă cu dor de cele cerești, ai petrecut viața trăind îngerește pe pământ, O Teofana. Pentru aceasta te-ai învrednicit de darurile cerești împreună cu oștirile îngerilor și cetele sfinților, stând înaintea Împăratului a toate, pe care roagă-L să ne dăruiască nouă milă.
Viața Sfintei Împărătese Teofana
Sf. Teofana împărăteasa (Secolul al IX-lea) – foto preluat de pe stiriactuale.ro
Fericită Teofana era cu nașterea și cu creșterea din Constantinopol, din seminție împărătească, rudenie a trei împărați și soție de împărat. Tatăl ei avea numele Constantin, fiind și cu dregătoria ilustrie, iar pe mama ei o chema Ana. Aceștia, viețuind în cinstită însoțire, erau sterpi, pentru care lucru pururea se mâhneau, căci nu aveau fii. Și doreau foarte mult rod însoțirii lor, deci se rugau Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare și, mergând de-a pururea întru cinstita ei biserică, cea din Forachia, își vărsau înaintea ei focul inimii lor, în rugăciunile cele cu osârdie: „Să se dezlege, o, Stăpâna lumii, nerodirea noastră, prin milostivirea ta și să primim naștere de fii de la Ziditorul, prin mijlocirea ta!”.
Ceea ce cereau cu credință au și dobândit. Cu darul aceleia către care se rugau cu osârdie au primit dezlegarea nerodirii lor. Deci au născut prunc, parte femeiască, și i-au pus numele de Teofana, care, de la al șaselea an al vârstei sale, a fost dusă la învățătură de carte și povățuită spre toată fapta cea bună. Și se vedeau, chiar din vârsta ei cea copilărească, semnele faptelor bune celor mari ce aveau să fie, precum și ale sfințeniei. De aceasta se bucurau foarte mult părinții, văzând obiceiurile ei cele bune și nădăjduiau că se vor mângâia cu a ei naștere de fii. Deci, luau seama la un tânăr asemenea ei, de neam bun și cu obiceiuri bune, cu care să o însoțească după lege, căci acum era în vârstă (n.r., la vârsta potrivită pentru căsătorie) și înflorea cu toate darurile, mai mult decât cele de vârsta ei.
În acea vreme s-a făcut cercetare de către împăratul Vasile Macedon ca să afle o fecioară bine împodobită cu fapte bune, pentru însoțirea fiului său, Leon, cel preaînțelept. Și, aflând pe Teofana mai frumoasă decât altele, a însoțit-o cu fiul său, care era acum și el împărat, săvârșind nunta cu multă bucurie și veselie. Trecând câtăva vreme, a semănat vrăjmașul viclean neghină între împărat și fiu, căci s-a ridicat cu mare mânie tatăl asupra fiului și luându-l pe el împreună cu soția sa Teofana i-a închis într-un loc întunecos, punând străji mari. Aceasta s-a făcut după răutatea cea ascunsă a vicleanului Teodor Santavarin, episcopul Evhaitei, care era vrăjitor și pe care nu-l iubea împăratul Leon.
Aceasta s-a început așa: murind feciorul cel mai întâi născut, cu numele de Constantin, împăratul Vasile se mâhni mult și plângea nemângâiat după el. Văzând vrăjitorul pe împărat în mare supărare, vrând să-l mângâie, a arătat cu vrăjile sale pe Constantin după moarte, venind spre el călare pe cal. Iar împăratul a cuprins pe fiul său în brațele sale și deodată nu l-a mai văzut. Se stinsese vrăjitoria. Atunci împăratul se sperie, crezând că ce văzuse era adevărat și foarte mult cinstea pe Santavarin, avându-l prieten apropiat și asculta de dânsul. Iar împăratul cel tânăr, Leon, fiind înțelept și temător de Dumnezeu, se scârbea de acel vrăjitor și, urându-l ca pe un vrăjmaș al lui Dumnezeu, nu-l băga în seamă.
Cugetând însă cum să aibă izbânda asupra împăratului Leon, deoarece îl trecea cu vederea, vrăjitorul a meșteșugit astfel: având prilej, s-a apropiat de împăratul Leon și, ca și cum i-ar dori binele și i-ar fi prieten, a zis: „Iată, tu ești împărat tânăr și ieși întotdeauna cu tatăl tău la vânătoare. Deci, ar trebui să porți la tine o săbioară, pentru vreo întâmplare, că uneori îți va trebui împotriva fiarelor, alteori o vei da tatălui tău la vreme de trebuință, iar altă dată, dacă niște vrăjmași – de care nu puțini are – ar năvăli asupra tatălui tău fără de veste, atunci, îndată scoțând săbioara cea purtată pe ascuns, vei răni pe vrăjmaș și vei salva pe tatăl tău”.
Aceste cuvinte înșelătoare ale acelui vrăjmaș ascultându-le tânărul împărat și nepricepând vicleșugul lui, a început a purta o sabie mică, când mergea la vânat sau oriunde ar fi mers cu tatăl său. După aceasta, vicleanul Santavarin a grăit în taină bătrânului împărat Vasile: „Iată, fiul tău Leon vrea să te omoare fără veste, pentru ca să împărățească el singur. Și acesta să-ți fie semnul gândului lui cel rău: când ieși la vânat și este și el, poartă în cizmă ascunsă o săbioară pregătită, ca să găsească vreme prielnică să te lovească fără veste și să te omoare. Dacă voiești să știi, încearcă a merge la vânat și, ieșind la câmp, poruncește să se caute ce are în cizmă și vei vedea de nu va fi așa, precum auzi de la mine”.
Deci, împăratul Vasile a luat pe fiul său cel tânăr și a ieșit la vânat. Fiind la câmp a poruncit să fie căutat în cizmă și a aflat o săbioară ascuțită la amândouă părțile și îndată s-a aprins de mânie asupra fiului său, socotind adevărate cele spuse lui; și nu asculta spusele împăratului Leon, că nu spre moartea părintelui său are săbioara, ci pentru oarecare primejdii și pentru păzirea vieții lui. Dar tatăl, fiind supărat, nu-l asculta și-l închise pe fiul său într-o casă întunecoasă din palat, împreună cu Fericita Teofana, soția lui, punând strajă puternică. Astfel a izbutit vrăjmașul vrăjitor, și chiar mai rău, căci împăratul voia să-i scoată ochii fiului său, dar s-au opus patriarhul și toată suita sa.
Și au stat nevinovatul împărat Leon și cu Fericita Teofana în acea închisoare întunecoasă mai mult de trei ani, nefăcând nici un rău. Acolo nu se îndeletniceau decât cu posturi și cu rugăciuni, tânguindu-se în închisoarea lor și punând înainte pe Dumnezeu – ca pe cel a toate văzător – martor pentru a lor nevinovăție. De multe ori încercă suita să roage pe împărat pentru ei, dar nu găsea prilejul.
Odată, însă, s-a ivit și acest prilej. În palat era un papagal, învățat să grăiască câteva cuvinte omenești, cu care învesela pe împărat și pe ceilalți. Papagalul avea colivia aproape de camera împărătesei, mama lui Leon, care tot timpul își jelea fiul: „Vai! vai! Fiul meu Leon!”. Pasărea a deprins și ea aceste cuvinte și odată, săvârșind împăratul praznicul Sfântului Ilie Prorocul, a chemat pe toți boierii la masă, poruncind tuturor să se bucure cu el de acel ospăț. Iar pasărea, grăind omenește, repeta întruna: „Vai! vai! Fiul meu Leon!”. Auzind acestea, toți boierii au lăsat masa, mâhnindu-se. Văzându-i împăratul mâhniți și negustând nimic și nebând nimic, îi întrebă care e pricina. Iar ei s-au sculat toți și, cu ochii plini de lacrimi, au zis: „Dacă o pasăre, care nu are înțelegere, se mâhnește pentru domnul său, care fără vină pătimește, și aceasta veșnic se tânguiește «Vai! vai! Fiule Leon!», dar noi care suntem făptură înțelegătoare și cuvântătoare, știind că fiul tău pătimește fără vină și numai din răutate omenească și clevetire rabdă mânia ta, cum să ne veselim, să mâncăm și să bem? Au nu noi trebuie să ne mâhnim? De a greșit fiul tău ceva, împărate, și ar fi vrut să ridice mâna asupra ta, apoi dă-ni-l nouă și-l vom face bucăți, iar dacă nu este vinovat întru nimic, precum știm, pentru ce-ți muncești sângele tău?”.
De aceste cuvinte umilindu-se împăratul, zdrobindu-și inima și fiindu-i jale, a poruncit îndată să scoată pe fiul său din închisoarea cea întunecoasă și să-i radă părul ce-i crescuse în întuneric, apoi, îmbrăcându-l în haine împărătești, să-l aducă la sine cu cinste. Și aducându-l, s-a sculat împăratul cu lacrimi și și-a îmbrățișat fiul său, l-a sărutat și l-a așezat iarăși la rânduiala cea dintâi. După aceasta a mai viețuit puțin și a căzut la boală și a murit, lăsând toată stăpânirea împărătească fiului său. Iar Leon, după moartea tatălui său, prinzând pe vrăjitorul Santavarin, a poruncit să-l bată și să-i scoată ochii și l-a surghiunit la Atena. Astfel s-a întors răutatea la capul său, care era cu credință maniheu, cu învățătura vrăjitor și cu fățărnicia creștin, iar cu dregătoria episcop, pe care împăratul Vasile îl socotea sfânt pentru minunile cele făcute cu vrăjile.
Iar Fericita Teofana, după închisoarea aceea, deși era împărăteasă se sârguia pentru mântuirea sufletească, nesocotind întru nimic slava cea împărătească și trecând cu vederea deșertăciunea vieții. Neîncetat, ziua și noaptea, avea pe buzele sale psalmi, cântări și rugăciuni și toată viața sa o petrecea întru plăcere de Dumnezeu și cu milostenii cântându-L. Iar cu trupul său niciodată nu se sârguia spre împodobire împărătească. Deși era pe dinafară împărăteasă, îmbrăcată cu podoabe scumpe, pe dedesubt era îmbrăcată cu haine aspre de păr, cu care-și chinuia trupul și-l omora. Viața ei era pustnicească, pentru că se hrănea numai cu pâine proastă și cu verdețuri uscate, iar mesele cele cu bucate multe cu totul erau urâte de dânsa. Bogăția cea agonisită și cinstită care intra în mâna ei o împărțea săracilor, scăpătaților, sărmanilor și văduvelor, iar hainele de mare preț și podoabele le dăruia în mâna acelora. Apoi, locașurile cele proaste în care locuiau cei ce petreceau viața monahicească erau înnoite de dânsa cu averi și cu toate cele de trebuință.
Astfel de sârguință și purtare de grijă avea pentru toți această împărăteasă iubitoare de Hristos. Iar pe slugile sale și pe robi îi avea ca pe niște frați și surori și nu striga pe nimeni cu nume prost, ci pe toți îi slăvea întru Domnul cu chemarea, cinstind numele fiecăruia, în oricare dregătorie și slujbă ar fi fost. Apoi, din gura sa n-a ieșit niciodată nici blestem, nici cuvânt mincinos, nici defăimare, nici clevetire, nimic rău. Teofana era către toți cu bunătate, căci plângea cu cei ce plângeau și se bucura cu cei ce se bucurau. Iar patul ei, deși era așternut cu vison și cu străluciri de aur împodobit, pe pământ avea așternută o rogojină proastă, ori pe oase ascuțite se pleca spre somn. Acel așternut în toate nopțile, ca David, îl uda cu lacrimi și foarte puțin somn având, îndată se scula spre lauda lui Dumnezeu. Ducea o viață atât de aspră, încât repede s-a îmbolnăvit de o mare boală trupească, însă cu sufletul n-a slăbit cu rugăciunile către Domnul și n-a încetat a învăța legile lui Dumnezeu, citind sfintele cărți, ori ascultându-le. Apoi, toată osârdia sa era să ajute întru totul pe cei năpăstuiți, să apere pe văduve și să îngrijească de cei săraci, să mângâie pe cei mâhniți și să șteargă lacrimile celor ce plângeau; și astfel s-a făcut maică a tuturor celor ce nu aveau scăpare și ajutor.
Viețuind în lume, Teofana s-a lepădat de toate cele lumești și a luat jugul cel bun al lui Hristos, iubindu-L; și Crucea luând-o a purtat-o pe umeri și desăvârșit a plăcut lui Dumnezeu. Simțind singură ieșirea sa din trup, a poruncit să vină toți la dânsa pentru despărțire. Apoi, dând tuturor sărutarea cea de pe urmă, a trecut de la împărăția cea pământească către cea cerească și a stat înaintea Împăratului Slavei, cu multe fapte bune fiind înfrumusețată și a fost rânduită în ceata sfinților celor ce bine au plăcut lui Dumnezeu, iar cinstitul ei trup a fost îngropat cu mare cinste.
Bărbatul ei, împăratul Leon preaînțeleptul, văzând viața soției sale, sfințenia ei cea mare și cinstind-o pe dânsa nu ca pe o soție, ci ca pe o doamnă a sa și mijlocitoare către Dumnezeu, a gândit ca mai înainte de vreme să zidească o biserică în numele ei. Iar sfânta înștiințându-se de aceasta, nu numai că n-a voit, ci l-a oprit cu totul pe el. De aceea biserica începută în numele ei a devenit biserica Tuturor Sfinților, iar cu sfatul întregii Biserici a așezat acest împărat ca să se serbeze praznicul tuturor sfinților în duminica cea dintâi după pogorârea Duhului Sfânt. Căci, zicea împăratul, că de va fi Teofana sfântă, apoi să se prăznuiască împreună cu toți sfinții, căreia și de la noi să-i fie cinste în veci. Amin.
Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Ioanichie cel Mare (752—846) a fost un mare monah ascet care a trăit în secolele VIII-IX și a fost un apărător al sfintelor icoane în vremea iconoclasmului.
A fost un mare făcător de minuni, atât în timpul vieții cât și după adormirea sa.
Prăznuirea sa se face pe 4 noiembrie în Biserica Ortodoxă.
Sf. Cuv. Ioanichie cel Mare (752 – 846) – foto preluat de pe doxologia.ro
Ioanichie s-a născut în anul 752 în satul Marikata din provincia Bitinia, în Asia Mică. A crescut într-o familie de ciobani. Părinții lui se numeau Miritrichie și Anastasia.
Ca tânăr păstor, Ioanichie se retrăgea adeseori în singurătate și rugăciune, în timp ce păștea oile. Deși erau oameni credincioși, atât Ioanichie cât și familia sa au fost prinși în erezia stricătorilor de icoane.
Când a ajuns la vârsta adultă, la 19 ani, Ioanichie s-a înrolat în garda imperială și a luptat ca soldat în armată.
În anul 788, după 17 ani de serviciu militar, pe când se întorcea spre casă dintr-o campanie victorioasă, Ioanichie s-a oprit pe la celebrul centru monastic din Olimpul Bitiniei.
Aici a întâlnit un călugăr care l-a convins de greșeala ereziei iconoclaste. Atunci Ioanichie, acum în vârstă de 36 de ani, s-a pocăit numaidecât și s-a hotărât să primească tunderea monahală.
În anul 795, când bulgarii idolatri au invadat Tracia, împăratul Constantin al VI-lea a trebuit să adune o mare armată pentru a-i înfrunta și așa Ioanichie a fost rechemat în serviciul militar pentru a lupta în războaiele bizantinilor cu bulgarii.
În bătălia de la Markellai, pe care bizantinii au pierdut-o, Ioanichie a arătat mult eroism, salvând viața împăratului.
Atunci împăratul a vrut să-l ia în garda sa personală, dar Ioanichie a cerut și a primit de la împărat permisiunea de a se retrage din armată și s-a făcut călugăr la mănăstirea Agaures, lângă Brusa.
De aici starețul l-a trimis la mănăstirea Telaos de lângă Atroa în Olimpul Bitiniei, iar de aici a fost primit în mănăstirea Antidion, situată într-un loc mai retras, unde a rămas timp de doi ani în ascultare și multe osteneli călugărești.
Tot aici a învățat să scrie și să citească, pentru nu avea niciun fel de școală, și a învățat pe de rost treizeci de psalmi. Iar mai apoi, fiind doritor de viață pustnicească, s-a retras în singurătate pe muntele Korakocephalos („Cap de corb”), în apropiere de mănăstirea Antidion.
A petrecut în nevoințe vreme de mai bine de cincizeci de ani; a călătorit mult și a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni: vindeca bolile, alunga demonii și îmblânzea fiarele sălbatice.
Era foarte înalt, bine făcut și impresiona prin forța sa fizică, însă era și mai cunoscut pentru nemăsurata lui smerenie și blândețe, făcându-se tuturor toate. A primit de la Dumnezeu și darul înainte-vederii.
Între altele, a prezis moartea împăratului Nichifor în războiul cu bulgarii (811), căderea lui Mihail I Rangabe (813) și preluarea împărăției de către Leon V Armeanul (813-820), dar și înfricoșătoarele persecuții pe care acesta le-a declanșat împotriva ortodocșilor, care cinsteau icoanele.
În 824, un grup de o sută de personalități bisericești dintre cele mai ilustre ale vremii – printre care mitropoliții de Calcedon și Niceea, sfântul Teodor Studitul și Clement Notarul – l-au cercetat ca să-i ceară sfaturi duhovnicești și pentru viața Bisericii.
L-au mai cercetat pentru sfat și sfântul Petru din Atroa (prăznuit la 3 ianuarie), mărturisitor pentru dreapta credință în timpul persecuțiilor iconoclaste (+837), precum și sfântul Eftimie cel Nou (prăznuit la 15 octombrie).
Cum în ultimii ani ai vieții împăratul Teofil Iconoclastul începuse să se îndoiască de convingerile sale iconoclaste (841) – sub influența patriarhului Metodie I al Constantinopolului (prăznuit la 14 iunie) și a împărătesei drept-credincioase Teodora a II-a (prăznuită pe 11 februarie) – a trimis la Ioanichie doi înalți demnitari ca să-i ceară sfatul.
Bătrânul Ioanichie a fost categoric: „Cei care nu cinstesc icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale sfinților, nu vor putea intra în Împărăția lui Dumnezeu, chiar dacă ar duce o viață cuvioasă.
De asemenea, împărate, cei care disprețuiesc și batjocoresc icoanele lui Hristos vor fi aruncați în focul veșnic”.
Se spune că anul următor, pe patul de moarte fiind, împăratul Teofil a cerut să i se aducă o icoană a lui Hristos, pe care a sărutat-o cu lacrimi înainte de a muri.
Împărăteasa Teodora a II-a a restabilit cultul icoanelor în 842 după un sinod ținut la Constantinopol, iar pe 11 martie 843, restabilirea cinstirii icoanelor a fost celebrată solemn printr-o procesiune triumfală de la Biserica Maicii Domnului din Vlaherne până la Biserica Sfânta Sofia.
În fiecare an, în această zi se dă citire în biserici „Sinodiconului Ortodoxiei” compilat de Sfântul Metodie (un text prin care sunt condamnate public toate ereziile, sfârșind cu iconoclasmul).
Dar primii ani după restabilirea cultului icoanelor nu au fost ușori și nici cu pace pentru Biserică și pentru sfântul Ioanichie.
Pentru că unii ortodocși, între care și monahii de la Mănăstirea Studion, cereau o mare severitate pentru preoții și episcopii care căzuseră în erezia iconoclastă și acum se pocăiau.
Iar alții, între care patriarhul Metodie și Ioanichie, doreau ca Biserica să adopte o poziție mai indulgentă.
În 844, chilia bătrânului Ioanichie a fost incendiată, așa că sfântul, acum în vârstă de 92 de ani, a trebuit să se întoarcă la Mănăstirea Antidion.
Sfântul Ioanichie a trecut la Domnul cu pace la vârsta de 94 de ani, la 4 noiembrie 846.
O mare mulțime de călugări, clerici și laici s-au adunat la înmormântarea sa, iar moaștele sale au început să facă multe minuni.
Sfântul Ioanichie este cinstit în Sinodiconul Ortodoxiei printre mărturisitori și numit „mare prooroc”.
Rugăciunea Sf. Ioanichie
Această rugăciune i-a fost atribuită Sf. Ioanichie cel Mare. Se spune că sfântul repeta o versiune a acestei rugăciuni intercalată între versetele din Psalmi.
Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh; Treime Sfântă, slavă Ție.
Imnografie
Tropar, glasul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioanichie, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 8-lea:
Stea prealuminoasă te-ai arătat pe pământ, luminând în lume și pe cei ce sunt în negura patimilor strălucindu-i, și doctor prea tare celor bolnavi.Ci ca cel ce ai luat dar de tămăduiri, celor ce te rugăm pe tine, dă-ne toată vindecarea, ca să strigăm: Bucură-te, Părinte Ioanichie!
Iconografie
Dionisie din Furna, în Erminia sa, arată că Sf. Ioanichie cel Mare se zugrăvește ca un cuvios bătrân, cu barba lungă, cu părul lung, îmbrăcat cu o singură haină, desculț și purtând în mână o cruce, zicând rugăciunea sa: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh; Treime Sfântă, slavă Ție”.
Sf. Cuv. Ioanichie cel Mare (752 – 846) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Preacuviosul Părinte Ioanichie s-a născut în părțile Bitiniei, în satul ce se numea Maricat; tatăl său se numea Miritrichie, iar maică să, Anastasia. Și începând a veni în vârstă, păștea vitele, după porunca părinților săi. Apoi, deși nu era dat la învățătura cărții, mai mult decât toți cei ce învățau, a înțeles ce este viața, căci căuta poruncile Domnului. Drept aceea, fiind povățuit de Duhul Sfânt, era foarte îmbunătățit, blând, smerit, răbdător și foarte ascultător. Iar către rugăciune avea o astfel de osârdie, încât de multe ori lăsând turma să, toată ziua stătea la un loc deosebit și se rugă cu sârguință către Dumnezeu. Iar când mergea la rugăciune, își însemna turma să cu semnul crucii și rămânea turma nerisipită, nici de fiare răpită, nici de tâlhari furată, până când fericitul copil, întorcându-se seara, o mină la casa părinților. Cu astfel de lucru s-a îndeletnicit Sfântul până la vârsta matură.
În acea vreme, împărățea peste greci Leon cel necredincios, fiul lui Constantin Copronim, care era amăgit cu eresul luptei contra sfintelor icoane. Acesta a trimis prin toată stăpânirea sa, ca să aleagă tineri plăcuți, harnici și viteji pentru oaste.
Ajungând trimișii în părțile Bitiniei și fiind în satul unde viețuia Ioanichie, dacă l-au văzut că este tânăr, frumos, cu vârsta desăvârșit, cu trupul voinic și îndemânatic la oaste, l-au luat cu dânșii și l-au înscris în rânduiala ostășească. Dintr-acea vreme Ioanichie fiind ostaș, era înfricoșător vrăjmașilor pentru bărbăția lui și iubit celor ce ostășeau împreună cu dânsul, pentru blândețea și smerenia lui; dar mai iubit era lui Dumnezeu, căci păzea cu dinadinsul poruncile Lui cele sfinte.
Însă diavolul, pizmuind viața lui cea îmbunătățită, l-a tras pe el în eresul luptei contra icoanelor, de care atunci toată Biserica lui Dumnezeu era tulburată prin împărați eretici. Căci se aruncau de prin bisericile lui Dumnezeu sfintele icoane iar cei ce se închinau erau izgoniți. Și atât de mult a fost înșelat Ioanichie cu acel eres, încât nu voia nici să audă de sfintele icoane.
Iar Dumnezeu, Care voiește ca toți să se mântuiască, l-a mântuit și pe el de acea înșelăciune în acest chip. A rânduit a fi trimis cu oștile spre Apus, de unde întorcându-se, trecea pe lângă muntele Olimpului; și după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a trecut pe lângă un călugăr, care pustnicea în acel munte și care era înainte văzător. Acela, auzind că Ioanichie trecea pe acolo cu oștile, și prin Duhul lui Dumnezeu înștiințându-se despre toate cele ce gândea dânsul, a ieșit din chilia sa și, arătându-se lui, a zis: „O, fiule Ioanichie, dacă te numești creștin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sunt toate ostenelile faptelor tale celor bune, dacă nu ai credința cea dreaptă!”.
Acestea auzindu-le, Ioanichie se minună, căci l-a chemat pe nume acela care nu-l știa pe el și a vădit credința lui, călugărul care niciodată nu-l văzuse. Deci a cunoscut că cel ce grăiește către dânsul este plin de Duhul lui Dumnezeu și, cu ochii mai înainte văzători, a știut tot despre dânsul. Pentru aceea a căzut la pământ, închinându-se și cerând iertare, pentru că din neștiință a greșit; și a făgăduit a se îndrepta și a da cinstea și închinăciunea ce se cuvin icoanei lui Hristos și chipurilor tuturor sfinților.
Din acea vreme fericitul Ioanichie a început cu osârdie a cinsti sfintele icoane și se căia că altădată, în neștiința sa, le trecuse cu vederea; și parându-i rău de aceasta, se pedepsea cu post și cu tot felul de chinuri ale trupului. Căci, petrecând lângă ușile împărătești, se culca pe pământ și făcea rugăciune cu sârguință și priveghere de toată noaptea și niciodată nu mânca bucate până la săturare. Deși adeseori stătea la masa de obște cu ostașii săi, însă atunci numai gusta din mâncare și băutură, în acest fel de pocăință petrecând el șase ani.
În acea vreme s-au sculat bulgarii cu toată puterea lor și au pornit război împotriva grecilor, robind Tracia. Deci a ieșit împotriva lor împăratul grecilor, cu toate oștile sale, între care era și fericitul Ioanichie. Iar când s-au apropiat amândouă oștile și făceau război, bulgarii erau aproape a birui pe greci. Atunci Ioanichie a arătat mare vitejie, ca odinioară David, care a biruit pe cel de alt neam; apoi, chiar în fața împăratului a apărat pe tovarășii săi de sabia potrivnicilor, nevoindu-se cu bărbăție împotriva vrăjmașilor săi și tăindu-i ca pe niște buruieni. Pe un oarecare boier din cei însemnați ai grecilor, care s-a luptat cu bulgarii și a fost biruit de dânșii, căzând în mâinile lor, Ioanichie l-a izbăvit; căci, pornindu-se asupra lor, pe unii i-a tăiat cu sabia, iar pe alții i-a izgonit și pe cel robit l-a scăpat.
Odată, văzând el un bulgar înfricoșător ca Goliat, care păzea o cale strâmtă și ucidea mulți greci, s-a pornit asupra lui și îndată i-a tăiat capul. Astfel era vitejia fericitului Ioanichie împotriva vrăjmașilor celor văzuți, lucru care mai înainte însemna lupta lui cea tare și biruința care avea să o aibă contra vrăjmașilor celor nevăzuți.
Văzând împăratul vitejia lui, l-a întrebat despre patria lui, despre neam și despre nume și a poruncit să-l scrie în cartea vitejilor, ca după săvârșirea războiului să-l cinstească cu boierie mare și cu multe daruri ca pe un ostaș viteaz.
Sfârșindu-se războiul și întorcându-se împăratul întru ale sale, Ioanichie a văzut muntele Olimpului, mai sus pomenit, care este în dreapta Bitiniei. Aducându-și aminte de călugărul acela, care ieșise la dânsul din pustie, și-l mustrase pentru eresul luptării împotriva sfintelor icoane, și-a pus în gând să lase toate și, sălășluindu-se în acel munte, să urmeze în liniște vieții călugărești și să se închine lui Dumnezeu, lucru pe care degrabă l-a și făcut. Căci, când a venit în cetatea împărătească și avea să primească boierie cinstită și daruri de la împărat pentru vitejia pe care o arătase în război, îndată le-a trecut cu vederea pe toate și ca pe niște gunoaie le-a socotit. Apoi, după douăzeci și patru de ani ai ostășirii sale împotriva trupului și a sângelui, părăsind oștirea, a mers la cei ce petreceau viață călugărească, vrând a începe războiul împotriva duhurilor răutății celor de sub cer.
Întâi a venit în mănăstirea Avgarov și, fiind primit de părinții cei ce petreceau acolo, și-a descoperit gândul său egumenului Grigorie, cum că voiește a merge în pustie și a viețui singur în liniște. Iar egumenul, lăudând scopul, a zis: „Deși cugeți cele bune, iubitule, eu te sfătuiesc să nu alegi deocamdată viața cea pustnicească și depărtată de petrecerea împreună cu oamenii, până ce nu te vei deprinde mai întâi cu rânduiala și obiceiul călugăresc. Deci mai întâi sălășluiește-te între oarecare călugări cu fapte bune și iscusiți și vei afla de la dânșii vremea și rânduiala rugăciunilor; apoi învață smerita cugetare, ascultarea și blândețea și după aceea te vei duce și în pustie. Păzește-te, fiule, că nu cumva, fiind neînvățat și începând viața aceasta, în loc să rănești pe vrăjmașul, să fii tu rănit de dânsul, și în loc să-l biruiești, să fii biruit!”.
Un sfat folositor ca acesta ascultând Ioanichie, a părăsit scopul său până la o vreme și s-a sălășluit împreună cu bărbații insuflați de Dumnezeu ca să se obișnuiască cu viața lor cea plină de fapte bune. Deci în trei mănăstiri a luat aminte și a învățat rânduiala și viața călugărească. Mai întâi s-a dus la mănăstirea lui Avgarov, apoi s-a dus într-o altă mănăstire, care se numea Utotelos și, neștiind carte, a început acolo a învăța. Dar, văzând că în mănăstirea aceea vin mulți oameni mireni și le tulbură liniștea, a ieșit de acolo și s-a dus în a treia mănăstire, care se numea Antidiu. Petrecând în ea doi ani, a învățat treizeci de psalmi ai lui David și mult s-a folosit de călugării cei ce petreceau acolo.
Iar după doi ani a dorit iarăși liniștea pustiei și voia să se suie într-un munte care era aproape și acolo, în singurătate sălășluindu-se, să înceapă viața pustnicească. Dar șapte zile mai înainte le-a petrecut postind și rugând pe Dumnezeu cu sârguință, ca să-i fie povățuitor pe calea ce dorea. În a șaptea zi, acest nou Moise, a auzit un glas de sus, poruncindu-i să iasă la muntele acela. Și a ieșit Ioanichie din mănăstirea Antidiului și a mers departe, și pe munte suindu-se, lua aminte într-o parte și într-alta, unde să afle un loc de petrecere. Și iată, a văzut doi monahi viețuitori în pustie, ale căror haine erau de păr și se hrăneau din verdețurile ce creșteau în pustie. Către aceștia alergând fericitul, li s-a închinat. Iar ei, stând, au făcut rugăciune și după aceasta au vorbit cu dânsul. Deci Ioanichie le-a mărturisit lor toate ale sale, le-a descoperit scopul său și mult s-a folosit din sfintele lor cuvinte.
Apoi, pustnicii aceia, i-au proorocit lui că după cincizeci de ani de pustnicie, către sfârșitul vieții lui, va veni asupra lui o ispită de la niște oameni zavistnici; dar au zis sfinții, că se va întoarce durerea la capul lor, iar tu nici un rău nu vei pătimi. Aceasta s-a și împlinit și despre care lucru vom spue mai pe urmă. Acestea proorocindu-le pustnicii lui Ioanichie, i-au dat o haină de păr, care pe limba acelei țări se numea leviton. Această haină îi era lui Ioanichie ca o pavăză nebiruită împotriva tuturor săgeților vrăjmașilor, precum singur mai pe urmă a mărturisit.
După vorbă cea folositoare între ei, pustnicii s-au despărțit și s-au dus în cea mai adâncă pustie, iar Ioanichie s-a dus la muntele ce se numea Trihalix și acolo petrecea fără chilie, având numai cerul drept acoperământ. Înștiințându-se despre dânsul Grigorie cel mai sus pomenit, egumenul mănăstirii Avgarovului, i-a zidit lui în muntele acela o chilie mică, în care putea fericitul să se adăpostească de vifor, de ploi și de zăpadă; deci în acea chiliuță petrecea Ioanichie închis. După aceasta au început mulți dintre frați a veni la dânsul, vrând a-i vorbi și a se folosi de la el. Pentru aceea, supărându-se pentru că i se tulbura liniștea, a lăsat muntele acela și s-a dus, căutându-și alt loc de liniște.
Mergând pe lângă satul ce se numea Elespont, a văzut aproape de dânsul un munte înalt și foarte greu de umblat, fiind plin de pădure; și săpându-și în pământ o peșteră strâmtă și adâncă, a început a viețui acolo fără a ieși din ea. Iar hrană avea de la un păstor, care păștea caprele în acel munte; acesta aducea sfântului câte puțină pâine și apă și aceasta numai o dată pe lună, iar el primea de la dânsul binecuvântare și rugăciune. Acolo a petrecut Sfântul trei ani, ziua și noaptea rugându-se și slăvind pe Dumnezeu, apoi cântând psalmii lui David, adăuga la fiecare stih cuvintele acestea: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul și acoperământul meu Sfântul Duh”. Aceste cuvinte ca pe o dulceață purtându-le pe limba sa, se veselea; cuvinte care mai pe urmă mulți deprinzându-le de la dânsul, totdeauna le aveau în gurile lor.
După trei ani de la nevoința lui în acea peșteră strâmta, a ieșit odată la o biserică ce nu era departe de acolo. Și, din întâmplare, au venit la acea biserică niște ostași, care odinioară ostășiseră cu Ioanichie și avuseseră cu dânsul prietenie. Dintre aceștia unul, văzându-l pe Ioanichie, l-a recunoscut și, îmbrățișându-l, plângea de bucurie și îi aducea aminte de viața lui de mai dinainte, de vitejia lui în războaie, de slavă și de cinstea pe care o avea de la împăratul. Apoi se minuna că a lăsat toate acelea și a vrut să trăiască în sărăcie. Dar întorcându-se ostașul acela către tovarășii săi, vrând să le spună despre Ioanichie, acesta îndată a fugit de dânșii. Și, vrând să se ascundă mai bine, s-a dus în munții Conturiului, în care erau mulțime de fiare și de balauri. Acolo sălășluindu-se Sfântul și fugind de slava omenească, a locuit cu fiarele și cu balaurii, cântând ca David: Iată m-am îndepărtat fugind, și m-am sălășluit în pustie. Așteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuiește de puținătatea sufletului și de vifor.
Iar după multă vreme a voit a merge în Efes, la biserica Sfântului Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, pentru închinare și rugăciune. Deci, sculându-se, a plecat și, trecând pe lângă un lăcaș de rugăciune la apusul soarelui, l-au întâmpinat un bărbat și o femeie, mergând la același lăcaș ca să săvârșească pomenirea părinților lor. Aceștia, văzându-l pe cale, s-au înfricoșat, că avea trupul îmbrăcat cu haine rupte, desculț și pe tot trupul acoperit cu păr. Iar sfântul, văzându-i pe ei tremurând de frică, a zis cu blândețe către dânșii: „Nu vă temeți, fiilor, ci spuneți-mi unde duce calea aceasta!”. Iar ei au zis că duce către râul ce este înainte și care atunci era foarte mare, încât nimeni nu era cu putință a trece râul acela fără luntre. Dar Sfântul mergând lângă râu, s-a odihnit puțin, apoi la miezul nopții, sculându-se, a mers pe apă – o, picioare sfinte! o, călătorie minunată! Și mergând pe deasupra apei ca pe uscat, a trecut de cealaltă parte cu picioarele uscate.
După ce a sosit în Efes și s-a apropiat de biserica Sfântului Ioan Teologul, i s-au deschis de la sine ușile bisericii și, intrând înăuntru, s-a rugat dindestul, închinându-se și sărutând sfânta icoană a iubitului ucenic al lui Hristos. Apoi ieșind din biserică, îndată s-au închis ușile singure. Iar el iarăși s-a întors la a sa petrecere în nevoință din munții Conturiului.
Deci, i s-a întâmplat a merge pe lângă o mănăstire de femei, unde era o maică ce avea o fiică tânără, și aceasta fiind cuprinsă de dorința lumească, voia să lase cinul său călugăresc și pe maică să, să se ducă în lume și să se mărite cu un bărbat. Iar maică să o sfătuia cu plângere și o rugă ca să sufere războiul trupesc pentru dragostea lui Hristos, să-și omoare trupul său, să nu-și lase călugăria și să nu se dea spre batjocură și pierzare diavolului. Dar nu putea să o înduplece pe dânsa, căci ardea de văpaia patimii și voia să fugă din mănăstire.
Despre toate acestea înștiințându-se Sfântul Ioanichie, i s-a făcut milă de fecioara aceea și, chemând-o pe ea, a zis: „Pune, fiică, mâna ta pe grumajii mei!”. Când a făcut aceasta fecioară, Sfântul s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu ca să se izbăvească fecioara de acea patimă și de ispita diavolului, iar greutatea războiului ei să fie pe grumajii lui și toate patimile ei cele trupești să fie asupra lui, ceea ce a și fost. Căci a scăpat fecioara aceea de toate gândurile cele necurate și de poftele cele trupești; apoi a petrecut în mănăstirea sa, viețuind fără de patimi și bineplăcînd lui Dumnezeu.
Iar Sfântul Ioanichie s-a dus în calea sa, la muntele Conturiului; dar mergând pe cale a simțit în sine o dorință necurată și s-au năpustit asupra lui ca un vifor cumplit gândurile cele lumești și s-au ridicat într-însul valurile necuratelor patimi, încât fierbea sângele într-însul ca într-o căldare și toată ispita ce fusese la fecioara aceea a căzut asupra fericitului Ioanichie. Însă el răbda ostenindu-și trupul cu mari nevoințe. Apoi, aflând undeva un balaur înfricoșător încuibat în crăpăturile pământului, a cugetat să se dea pe sine balaurului spre mâncare, voind mai bine a muri decât să se învoiască cu gândurile cele necurate și să-și prihănească trupul său cel curat. Deci s-a aruncat pe sine înaintea balaurului, ca să fie mâncat de el. Însă șarpele nici n-a voit a se atinge de dânsul ci, atunci când îl întărita pe el Sfântul Ioanichie, îndată a murit.
Din acel ceas au pierit de la dânsul toate gândurile necurate, s-a stins patimă, a încetat poftă și s-a întors pacea în trupul lui. Deci i s-a dat lui de la Dumnezeu stăpânire peste balaurii cei văzuți și peste cei nevăzuți, ca să calce peste dânșii și să sfărâme capetele lor. Odinioară, stând el și cântând psalmii lui David, a început a se clătina o stâncă ce era acolo. Uitându-se sfântul, a văzut ieșind, din mijlocul peretelui, un balaur înfricoșător. Sfântul punând peste dânsul toiagul ce-l avea în mină, îndată balaurul a murit.
Altădată, în vreme de iarnă, sfântul intrând într-o peșteră adâncă, a aflat într-însa un balaur ai cărui ochi străluceau ca focul și sfântul nu știa că este acolo balaurul; ci parându-i că ochiul lui este cu adevărat foc, a adunat lemne și le-a pus pe ochii șarpelui vrând să se încălzească de frig; însă balaurul s-a sculat și a lepădat lemnele de pe ochii lui. Atunci a cunoscut sfântul cum că este balaur, dar nu s-a temut ci, dându-se puțin într-o parte a peșterii, a petrecut împreună cu balaurul până ce a trecut iarna.
După doisprezece ani petrecuți în pustia aceea, a venit către dânsul un glas de sus, poruncindu-i să meargă în mănăstirea care se numește Erist și acolo să se îmbrace în rânduiala călugărească, căci încă nu era îmbrăcat în haine călugărești acest pustnic îmbunătățit cu atâtea fapte bune. Deci, îndată a plecat la mănăstirea aceea, unde, ajungând pe vremea secerișului, a spus dorința sa egumenului mănăstirii, care se numea Ștefan. Acesta, a doua zi, făcând rugăciunile cele obișnuite, a îmbrăcat pe cuviosul Ioanichie în chipul călugăresc, deși mai înainte de chipul acela era călugăr desăvârșit și pe mulți călugări îi întrecea cu faptele bune.
Cuviosul, fiind îmbrăcat în haine călugărești, a început mai mult a se nevoi, adăugind osteneli peste osteneli. Apoi s-a închis într-un loc ce se numea Critama; și s-a ferecat cu un lanț de fier lung de șase coți și a petrecut în acea închisoare trei ani în legături, fiind singur de voie legat și mucenic al lui Hristos. Iar după trei ani a dorit să se ducă în Helidon, să-l vadă pe Gheorghe cel mare între pustnici. Deci dezlegându-se din legături s-a dus; și când a ajuns la râul Goram, a dat iarăși peste un balaur care tulbură râul și oprea curgerea apei. Pe acel balaur l-a omorât cu rugăciunea și cu semnul Crucii. Apoi, venind la marele Gheorghe, a petrecut lingă dânsul alți trei ani și a învățat de la el toată Psaltirea; și iarăși s-a dus la păstorul locașului Antidiului, împreună cu ucenicul său Pahomie.
Fiind în mănăstirea Avgarovului, s-a dus cu alți călugări ca să vadă o mănăstire ce era zidită de curînd, în muntele din apropiere. Și când s-a apropiat de munte, a venit din pustie un țap mare neobișnuit, pe care, văzându-l monahii care mergeau cu dânsul, cugetau între ei cum l-ar putea vâna, căci din pielea lui ar avea piei bune. Iar cuviosul, înțelegând cugetele lor, a poruncit unuia ce se chema Sava să meargă și să aducă țapul acela la dânsul. Iar Sava a zis: „Dar de se va porni țapul pe fugă, cum îl voi ajunge?”. Iar Sfântul a zis către dânsul: „Tu, frate, mergi numai și fă ceea ce-ți spun, căci el de bunăvoie va veni la tine și-ți va urma ție”. Dar întorcându-se către ceilalți călugări, i-a întrebat pe ei de este bună pielea țapului ca să facă din ea foale. Iar ei au zis: „Foarte bună este; aceasta cugetam și noi mai înainte de a spune tu”. Și fiind adus țapul, cuviosul îl netezea cu mâna sa, iar pe frați îi învăța să le fie milă de sufletele dobitoacelor și să-și potolească poftele. Apoi iarăși a slobozit țapul la pășunea sa în pustie.
Cuviosul avea și darul înainte vederii, căci a proorocit moartea împăratului Nichifor, care avea să fie degrabă, ceea ce s-a și împlinit; căci, fiind rănit de bulgari, a murit în război. Asemenea a prevestit grabnicul sfârșit al lui Stavrichie, fiul lui Nichifor, care începuse a împărăți după dânsul.
Pe când petrecea Sfântul în muntele Prusantiului, care este înalt ca și muntele Olimpului, era acolo un călugăr, anume Gurie, cu viață fățarnică, ce căuta slava omenească, fiind de toți slăvit ca un mare nevoitor. Acela, văzându-se departe de Sfântul Ioanichie, cel cu adevărat nevoitor și săvârșitor de fapte bune, s-a pornit spre zavistie. Deci, vrând să-l piardă pe el de pe pământ, a gătit otravă de moarte și, venind la dânsul cu vicleșug, ca Iuda, i-a dat otrava aceea în băutură. Iar cuviosul, fiind fără de răutate, socotea că Gurie îi arată dragoste prietenească, căci nu știa zavistia și vicleșugul lui.
Neștiind nimic, a băut otrava cea aducătoare de moarte și îndată a căzut în boală cumplită și se apropia de moarte. Dar Dumnezeu n-a lăsat pe plăcutul Său să se săvârșească fără vreme, de o moarte ca aceea, ci i-a trimis în ajutor pe Sfântul Mucenic Eustatie. Acesta, arătându-se lui în vedenie, l-a tămăduit de boală și i-a dăruit sănătate ca mai înainte. Pentru aceasta, mulțumindu-i, Cuviosul Ioanichie a zidit acolo o biserică în numele Sfântului marelui mucenic Eustatie și a făcut o mănăstire lingă dânsa.
Într-o noapte a avut o vedenie, nu în somn, ci aievea, pe când stătea și se ruga. Vedenia era aceasta: În partea muntelui dinspre răsărit, s-a arătat un izvor cu apă multă, iar împrejurul izvorului erau mulțime de oi care beau apa ce curgea din izvor; și Sfântul se minună de acea vedenie, căci știa că nu era acolo izvor, nici oi n-au umblat cândva prin pustia aceea. Iar a doua zi a mers la locul acela, dar n-a aflat nimic, nici oi, nici izvor, ci numai locul frumos și bineplăcut pentru viețuire. Apoi s-a înștiințat de la cei de demult cum că într-acel loc a fost odinioară o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul a tâlcuit vedenia sa, zicând: „Izvorul care avea multă apă, înseamnă darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce va fi în acel loc; iar oile, sunt poporul care se împărtășește din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.
Deci a pus multă sârguință ca să se zidească biserica, iarăși pe locul acela, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care a săvârșit-o degrabă, căci a zidit o biserică frumoasă și a așezat mănăstire lângă ea. Apoi a adunat mulțime de frați, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu sporirea Binecuvântatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Iar când se zidea biserica, se ostenea și Cuviosul Ioanichie, ducând pietre și ajutând celor ce zideau. Odată, întinzându-și mâna ca să ia o piatră de pe pământ, a ieșit o viperă de sub piatră și l-a apucat de mină. Iar el, ca odinioară Pavel, scuturând vipera de pe mâna, n-a pățit nimic.
În rugăciunile sale Cuviosul Ioanichie era cu sârguință, încât nu numai cu duhul, ci și cu trupul se înălța de la pământ. Altă dată cuviosul mergând singur la biserică să se roage, i-a urmat în taină ucenicul și următorul vieții lui celei sfinte, fericitul Eustatie și ascunzându-se într-un colț al bisericii, lua aminte cu sârguință la rugăciunea lui. Apoi l-a văzut ridicându-și mâinile și înălțându-se de la pământ, stând în văzduh și rugându-se, lucru pe care văzându-l Eustatie, s-a înspăimântat. Iar după rugăciune iarăși a coborât pe pământ. Și simțindu-l pe Eustatie că este acolo, s-a scârbit asupra lui și a zis: „Scris este: Nu va locui lângă tine cel ce viclenește. Iar tu ai îndrăznit a vedea cu vicleșug smerita mea rugăciune”. Deci l-a certat pe el ca să nu spună nimănui despre aceea.
Multe minuni făcea acest bărbat sfânt. Pe demoni îi scotea din oameni cu cuvântul și tămăduia tot felul de boli cu semnul Crucii și cu rugăciunea și de vătămările șerpilor pe mulți a izbăvit. De aceea mulțime de popor alerga la dânsul: unii cerând tămăduiri de boli, alții izbăvire de duhurile cele necurate, iar alții numai binecuvântare și rugăciune, lucru care tulbură liniștea lui. Pentru aceea, supărându-se, s-a dus în muntele Trihalicului și a trăit acolo, petrecând fără acoperământ. Iar Eustatie din mănăstirea Avgarovului, având dragoste cu osârdie către părintele său și dorind să se vadă cu dânsul, s-a dus acolo și, căutându-l cu sârguință, l-a aflat în acel munte.
Apoi, după rugăciunea obișnuită, Eustatie a întrebat pe fericitul Ioanichie despre Leon Armeanul, care pe atunci împărățea: „Oare mult va tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării contra sfintelor icoane?”. Iar Sfântul a prevestit grabnica lui pierzare, căci Mihail, care era poreclit Valvos sau Travlin, degrabă l-a ucis pe Leon Armeanul și i-a luat împărăția.
Fericitul bărbat Ioanichie se obișnuise a umbla cu toiag la bătrânețe; și umblând el prin unele locuri strimte printre munți, s-a întâmplat că i-a căzut toiagul din mână și s-a pierdut și nu era cu putință a-l afla, căci căzuse într-o prăpastie. Deci, mîhnindu-se Sfântul pentru pierderea toiagului, și-a plecat genunchii făcând Domnului obișnuitele rugăciuni. Iar toiagul purtându-se prin văzduh a venit cu nevăzută mina și s-a așezat în mâinile sfântului.
Umblând fericitul pe munte, a aflat o peșteră pustie, în care se încuibaseră demonii. Sfântul, iubind peștera aceea, s-a sălășluit într-însa. Iar diavolii, nerăbdînd venirea lui, s-au sculat asupră-i și multe feluri de supărări îi făceau, vrând să-l înfricoșeze și să-l izgonească de acolo. Diavolii strigau asupra lui, scrâșneau din dinți, batjocoreau, îngrozeau, alergau asupra lui, năpădeau asupra feței lui și toată peștera părea că se clatină. Iar Sfântul, după cuvântul lui Pavel, stătea în ziua cea cumplită înarmându-se cu zaua dreptății și cu pavăza credinței și întru nimic nu socotea toate năpădirile vrăjmașilor. Demonii, precum odinioară n-au răbdat venirea lui Hristos, strigau: „Ai venit aici mai înainte de vreme să ne chinuiești pe noi?” și neputând birui pe cel nebiruit, singuri fiind biruiți, diavolii au fugit de la dânsul.
În acea vreme, o fiică a unui boier mare, care ținea credința dreaptă, zăcea pe pat slăbănoagă și bolea cumplit. Fiind adusă la Sfântul, el îndată a întâmpinat-o și, făcându-i-se milă de ea pentru buna ei credință – căci, în mijlocul atâtor popoare luptătoare împotriva icoanelor, ea singură cinstea sfintele icoane –, a tămăduit-o de boală cu rugăciuni și cu semnul sfintei Cruci, dându-i sănătate desăvârșită.
S-a întâmplat a fi acolo cel ce luase pe sora sfântului în însoțire; acela era întunecat cu eresul luptei contra icoanelor. Pe acesta îl învăța Sfântul din destul ca să cunoască calea cea dreaptă a bunei credințe și să aibă sfintele icoane în cinstea ce li se cuvine. Dar după ce n-a sporit nimic cu cuvintele – căci acela era împietrit ca faraon -, fericitul, uitând rudenia sa cea de aproape după trup, s-a rugat lui Dumnezeu ca să orbească ochii cei trupești ai celui luptător împotriva icoanei, de vreme ce nu avea ochi sufletești. Și a fost așa, căci a orbit cumnatul său după soră și a luat pedeapsă vrednică pentru credința sa cea rătăcită.
Acest mare părinte avea obiceiul de se pogora din munte întru întâmpinare, când auzea că vine cineva la dânsul. Aceasta o făcea ca cei ce vin să nu se ostenească pentru dânsul, pentru că suirea în acel munte era cu osteneală, iar nu cu înlesnire. Deci, odată, veneau la dânsul doi episcopi, al Calcedonului și al Niceei, și cu dânșii Petru și Teodor Studitul, cu Iosif și cu Clement. Pe aceștia, fericitul i-a întâmpinat, pogorându-se din munte și închinîndu-li-se lor cu dragoste, iar după rugăciunea cea obișnuită, a vorbit cu ei cuvinte folositoare. Fericitul a zis către unul dintr-înșii, cu numele Iosif: „Nu te tulbura, frate Iosife, ci te pregătește pentru ieșire!”. Aceste cuvinte ale lui nu le-au înțeles atunci cei ce le-au auzit. Dar, trecând optsprezece zile, Iosif s-a mutat din viață și atunci și-au adus aminte de cuvântul fericitului Ioanichie și au cunoscut că el a văzut cu ochii mai înainte văzători moartea lui Iosif și că despre ea i-a proorocit atunci, poruncindu-i să se pregătească de ieșire.
În al cincilea an al împărăției lui Mihail, împlinindu-se paisprezece ani de la sfârșitul împăratului Nichifor și de când bulgarii, bătând pe greci, au robit pe mulți dintre dânșii, din boierii cei mari și slăviți și din ostași și îi țineau în legături și în temniță, atunci și-a adus aminte cuviosul de cei robiți și s-a mâhnit pentru dânșii. Căci a auzit că sunt în mare strâmtoare și nevoie și că șed în temniță rea și întunecată, legați cu lanțuri și că mai bine ar fi voit să moară decât să fie vii într-o asemenea nevoie. Deci, milostivindu-se spre dânșii, a lăsat pustia și viața cea fără de gâlceavă și s-a dus în pământul bulgarilor, vrând să dezlege pe cei legați și să slobozească pe cei robiți.
Venind la cetatea unde erau grecii ținuți în legături, s-a apropiat de temniță nevăzut, căci străjerii cei ce străjuiau ușile temniței nu-l puteau vedea pe el. Apoi a făcut semnul Crucii pe uși și îndată s-a deschis temnița în care intrând, pe toți i-a dezlegat din legături cu semnul Crucii și le-a poruncit să meargă după dânsul. Deci au ieșit toți cei legați din temniță, fiind straja acolo și neștiind nimic de ceea ce se făcuse. Iar Sfântul, precum Hristos a scos din iad sufletele drepților, așa și el, slobozind pe greci din legături și din temniță, i-a îndreptat toată noaptea, că alt Moise, în strălucire de lumină până la hotarele stăpânirii grecești.
Mergând pe cale cu dânșii, îi învăța să nu fie ca părinții lor, neam îndărătnic și amăgitor, ci să nădăjduiască spre Dumnezeu și să nu uite facerile de bine și minunile Lui. Iar când s-a despărțit de dânșii, au căzut toți la picioarele lui, rugându-l să le spună numele său și ziceau: „Spune-ne cine ești tu, o! omule al lui Dumnezeu?”. Cuviosul n-a ascuns numele său, dar a poruncit să dea lui Dumnezeu mulțumire; și astfel s-a întors iarăși întru a sa liniștită petrecere.
Odinioară, cuviosul a șezut într-o corabie și a plutit spre biserica Sfântului Teofan, care era în Sigrian, ca să se închine. Întorcându-se de acolo, a stat la ostrovul Fas, unde, auzind viețuitorii ostrovului aceluia, călugări și mireni, despre venirea lui Ioanichie la dânșii, au alergat toți la dânsul și, căzându-i înainte, îl rugau pe fericitul să-i miluiască pe dânșii și să izgonească șerpii din insula lor; căci se înmulțiseră atunci șerpii fără de număr în insula aceea și foarte mult îi vătămau pe oameni și dobitoace. Iar Sfântul, ascultându-i pe dânșii, ca niște săgeți a slobozit asupra șerpilor rugăciunile sale cele cu sârguință către Dumnezeu și, îndată, adunându-se toți șerpii din insula aceea, s-au aruncat în adâncul mării. De atunci nu mai erau șerpi în insula aceea.
Cuviosul s-a dus de acolo în alt loc liniștit și mergea împreună cu dânsul și Daniil, egumenul mănăstirii, care era în insula Fâs. Acesta avea un frate călugăr, anume Eftimie, al cărui sfârșit ce avea să fie degrabă, Sfântul mai înainte i l-a spus, zicând: „Frate Eftimie, grăbește-te, că degrabă vei călători către călătoria cea de sus!”. Acestea zicându-le lui Eftimie, a intrat într-o peșteră mică vrând să se odihnească și a aflat acolo un diavol viețuind, care era mai cumplit decât cel dintâi.
Deci, Ioanichie cu Daniil s-au sălășluit într-acea peșteră. Iar diavolul, nerăbdând venirea lor, li s-a arătat negru cu chipul și înfricoșător, iuțindu-se și năvălind asupra lor, ca să-i izgonească din peșteră. Însă ei, nădăjduind spre Domnul, petreceau fără temere. Dar ucigașul de oameni, năpădind asupra lor, i-a legat picioarele lui Daniil, iar pe Ioanichie l-a rănit în coastă cu o durere așa de grea, încât a rămas fără glas șapte zile. Apoi, singur vicleanul, a fugit din peșteră, neputând să petreacă la un loc cu plăcuții lui Dumnezeu.
După aceasta, Cuviosul Ioanichie iarăși s-a întors în muntele Trihalicului vestind moartea unui monah, Isichie, care petrecea cu nebăgare de seamă și a izgonit omizile de prin grădini cu rugăciunea și cu semnul Sfintei Cruci.
Odată, a venit pentru rugăciune o stareță împreună cu fiica sa; și aceea era egumenă a mănăstirii Cluviului. Iar el, luând toiagul ce era în mâna maicii, l-a dat în mâna fiicei sale și, tulburându-se maică, a zis: „Părinte, mie mi se cuvine toiagul ca să-mi sprijine trupul meu neputincios de bătrânețe”. Dar el, nerăspunzând nimic, a arătat cu lucrul ceea ce era să fie; căci după puțină vreme stareța aceea a murit și a fost aleasă fiica sa egumenă, în locul ei. După aceasta, iarăși s-a dus fericitul împreună cu ucenicul său Eustatie în alt munte, mai prăpăstios și mai anevoie de suit, care se numea al Corbului, unde a petrecut câtăva vreme. S-a suit apoi în munții mănăstirii Antidiului și acolo, zidindu-și o chilie strâmta, viețuia după voia lui Dumnezeu.
El a făcut multe minuni: pe bolnavi a tămăduit, limbile celor gângavi le-a îndreptat, pe cei iuți și mânioși i-a schimbat în blândețe, pe eretici i-a întors din rătăcire și a prevăzut multora mai înainte sfârșitul, căci era plin de darul Sfântului Duh, care viețuia într-însul.
Acest cuvios astfel își petrecea viața, încât nu toți oamenii puteau să-l vadă. Că mulți, dorind să-l vadă, au venit la dânsul în chilie însă nu l-au văzut. Iar aceia ducându-se, smeritul părinte grăia către ucenicul său: „Frate Eustatie, cu rugăciunile tale am fost nevăzut de cei care au venit”.
Odinioară, zidindu-se în muntele acela biserica Sfântului Ioan Botezătorul, a cărui formă de zidire a fost dată de Cuviosul Ioanichie, au venit niște frați de departe, vrând să vadă fața cea cu sfânta cuviință a cinstitului și de Dumnezeu plăcutul bărbat. Aceștia, venind, ședeau lângă biserica ce se zidea, așteptând acolo venirea cuviosului părinte, pe care doreau să-l vadă. Și a venit Cuviosul Ioanichie vrând să vadă de se zidește biserica după forma cea dată de dânsul. El a stat înaintea fraților care veniseră la dânsul, luând seamă la zidire, dar aceia nu puteau să-l vadă.
După ce a stat destulă vreme în mijlocul lor, s-a dus la chilia sa, nearătându-se pe sine celor care veniseră și așteptau cu osârdie sosirea lui. Iar unul din călugării cei ce viețuiau aproape de el, cu numele Ioan, înțelegând lucrul ce se făcuse, a zis către dânsul: „Părinte, nu se cădea ca frații care s-au ostenit pentru tine atâta cale, să se întoarcă mâhniți, fără să te vadă. Cu adevărat jalnic lucru este acesta și atinge inima”. Iar Sfântul, lăudând osteneala și osârdia fraților acelora, a început a se ruga pentru dânșii. Apoi, după rugăciune, întorcându-se către Ioan, a zis: „Frate, noi nu avem voia noastră, ci cele ce Dumnezeu voiește pentru noi, acestea le și face; dacă Dumnezeu ar fi binevoit să mă vadă frații care veniseră, apoi chiar de m-aș fi ascuns de dânșii, ei tot m-ar fi văzut; dar eu, multă vreme am stat înaintea ochilor lor neascuns, însă ei nu m-au văzut, căci așa a voit Dumnezeu”.
Altădată, venind niște frați la cuviosul și șezând înaintea chiliei lui, vorbind între ei, iată că li s-a arătat o ursoaică mare și înfricoșătoare ieșind din lunca ce era acolo aproape și venea spre dânșii. Ei, văzând-o, s-au temut foarte tare. Dar Sfântul a zis către ei: „Domnul nostru a dat robilor Săi putere să calce peste leu și peste balaur, care sunt cele mai înfricoșătoare, iar voi vă temeți de o ursoaică?”. Deci a poruncit să-i arunce o bucată de pâine; iar ea, luând pâinea, s-a dus în pustie. Și atât era de duhovnicesc acest cuvios părinte și ochii săi sufletești îi erau atât de luminați, încât duhurile cele cerești și sufletele drepților putea să le vadă. Odată, stând el la rugăciune, a văzut sufletul Părintelui Petru purtat de îngeri cu slavă la cer, strălucind împrejur cu negrăită lumină; și a spus aceasta ucenicilor săi, pentru folosul lor.
În acea vreme împărățea peste greci Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane. Acela a trimis doi bărbați cinstiți la Cuviosul Ioanichie, ca să-l întrebe dacă se cade a cinsti chipul lui Hristos. Ajungând trimișii, Sfântul și-a deschis gura sa, cea de Dumnezeu insuflată și când a început a grăi din înțelepciunea cea dată lui de sus. Bărbații aceia s-au rușinat, neputând a se împotrivi, nici a răspunde vreun cuvânt împotriva cuvintelor lui. Grăia printr-însul Dumnezeu, Care a zis ucenicilor Săi în Evanghelie: Nu vă îngrijiți mai înainte ce veți grăi, că Eu vă voi da vouă gură și înțelepciune.
Apoi, arătând clar cum se cade a da cinstea cuvenită sfintelor icoane, i-a povățuit pe ei la bună credință și trimișii, lepădându-se de eresul luptei contra icoanelor, s-au închinat chipului lui Hristos.
Odată Eustatie, egumenul mănăstirii Avgarovului, a întrebat pe Cuviosul Ioanichie: „Părinte, până când vor fi sfintele icoane călcate și când se vor da înapoi Bisericii de către prigonitorii care răpesc turma lui Hristos că fiarele cele sălbatice?”. El a răspuns: „Așteaptă puțin, frate, și vei vedea puterea lui Dumnezeu, căci va lua ocârmuirea Bisericii un oarecare Metodie. Acela o va îndrepta cu dumnezeiescul Duh, va stârpi eresurile și va întări Biserica cu dogme sfinte, va aduce liniște și unire; iar pe cei ce se împotrivesc, îi va smeri dreapta Celui Preaînalt”.
Această proorocie a Cuviosului Ioanichie degrabă s-a împlinit căci, trecând puțină vreme, a murit Teofil, împăratul luptător contra sfintelor icoane. După dânsul, a venit fiul său Mihail, cu maică să, Teodora, iar Metodie a fost ales patriarh. Acesta a adus sfintele icoane în biserici, a întărit dreapta credință și toată tulburarea a schimbat-o în liniște. Însă după puțină vreme, iarăși a ridicat diavolul pe cei necredincioși, care tulburau și clătinau Biserica lui Hristos. Iar fericitul Metodie oștindu-se cu sabia cea duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu împotriva lor, avea ajutor pe Cuviosul Ioanichie. Căci acesta, uneori prin cuvânt, alteori prin scrisorile sale, apăra bună credință și pe cei depărtați de Biserică îi întorcea.
De multe ori patriarhul Metodie, slăbind în discuția cu ereticii, cuviosul îl întărea și-l sprijinea prin scrisorile sale. Odată, citindu-se scrisorile lui Ioanichie la sinod, ereticii au început a batjocori și a huli pe fericitul. Înțelegând aceasta cuviosul, cu duhul lui Dumnezeu, a stat degrabă în mijlocul sinodului și a început a grăi în auzul tuturor, astfel de cuvinte pentru Dumnezeu și pentru cele dumnezeiești, încât toți se mirau de înțelepciunea și cuvintele lui. Și n-au fost în deșert cuvintele lui, căci precum a făcut odată Petru, propovăduind adunării din Ierusalim, așa și în această adunare făcând Ioanichie prin cântare de Dumnezeu, încât cei ce auzeau se mângâiau cu inima, și cu dragoste primeau cuvântul lui și se întorceau la bună credință. Astfel de sârguința avea cuviosul pentru pacea Bisericii și pentru mântuirea sufletelor. Apoi degrabă, cu sârguință și cu rugăciunile lui, s-a stârpit eresul și s-a adus pacea Bisericii; iar diavolul care o tulbura a fugit cu rușine, căci temându-se de Ioanichie și de rugăciunile lui, se topea ca ceară de fața focului.
Odată se făcea în mănăstirea cuviosului înnoirea bisericii pe care el o zidise și, adunându-se soborul fraților, și Sfântul nefiind cu dânșii, s-a arătat deodată o ceată de diavoli ieșind dintr-un deal și toți se temeau foarte, fiind nedumeriți. Dar Sfântul Ioanichie, deși nu era acolo cu dânșii, a văzut mai înainte cu duhul ceea ce se întâmplase. Făcând îndată rugăciune și ridicându-și mâinile, a slobozit cuvintele rugăciunii sale către Dumnezeu și, ca niște săgeți asupra taberei celei diavolești, de departe lovindu-i, i-a pus pe fugă. Frații, văzându-i pe draci fugind, că izgoniți de moarte, au lepădat frica și au săvârșit cu bucurie praznicul înnoirii bisericii.
În acea vreme se luptau ismailitenii (arabii) cu grecii și, biruind ismailitenii, pe mulți au robit, ținându-i în legături. Un boier oarecare din cei slăviți, având un tânăr, rudenie de-a sa, în robie la păgâni, a rugat pe Cuviosul Ioanichie să-l scoată din robie, precum a izbăvit odată pe grecii robiți de bulgari. Cuviosul, fiind milos, s-a dus în pământul ismailitenesc și, ajungând în temniță, a eliberat nu numai pe tânărul acela, ci și pe toți cei care erau legați împreună cu dânsul, neștiind nimic straja despre aceasta; căci ușile singure de la sine se deschideau sfântului și legăturile se dezlegau. Iar când erau pe cale, mergând pe pământul grecesc, au năvălit asupra lor o mulțime de câini cumpliți, iar Sfântul i-a lovit pe ei cu orbirea și au trecut printre ei fără vătămare.
În acel munte în care pustnicea cuviosul se afla, nu departe, un călugăr cu numele Epifanie, vestit în credință. Pe acela l-a ridicat diavolul spre zavistie și s-a sculat cu vrajbă asupra fericitului Ioanichie, pizmuindu-l pentru slavă cea bună cu care îl preamărea Dumnezeu, Care a zis: Pe cei ce Mă preamăresc, îi voi preamări. Deci, din zavistie, Epifanie a cugetat să piardă pe Cuviosul Ioanichie cel nevinovat și curat cu inima. Astfel a dat foc muntelui, ca prin foc să-l piardă pe Ioanichie împreună cu chilia sa, căci muntele acela era foarte stufos și ardea precum cuptorul. Dar Dumnezeu, Cel ce a izbăvit de foc pe tineri în Babilon, Acela l-a păzit nears și pe plăcutul Său, pe fericitul Ioanichie.
Văzând fericitul răutatea vrăjmașului său, nu s-a mâniat asupra lui, nici s-a scârbit; ci, vrând cu bunătate să biruiască răutatea, și cu blândețea să risipească vrajba s-a dus cu smerenie la Epifanie, întrebându-l de pricină mâniei și cerându-i iertare. Iar acela, din mânie, a lovit pe Sfântul în pântece cu toiagul, care avea în vârf un fier ascuțit, vrând să-l străpungă. Dar Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, a păzit pe Sfântul Ioanichie nevătămat de acea lovire. Aceasta a fost ispita fericitului, pe care i-au proorocit-o cei doi pustnici mai sus pomeniți, care îi spuseseră lui: „La sfârșitul vieții tale va veni asupra ta o ispită din zavistie, dar durerea se va întoarce asupra capului vrăjmașului, iar tu nici un rău nu vei pătimi”.
Ajungând la adânci bătrâneți, Cuviosul Ioanichie și, slăbindu-i-se trupul de multe nevoințe și osteneli, s-a dus în mănăstirea Antidiului și acolo, făcând o chiliuță mică, s-a închis într-însa. Dacă se întâmplă câteodată să iasă din chilie și să umble prin mijlocul drumului, se făcea nevăzut de către cei ce voiau să-l vadă.
În al cincilea an al împărăției lui Mihail, cel dintre sfinți Părintele Metodie patriarhul, văzând mai înainte apropiata mergere a lui Ioanichie către Domnul, a venit la dânsul cu clerul său, cerând rugăciunea și binecuvântarea cea de pe urmă. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind destul cu Sfântul Metodie și învățând dreapta mărire a credinței pe cei ce veniseră cu dânsul, a proorocit lui Metodie că și acesta, după moartea lui, fără de zăbavă va trece din viața aceasta vremelnică la cea veșnică. După aceea făcând rugăciune și sărutându-se unul cu altul cu sărutarea cea de pe urmă, s-au despărțit; patriarhul s-a întors la ale sale, iar cuviosul părinte a rămas în chilia sa, rugându-se și pregătindu-se pentru sfârșitul său.
A treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul, Părintele nostru Ioanichie a trecut către Domnul, în ziua a patra a lunii noiembrie, având nouăzeci și patru de ani de la naștere. Iar în a opta lună după mutarea lui, sfințitul patriarh Metodie s-a mutat către Domnul, în a paisprezecea zi a lunii iunie; și s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, care a spus patriarhului că fără de zăbavă și el va trece după dânsul din viața aceasta vremelnică la cea veșnică.
Pe când murea Cuviosul Părintele nostru Ioanichie, părinții cei ce viețuiau în muntele Olimpului au văzut un stâlp de foc înălțându-se spre cer, căruia îi mergeau înainte îngerii, deschizându-i ușile raiului și ridicându-l spre fericirea cea de acolo. Din aceasta s-a cunoscut cum că Cuviosul Ioanichie, săvârșindu-și alergarea nevoinței sale, trecea la odihna cerească. Dar nu numai în viață, ci și după mutarea sa, cuviosul a făcut multe minuni. Căci mulți neputincioși, atingându-se de sfintele lui moaște, au dobândit sănătate; mulți s-au izbăvit de duhurile cele viclene, slăbănogii de pe paturi s-au sculat și cei ce erau ținuți de orice fel de neputință, dacă s-ar fi atins numai de racla lui, îndată se făceau sănătoși.
Așa a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său cu multe minuni și în viață și după moarte, cu ale cărui sfinte rugăciuni Domnul să ne arate și nouă mila Sa și să ne tămăduiască de bolile noastre cele sufletești și trupești, pentru slavă sfântului Său nume. Amin.
Sfânta Muceniță Ludmila s-a născut în Boemia în a doua jumătate a secolului al IX-lea.
Contele Melnik, tatăl ei, era un om bogat, unul dintre marii dregători ai țării.
Ludmila s-a căsătorit cu prințul Borzivoi al Boemiei.
Cu prilejul unei călătorii în Moravia au cunoscut pe cei doi frați Metodie și Chiril, apostolii slavilor.
Sf. Mc. Ludmila (Secolul al IX-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
În urma acestei întâlniri, Ludmila și Borzivoi, soțul ei, au primit Sfântul Botez împreună cu mulți dintre slujitorii lor.
Astfel a apărut prima Biserică creștină în Boemia.
Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lor cu un fiu pe nume Vratislas, căruia, după ce s-au retras la Castelul Tetin, i-au lăsat conducerea tronului Boemiei.
Vratislas s-a căsătorit cu prințesa păgână Dragomira și au avut un fiu pe nume Venceslas.
Acesta a fost crescut în credința creștină de către Ludmila, bunica lui, spre deosebire de celălalt copil al Dragomirei, Boleslav, care a rămas păgân, iar după moartea lui Borzivoi și a fiului său Vratislas, cei doi copii au rămas sub conducerea regentă a Dragomirei.
Deoarece Boleslav și Dragomira urau pe Venceslas și Ludmila pentru că erau creștini, au complotat, omorându-i în timp ce se aflau în biserică rugându-se.
Dar împăratul Germaniei, Otto I, a invadat Boemia ca să pedepsească pe cei care l-au omorât pe vasalul său.
Învingând pe Boleslav și Dragomira, le-a impus să restabilească religia creștină și să plătească un tribut anual.
