foto si articol – cersipamantromanesc.wordpress.com
8 aprilie 563 i.Hr., Budistii celebreaza ziua traditionala de nastere a lui Gautama Siddharta, cel care ulterior a fondat religia budista.
Buddha, cum a devenit cunoscut parintele curentului filosofic si religiei care ii poarta numele, insemna, in sanscrita, ”trezitul” sau ”iluminatul”, este celebrat in ziua de 8 aprilie, cand se apreciaza ca s-ar fi nascut in India, insa potrivit altor surse data nasterii acestuia ar fi in luna mai.
Buddha a ramas in constiinta colectiva, deoarece a fost singurul intemeietor al unei religii, care nu s-a declarat trimisul lui Dumnezeu si care a respins ideea unui zeu suprem.
Buddha, pe numele real Gautama Siddhartha, ar fi fost fiul unui rege marunt din clanul Sakya, situat in India de nord-vest. Mama sa, regina Mahamaya, i-a dat nastere in parcul Lumbini, aflat actualmente in sudul Nepalului. Stalpul ridicat acolo de un imparat indian, in sec. III i.Hr., pentru a marca evenimentul, exista si in ziua de azi.
La cateva zile de la nastere, mama lui a murit, nu inainte insa de a-i fi trimise semnale prevestitoare privind aducerea pe lume a unui copil miraculos, dupa cum apare scris si in ”Dictionarul religiilor” de Mircea Eliade si Ioan P. Culianu. Mai mult, potrivit unor surse, nasterea lui Buddha ar fi fost imaculata, virginala, asemeni celei a lui Iisus.
Siddharta a fost crescut in lux, iar la 16 ani s-a casatorit cu doua printese, ducand o viata fara griji pana la varsta de 29 de ani. Atunci, se spune ca ar fi iesit de trei ori din palat si a vazut de fiecare data tot atatea rele: batranetea, boala si moartea pentru ca calatoriile sale a observat un batran, un bolnav si un cadavru.
La a patra iesire, Siddharta a vazut un cersetor si, impresionat de felul de a fi al acestuia, a decis sa fuga din palat si sa se dedice ascezei. A calatorit spre sud, unde se afla centrul cunoasterii si a studiat meditatia si yoga, avandu-i ca profesori pe Alara Kalama si Udraka Ramaputra.
A adoptat o asceza severa, care includea inclusiv un regim de mortificari ale carnii, la care a renuntat cand a constatat ca acestea nu sunt eficiente.
Parasit de cei cinci discipoli ai sai, care au vazut in renuntarea sa drept o dovada de slabiciune, Gautama s-a asezat sub un smochin, hotarat sa nu se ridice pana cand nu va dobandi Trezirea. Dupa ce l-a combatut pe Mara, un spirit demonic care l-a ispitit cu voluptati si dorinte lumesti, Siddharta a ajuns la iluminare. A avut o revelatie si atunci, la varsta de 35 de ani, si-a luat si numele de Buddha, relevandu-le apoi ucenicilor sai ideile care i-au fost dezvaluite.
Apoi, Gautama Buddha a calatorit in parcul cu cerbi din apropiere de Benares, India, unde a tinut prima sa ceremonie si a conturat ideile de baza ale buddhismului.
Potrivit buddhismului, exista ”patru adevaruri nobile”.
Primul adevar este acela ca totul este suferinta – nasterea este suferinta, imbatranirea este suferinta, boala este suferinta, tot ceea ce este efemer este suferinta.
Al doilea adevar este ca originea suferintei este dorinta.
Al treilea adevar este ca nimicirea dorintei antreneaza nimicirea suferintei.
Al patrulea adevar reveleaza nirvana – Calea cu opt ramuri sau Calea de mijloc – care duce la extinctia suferintei: opinia, gandirea, cuvantul, actiunea, mijloacele de existenta, efortul, atentia, contemplarea (adica ”opt ramuri”), dupa cum se arata in ”Istoria religiilor”.
Buddha a murit la varsta de 80 de ani, din cauza unei indigestii, spunandu-le adeptilor sai sa continue sa lucreze la eliberarea lor spirituala, urmandu-i invataturile.
Buddhismul s-a raspandit ulterior din India in Asia centrala si de est, China, Coreea, Japonia, iar in secolul XX, in vest.
Intreaga esenta a budismului este exprimata in legenda despre iluminarea lui Siddhartha: fiinta astrala a viitorului Buddha, care dupa ce a trait experienta a numeroase reincarnari, intelege ca in urmatoarea sa coborare profana, va trai experienta Trezirii.
Martin Luther King Jr. (n.15 ianuarie 1929, Atlanta, Georgia – d. 4 aprilie 1968, Memphis, Tennessee) a fost un pastor baptist nord-american, activist politic, cunoscut mai ales ca luptător pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare din Statele Unite ale Americii.
Cunoscut și sub abrevierea MLK, a organizat și a condus marșuri în favoarea dreptului la vot, pentru desegregare rasială și alte drepturi civice elementare pentru cetățenii de culoare nord-americani. Cele mai multe astfel de legi, și anume Civil Rights Act, Voting Rights Act, au fost promulgate sub președinția lui Lyndon B. Johnson.
În timpul unui marș pentru libertate (28 august 1963) a pronunțat unul dintre cele mai celebre discursuri: I have a dream (Am un vis).cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro
L-a cunoscut pe John Fitzgerald Kennedy care i-a acordat sprijinul în lupta împotriva discriminării rasiale.
Martin Luther King a fost cel mai tânăr laureat al premiului Nobel pentru Pace în 1964 pentru lupta împotriva segregației rasiale și discriminării rasiale. A depus eforturi în lupta împotriva sărăciei precum și a opririi războiului din Vietnam.
King a fost asasinat pe data de 4 aprilie 1968, în Memphis, Tennessee. După moartea sa i s-a acordat Medalia prezidențială pentru libertate în 1977 și Medalia de Aur în 2004; În 1986 ziua lui Martin Luther King a fost declarată zi federală în Statele Unite.
Biografia
Copilăria
Martin Luther King s-a născut pe 15 ianuarie 1929, ca fiu al reverendului Martin Luther King Sr. (născut la Stock-Bruge, în Georgia, pe 19 decembrie 1897. A adoptat numele Luther după o excursie prin Europa și Tara Sfanta, în 1934. A murit în Atlanta, Georgia, în 1984. Mama sa, Alberta Williams King, s-a născut în Atlanta, Georgia, pe 13 Septembrie 1904. S-a măritat cu King în 1926. Era profesoară. A fost împușcată pe 30 iunie 1974 de Marcus Chenault, pe când cânta la orga bisericii baptiste Ebenezer. Tatăl său,înainte de a fi predicator baptist, mai fusese mecanic la un auto-service și pompier la o societate feroviară. Sora sa, Willie Christine King, s-a născut pe 11 septembrie 1927, iar fratele său, Albert Daniel King, a venit pe lume pe 30 iulie 1930, murind într-un accident în piscină, pe 21 iulie 1969.)
Educația
Începând cu 20 septembrie 1944, frecventează cursurile Colegiului Morehouse, care era în sudul SUA singura școală superioară pentru cei de culoare. În 1948 este absolvent cu titlu Bachelor of Arts în sociologie. La îndemnul părinților și al foștilor profesori, intră la Crozer Theological Seminary din Chester, Pennsylvania, pentru a studia teologia. În această perioadă citește pe Aristotel, Platon, John Locke, Jean-Jacques Rousseau, Henry David Thoreau, Walter Rauschenbusch, lecturi care îi vor influența gândirea și activitatea de viitor predicator:
Predica este pentru mine un proces dual. Pe de o parte mă străduiesc să schimb sufletele tuturor indivizilor pentru ca și societatea să se modifice. Pe de altă parte trebuie să modific întreaga societate pentru ca și în sufletul individului să apară o schimbare. De aceea trebuie să mă ocup de șomaj, sărăcie și nesiguranță economică.
Ulterior a început studii de teologie în vederea doctoratului (Ph.D.), pe care l-a obținut în 5 iunie 1955, cu o lucrare intitulată “A Comparison of the Conceptions of God in the Thinking of Paul Tillich and Henry Nelson Wieman“. O comisie academică instituită în octombrie 1991, a stabilit că mai multe capitole din lucrarea sa de doctorat au fost plagiate. Deși, în mod normal, pentru plagiaturi mult mai reduse ca amploare, astfel de comisii anulează titlurile științifice obținute prin fraudă, importanța lui King în istoria mișcării pentru drepturile civile ale populației de culoare a împiedicat comisia să retragă titlul acordat acestuia, considerând că o astfel de acțiune nu ar mai servi la nimic.
Activitatea militantă
În 1954, pe când avea 25 de ani, Martin Luther King a devenit pastor la biserica baptistă din Dexter Avenue, în Montgomery, Alabama. Ca mulți alți pastori de culoare, a fost influențat de cântecele gospel, din textele cărora va cita adesea în discursurile sale de mai târziu. Credința lui King se sprijinea pe exemplul învățăturilor evanghelice, de a-ți iubi aproapele și de a-l iubi pe Dumnezeu înainte de toate. Spre sfârșitul anilor ’50, atunci când a început să militeze pentru drepturile civile ale populației de culoare, un activist veteran în domeniu, Rustin Bayard, i-a servit drept mentor și consilier.
Montgomery
În 1955, în Montgomery, Alabama, începe o campanie politică și socială împotriva segregării rasiale din transportul public, mai ales în autobuze, de unde și denumirea protestului-maraton, Montgomery Bus Boycott.
Protestul a fost declanșat de arestarea Rosei Parks, o americancă de culoare care a refuzat să cedeze locul unui alb în autobuz (cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro). Aceasta s-a întâmplat pe 1 decembrie 1955. Patru zile mai târziu, Rosa este condamnată la plata unei amenzi. Atunci intră în scena socială Martin Luther King (care până atunci era un pastor anonim), care, susținut și de Ralph Abernathy (1926 – 1990) lansează o campanie de protest care a durat 381 de zile. Perioada a fost foarte tensionată: King a fost arestat iar casa sa a fost bombardată ca represalii.
Pe 13 noiembrie 1956, Curtea Supremă este nevoită să declare ca neconstituționale legile de segregare din autobuzele publice din Montgomery.
Victoria a fost atât de răsunătoare, că, în 1957, King a fost ales lider al Southern Christian Leadership Conference. În același an, marele militant politic întreprinde mai multe călătorii în sudul SUA, unde ține peste 200 de cuvântări. Tot atunci scrie și prima sa carte, Stride Toward Freedom: The Montgomery Story.
Rosa Louise Parks în 1955, cu Martin Luther King, Jr. în plan secund – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Albany
În data de 17 noiembrie 1961, o coaliție formată din activiști locali ai organizației locale a NAACP (National Association for the Advancement of Colored People) și ai SNCC (Student Nonviolent Coordinating Committee), în orașul Albany din statul Georgia, a decis declanșarea unei campanii de proteste non-violente contra segregației și discriminării rasiale, prin ocuparea și boicotarea stațiilor de autobuz, magazinelor și localurilor destinate exclusiv albilor și prin marșuri de protest prin fața primăriei orașului. Martin Luther King, sosit în oraș în 14 decembrie 1961, va fi arestat a doua zi în timp ce participa la un marș de protest. Deși refuzase să fie eliberat pe cauțiune până când autoritățile nu vor satisface cererile protestatarilor, va fi eliberat totuși, și se va întoarce în oraș în iulie 1962. Arestat din nou, va fi condamnat la 45 de zile de închisoare sau plata unei amenzi de 178$. Martin Luther King a ales închisoarea. După trei zile, șeful poliției locale, Laurie Pritchett, a aranjat discret plata cauțiunii și eliberarea acestuia. De altfel, tactica autorităților a fost de a opera arestări în masă sub pretextul asigurării liniștii publice, dispersarea arestaților în centre de detenție îndepărtate, urmate de eliberarea discretă a acestora, fără a face vreo concesie, astfel încât până la urmă, mișcarea de protest nu și-a atins scopurile. Martin Luther King va fi din nou arestat spre sfârșitul lunii iulie, fiind reținut două săptămâni, după care va părăsi definitiv orașul, fără a obține prea mari concesii din partea autorităților.
Birmingham
Cu circa 350 000 de locuitori, din care populația de culoare reprezenta aproape 40%, în 1960, orașul Birmingham din statul Alabama era unul din cele mai segregate rasial orașe din Statele Unite. După eșecul campaniei din Albany, Martin Luther King a decis să schimbe tactica, încercând să deplaseze presiunile asupra autorităților înspre factorii economici. S-a urmărit ca prin proteste pașnice și prin boicotarea comerțului și serviciilor, să se provoace arestări în masă, care să conducă la paralizarea activității economice.
Campania de proteste era cât pe ce să eșueze în momentul în care șeful poliției locale, Eugene “Bull” Connor, a obținut o derogare de la lege, ceea ce i-a permis să ridice valoarea cauțiunii de la 300$ la 1200$ (cca. 9000$ în 2014), o sumă destul de mare pe atunci, ceea ce a condus la demoralizarea multora din protestatari. În plus, a ridicat noi probleme pentru Martin Luther King, nevoit să colecteze sume extrem de ridicate de bani de la populația de culoare din restul SUA. La toate aceste probleme s-a adăugat și arestarea acestuia în 12 aprilie 1963, a 13-a, pe când încerca să mobilizeze populația de culoare descurajată de măsurile represive luate de autorități. În închisoare,
King was arrested in 1963 for protesting the treatment of blacks in Birmingham – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Martin Luther King a scris pe marginea unui ziar celebra “Letter from Birmingham Jail”. (16 aprilie 1963) Un lider local, James Bevel, a încercat să depășească impasul în care se găsea deja mișcarea de protest, prin mobilizarea elevilor de culoare, numită Cruciada Copiilor în revista Newsweek. De această dată protestele nu au mai fost atât de pașnice, ceea ce atras riposta dură a poliției, care a utilizat tunuri de apă și câini polițiști pentru împrăștierea manifestanților.
Imaginile transmise în direct de marile canale de televiziune au impresionat întreaga națiune, consolidând poziția lui Martin Luther King și a mișcării pentru drepturile civile ale populației de culoare. Totodată, mulți au criticat folosirea copiilor în scopuri politice. Protestele populației de culoare, paralizarea activității economice a orașului și atenția întregii națiuni, au determinat autoritățile din Birmingham să se așeze la masa negocierilor. Acceptate de oficialități, revendicările populației de culoare au fost îndeplinite treptat de-abia în deceniul următor.
Lyndon B. Johnson and Robert F. Kennedy with civil rights leaders, June 22, 1963 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Mitingul de la Washington
Martin Luther King împreună cu SCLC (Southern Christian Leadership Conference), s-a numărat printre liderii așa-numitei organizații pentru drepturile civile ale populației de culoare “Big Six“, care a organizat Marșul spre Washington, care a avut loc în 28 august 1963. Protestatarii au avut revendicări extrem de precise: încetarea segregației rasiale în școlile publice, legi care să interzică discriminarea rasială la angajare, protecția liderilor populației de culoare față de brutalitățile poliției, salariul minim orar de 2$. În ciuda dezacordurilor dintre lideri, marșul a fost un succes, cu peste un sfert de milion de participanți, unul din cele mai impresionante mișcări de protest din epocă. Participanții s-au oprit în fața memorialului Lincoln din Washington DC.
Vedere de la Monumentul Lincoln către Monumentul Washington la 28 august 1963 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Cu această ocazie, Martin Luther King a ținut un discurs cu durata de cca. 17 min., cunoscut ulterior sub numele de “I Have a Dream” (Am un vis), discurs ce va deveni celebru. Partea cea mai cunoscută și mai citată, în care King se detașează oarecum de textul original pregătit anterior, se datorează probabil Mahaliei Jackson, care i-ar fi șoptit la ureche: “vorbește-le despre vis“. King a spus atunci, citez:
Martin Luther King, Jr. ținând discursul „I Have a Dream” la Marșul pentru Drepturi Civile din 1963 de la Washington, DC – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
“Vă spun azi, prieteni – chiar dacă va trebui să dăm piept cu greutățile de azi și de mâine, că am avut un vis. Este un vis cu rădăcini adânci în visul american. Am visat că într-o zi, această națiune se va ridica și va înțelege adevărul cuprins în crezul său: susținem că acesta este evident – toți oamenii se nasc egali. Am visat că într-o zi, pe dealurile roșii din Georgia, copiii foștilor sclavi vor sta la aceeași masă cu copiii foștilor proprietari de sclavi. Am visat ca într-o zi, statul Mississippi însuși, stat în care te gâtuie injustiția, stat în care te gâtuie oprimarea, să se transforme într-o oază de libertate și justiție. Am visat că cei patru copii ai mei vor trăi într-o zi în mijlocul unei națiuni în care nu vor mai fi judecați după culoarea pielii, ci după calitățile lor.”
King at the 1963 Civil Rights March in Washington, D.C – foto preluat de pe en.wikipedia.org
“I Have a Dream” este considerat astăzi unul din cele mai bune discursuri din istoria Americii. Marșul ce a urmat, dar în special discursul emoționant al lui King, au contribuit din plin la promulgarea Civil Rights Act în 1964.
St. Augustine
Părintele mișcării de protest din St. Augustine, Florida, este considerat Dr. Robert B. Hayling. Fost ofițer de aviație, dr. Hayling a devenit primul dentist de culoare din Florida, fiind admis ulterior în American Dental Association. Inițial asociat cu NAACP, datorită provocărilor și violențelor membrilor Ku-Klux-Klan-ului, a militat pentru crearea de grupări înarmate de auto-apărare în paralel cu tactica non-violentă adoptată de Martin Luther King.
În martie 1964, King și organizația condusă de el, Southern Christian Leadership Conference (SCLC), s-au alăturat mișcării dr. Hayling. Au fost inițiate demonstrații non-violente prin oraș, urmate în replică de contra-demonstrații ale membrilor Klan-ului, adesea soldate cu ciocniri violente între cele două tabere, violențe ce au atras atenția presei. Poliția a operat sute de arestări. Martin Luther King a fost și el arestat, singura dată în care a fost arestat în Florida, în data de 11 iunie 1964. În închisoare va scrie “Letter from the St. Augustine Jail“.
Printre acțiunile de protest inițiate de către dr. Hayling, a fost și folosirea piscinelor rezervate albilor. Conflictul dintre cele două tabere a ajuns la apogeu în momentul în care un grup de protestatari de culoare s-au aruncat în piscina motelului Monson Motor Lodge, rezervată albilor. Managerul hotelului, James Brock, care era și președintele Florida Hotel & Motel Association, a fost fotografiat în timp ce turna acid în piscină, pentru a-i determina pe protestari să iasă din apă. Imaginea respectivă a devenit celebră. Protestele din St. Augustine, Florida au avut un rol important în adoptarea legii privind drepturile civile ale populației de culoare, Civil Rights Act, în 1964 (cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro)
Lyndon B. Johnson promulgă legea drepturilor civile din 1964. Printre invitații aflați în spatele său se numără și Martin Luther King, Jr. – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Premiul Nobel
În semn de recunoaștere a întregii sale activități în slujba populației de culoare, pentru combaterea discriminării rasiale prin proteste pașnice, în 14 octombrie 1964, Martin Luther King a primit premiul Nobel pentru pace, devenind cel mai tânăr laureat al acestuia. În discursul rostit cu această ocazie, l-a menționat pe Gandhi în calitate de pionier al luptei cu mijloace pașnice contra inechităților sociale. De altfel, l-a avut pe Gandhi drept model de-a lungul întregii sale vieți, și se pare că exemplul acestuia i-a inspirat anumite principii morale.
Dr. Martin Luther King, Jr. picking up the Nobel Prize for Peace from Gunnar Jahn, president of the Nobel Prize Committee, in Oslo on December 10, 1964 – foto preluat de pe legallegacy.wordpress.com
Duminica sângeroasă
Marșul de protest de la Selma la Montgomery din 1965, cunoscut și sub numele de Duminica Sângeroasă (Bloody Sunday), ca și cele alte două marșuri de protest care i-au urmat, au constituit apogeul luptei populației de culoare din Statele Unite pentru drepturile civile. Selma era unul din orașele principale ale ținutului Dallas din statul Alabama, în care populația de culoare, în proporție de 57%, era practic lipsită de dreptul de vot. Din 15 000 de locuitori de culoare ce aveau deja vârsta legală pentru a putea vota, doar 130 erau înregistrați. În același timp, 80% din populația de culoare a orașului trăia sub pragul de sărăcie, marea majoritate lucrând ca muncitori zilieri în agricultură.
Mișcarea a început în 1963 prin înscrierea cetățenilor de culoare pe listele electorale, acțiune coordonată de o organizație locală, Dallas County Voters League (DCVL). În momentul în care acțiunea a întâmpinat rezistență din partea autorităților locale, prin impunerea de teste de scris și citit, prin presiuni și amenințări, DCVL a cerut sprijinul lui Martin Luther King. Mișcarea de protest a debutat oficial în data de 2 ianuarie 1965, atunci când King s-a adresat participanților la un mare miting organizat în Brown Chapel.
The civil rights march from Selma to Montgomery, Alabama, in 1965 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Primul marș de protest a avut loc în 7 martie 1965 (Bloody Sunday), având 600 de participanți, pentru a protesta contra excluderii cetățenilor de culoare din cadrul procesului electoral. Manifestanții au fost atacați și dispersați de forțele de poliție care au utilizat bastoane și gaze lacrimogene. (cititi mai mult pe en.wikipedia.org)
Al doilea marș (Turnaround Tuesday), având 2500 de participanți, a avut loc în data de 9 martie 1965. Și de această dată protestatarii au fost opriți și întorși din drum de către forțele de poliție. Marșurile aveau ca destinație finală clădirea Capitoliului din Montgomery, protestatarii dorind să discute cu guvernatorul George Wallace despre încălcarea drepturilor civile ale populației de culoare. Intervenția brutală a forțelor de poliție a fost transmisă de principalele canale de televiziune, mulți americani fiind oripilați de violența cu care a fost reprimată demonstrația pașnică din 7 martie. Fotografia uneia din participante, Amelia Boynton, plină de sânge, a apărut pe prima pagină a presei, făcând înconjurul lumii.
Alabama State troopers attack civil-rights demonstrators outside Selma, Alabama, on Bloody Sunday, March 7, 1965 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Al treilea marș și ultimul va fi organizat în 16 martie 1965. De data aceasta, pentru a evita orice incident, protestatarii au fost protejați de un impresionant dispozitiv format din 1900 militari ai Gărzii Naționale, 2000 de soldați ai U.S. Army, agenți federali și ai FBI. Participanții au mărșăluit pe o distanță de 10 mile (16 km) de-a lungul autostrăzii Jefferson Davis (US Route 80), sosind în Montgomey pe 24, pentru ca în 25 să se oprească în fața Capitoliului. Din cei 8000 de participanți care plecaseră din Selma, doar 300 vor ajunge în Montgomery, majoritatea renunțând pe parcurs. În 25 însă, alți protestatari se vor întoarce cu autobuze sau automobile proprii, astfel că numărul celor strânși se va ridica la 25 000 de persoane.
Aici, Martin Luther King va rosti discursul “How Long, Not Long.” După aceasta, King și mulțimea din jurul său se vor îndrepta spre intrarea în clădire pentru a înmâna o petiție guvernatorului George Wallace. În lipsa acestuia, petiția a fost înmânată unuia din secretari. Cele trei marșuri de protest au avut un serios impact la Washington. Președintele în exercițiu, Lyndon B. Johnson s-a întâlnit cu George Wallace pentru a discuta situația drepturilor civile ale populației de culoare în Alabama. Două zile mai târziu, în 15 martie 1965, președintele avea să prezinte un proiect de lege în sesiunea comună a Congresului. Legea va fi votată ulterior, devenind Voting Rights Act.
Chicago
Mișcarea de Eliberare din Chicago (Chicago Freedom Movement, cunoscută și sub numele de Chicago Open Housing Movement) a fost o mișcare de protest inițiată și condusă de Martin Luther King, împreună cu Al Raby. Mișcarea a constat în marșuri de protest și petiții adresate municipalității orașului Chicago. Cererile protestatarilor aveau un evantai foarte larg, cuprinzând condițiile de locuit, accesul la educație și la sistemul de sănătate, locuri de muncă, calitatea actului de justiție, dezvoltarea comunitară și calitatea vieții. Prin multitudinea de obiective propuse, a constituit cea mai ambițioasă mișcare de protest a populației de culoare din nordul Statelor Unite.
Mișcarea a rezultat din alianța dintre Southern Christian Leadership Conference (SCLC), condusă de King, și o organizație locală, Coordinating Council of Community Organizations (CCCO). Principalul obiectiv al mișcării a fost eliminarea discriminării în ceea ce privește condițiile de locuit. Apogeul a fost atins în data de 10 iulie 1966, cu ocazia unui miting organizat de către Martin Luther King în Soldier Field, la care s-au strâns cca. 35000 de persoane, fiind invitate și vedete de culoare, printre care Mahalia Jackson și Stevie Wonder. Mișcarea a continuat cu marșuri de protest organizate prin cartierele locuite de albi ale orașului Chicago, din zona de sud-vest și nord-vest a orașului.
Aceste proteste au provocat adesea reacții violente din partea albilor, care au alarmat primăria, atrăgând și atenția mass-media. În 10 iulie 1966, Martin Luther King a pus o listă cu revendicările populației de culoare pe ușa primăriei orașului Chicago. În consecință, o lună mai târziu au început negocieri între reprezentanții protestatarilor, primărie, și factorii de răspundere din domeniul imobiliar (Chicago Real Estate Board), ajungându-se la o înțelegere (Summit Agreement) în data de 26 august 1966. Odată ce obiectivele principale au fost atinse, Martin Luther King și SCLC au decis să-și concentreze energiile în alte direcții, punând capăt acestei campanii.
President Lyndon B. Johnson meeting with King in the White House Cabinet Room, 1966 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Războiul din Vietnam
Începând cu 1965, Martin Luther King a început să se pronunțe tot mai des în public contra escaladării conflictului armat din Vietnam. În 4 aprilie 1967, exact cu un an înainte să fie asasinat, în cadrul unei apariții publice la biserica Riverside din New York, King a ținut un discurs intitulat “Beyond Vietnam: A Time to Break Silence“. În cadrul acestui discurs a condamnat politica americană în Vietnam, “ocupat ca o colonie americană“. King se opunea războiului mai ales din rațiuni economice, susținând că acesta consuma resurse care ar fi putut foarte bine fi folosite acasă, pentru combaterea sărăciei populației de culoare, dar și din considerente umanitare, susținând că armata americană ar fi omorât deja un milion de vietnamezi, în mare parte copii.
Toate aceste luări de poziție publice au cauzat retragerea sprijinului de care se bucura printre susținătorii albi, în principal al președintelui Lyndon B. Johnson, al liderilor de sindicat și al formatorilor de opinie din mass-media. Discursul “Beyond Vietnam” reflectă evoluția ideilor politice ale lui King în ultima perioadă a vieții sale. El vorbea despre necesitatea unor schimbări fundamentale în viața politică și economică a națiunii, pronunțându-se pentru o redistribuire mai echitabilă a resurselor, pentru a corecta inechitățile rasiale și sociale.
În public, și-a controlat cu grijă modul de exprimare pentru a nu fi acuzat de idei comuniste, dar în particular și-a manifestat totdeauna interesul pentru socialism. King îl citise deja pe Marx, dar respingea totuși comunismul datorită ateismului declarat și totalitarismului politic al acestuia. În 15 aprilie 1967, Martin Luther King a participat și a ținut și un discurs la un marș contra războiului din Vietnam organizat în Central Park din New York. În 13 ianuarie 1968, King a făcut apel pentru un marș la Washington, contra la ce el numea “unul din cele mai crude și mai absurde războaie“, pronunțându-se pentru auto-determinarea popoarelor din Asia de sud-est.
King speaking to an anti-Vietnam war rally at the University of Minnesota in St. Paul, April 27, 1967 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Asasinarea lui MLK
În 29 martie 1968, Martin Luther King s-a deplasat la Memphis, Tennessee, pentru a da o mână de ajutor muncitorilor de culoare de la societatea de canalizare locală, aflați în grevă din 12 martie, pentru salarii mai bune și tratament nediscriminatoriu în raport cu albii. Pe 3 aprilie, adresându-se unei adunări la Mason Temple, cartierul general mondial al Church of God in Christ, King a rostit ultimul său discurs, intitulat “Am fost în vârful muntelui” (“I’ve Been to the Mountaintop“) Zborul său spre Memphis fusese întârziat de o amenințare cu bombă. Referindu-se la aceasta, în încheiere, el a spus:
“Deci – nu știu ce se va întâmpla în continuare. Avem în față oarece greutăți. Dar nu mă mai interesează acum. Pentru că am fost în vârful muntelui. Nu-mi pasă. Ca oricare altul, aș dori să am o viață lungă. Longevitatea are locul ei bine stabilit. Nu doresc decât să îndeplinesc voința Domnului. El mi-a îngăduit să merg până în vârf. De unde, am privit împrejur. Și am văzut țara făgăduită. Nu pot merge cu voi acolo. Dar vreau să știți în seara asta, că noi, ca popor, vom ajunge în țara făgăduită. De asta sunt fericit în această seară. Nimic nu mă îngrijorează. Nu mă tem de nimeni. Ochii mei au văzut măreția apariției Domnului.”
4 Aprilie 1968 6.01 p.m.
Martin Luther King a fost cazat în camera 306 a Motelului Lorraine din Memphis. La ora 6:01 p.m., în 4 aprilie, 1968, în timp ce acesta se găsea pe balconul camerei sale de la etajul al doilea al motelului, s-a auzit un foc de armă. Alarmat, Ralph Abernathy, militant din anturajul său, a pătruns în cameră și l-a găsit pe King întins pe balcon, împușcat în obrazul drept. Glontele îi spărsese maxilarul, după care a pătruns prin măduva spinării, oprindu-se în umăr. Transportat imediat la spitalul St. Joseph, medicii nu au putut decât să constate decesul acestuia la 7:05 p.m. Deși în vârstă de doar 39 de ani, la autopsie medicii au constatat că avea inima unei persoane de 60 de ani, posibil datorită stresului din ultimii 10 ani de luptă pentru drepturile civile ale populației de culoare.
King’s friend Mahalia Jackson (seen here in 1964) sang at his funeral- foto preluat de pe en.wikipedia.org
După asasinat
Asasinarea lui Martin Luther King a condus la un val de tulburări rasiale în Washington D.C., Chicago, Baltimore, Louisville, Kansas City, și în alte zeci de orașe. Președintele Lyndon B. Johnson a declarat ziua de 7 aprilie 1968, zi de doliu național în memoria pastorului militant pentru drepturile civile. Deoarece existau temeri că prezența președintelui ar putea incita la proteste și violențe, la funeralii a participat doar vice-președintele Hubert Humphrey. Buna prietenă a lui King, Mahalia Jackson, a interpretat cântecul său preferat “Take My Hand, Precious Lord“.
Două luni mai târziu, James Earl Ray, un deținut evadat, condamnat pentru diverse furturi și spargeri, a fost arestat pe aeroportul Heathrow din Londra, în timp ce încerca să părăsească Anglia cu un pașaport fals sub numele de Ramon George Sneyd, în drum spre Rhodesia, pe atunci sub regimul de apartheid. A fost imediat extrădat în Statele Unite, în Tennessee, unde i s-a adus la cunoștință acuzația de crimă, fiind învinuit de asasinarea lui Martin Luther King. În 10 martie 1969 a mărturisit asasinatul, pentru ca trei zile mai apoi să-și retragă depoziția.
La sfatul avocatului său, Percy Foreman, pentru a evita condamnarea la moarte, a pledat vinovat, fiind condamnat la 99 de ani de închisoare. Ulterior, avea să afirme că a întâlnit în Quebec, Montreal, pe un anume Raoul, implicat și el în asasinat, afirmând că acesta ar fi fost rezultatul unei conspirații. Și-a petrecut tot restul vieții în închisoare așteptând redeschiderea procesului. În 10 iunie 1977 a reușit să evadeze împreună cu alți 6 deținuți, fiind capturat după trei zile. A murit în închisoare, în 1998, în vârstă de 70 de ani, în urma unor complicații datorate hepatitei C contractate cu ocazia unei transfuzii.
Teoria conspirației
Percy Foreman, avocatul lui James Earl Ray, a susținut că acesta era doar un țap ispășitor al unei conspirații ce a condus la asasinarea pastorului Martin Luther King. Unul din argumentele sale a fost că Ray a mărturisit crima sub presiunea amenințării cu pedeapsa capitală. Apoi a venit cu argumentul că Ray, deși infractor, era doar un spărgător de duzină, care nu mai avusese antecedente violente cu uz de armă. În fine, Ray era un borfaș prea mărunt, care nu dispunea de mijloacele necesare pentru a pune la cale un astfel de asasinat.
Două teste balistice succesive au confirmat că asasinatul a fost comis cu o armă de tip Remington Gamemaster, exact ca și cea aparținând lui Ray, fără însă a dovedi că exact acea armă a fost utilizată. Martorii care se găseau în motel în momentul crimei au afirmat că focul de armă ar fi pornit dintr-o cu totul altă direcție, un tufiș din apropierea recepției, tăiat câteva zile după asasinat, și nu de la o fereastră a motelului. În 1997, fiul lui King, Dexter Scott King, s-a întâlnit cu Ray, pentru a-l sprijini în vederea redeschiderii procesului.
Doi ani mai târziu, văduva lui King, Coretta Scott King, împreună cu restul familiei, au acuzat de conspirație pe un anume Loyd Jowers, care împreună cu alți conspiratori neidentificați, ar fi plănuit asasinarea pastorului. Jowers a recunoscut că ar fi primit 100 de mii de dolari pentru a pregăti asasinarea pastorului. El era convins că cel care l-a împușcat pe King a fost locotenentul Earl Clark de la poliția din Memphis. Un juriu compus din 6 albi și 6 negri l-a găsit pe Jowers vinovat, împreună cu alte agenții guvernamentale.
În anul 2000, Departamentul de Justiție a reluat investigațiile privind afirmațiile lui Jowers, dar nu a găsit suficiente probe care să dovedească vreo conspirație guvernamentală. Raportul publicat cu această ocazie a recomandat să nu se reia investigațiile decât în urma unor fapte semnificative. În 2002, New York Times a publicat declarațiile unui preot, Ronald Denton Wilson, care afirma că tatăl său, Henry Clay Wilson, l-ar fi împușcat pe King, datorită legăturilor acestuia cu Partidul Comunist din SUA, fără însă a aduce probe cât de cât semnificative în sprijinul afirmațiilor sale.
Relațiile cu F.B.I.
Ani la rând, omul de încredere al lui Martin Luther King, dar și unul din principalii săi consilieri, a fost avocatul new-yorkez Stanley Levison, unul din cele mai importante personaje din Partidul Comunist din SUA. De altfel, Partidul Comunist din SUA încerca pe toate căile să confiște atât mișcarea pentru drepturile civile ale populației de culoare, cât și cea sindicală. Din acest motiv, dar și pentru a diminua influența și popularitatea lui Martin Luther King, directorul FBI, Edgar J. Hoover, a ordonat supravegherea informativă a acestuia. O investigație a Congresului SUA, demarată în 1975, a stabilit că între decembrie 1963 și până la moartea sa în 1968, Martin Luther King a fost ținta unei campanii dirijate de FBI, campanie menită să-l discrediteze în fața opiniei publice și să diminueze influența sa în calitate de lider al mișcării pentru drepturile civile ale populației de culoare.
Acuzațiile de comunism
FBI a primit autorizația de a-l pune sub urmărire pe Martin Luther King spre sfârșitul lui 1963, de la Procurorul General Robert F. Kennedy, care l-a pus în temă și pe președintele în exercițiu John F. Kennedy, dat fiindcă anterior amândoi încercaseră să-l determine să se distanțeze de Stanley Levison. Deși autorizația de urmărire fusese dată oficial, Robert Kennedy a insistat pe lângă Hoover ca această urmărire să nu depășească rutina obișnuită și să se desfășoare doar pe o durată scurtă “de o lună sau pe aproape”, agenții FBI au plantat microfoane în locuințele și birourile lui King și Levison, și au interceptat convorbirile avute de King în camerele de hotel pe care le ocupa în timpul turneelor sale.
În afară de FBI, convorbirile sale au fost interceptate și de National Security Agency (NSA), în cadrul unei operațiuni secrete de monitorizare a personalităților publice care se opuneau războiului din Vietnam (Operațiunea Minaret). Deși Martin Luther King era foarte apropiat de Stanley Levison, despre care s-a afirmat că i-ar fi scris mare parte din discursuri, dar și una din cărți, FBI nu a reușit să producă nici o probă concludentă cu privire la legăturile lui King cu Partidul Comunist din SUA, sau despre infiltrarea mișcării lui King cu agenți de influență comuniști. De altfel, King a negat întotdeauna că ar fi avut vreo legătură cu comuniștii. Cu toate acestea, Edgar J. Hoover l-a numit pe Martin Luther King “cel mai cunoscut mincinos din țară”, iar după mitingul de la Washington din 28 august 1963, FBI îl descria ca pe “cel mai periculos și mai eficace lider al negrilor din țară”.
Acuzațiile de adulter
Dat fiindcă probele privind legăturile lui Martin Luther King cu Partidul Comunist din SUA erau neconcludente, agenții FBI s-au concentrat pe discreditarea publică a acestuia privind anumite aspecte ale vieții sale private, în special privind legăturile sale extraconjugale. Un apropiat al lui King, Ralph Abernathy, a povestit în autobiografia sa despre “slăbiciunea” pe care pastorul o avea pentru femei, fără însă să precizeze dacă aceasta era sau nu doar emoțională. Alți biografi vorbesc despre anumite legături extra-conjugale pe care Martin Luther King le-ar fi avut cu diverse femei.
Fragmente din înregistrările făcute de FBI au ajuns în presă și s-au dovedit a fi senzaționale. King apela extrem de des la prostituate, atât albe cât și de culoare. O frază rostită de King în timp ce-și petrecea noaptea cu o prostituată, “I fuck for God” a titrat prima pagină a multor publicații de senzație. În consecință, judecătorul John Lewis Smith Jr., a ordonat în 1977, ca toate înregistrările magnetice ale convorbirilor lui King, ca și transcrierile acestora, să fie sigilate în Arhivele Naționale și interzise accesului public timp de 50 de ani.
Speculații privind implicarea FBI în asasinat
Alături de Lorraine Motel din Memphis, Tennessee, locul unde Martin Luther King a fost asasinat, se găsea un post de pompieri, în care se găseau câțiva polițiști sub acoperire care îl țineau pe King sub observație. Agenții îl spionau pe acesta chiar în momentul în care a fost împușcat. De altfel, unul din polițiști, Marrell McCollough, a fost primul care i-a administrat primul ajutor. Toate aceste fapte, au alimentat ulterior suspiciunea implicării FBI și Poliției în asasinat, fără a fi aduse dovezi concludente privind această ipoteză.
Influența asupra posterității
Principala moștenire lăsată de Martin Luther King a fost victoria obținută în domeniul eliminării discriminării rasiale. Legea Civil Rights Act din 1968, a fost promulgată în 11 aprilie, la doar o săptămână distanță de moartea liderului de culoare. Articolul VIII al legii, cunoscut îndeobște sub numele de Fair Housing Act, prevedea eliminarea oricărei discriminări bazate pe rasă, religie sau origine etnică, în domeniul vânzării, închirierii și creditării locuințelor. Ulterior, prevederile legii au fost extinse și la discriminări bazate pe sex, stare familială, dizabilități și în fine, orientare sexuală. Această lege a fost văzută ca un tribut adus luptei lui King pentru combaterea discriminărilor de orișice fel între cetățenii americani.
Pe plan internațional, mișcarea non-violentă condusă de King a influențat Black Consciousness Movement și Civil Rights Movement din Africa de Sud. Lupta lui King a servit drept exemplu liderului sud-african Albert Lutuli, și el, laureat al Premiului Nobel. Soția lui King, Coretta Scott King, a călcat și ea pe urmele lui, afirmându-se în lupta pentru drepturile civile și eliminarea oricărui fel de discriminare. În anul în care Martin Luther King a fost asasinat, ea a înființat Centrul King în Atlanta, menit să perpetueze memoria și moștenirea lăsată de acesta.
Distincții primite
Recunoaștere postumă
În 1977, lui Martin Luther King i-a fost acordată post-mortem Presidential Medal of Freedom de către președintele Jimmy Carter. De asemenea, în 2004, i s-a acordat, lui și soției sale, Coretta Scott King, Congressional Gold Medal. Cel puțin 50 de titluri onorifice i-au fost acordate de către diverse colegii și universități de prestigiu. În timpul vieții, în 1957, a fost premiat de NAACP cu Spingarn Medal. Doi ani mai târziu, pentru cartea sa, Stride Toward Freedom: The Montgomery Story, a primit Anisfield-Wolf Book Award. A mai primit în 1966 premiul Margaret Sanger, acordat de Planned Parenthood Federation of America, pentru “lupta sa de o viață pentru justiție socială și demnitate umană”. Tot în 1966, Martin Luther King a fost ales membru al Academiei Americane de Artă și Stiință. A mai primit post-mortem, în 1977, premiul Grammy pentru cel mai bun album vorbit, acordat înregistrării conținând discursul Why I Oppose the War in Vietnam.
King se plasează pe locul al doilea în clasamentul Gallup al celor mai admirate persoane din sec. 20. În 1963 a fost desemnat de revista Time, Omul Anului. (Person of the Year) În 2000 a fost votat al șaselea într-un clasament online “Personalitatea Secolului” lansat de aceeași revistă. De asemenea, s-a plasat pe locul al treilea într-un clasament al “celor mai mari americani”, inițiat de AOL și Discovery Channel.
Străzi din peste 730 de orașe de pe tot cuprinsul Statelor Unite poartă numele său. Ținutul King, Washington poartă numele său din 1986, iar în 2007 și-a schimbat logo-ul cu efigia sa. Biserica baptistă din Dexter Avenue unde a predicat King, a fost re-denumită în 1978, Dexter Avenue King Memorial Baptist Church. Martin Luther King este comemorat ca martir de către Biserica Episcopală din SUA (în 4 aprilie) și de către Biserica Evanghelică Luterană din America (în 15 ianuarie). Casa părintească în care a copilărit King în Atlanta, împreună cu alte clădiri din vecinătate au fost declarate sit istoric în 1980 (Martin Luther King, Jr. National Historic Site) de către U.S. Department of the Interior. În 1996, Congresul SUA a împuternicit organizația Alpha Phi Alpha, printre membrii căreia se găsea și King, să creeze o fundație care să gestioneze fondurile destinate construcției unui memorial Martin Luther King, Jr., care urma să fie realizat în Washington Mall. King este primul american de culoare și a patra persoană care fără să fie președinte, căreia i se dedică un memorial. Monumentul, inaugurat în august 2011, este administrat de National Park Service. Adresa monumentului, 1964 Independence Avenue, S.W, amintește anul în care a fost promulgată Civil Rights Act.
Începând cu 1971, orașul St. Louis, Missouri, a decretat o zi festivă în memoria lui Martin Luther King. În 2 noiembrie 1983, președintele Ronald Reagan a promulgat o lege ce stabilește o zi festivă la nivel federal în memoria sa. Martin Luther King, Jr. Day a fost serbată pentru prima dată în 20 ianuarie 1986. Din 1992, în timpul administrației Bush, această zi memorială s-a serbat în a treia zi de luni din ianuarie, în conexiune cu ziua de naștere a pastorului. În 17 ianuarie 2000, ziua memorială MLK a fost sărbătorită pentru prima dată pe tot cuprinsul SUA, ultimele state care au legiferat această zi festivă fiind Arizona, New Hampshire și Utah.
King showing his medallion, which he received from Mayor Wagner – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Premii și nominalizări
- 1957: Publicația Time Magazine îl consideră una din primele 10 personalități ale anului.
- 1957: Asociația jurnaliștilor National Newspapers Publishers îi conferă premiul Russwurm.
- 1964: Time Magazine îl nominalizează ca “Omul anului” pe 1963.
- 1964: Pe 10 decembrie primește Premiul Nobel pentru Pace inmanat de presedintele comitetulu nobel Gunnar Jahn, la 35 de ani, fiind cea mai tânără persoană care primește un astfel de premiu. În plus, este al doilea american și al treilea om de culoare căruia i se conferă această distincție.
Publicatii
- 1958 a publicat Strides Toward Freedom: The Montgomery Story.
Distincții academice
Martin Luther King Jr. a fost onorat cu mai multe titluri academice de către diverse colegii și universități din SUA și alte țări, printre care:
- Doctor of Humane Letters, Colegiul Morehouse
- Doctor of Laws, Universitatea Howard
- Doctor of Divinity, Seminarul Teologic Chicago
- Doctor of Laws, Universitatea Morgan
- Doctor of Humanities, Universitatea Centrală de Stat
Michael Jackson 2nd June 1988. “Wiener Stadion” venue in Vienna, Austria
foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org
Michael Joseph Jackson (n. 29 august 1958, d. 25 iunie 2009), supranumit Regele muzicii pop, a fost un renumit cântăreț american, care a adus contribuții importante muzicii, dansului și modei. Imensul succes comercial și o viață personală mult prea controversată l-au ținut în cultura muzicii timp de patru decenii.
Al șaptelea copil al familiei Jackson, Michael a debutat în anul 1964 alături de frații săi, în formația The Jackson 5, ca principal vocalist, fiind cel mai tânăr membru. Și-a început cariera solo în 1971, în timp ce încă era membru al formației. Albumul Thriller (1982) rămâne cel mai vândut album din toate timpurile,HIStory: Past, Present and Future, Book I,1995,este cel mai bine dublu album vândut din istorie,Blood On The Dance Floor:HIStory in the Mix,1997,este cel mai bine vândut album de remix-uri din istorie, Off the Wall (1979), Bad (1987), Dangerous (1991) numărându-se și ele printre cele mai bine văndute albume din lume. Michael este creditat ca fiind cel ce a transformat videoclipul dintr-un instrument de promovare într-o formă de artă desăvârșită, prin videocplipurile unor piese precum „Billie Jean”, „Beat it” sau „Thriller”, devenind primul artist de culoare care are succes la MTV. Prin intermediul prestațiilor scenice și a videoclipurilor, Michael Jackson a popularizat o serie de tehnici de dans complicate din punct de vedere fizic, precum robotul și moonwalk-ul. Stilul vocal, timbrul muzical și coregrafia lui au inspirat numeroși artiști pop, rock, R&B și hip hop, spărgând barierele dintre generații, cele culturale și cele rasiale.
Michael Jackson este unul dintre puținii artiști care au intrat de două ori în Rock and Roll Hall of Fame. Printre alte realizări se numără și 13 recorduri Guinness, incluzând recordul pentru „ cel mai de succes entertainer din toate timpurile”, 14 premii Grammy, 26 premii A.M.A.(American Music Awards), 12 premii W.M.A.(World Music Awards), 17 single-uri numărul unu în Statele Unite (incluzâd 4 ca membru al formației The Jackson 5) și vânzări de peste 800 de milioane de discuri, fiind unul dintre cei mai vânduți artiști din istorie. Michael Jackson a strâns și a donat peste 300 de milioane de dolari prin intermediul a 39 de acțiuni de caritate și prin intermediul propriei sale fundații, Fundația Heal the World.
Viața personală a lui Michael Jackson a generat numeroase controverse de-a lungul timpului. Înfățișarea lui Michael a suferit modificări încă din anii ’70, devenind tot mai alb datorită bolii de care suferea ,vitiligo. Deși a fost acuzat de pedofilie în 1993, ancheta penală a fost închisă din cauza lipsei de dovezi. A fost căsătorit de două ori și este tatăl a trei copii, provocând mai multe controverse în legătură cu creșterea lor. În 2005, Michael Jackson a fost judecat și găsit nevinovat de încă o acuzație de abuz sexual.
Michael Jackson a murit la 25 iunie 2009, într-un spital din Los Angeles, în urma unui stop cardiac suferit la locuința sa. Moartea lui a atras atenția întregii lumi, ceremonia de comemorare fiind urmărită de aproximativ un miliard de oameni.
Cand Michael facea 52 de ani, a devenit muzicianul cel mai descarcat din istoria muzicii.
Copilăria și era The Jackson 5 (1958—1975)
Michael Joseph Jackson s-a născut la 29 august 1958 în orașul Gary, Indiana (o suburbie industrială a orașului Chicago, Illinois) într-o familie de muncitori, fiul lui Joseph “Joe” Walter și Katherine Esther (născută Scruse), el este cel de-al șaptelea din nouă copii. Frații săi sunt Rebbie, Jackie, Tito, Jermaine, La Toya, Marlon, Randy și Janet. Joseph Jackson a fost angajat al unei fabrici locale de oțel și cânta adesea alături de fratele său Luther într-o formație de muzică R&B numită The Falcons. Michael Jackson a fost crescut de către mama sa în conformitatea regulilor impuse de Martorii lui Iehova, iar ulterior au existat zvonuri că s-a convertit la Islam, zvonuri dezmințite de avocatul său.
De la o vârstă fragedă Michael a fost abuzat fizic și emoțional de tatăl său, fiind nevoit să îndure ore întregi de repetiții fără oprire, bătăi și înjosiri cauzate de înjurături. Abuzurile din copilărie l-au afectat pe tot parcursul vieții. Marlon Jackson își reamintește cum tatăl său îl ridica pe Michael ținându-l de un picior și „îl snopea în bătaie iar și iar cu mâna, lovindu-l”. Joseph avea probleme frecvent și îi pedepsea pe băieții săi lovindu-i de pereții casei. Într-o noapte, în timp ce Michael dormea, Joseph a intrat în camera sa folosind fereastra deschisă. Purtând o mască înspăimântătoare, Joseph a început să țipe, vrând să își învețe copiii să nu lase fereastra deschisă, atunci când se duc la culcare. Mulți ani după acest incident Michael a avut coșmaruri corelate imaginii tatălui său, în care era răpit din propriul dormitor.
Michael a vorbit deschis despre abuzurile din copilaria sa în anul 1993, într-un interviu acordat moderatoarei Oprah Winfrey. El a spus că în timpul copilăriei sale a plâns de multe ori de singurătate. Într-un interviu ce făcea parte din documentarul Living with Michael Jackson (2003), interpretul și-a acoperit fața cu mâna și a început să plângă atunci când vorbea despre copilăria sa.
Michael Jackson și-a dezvăluit talentul muzical la vârsta de cinci ani în fața colegilor de clasă și a altor persoane, în timpul unui recital de Crăciun. În anul 1964, Michael și Marlon s-au alăturat fraților Jackson—un grup muzical format de frații Jackie, Tito și Jermaine—la început fiind muzician de backup. La vârsta de opt ani, Michael și Jermaine au devenit cântăreții principali ai formației, care a preluat la vremea respectivă numele The Jackson 5. Trupa a concertat pentru câțiva ani în cluburile și locurile cunoscute din Vestul mijlociu precum Chitlin’ circuit, unde adesea deschideau reprezentațiile de striptease și alte acte pentru adulți. Conduși de Michael, ei au câștigat în 1966 un concurs important cu versiuni ale unor șlagăre marca Motown precum hitul lui James Brown, „I Got You (I Feel Good)”.
The Jackson 5 au înregistrat mai multe cântece, precum „Big Boy,” pentru casa de înregistrări Steeltown în 1967, iar în 1968 au semnat un contract de management cu Motown Records. Revista Rolling Stone l-a descris mai târziu pe tânărul Michael ca „un fenomen” cu „talente muzicale copleșitoare”. De asemenea, editorii revistei au observat faptul că Michael a devenit rapid cântărețul principal al grupului, deși inițial se rezuma doar la dans. Cu toate că Michael „cânta cu vocea pițigăiată a unui copil, el dansa precum un dansator profesionist, iar interpretările sale timpurii semănau cu muzica RnB/Soul molipsitoare a unor personalități precum Sam Cooke, James Brown, Ray Charles și Stevie Wonder”. Formația The Jackson 5 a stabilit un nou record în momentul în care primele patru discuri single lansate („I Want You Back”, „ABC”, „The Love You Save” și „I’ll Be There”) au câștigat consecutiv prima poziție în prestigiosul clasament Billboard Hot 100. Pe parcursul primilor ani ai erei The Jackson 5, casa de discuri Motown a spus că Michael ar avea doar nouă ani, cu doi ani mai tânăr decât era în realitate, pentru a-l face să pară mai drăguț și mai accesibil publicului.
Începând cu anul 1972, Michael a lansat un total de patru albume pe plan independent, fiind impresariat de casa de discuri Motown, printre ele numărându-se Got to Be There și Ben. Acestea au fost puse, ca parte din franciza The Jackson 5, și au produs discuri single de succes precum „Got to Be There”, „Ben” și o preluare a cântecului „Rockin’ Robin”, original al lui Bobby Day. Popularitatea și vânzările grupului se aflau la mijlocul anilor 1970 în scădere continuă. Formația a mai înregistrat câteva hituri minore precum „Dancing Machine” sau „I Am Love” înainte de a încheia contractul cu Motown.
Un nou contract și Off the Wall (1976—1981)
Grupul Jackson 5 a semnat un nou contract de management cu CBS Records în iunie 1975, alăturându-se grupului Philadelphia International Records, actuala companie Epic Records. Ca rezultat al unor proceduri legale, grupul a preluat numele The Jacksons. După ce această schimbare a avut loc, formația a continuat să concerteze la nivel internațional, lansând încă șase albume de studio între 1976 și 1984. La perioada respectivă, Michael Jackson a fost compozitorul principal al grupului, scriind șlagăre precum „Shake Your Body (Down to the Ground)”, „This Place Hotel” și „Can You Feel It”.
În 1978, Michael a jucat rolul Sperietoarei în musicalul The Wiz. Piesele muzicale au fost orchestrate și aranjate de Quincy Jones, care a format un parteneriat cu Michael Jackson în timpul filmărilor și a fost de acord să îi producă următorul album independent al interpretului, intitulat Off the Wall. În 1979, Michael și-a fracturat nasul în timp ce repeta o coregrafie complexă. Operația de rinoplastie ulterioară nu a fost o reușită, Michael având dificultăți respiratorii, fapt care i-a afectat cariera. Interpretul a fost îndrumat la Dr. Steven Hoefflin, care i-a făcut cea de-a doua rinoplastie, dar și alte operații de înfrumusețare.
Jones și Michael au produs împreună discul Off The Wall, printre compozitorii și textierii participanți numărându-se solistul formației Heatwave , Rod Temperton, Stevie Wonder și Paul McCartney. Lansat în 1979, „Off The Wall” a fost primul album al interpretului care a generat patru șlagăre de top 10 în S.U.A., inclusiv hiturile „Don’t Stop ‘Til You Get Enough” și „Rock With You”. Discul „Off The Wall” a câștigat poziția a treia în clasamentul Billboard 200, primind multiple discuri de platină în S.U.A. pentru vânzări de peste șapte milioane de exemplare, la nivel mondial fiind vândute peste 20 de milioane de unități.
În 1980, Michael Jackson a câștigat trei premii la gala American Music Awards pentru eforturile depuse în cariera sa independentă, primind titluri pentru „Cel mai popular album de muzică Soul/R&B”, „Cel mai popular interpret de muzică Soul/R&B” și „Cel mai bun disc single de muzică Soul/R&B” (pentru „Don’t Stop ‘Til You Get Enough”). În același an, Michael a câștigat două premii oferite de Billboard Music Awards la categoriile „Cel mai bun interpret de culoare” și „Cel mai bun album al unui interpret de culoare”, dar și un premiu Grammy pentru „Cea mai bună interpretare R&B a unui cântăreț” (pentru „Don’t Stop ‘Til You Get Enough”). În ciuda succesului său comercial, Michael a simțit că discul „Off The Wall” ar fi trebuit să aibă un impact mult mai mare și a fost determinat să întreacă așteptările tuturor odată cu lansarea viitorului său album de studio. La începutul anilor 1980, Michael a obținut cel mai mare profit din industria muzicală, el primind 37% din banii obținuți în urma comercializării materialelor sale discografice.
Thriller și Motown 25 (1982-1983)
În 1982, Jackson a contribuit la melodia „Someone In The Dark” din filmul E.T.-Extraterestrul, obținând un premiu Grammy pentru “Cel mai bun album pentru copii“. În același an Jackson își lansează cel de-al doilea album Epic, Thriller, care devine cel mai vândut album din toate timpurile. Albumul a rămas în top10 Billboard 200 timp de 80 de săptămâni consecutive, în 37 dintre acestea clasându-se pe prima poziție. A fost primul album care a avut șapte single-uri în top 10 Billboard Hot 100, incluzând „Billie Jean”, „Beat It”, „Wanna Be Startin’ Somethin‘”. Thriller a primit statutul Double Diamond în Statele Unite, acordat de către RIAA, pentru cele 28 de milioane de unități vândute până atunci. În prezent, Thriller, este cel mai bine vândut album al tuturor timpurilor, cu 110 milioane de copii vândute în întreaga lume. Reprezentantul lui Jackson, John Branca, preciza că în acel moment, Jackson avea cea mai ridicată rată a drepturilor de autor din industria muzicală, aproximativ 2$ pentru fiecare album vândut. De asemenea, obținea încasări record din vânzarea CD-urilor și „The Making of Michael Jackson’s Thriller”, documentar produs de Jackson și John Landis. Fondat de MTV, documentarul s-a vândut în peste 350.000 de copii, în doar câteva luni de la lansare.
The New York Times scria că „în lumea muzicii pop, există Michael Jackson și toți ceilalți”. În 25 martie 1983, Michael Jackson a apărut la un show special televizat, Motown 25: Yesterday, Today, Forever, în care a cântat atât alături de cei din formația The Jackson 5, cât și singur. Pe durata melodiei Billie Jean, Jackson execută pentru prima dată în public moonwalk, mișcare care avea să devină celebră. Prestația lui a fost urmărită de 47 de milioane de telespectatori, fiind comparată cu apariția lui Elvis Presley și a celor de la The Beatles în The Ed Sullivan Show.
Pepsi, We Are the World și afacerile (1984-1985)
În 27 ianuarie 1984, Jackson a suferit un accident de sănătate. În timp ce filma la o reclamă pentru Pepsi Cola, supravegheată de directorul Philip Dusenberry, la Shrine Auditorium din Los Angeles, Jackson a suferit arsuri de gradul doi pe cap, în urma efectelor pirothenice din cauza cărora i-a luat foc părul. Acest eveniment s-a petrecut în fața unei mulțimi de fani care participau la simularea unui concert. Imediat după acest accident Jackson a făcut a treia operație de chirurgie plastică și a urmat un tratament pentru a-și ascunde cicatricile cauzate de acest eveniment. Cele 1,5 milioane de $ pe care Jackson i-a primit despăgubire de la Pepsi i-a donat la Brotman Medical Center din Culver City, California, care a deschis o nouă secție „Centrul de arsuri Michael Jackson”.
Jackson împreună cu preşedintele Ronald Reagan și prima doamnă Nancy Reagan, 1984 – foto – ro.wikipedia.org
În 14 mai 1984, a fost invitat la Casa Albă și premiat de către președintele Ronald Reagan, pentru acțiunile lui de caritate care au ajutat oamenii să combată alcoolul și consumul de droguri. Jackson a câștigat 8 premii Grammy în acel an. Spre deosebire de succesoarele lui, albumul Thriller nu a avut un turneu oficial de promovare, dar Victory Tour din 1984 a arătat celor 2 milioane de americani care au participat la turneu, majoritatea single-urilor lui Michael Jackson. El a donat cele 5 milioane de $ câștigate în urma turneului. Deasemenea a compus în 1985, împreună cu Lionel Richie, „We Are the World”, o melodie de caritate lansată în întreaga lume pentru a combate sărăcia din Africa. A devenit unul dintre cele mai vândute single-uri din toate timpurile, cu aproape 20 milioane de copii vândute și milioane de dolari donați pentru a combate foametea.
În timp ce lucra la single-urile „The Girl Is Mine” (1982) și „Say Say Say” (1983) împreună cu Paul McCartney, aceștia au devenit prieteni. McCartney i-a spus lui Jackson despre mulțimea de bani care îi câștiga din posesia cataloagelor de muzică. Câștiga aproximativ 40 de milioane de $ pe an din melodiile altor cântăreți. Prin urmare Jackson a început să cumpere, să vândă și să distribuie drepturile de publicare a melodiilor a numeroși artiști. În 1985, ATV Music, o companie care deținea mii de drepturi de publicare, incluzând catalogul Northern Songs, care conținea majoritatea compoziților lui Lennon-McCartney înregistrate de The Beatles, era scoasă la vânzare. Jackson era foarte interesat s-o cumpere, deși a fost atenționat că avea să înfrunte o competiție dură. Entuziasmat, tot spunea, „ Nu-mi pasă. Vreau acele melodii. Adu-mi acele melodii Branca [reprezentatul lui]“. Branca l-a contactat pe reprezentantul lui McCartney, care i-a spus că clientul lui nu era interesat de ATV Music: „E prea scump”. După ce Jackson a început negocieriile, McCartney s-a răzgândit și a încercat s-o atragă pe Yoko Ono în afacere cu el, dar ea a refuzat, iar el s-a retras. În cele din urmă Jackson i-a învins pe ceilalți competitori în negocieri care au durat 10 luni, cumpărând catalogul pentru suma de 47,5 milioane de $.
Schimbarea înfățișării, Bad, autobiografie și Neverland (1986-1990)
Jackson la doi ani dupa ce a fost diagnosticat cu vitiligo, aici, în etapele timpurii ale bolii – foto – ro.wikipedia.org
Pielea lui Jackson a fost maronie pe toată durata tinereții, dar începând cu anii ’80 a devenit din ce în ce mai deschisă la culoare. Schimbarea a dat naștere unor zvonuri care pretindeau că și-ar fi decolorat pielea. Conform biografiei lui J.Randy Taraborrelli din 1986, Jackson suferea de vitiligo și lupus. Vitiligo ar fi fost cauza decolorării pielii lui Jackson, ambele boli făcându-l sensibil la lumina soarelui. Tratamentul pe care l-a urmat și machiajul folosit pentru a-i masca petele decolorate l-au făcut din ce în ce mai palid. Structura feței s-a schimbat deasemenea. Au apărut speculații cum că a efectuat o serie de operații estetice, la nas, bărbie și buze. La începutul anilor ’80 a pierdut din greutate din cauza unei diete și dorinței de a avea un „corp de dansator”. Martorii spuneau că suferă de anorexie. În 1986 a suferit a patra operație la nas și una la bărbie.
Michael Jackson a devenit subiectul unor dezvăluiri senzaționale. În 1986 The National Enquirer a publicat o serie de fotografii cu Jackson într-o camera hiperbarică, susținând că dormea în cameră pentru a încetini procesul de îmbătrânire. Când Jackson a cumpărat un cimpanzeu pe nume Bubbles, de la un laborator, a fost raportat ca fiind un exemplu de „desprindere față de realitate”. Toate aceste evenimente i-au adus și porecla „Wacko Jacko”.
Jackson a jucat în filmul 3-D Captain EO, regizat de Francis Ford Coppola. A fost cel mai scump film produs pe minut, și a fost difuzat la parcurile Disney. Întreaga lume era în așteptarea unui nou mare hit. Deși nu a avut vânzările lui Thriller, albumul Bad lansat în 1987 a fost un adevărat succes comercial, 5 (“I Just Can’t Stop Loving You”, “Bad”, “The Way You Make Me Feel”, “Man in the Mirror” și “Dirty Diana”) din cele șapte single-uri clasându-se pe primul loc în Billboard Hot 100, cel mai bun album în această privință. Până în anul 2008 albumul s-a vândut în 30 de milioane de copii în întreaga lume.
Turneul mondial Bad a început în 12 septembrie 1987 și s-a încheiat în 14 ianuarie 1989. Numai în Japonia turneul a avut 14 spectacole, atrăgând 570.000 de oameni, aproape triplând vechiul record de 200.000 spectatori într-un singur turneu. A doborât un record în Guinness Book când 504.000 oamenii au asistat la cele 7 spectacole de pe stadionul Wembley. Turneul a avut în total 123 de concerte și o audiența de 4,4 milioane de spectatori, încasările fiind situate în jurul a 125 de milioane de $. Pe timpul turneului Jackson a invitat copii fără posibilități să-i urmărească concertele gratis, a făcut donații spitalelor și orfelinatelor.
Jacheta pe care o purta Jackson în era „Bad” – foto – ro.wikipedia.org
În 1988, Jackson a lansat prima lui autobiografie, Moon Walk, care a fost scrisă în patru ani. Cartea s-a vândut în 200.000 de exemplare. Jackson a scris despre copilaria lui, despre Jackson 5 și despre abuzurile suferite. Deasemenea a mai vorbit și despre operațile estetice suferite, menționând că a făcut doar două operații la nas. Moon Walk a ajuns pe prima poziție în topul New York Times, al celor mai vândute cărți. Tot în acel an Jackson apare în filmul Moonwalker alături de Joe Pesci. Filmul rămâne în top timp de 22 de săptămâni, fiind detronat de Michael Jackosn: The Legend Continues.
În martie 1988, Jackson a cumpărat un teren de 11 km2, în apropiere de Santa Ynez, California. Acolo a construit domeniul Neverland, la costul a 17 milioane de $. Au fost construite caruseluri, o grădină zoologică și un cinema. În 2003 ferma Neverland a fost evaluată la 100 de milioane de $. În 1989 veniturile lui Jackson din vânzarea de albume, concerte și afaceri au fost de 125 de milioane de $. La scurt timp a devenit primul străin care apare într-o reclamă televizata din Uniunea Sovietică.
Succesul de proporții a lui Jackson, i-a adus și supranumele de „regele muzicii pop”. Aceast titlu a fost popularizat de Elizabeth Taylor, la înmânarea premiului „Artistul Deceniului” în 1989, proclamându-l „adevăratul rege al muzicii pop, rock și soul”. Deasemenea, presedintele George H. W. Bush i-a acordat premiul „Artistul Deceniului”. Din 1985 până în 1990, Jackson a donat 500.000 de $ pentru United Negro College Fund, iar toate profiturile single-ului „Man in the Mirror” au fost donate în scopuri caritabile. Jackson a fost nominalizat la premiile Emmy pentru prestația din timpul celebrării lui Sammy Davis Jr., pentru piesa „You Were There”.
Dangerous, Fundația Heal the World și Super Bowl XXVII (1991–1993)
În martie 1991, Jackson a reînnoit contractul cu Sony Music pentru 65 de milioane de dolari, o sumă-record la acea vreme, surclasându-l astfel pe Neil Diamond ce și-a prelungit contractul cu Columbia Records. A lansat cel de-al optulea album (Dangerous) în același an. Până în 2008, materialul discografic s-a comercializat în peste șapte milioane de exemplare în Statele Unite și în peste 12 milioane la nivel mondial; este cel mai bine vândut album în stilul new jack swing al tuturor timpurilor. În țara sa natală, primul single a beneficiat de cel mai mare succes comercial. „Black or White” a ajuns pe primul loc în Billboard Hot 100, staționând pe această poziție timp de șapte săptămâni. Piesa a avut clasări similare și în restul lumii. Al doilea cântec promovat, „Remember the Time”, a urcat până pe locul trei în clasamentul american, fiind prezent în primele cinci poziții timp de opt ediții. Jackson a interpretat acest cântec la gala de decernare a premiilor Soul Train Awards într-un scaun, declarând că a suferit o rană în timpul repețiilor. „Heal the World” a reprezentat cel mai mare șlagăr al materialului discografic în Regatul Unit, înregistrând vânzări de peste 450 000 de exemplare și clasându-se timp de cinci săptămâni pe locul secund în UK Singles Chart în 1992.
Jackson a înfințat fundația Heal the World în 1992. Fundația organiza numeroase acțiuni de caritate, copii săraci erau aduși în parcul de distracție construit de Jackson la Neverland, pentru a se bucura de nenumăratele distracții oferite de parc. Fundația a trimis deasemenea milioane de dolari în întreaga lume, pentru a ajuta copiii afectați de război și boli. Turneul mondial, Dangerous World Tour, a început în 27 iunie 1992 și s-a terminat în 11 noiembrie 1993. Jackson a susținut 67 de concerte, în fața a 3,5 milioane de oameni. Toate profiturile au fost donate către fundația Heal the World. Drepturile de difuzare a turneului Dangerous au fost cumpărate de HBO pentru suma de 20 de milioane de dolari, record care nu a fost doborât nici astăzi. Odată cu moartea lui Ryan White, Jackson a atras atenția publicului asupra virusului HIV/SIDA, un subiect controversat în acea perioadă. El a pledat public pentru acordarea de extra-fonduri, pentru cercetarea și combaterea virusului HIV/SIDA.
În timpul unei călătorii în Africa, Jackson a vizitat mai multe țări, printre care Gabon și Egipt. La prima oprire în Gabon a fost întâmpinat de 100.000 de oameni, unii dintre ei purtând pancarte pe care scria „Bun venit acasa, Michael”. La prima lui vizită în Coasta de Azur, Jackson a fost încoronat “Regele Sani” de către un șef tribal.
Printre cele mai aclamate prestații ale lui Michael se numără și spectacolul Super Bowl XXVII. Unul dintre cele mai spectaculoase momente a fost catapultarea lui Jackson pe scenă dintr-o ploaie de artificii. Purtând o costumație militară, negru cu auriu, și ochelari de soare, Jackson a aterizat pe scena, rămănând nemișcat timp de câteva minute în fața mulțimii extaziate. După aceasta și-a scos încet ochelarii, i-a aruncat și a început să cânte și să danseze. Spectacolul a fost compus din 4 melodii: „Jam”, „Billie Jean”, „Black or White” si „Heal the World”. Show-ul de la Super Bowl a fost urmărit de 135 de milioane de americani. Albumul Dangerous a urcat 90 de poziți în top.
Jackson a primit premiul “Living Legend Award” la cea de-a 35-ea Gală a Premiilor Grammy, din Los Angeles. „Black or White” a fost nominalizat pentru cea mai bună prestație vocală. „Jam” a câștigat două nominalizări: cea mai bună prestație vocală R&B și cea mai bună melodie R&B.
Prima acuzație de abuz sexual, prima căsătorie și HIStory
În februarie 1993, Michael a dat primul lui interviu TV după o pauză de 14 ani, într-o emisiune de 90 de minute a celebrei Oprah Winfrey. Vizionată de 90 de milioane de americani, s-a clasat pe locul patru în topul audienței din istoria televiziunii americane (cu excepția transmisilor sportive). Printre subiectele abordate s-a numărat relația cu tatăl său și rolul acestuia în copilăria lui. Michael a mărturisit că plângea adesea de singurătate și a negat zvonurile pe care le publicau tabloidele, de pildă că achiziționase osemintele „omului-elefant” Joseph Merrick sau că dormea într-o cameră hiperbarică. A respins deasemenea zvonul că și-ar fi albit tenul și a vorbit despre boala lui de piele, vitiligo. A recunoscut că își făcuse operații plastice la nas, dar a adăugat că se oprise acolo.
În vara anului 1993, Jackson a fost acuzat de molestare sexuală de către un copil de 13 ani pe nume Jordan Chandler și tatăl său, Evan Chandler, un dentist. Poliția a descins la Neverland, ba chiar a fotografiat organele genitale ale lui Michael, însă n-a fost depusă nici o plângere penală. „Sunt complet nevinovat, n-am greșit cu nimic”, a fost răspunsul lui, transmis prin satelit de la Neverland. În ianuarie 1994 s-a zvonit că plătise familiei Chandler milioane de dolari pentru a scăpa de proces și mulți și-au închipuit că era vinovat. Michael va afirma răspicat, prin intermediul biografului său J. Randy Taraborrelli, că a plătit „pentru că trebuia să-mi văd de viața mea. Povestea asta mă ucidea… Îți jur, n-am făcut-o. Voiam doar să las totul în urmă”.
Jackson s-a căsătorit cu Lisa Marie Presley în 26 mai 1994 – foto – ro.wikipedia.org
În 26 mai 1994, Jackson se căsătorește cu cântăreața și compozitoarea Lisa Marie Presley, fiica lui Elvis Presley. O cunoștea pe Lisa Marie încă din 1975, dar relația lor a început abia după ce s-au întâlnit din nou, în noiembrie 1992. Unii au spus că nu era decât o găselniță de marketing pentru a distrage atenția de la scandalul Chandler, dar faptul că Michael și Lisa Marie s-au căsătorit departe de ochii lumii (în republica Dominicană) și au păstrat două luni secretul, în ciuda vigilenței ziariștilor, infirmă această teorie. Jackson și Lisa Marie au divorțat la nici 2 ani după, dar au rămas buni prieteni.
Una dintre multele statui poziţionate în toată Europa pentru promovarea turneului HIStory – foto – ro.wikipedia.org
Penultimul album al lui Michael din anii ’90 a fost inițial plănuit ca o culegere de hituri mai vechi, însă, pe măsură ce aduna materialul, a devenit limpede că avea destule piese pentru un dublu CD care să împletească vechiul cu noul. Pe discul 2, Michael apare pentru prima dată și în calitate de instrumentist (keyboards, sintetizator, tobe, chitară și percuție), iar 12 din cele 15 piese noi sunt compuse de el. Intitulat sugestiv HIStory: Past, Present And Future – Book 1, albumul a apărut în iunie 1995 și a debutat pe locul 1 în topul american – o realizare notabilă, fiind destul de scump. Totuși a rămas acolo doar două săptămâni, cea mai scurtă perioadă în comparație cu celelalte albume ale sale care au ocupat aceeași poziție.
În ciuda acestui fapt, Michael scria întodeauna istoria, așa s-a dovedit când „You Are Not Alone” a devenit primul single care a intrat în Billboard Hot 100 direct pe locul 1, în septembrie 1995. Predecesorul lui, „Scream” (o piesă violentă în care a cântat alături de sora lui, Janet), se oprise în iunie pe locul 5, iar următoarele single-uri au fost „Earth Song” și „Stranger In Moscow”. Albumul a fost promovat printr-un turneu mondial cu 87 de concerte, din septembrie 1996 până în octombrie 1997. Acesta a fost ultimul turneu a lui Michael Jackson.
A doua căsătorie, primii copii și Blood on the Dance Floor: HIStory in the Mix (1996-1999)
În timpul turneului HIStory World Tour, Jackson s-a căsătorit cu asistenta-dermatolog Deborah Jeanne Rowe, pe data de 14 noiembrie 1996, ceremonia având loc în apropierea hotelului la care era cazat Michael, în Sydney. Debbie Rowe i-a dăruit doi copii: Prince Michael și Paris Michael Katherine. Cei doi s-au întâlnit prima dată la mijlocul anilor ’80, când Michael a fost diagnosticat cu vitiligo. De atunci, Debbie s-a îngrijit de sănătatea lui Michael și i-a oferit sprijin emoțional, care a dus la o poveste de dragoste. Căsătoria lor a rezistat mai puțin de trei ani și s-a încheiat cu un divorț, în 1999. Cu acordul lui Debbie, cei doi copii au intrat în custodia lui Michael.
În 1997, Jackson a lansat albumul Blood on the Dance Floor: HIStory in the Mix, care conține remixuri din albumul HIStory și cinci melodii noi. Vânzăriile albumului au ajuns la 6 milioane de copii până în 2007, devenind cel mai bine vândut album-remix. A ajuns pe prima poziție în Marea Britanie, la fel și melodia cu același nume, Blood on the Dance Floor. În Statele Unite, albumul a fost certificat cu Platină, dar a ajuns doar pe poziția 24. Potrivit Forbes, venitul lui Jackson în 1996 a fost de 35 de milioane de dolari și de 20 de milioane de dolari în 1997.
Până în iunie 1999, Jackson era implicat în numeroase acțiuni de caritate. El i s-a alăturat lui Luciano Pavarotti într-un concert de binefacere, în Modena, Italia. În urma acestui show s-au strâns milioane de dolari petrnu refugiații din Kosovo, cât și pentru copiii din Guatemala.[75] La sfârșitul acelei luni, Jackson a organizat o serie de concerte caritabile „Michael Jackson & Friends”, în Germania și Korea. Printre artiștii implicați în acele concerte se numără Slash, The Scorpions, Boyz II Men, Luther Vandross, Mariah Carey, A. R. Rahman, Prabhu Deva Sundaram, Shobana Chandrakumar, Andrea Bocelli și Luciano Pavarotti. Profiturile s-au îndreptat către „Nelson Mandela Children’s Fund”, Crucea Roșie și UNESCO.
Disputa cu Sony, Invincible și al treilea copil (2000-2003)
Între anii 2000-2003 Michael a avut o dispută cu casa de discuri cu care lucra la acea vreme, Sony. Aceștia nu mai erau mulțumiți de încasările de pe urma albumelor vândute. Într-un interviu acordat ziariștilor Michael spunea: „Casele de discuri fură de la artiști, în special de la artiștii de culoare”. Așa cum era de așteptat afară erau mulți fani care doreau să-și vadă idolul și care îl susțineau pe Regele Muzicii Pop. Michael s-a urcat într-un autobuz cu etaje și a ridicat o placuță a unui fan pe care scria „SONY SUCKS!”.
Trecând peste această perioadă Michael înregistrează un nou album, Invincible. Acesta conține 16 piese și a fost lansat pe data de 30 octombrie 2001. Piesele extrase de pe album au fost: „You rock my world”, „Cry”, „Butterflies”. Prima piesă extrasă, „You rock my world”, a fost ultima piesă pentru care Michael a făcut videoclip și ultimul în care a jucat. Acest videoclip a fost făcut sub forma unui scurt metraj în care apare și Chris Tucker. Cel de-al doilea cântec, „Cry”,a avut videoclip dar, din cauza incidentului prăbușirii celor două turnuri gemene, Michael nu a dorit să apară în el. Aceasta a fost ultima încercare a lui Michael de a-i unii pe oameni și de a face o lume mai bună. Ultimul cântec extras a rămas fără videoclip. Disputa cu casa de discuri, lipsa promovării și lipsa unui turneu, au fost cauzele pentru care albumul Invincible a vândut doar 10 milioane de copii în întreaga lume, 8 milioane în SUA și 2 milioane în Europa, acesta fiind albumul cu cele mai puține vânzări.
Pentru a mai avea un copil și pentru că acesta a divorțat de cea de-a doua sa soție, Deborah Rowe, Michael a apelat la o mamă surogat și visul său a devenit realitate, a avut un al treilea copil. Acesta se numeste Prince Michael Jackson II, poreclit Blanket.
A doua acuzație de abuz sexual și revenirea la proeminență (2003—2009)
Michael l-a primit în Neverland pe reporterul TV Martin Bashir și i-a acordat deplină încredere. Rezultatul, documentarul Living With Michael Jackson, i-a dovedit că făcuse o greșeală cumplită. Bashir s-a bucurat timp de opt luni de un acces surprinzător la viața lui Michael și a filmat cât a putut de mult. Difuzarea documentarului, în februarie 2003, a avut într-adevăr consecințe profunde. În Living With Michael Jackson, protagonistul vorbește deschis despre cum împărțea dormitorul cu copiii, de exemplu cu vedeta din Singur acasă, Macaulay Culkin, și fratele lui , Kieran, când aceștia aveau 12, respectiv 10 ani. Da, spune el „am dormit în același pat cu mulți copii”, și adaugă: „nu-i ceva sexual, doar dormim. Îi înveselesc… e fermecător, e foarte dulce.”. Alt copil de 12 ani, Gavin Arvizo, bolnav de cancer, a vorbit despre prietenia lui cu Jackson, iar în film pot fi văzuți ținându-se de mână.
In acelasi an Michael a dat un al doilea interviu, pentru Maury Povich, in care a pus la dispozitie filmarile facute cu camerele sale. In acest interviu, Take Two: The Footage You Were Never Meant to See(cunoscut si ca Rebuttal video), Povich arata cum Bashir a omis secvente importante, denaturand realitatea. In documentar apar si persoane apropiate de Michael inclusiv fosta sotie Rebbie Rowe care povesteste ca ideea de a acoperi fetele copiilor lui Michael a fost a ei. Pe casete apare si Bashir care isi exprima opinii ce nu se coroboreaza cu modul in care il prezinta pe MJ in documentarul Living With Michael Jackson. Documentarul a rulat in reteaua Fox Network .
Ancheta autorităților din California s-a încheiat cu acuzația de abuz sexual, pregătind terenul pentru cel mai mediatizat proces din ultimii ani, care a început în ianuarie 2005, în Santa Monica, și a durat 60 de zile. Au depus mărturie 135 de persoane (inclusiv Maccaulay Culkin, care a respins acuzațiile, calificâdu-le „ridicole”) și au fost prezentate peste 10.000 de probe. În 13 iunie, Michael a fost achitat în toate cele zece capete de acuzare și a plecat să se odihnească în Bahrein.
Michael Jackson cu copiii lui, în Disneyland Paris, 2006 – foto – ro.wikipedia.org
În 21 noiembrie 2008, ziarele publicau știrea că Jackson s-a convertit la Islam și și-a schimbat numele în „Mikaeel”. Cu toate acestea, alte surse au sugerat că se convertise mai devreme, în 2007, când fratele lui, Jermaine, ar fi spus că s-ar fi convertit la islam. Însă unul din avocații lui Michael Jackson, Londell McMillan, a dezmințit aceste zvonuri ca fiind „aiureli”.
În martie 2009, Jackson a anunțat că, începând cu 8 iulie 2009, va susține un turneu de 10 concerte, numǎrul ajungând mai târziu la 50 — turneu intitulat: „This Is It”. Concertele urmau să aibă loc în Arena 02 din Londra. El a explicat “Vreau doar să spun că acestea vor fi ultimele mele concerte în Londra. Când spun ultimele, vorbesc serios”, adăugând că „ultima cortină va cădea”.
Cel mai bine vândut album al său este „Thriller”, care este pe primul loc dintre cele mai vândute albume ale tuturor timpurilor, urmat pe locul 2 de cei de la AC/DC cu „Back In Black”.
Decesul
În după-amiaza zilei de 25 iunie 2009, Michael Jackson a suferit un stop cardiac la casa închiriată din Holmby Hills, Los Angeles. A fost găsit cu pulsul scăzut de către medicul personal, însă încercarea de a-l resuscita a eșuat. Echipa de paramedici a primit un apel la 911 la ora 12:22 p.m. (ora locală), ajungând la fața locului după trei minute și șaptesprezece secunde. A fost raportat că acesta nu respira și au fost făcute manevre de resuscitare cardiopulmonară la fața locului, apoi au dus pacientul, care intrase în comă, la Centrul Medical UCLA. Decesul a fost declarat în jurul orei 14:26 (ora locală) în aceeași zi. Autoritățile au programat o autopsie, presa făcând multe speculații în legătură cu cauza morții. Funeraliile au avut loc pe 7 iulie 2009 în Los Angeles, familia lui participând la o ceremonie privată organizată în cimitirul Forest Lawn, iar la Staples Center a avut loc omagiul public. Sicriul a fost prezent în acest loc pe tot parcursul ceremoniei ce a fost urmărită de peste 2.5 miliarde de oameni din intreaga lume, însă nu se cunoaște încă locul exact al înmormântării.
Reacții
Lisa Marie Presley: „Sunt foarte tristă și confuză din cauza tuturor acestor emoții care mă copleșesc. Sunt îngrijorată pentru copiii săi, despre care știu că însemnau totul pentru el și pentru familia lui. E o pierdere atât de mare și cu implicații atât de profunde, încât nu am cuvinte să o descriu”
Madonna: „Nu mă pot opri din plâns din cauza acestei vești triste. Întotdeauna l-am admirat pe Michael Jackson. Lumea a pierdut unul dintre cei mai mari artiști ai ei, dar muzica lui va trăi pentru totdeauna. Inima mea este alături de cei trei copii ai lui și de ceilalți membri ai familiei sale. Dumnezeu să îi ajute!”
Paul McCartney: „Am avut privilegiul să petrec ceva timp și să lucrez alături de Michael. Era un bărbat-copil cu un talent imens și cu un temperament liniștit. Muzica lui va rămâne pentru totdeauna în memoria tuturor oamenilor, iar amintirile mele despre momentele petrecute cu el vor fi întotdeauna fericite”.
Nelson Mandela: „Am aflat cu tristețe de moartea prematură a lui Michael Jackson, am admirat foarte mult talentul său extraordinar. A fost un gigant al muzicii și va fi o legendă a lumii. Ne va lipsi foarte mult. Eu și soția mea suntem alături de familia îndurerată și le transmitem condoleanțe”
Diana Ross: „Michael a fost o pasiune a mea, o parte a vieții mele pe care o prețuiesc foarte mult”
Usher: „Inima mea este alături de Regele pop și de familia lui”
Jane Fonda: „Sunt împietrită. Prietenul meu, Michael Jackson, a murit. A locuit practic cu mine, pentru o săptămână, pe platourile de filmare de la «Pe heleșteul auriu/ On Golden Pond», după «Thriller»”
Neil Portnow: „A fost o adevărată legendă a muzicii”
Arnold Schwarzenegger: „Astăzi lumea a pierdut una dintre cele mai influente și mai emblematice figuri din industria muzicală. Chiar dacă au existat întrebări serioase legate de viața sa persoanlă, Michael a fost un mare artist incontestabil, iar popularitatea sa a marcat generații și întreaga lume”
Celine Dion: „Sunt în stare de șoc. Sunt copleșită de această tragedie. Michael Jackson a fost dintotdeauna un idol pentru mine. A fost nu doar o persoană talentată, ci a fost unic, un geniu. E o pierdere atât de mare. E ca atunci când Kennedy a murit sau când Elvis a murit. Condoleanțele mele familiei sale. Este o pierdere imensă”
Britney Spears: „A fost un om minunat și ne va lipsi tuturor”
Cher: „Am un milion de reacții, la care nu m-aș fi așteptat. A fost un cântăreț mare – Dumnezeu îți dă anumite daruri și acest copil a fost un copil minunat, înzestrat cu multe daruri. Putea să cânte ca nimeni altul și putea să comunice cu toți oamenii.”
Justin Timberlake: „Nu pot sa imi gasesc cuvintele potrivite pentru a descrie durerea ce mă cuprinde. Am pierdut un geniu și un ambassador, nu doar pentru muzica POP, ci pentru toate genurile de muzică. A fost un artist care a inspirat mai multe generații și o să prețuiesc pentru totdeauna momentele în care am fost împreună pe aceeași scenă. Condoleanțele mele se îndreaptă către familia lui și către toți cei care l-au iubit pe Michael”
Beyonce: „Michael a fost un prieten drag și un profesionist desăvârșit. Colaborarea mea cu el a fost cea mai captivantă experiență din viața mea, care m-a inspirat ca nicio alta. Ne va lipsi foarte mult. Sunt teribil de tristă. El a fost cel mai mare artist din lume, iar lumea îi va duce dorul. Inima mea este alături de familia și de fanii lui”.
P. Diddy: „Michael mi-a arătat că ritmul muzicii se poate și vedea, mi-a adus muzica în viață și m-a făcut să cred în magie”
Barack Obama: “Va rămâne în istorie ca unul dintre cei mai mari oameni de spectacol. Am crescut pe muzica lui. Cred că a plătit mult prea scump prețul celebrității”, s-a confesat Obama, care a mai adăugat că, în opinia sa, Michael a avut “o viață tragică și tristă din multe puncte de vedere”.
Omagiu și recunoștință
În cadrul turneului Sticky & Sweet din 2009, din Londra, cântăreața pop Madonna a adus un ultim omagiu megastarului când la finalul piesei „Holiday” a exclamat:
„Ridicați mâinile pentru unul dintre cei mai mari artiști din istorie – trăiască Regele!”.
Michael Jackson în România
Michael Jackson a fost primul mare artist care a concertat în România. În data de 1 octombrie 1992, 70.000 de oameni au fost prezenți pe stadionul Lia Manoliu din București, pentru a-l vedea pe Michael cântând și dansând. Evenimentul a fost difuzat de postul de televiziune HBO, care a cumpărat drepturile de transmitere pentru suma record de 20 de milioane de dolari. Concertul care făcea parte din cadrul turneului Dangerous World Tour, a atins audiențe record pentru postul de televiziune HBO.
Concertul din 1992 a fost lansat pe DVD în 2005. Live In Bucharest: The Dangerous Tour împreună cu concertul de la Seoul, din cadrul turneului HIStory, sunt singurele concerte ale lui Michael Jackson lansate pe DVD. La puțin timp după concert, Michael Jackson filmează pentru videoclipul piesei Police Walk, alături de polițiști români. Tot în 1992, Jackson vizitează un orfelinat din București și donează 10.000 de dolari pentru construirea unui parc copiilor din orfelinat. Michael Jackson revine în România, în 1996, în cadrul turneului HIStory World Tour.
Stilul muzical și vocea
Influențe
Genul adoptat de Jackson își are rădăcinile în R&B, muzica interpreților de la Motown Records, pop și soul. A fost influențat de unii dintre contemporanii săi, cum ar fi Little Richard, James Brown, Jackie Wilson, Diana Ross, Fred Astaire și de Bee Gees.
Little Richard a avut cea mai mare influență asupra compozițiilor lui Jackson, iar James Brown a reprezentat cea mai mare inspirație pentru acesta încă din copilărie, considerându-l un „maestru” sau „geniu”, în special în timpul când era membru al formației Famous Flames: „Încă de la o vârstă fragedă, când nu aveam nici șase ani, mama mă chema oricând, chiar dacă dormeam, chiar dacă făceam altceva, să mă uit la televizor pentru a-l vedea pe maestrul meu la treabă. Iar când l-am văzut mișcările, am rămas uimit. Nu am mai văzut niciodată un cântăreț să interpreteze în același mod și din acel moment am știu că acest lucru voi face pentru tot restul vieții mele și asta datorită lui James Brown.
La început, Diana Ross l-a ajutat pe tânărul Jackson să-și perfecționeze tehnica vocală. În octombrie 1969, s-a luat hotărârea ca Jackson să locuiască cu aceasta, care s-a dovedit a fi nu doar o figură maternă ci și un model, urmărind-o adesea în timpul repetițiilor. El a declarat ulterior: „Am ajuns să o cunosc foarte bine. M-a învățat atât de multe. Obișnuiam să stau într-un colț și să urmăresc cum se mișca. Era arta în mișcare. Am studiat cum dansa, cum cânta – exact așa cum era.” Jackson i-a spus: „Vreau să fiu ca tine, Diana.”, iar ea i-a răspuns: „Fii tu însuți”. Jackson a utilizat însă sunetul oooh în același mod ca Diana Ross. La început, acesta presăra versurile destul de des cu oooh. Nu era interpretat prelung, ci mai degrabă ca o exclamație neașteptată. Diana Ross a utilizat acest efect în timpul înregistrărilor cu cei de la The Supremes, iar tânărul Jackson a fost încântat să-l preia.
Teme și genuri abordate
Steve Huey de la Allmusic a afirmat că de-a lungul carierei sale de interpret solo, caracterul multilateral al lui Jackson i-a permis să experimenteze multe genuri și teme. Ca muzician, a trecut de la balade și piese dance caracteristice interpreților de la Morown Records la techno și house, inclusiv new jack swing, compozițiile sale având atât ritmuri din muzica funk, cât și chitare utilizate în hard rock.
Spre deosebire de alți cântăreți, Jackson nu scria creațiile sale pe hârtie. El le dicta într-un aparat de înregistrare; când era în studio, le interpreta din memorie. Câțiva critici de specialitate au observat că „Off the Wall” era o combinație de funk, disco-pop, soul, soft rock, jazz și baladă pop. Alte exemple notabile ar fi „She’s out of My Life”, „Workin’ Day and Night” și „Get on the Floor”.
Conform lui Huey, Thriller a rafinat sentimentul de putere existent pe Off the Wall; piesele dance și cele rock erau mai agresive, în timp ce baladele și cântecele pop erau mai lente și mai pătrunzătoare.[114] Mai notabile sunt baladele „The Lady in My Life”, „Human Nature”, „The Girl Is Mine”; cele în stilul funk: „Billie Jean”, „Wanna Be Startin’ Somethin’”; compozițiile disco: „Baby Be Mine” și „P.Y.T. (Pretty Young Thing)”. Christopher Connelly de la Rolling Stone a afirmat că odată cu Thriller, Jackson și-a dezvoltat asocierea îndelungată cu teme subliminale cum ar fi paranoia sau imagistica întunecată. Stephen Thomas de la Allmusic evidențiează faptul că acestea se întâlnesc în piese ca „Billie Jean” sau „Wanna Be Startin’ Somethin’”. Versurile cântecului „Billie Jean” sunt despre o admiratoare care pretinde că interpretul este tatăl copilului ei. În „Wanna Be Startin’ Somethin’”, el critică bârfele și mass-media. „Beat It”, piesa rock despre anti-violența găștilor, a devenit un omagiu adus pentru West Side Story, fiind prima compoziție de cross-over spre rock ce a beneficiat de un succes important, conform lui Huey. Acesta a observat și faptul că odată cu numele piesei Thriller a început interesul lui Jackson pentru supranatural.[116] În 1985, Jackson a participat la compunerea piesei de caritate „We Are the World”; temele umanitare au devenit unele frecvent abordate în versurile cântecelor din anii ulteriori.
Discografie
Got to Be There (1972)
Ben (1972)
Music & Me (1973)
Forever, Michael (1975)
Off the Wall (1979)
Thriller (1982)
Bad (1987)
Dangerous (1991)
HIStory (1995)
Blood on the dance floor (1997)
Invincible (2001)
Number Ones (2003)
The Ultimate Collection (2004)
The Essential – Disc 1 (2005)
The Essential – Disc 2 (2005)
Thriller 25 (2008)
This is it (2009)
Michael (2010)
Inmortal(2011)
“Xscape”(2014)
Filmografie
Anul Filmul Rolul Director
1978 The Wiz Scarecrow Sidney Lumet
1986 Captain EO Captain EO Francis Ford Coppola
1988 Moonwalker el însuși Jerry Kramer
1997 Ghosts Maestro/Mayor/Ghoul/Skeleton Stan Winston
2002 Men in Black II Agent M Barry Sonnenfeld
2004 Miss Cast Away and the Island Girls Agent MJ Bryan Michael Stoller
2009 Michael Jackson’s This Is It el însuși Kenny Ortega
Turnee
Bad World Tour (1987–89)
Dangerous World Tour (1992–93)
Turneul Mondial History (1996–97)
This Is It (2009)
Premii și realizări
Steaua lui Michael Jackson pe Hollywood Walk of Fame, pusă în 1984 – foto – ro.wikipedia.org
Michael Jackson a debutat pe scenă ca profesionist la vârsta de 11 ani, fiind membru al formației The Jackson 5 și și-a început cariera solo în 1971, când încă era în grup. Următoarele 5 albume pe care le-a lansat aveau să devină cele mai vândute albume din toate timpurile. Thriller rămâne și astăzi cel mai bine vândut album din istorie, cu peste 110 milioane de copii vândute în întreaga lume.
În timpul carierei sale, Michael a devenit unul dintre puținii artiști care au intrat de două ori în Rock and Roll Hall of Fame. Printre alte realizări se numără și 13 recorduri Guinness, incluzând recordul pentru „ cel mai de succes entertainer din toate timpurile”, 14 premii Grammy, 26 premii A.M.A.(American Music Awards), 12 premii W.M.A.(World Music Awards) și vâzări de peste 750 de milioane de unități. A câștigat, de asemenea, numeroase premii pentru acțiunile umanitare și a fost distins de către doi președinți ai Statelor Unite. A fost numit artistul „Deceniului”, „Generației”, „Secolului” și „Mileniului” și a intrat în Songwriters Hall of Fame în 2002. Cele mai multe hituri ale unui artist solo(80). Cele mai multe premii câștigate de un artist. Cea mai mare audiență TV înregistrată vreodată la un concert – 133.400.000 de oameni. Cea mai mare sumă primită de un artist pentru o reclamă – 12 mil. de dolari de la Pepsi. Cele mai multe discuri vândute în afara US – peste 100 mil. Cele mai multe bilete vândute într-un concert maraton (a durat 7 nopți) – 504.000. Michael Jackson este cel mai premiat artist din toate timpurile și artistul cu cele mai multe recorduri Guiness.
Ziua Naţională a Tineretului este sărbătorită în fiecare an, la 2 mai, fiind instituită prin Legea nr. 425/25 octombrie 2004.
Proiectul legislativ privind decretarea acestei zile a fost iniţiat în anul 2004, de către 15 deputaţi reprezentând toate formaţiunile politice parlamentare. Respinsă de către Senat, la 1 aprilie 2004, propunerea legislativă a fost adoptată de plenul Camerei Deputaţilor, for decizional în acest caz, la 5 octombrie 2004.
Astfel, conform Legii nr. 425/25 octombrie 2004, ziua de 2 mai a devenit Ziua Naţională a Tineretului.
Potrivit prezentei legi, cu prilejul acestei zile, sunt organizate şi prezentate, prin mijloacele de informare în masă, activităţi sociale, culturale, artistice şi sportive care vizează domeniile de interes ale tineretului. Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au atribuţii în domeniul tineretului acordă sprijin material, financiar şi organizatoric evenimentelor prilejuite de marcarea acestei zile. De asemenea, legea prevede ca Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune să difuzeze, în perioada 26 aprilie-2 mai, emisiuni despre problematica tineretului.
Bucuresti 1933 – jandarmi si studenti in Piata Universitatii
foto: art-historia.blogspot.ro
articol: Ion Luca Caragiale
Ion Luca Caragiale- foto: ro.wikipedia.org
Atmosferă încarcată
Universul, 10 martie 1900
E o zi posomorâtă de primăvară; dar e zi de sărbătoare, mare repaus dominical… Ai observat şi dumneata, cititorule, câte progrese a făcut opinia noastră publică de când avem legea repausului dominical?… E zi de sărbătoare. Pe stradele principale este o mişcare febrilă neobicinuită. Mulţimea circulă cu mare greutate; grupuri se aglomerează la răspântii, unde discută fierbinte; toata lumea e cuprinsă de nervozitate… Miroase în aer, nu după expresia clasică, a iarbă de puşcă – din nenorocire, moravurile poporului nostru sunt mai blânde decât ale altor popoare, mai civilizate chiar. Miroase a… ghiontuială. Dar ce e? De ce fierbe lumea? Se face o manifestaţie populară monstră în contra guvernului, care vrea să treacă prin camere à la vapeur legea pentru înfiinţarea Monopolului băuturilor spirtoase! De când ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă.
Protest interbelic la sala Dacia – foto: art-historia.blogspot.ro
Drept să spun să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă am aflat că guvernul este hotărât să reprime cu toată energia mişcarea populară, şi n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; şi afară de asta, te pomeneşti că mă încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua… Cine ştie dacă nemeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere cu mine; şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înţelege mândria eroismului civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi părere, ori şi mai bine, să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, când mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să superi pe oricine are una. E mai bine aşadar să mă retrag discret într-un colţ și să tac.
Intru într-o berărie şi aştept să pice din moment în moment ediţia de seară a ziarelor politice… Sunt tare nerăbdător să aflu ce a fost la manifestaţie. E lume destulă şi-n berărie. Un cunoscut mi se aşază alături.
– Ei! ce zici?
– Ce să zic?? răspund eu… Bine!
– Cum bine? Asta e bine?
– De! ?zic? Ştiu şi eu?
– Cum, ştiu şi eu? Dacă dumneata, cetăţean care te pretinzi…
– Ba – zic – mă iartă, nu mă pretinz deloc.
– Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti; eşti un om, care va să zică mai instruit, şi ai datoria, mă-nţelegi; fiindcă, dacă unul ca dumneata stă indiferent şi nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ţi spui…
– Nene, zic eu…
– Ce, nene?… Aoleu! vai de biată ţara asta! O să ajungă rău, domnule! o să ajungă rău!? Fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde, şi sunt oameni, mă-nţelegi, care ar meritá…
Şi omul meu ridică tonul aşa de tare, încât toată lumea dimprejur îşi întoarce privirile către masa noastră… Eu aplec ochii şi cu tonul foarte blajin:
– Să mă crezi că şi pe mine… El, ridicând tonul şi mai sus:
– Ce, şi pe dumneata?… Când vine, mă-nţelegi, un guvern ca bandiţii, fiindcă n-are cine să-l oprească de a lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu mai există nici o apărare, fiindcă tăcem toţi, şi eu şi dumneata şi dumnealor (arată pe cei de la mesele apropiate) ca nişte laşi, fără nimica sacru, mă-nţelegi! fireşte că are să-şi bată joc de poporul întreg… A! dar nu mai merge! Poţi dumneatale, mă-nţelegi, să zâmbeşti şi să ridici din umeri, parc-ai fi străin, nu…
– Da’ nu ridic din umeri, domnule! nu zâmbesc, domnule! mă iartă!
– Ţal! strigă omul meu foarte supărat… Chelnerul n-aude.
– Lasă – zic – plătesc eu…
– Mersi! Las’ că avem şi noi cu ce plăti atâta lucru!… Nu ne-a jupuit până acum de tot guvernul bandiţilor dv.!
– Al meu! guvernul meu?…
– Las’ că ştim noi… Ţal!!! surdule! Plăteşte şi pleacă foarte necăjit.
Nu mai vin gazetele… N-apuc să-mi aduc aminte de gazete, şi iată o altă cunoştinţă se apropie şi-mi cere să-i permit a sta lângă mine.
– Ei?
– Ei? repet eu.
– Îţi place ce fac mizerabilii?
– Care mizerabili?
– Ei, care mizerabili! derbedeii! bandiţii, care socotesc că dacă se strâng două-trei sute, beţi, gata de scandal… Oameni desperaţi, domnule, care pentru un pisoi omoară pe tat-său. Dar astă dată li s-a-nfundat… Auzi dumneata!… În carne vie are să tragă, în carne vie!
– De, nene! zic eu…
– Dar adicătele, ce poftiţi dv.? Adicătele, cum o ieşi e ceată de desculţi, de haimanale de-ale dv. În uliţă cu reteveiul, guvernul…
– Iartă-mă, zic; înţeleg să combaţi pe haimanale, dar să susţii că sunt ale mele…
– Ce să te iert!… Dv., oameni inteligenţi, sunteţi de vină, fiindcă staţi indiferenţi. Ia să fi mers dumneata cu mine şi cu dumnealor toţi (arată pe cei de la celelalte mese dimprejur), să fi mers, ca nişte cetăţeni convinşi, să facem şi noi o manifestaţie… Dar nu! Noi stăm ca blegii în cafenele, şi-n berării, şi-n cluburi; şi lăsăm pe toţi apelpisiţii, care ard să puie iar mâna pe slujbusoare, ca să-şi facă de cap şi să răstoarne sub felurite pretexte…
– Nene – zic – te-i supăra, nu te-i supăra, eu în politică nu m-amestec, pentru că…
– Pentru că?
– Pentru că… mi-e frică…
– Frică?… bravo!
Şi omul meu începe să râdă
– Atunci, dă-mi voie să-ţi spun, adicătele, că eşti o mangafa…
– Sunt funcţionar, domnule…
– Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul…
– Da’ ce zic eu, cam plictisit… guvernul n-are altă apărare decât pe un conţopist ca mine?
Omul meu îmi da cu tifla, se scoală şi pleacă grăbit, fără să-şi plătească halbele, pe care le-a băut una după alta… Las’ că i le plătesc eu! Şi nu-mi pare rău: mai puţin costă două halbe decât crudele-i lecţiuni de civism …
Dar iată soseşte un băiat cu gazetele. Lumea i le smulge. Iau şi eu două: una guvernamentală şi una opozantă. Sunt om care iubesc adevărul şi fiindcă-l iubesc, ştiu să-l caut. De mult mi-am făcut reţeta cu care, în materie politică, îl poţi obţine aproape exact.
De exemplu, Gazeta opoziţiei zice:
„… La această întrunire a noastră, alergaseră peste 6 000 de cetăţeni, tot ce are Capitala mai distins ca profesiuni libere, comercianţi, proprietari ş.c.l…“
Gazeta guvernului zice:
„… La această întrunire a lor, d-abia se putuseră aduna în silă vreo 300 de destrăbălaţi, derbedei, haimanale…“
Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3 000 şi ceva de oameni, fel de fel, şi mai aşa şi mai aşa.
Pe când deschid gazeta guvernamentală, să mă uit la ultimele informaţii asupra scandalului, iată că, intrând pe uşa din dos, vine la masa mea un domn ca da vreo treizeci şi cinci de ani şi mai bine, cu o barbă neagră foarte bogată, însoţit de un tinerel ca de vreo paisprezece ani – probabil fiu-său. Amândoi, tatăl şi fiul, s-aşază nepoftiţi, la masa mea, şi tatăl, foarte răguşit, îmi zice cu ton de aspră imputare:
– Ce citeşti porcăria aia, domnule?
– Pardon, zic eu…
– Dar până să-i mai zic ceva tatălui, fiul îmi smulge gazeta, o rupe şi o azvârle sub picioare…
– Domnilor! vreau să zic eu…
– Ce domnilor? Ţipă băiatul… Credeţi că n-aveţi să plătiţi infamia?…
– Ce infamie, domnule?
– O să vă arătăm noi dv. tutulor, care vă solidarizaţi cu regimul banditesc…
– Cu regimul monopolurilor! adaogă tatăl, înţelegând că un tată aşa de răguşit n-ar putea ţine niciodată pentru monopolurile băuturilor spirtoase, zic:
– Mă iertaţi, domnilor, dar… cu cine am, vă rog, onoarea?
– Cu studenţi! strigă băiatul.
– Bine, dumneata se vede… dar tata dumitale�
– Care tată?
– Dumnealui!
Şi arat pe omul cu barbă.
– Nu-i sunt tată, domnule, strigă, omul răguşit…
– … Suntem camarazi…
– Camarazi!! strig eu. Camarazi? – Şi încep să râd…
– Domnule! strigă bărbosul, nu-ţi permit să insulţi tinerimea universitară!
Eu chem degrabă chelnerul, plătesc iute şi plec, după ce salut frumos pe cei doi tineri camarazi.
* Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
Memorialul Scholl din faţa Universităţii LMU din München
foto si articol: ro.wikipedia.org
„Un spirit puternic, o inimă slabă.”
—Sophie Scholl
Trandafirul Alb (în germană Die Weiße Rose) este numele luat de un grup de studenți din München care au format o mișcare de rezistență non-violentă în Germania nazistă. Acest grup de tineri curajoși au activat din iunie 1942 până în februarie 1943, când membrii grupului au fost arestați, judecați și condamnați la moarte prin decapitare. Mișcarea a redactat, tipărit și distribuit șase foi volante, prin care populația era îndemnată să se opună regimului nazist.
Membri
Membrii principali ai mișcării au fost frații Sophie Scholl* și Hans Scholl, precum și colegii lor Christoph Probst****, Willi Graf*** și Alexander Schmorell**, toți cu vârsta cuprinsă între 20 și 26 de ani. Acestui grup de tineri i s-a adăugat și profesorul Kurt Huber, care a redactat ultimele două manifeste.
Pe lângă aceștia, au mai existat numeroși prieteni și simpatizanți care i-au ajutat: Hans Conrad Leipelt, Marie-Luise Jahn, Hans Hirzel, Susanne Hirzel, Heinz Brenner, Franz J. Müller, Eugen Grimmiger, Falk Harnack (care avea să devină cunoscut mai târziu ca regizor), Harald Dohrn (socrul lui Christoph Probst), arhitectul Manfred Eickmayer, în atelierul căruia se întâlneau adesea membrii grupării, pictorul Wilhelm Geyer, care închiriase atelierul lui Eickmeyer, punându-i-l la dispoziție lui Hans Scholl, și librarul Joseph Söhngen, a cărui pivniță a servit ca ascunzătoare pentru foile volante.
German stamp of Hans Scholl and his sister Sophie – foto: en.wikipedia.org
Vector drawing of Alexander Schmorell** in profile, adapted after a photograph by Angelika Knoop-Probst (1918 – 1976), sister of Christoph Probst, taken near Marienau/Dahlem in the Luneburg Heide in 1939 – foto: ro.wikipedia.org
De la Csedition – Operă proprie, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=11569350 Willi Graf***
Numele mișcării
Așa cum afirma Franz J. Müller, nu este cert încă de unde provine numele de „Die Weiße Rose”. Acesta s-ar putea datora Divinei Comedii a lui Dante, unde sufletele celor drepți, înveșmântați în alb, formau un trandafir de aceeași culoare: „În chipul unei albe-roze acu/văzui oștirea cea de sfinți pe care/prin sânge Crist mireasa și-o făcu.” O altă sursă de inspirație o reprezintă poezia cu același nume de Clemens Brentano, dar și numele unei mișcări de rezistență olandeze împotriva spaniolilor. Hans Scholl însuși a indicat Gestapoului doar poezia lui Brentano, pentru ca astfel gruparea lor să fie considerată inofensivă, iar ceilalți membri să fie apărați de represaliile naziștilor.
Cronologia evenimentelor
Fondat la München, acest grup de rezistență a răspândit șase manifeste („fluturași”), prin care îi chema pe conaționali la implicarea în rezistență pasivă împotriva regimului. Cel de-al șaptelea manifest, pe care tinerii îl pregătiseră, n-a mai putut fi distribuit întrucât membrii grupului au fost arestați de SS (Gestapo).
Chiar dacă membrii erau doar studenți la Universitatea din München, participaseră la război ca infirmieri fie pe frontul francez, fie pe cel rus, unde fuseseră martori oculari la atrocitățile naziste față de evrei și față de toți cei care se opuneau acestuia și, nu în ultimul rând, martori ai atrocităților față de prizonierii de război. Din experiența frontului au reținut două lecții fundamentale (care au și fost expuse în manifestele lor):
- regimul nazist era un regim inuman, totalitar și crud până și față de proprii cetățeni și
- soarta pe care Wehrmacht-ul a suferit-o la Stalingrad va duce Germania – în cele din urmă – la înfrângerea totală.
Acești tineri refuzau militarismul prusac al Germaniei lui Adolf Hitler și credeau într-o Europă federală care aderă la principiile creștine ale toleranței și dreptății. Citând pe larg Biblia, pe Lao Zi, pe Aristotel și pe Novalis, pe Goethe și pe Schiller, făceau apel la ceea ce ei considerau intellighenzia nemțească, cu speranța că aceasta îi va ajuta în mod intrinsec să se opună nazismului.
La început, manifestele au fost răspândite în mulțime, fiind trimise cu sutele către diferite orașe din Bavaria și din Austria, întrucât membrii nădăjduiau că Germania meridională va fi mai receptivă față de mesajele lor antimilitariste.
În februarie 1943, „Trandafirul Alb” a adoptat o poziție mai viguroasă împotriva lui Hitler și a aparatului său de reprimare. Concret, această atitudine s-a tradus în faptul că ultimul manifest (al șaselea) a fost distribuit chiar în holul principal al Universității, în plus, au lansat slogane anti-hitleriste și au pictat caricaturi antinaziste pe zidurile din München și chiar pe porțile universității. Transformarea de fond a grupului (de la prietenie la mișcare socio-politică) apare evidentă în cel de-al șaptelea manifest al cărui text îl pregătiseră deja cu titlul: „Mișcarea de rezistență în Germania”.
Christoph Probst, căsătorit și tată a trei copii, s-a decis să împartă manifestele fățiș în speranța că astfel va dezmorți poporul din teama care-l paraliza; ca să-l acopere de o astfel de acțiune sinucigașă, Sophie Scholl a preluat inițiativa și, pe 18 februarie 1943, la sfârșitul cursurilor, a distribuit manifestele în holul universității bavareze din München. Aproape toate manifestele multiplicate au fost distribuite în felul acesta. A fost identificată de un informator al Gestapo-ului, care era și membru al partidului nazist. Astfel a fost arestată împreună cu fratele ei, Hans Scholl. În buzunarul lui Hans a fost găsit manuscrisul pregătit pentru cel de-al șaptelea manifest; zadarnic a încercat Hans să-l înghită, n-a reușit. Plecând de la acest manuscris a fost identificat și Christoph Probst, care îl scrisese. În aceeași zi a fost arestat și el. Alexander Schmorell, aflând de cele petrecute de la Lilo Ramdohre, se gândește să-l prevină și pe Willi și să fugă amândoi din fața celor ce aveau să se întâmple. N-a mai apucat însă să-l anunțe pe Willi, deoarece și acesta fusese arestat. Atunci a încercat să scape în Elveția, iarna grea însă și zăpada mare nu i-a permis să treacă munții. Astfel a fost nevoit să se reîntoarcă în München. La întoarcere reușește să treacă de blocurile de control, fiind găzduit de câțiva prieteni, printre care și Lilo. Pe 22 februarie primii trei membri au fost executați cu ghilotina, întrucât au fost „găsiți vinovați de înaltă trădare”. Două zile mai târziu a fost publicată o fotografie a lui Alexander (care fusese turnat de cerșetorul Alois Pitzinger, căruia îi făcuse portretrul); fotografia era însoțită de un text prin care se oferea recompensa de 1000 de mărci celui care va oferi informații despre el. În aceeași zi (26 februarie) a fost arestat într-un refugiu antiaerian.
Ceilalți membri ai grupului au fost decapitați și ei în vara anului 1943. Prietenii și colegii „Trandafirului Alb”, care au ajutat la pregătirea și distribuirea manifestelor, au fost arestați când au înfruntat pericolul și au adunat fonduri pentru văduva și orfanii lui Cristoph Probst: în urma unui simulacru de judecată au fost condamnați la temniță pentru perioade cuprinse între câteva luni și zece ani.
Odată cu prăbușirea regimului nazist, Die Weiße Rose a devenit simbolul cel mai pur al opoziției față de tiranie, fără nici un interes personal de putere sau de auto-celebrare. Faima și stima de care se bucura erau atât de puternice, încât compozitorul Carl Orff, la venirea aliaților, întrebat de ce n-a părăsit Germania nazistă, a răspuns că a fost unul dintre fondatorii mișcării Trandafirului Alb; pe dată a fost lăsat în libertate. Este foarte adevărat că el, personal, a fost în legătură cu profesor Huber, însă nu sunt probe că ar fi fost în vreun fel oarecare împlicat în mișcare (istoricii consideră că declarația lui a fost să scape de arestare și de alte percheziții).
By Karsten11 – Own work, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=10439442 Scholl memorial in Bommersheim
La Universitatea bavareză Ludwig-Maximilians-Universität din München s-a ridicat în 1968 un grup statuar al fraților Scholl și piața a fost numită Geschwister-Scholl-Platz (piața fraților Scholl) în cinstea lui Hans și a Sophiei Scholl. În afara acestei piețe poporul și-a arătat recunoștința față de sacrificiul lor fondând și instituțiile Geschwister-Scholl-Institut și Geschwister-Scholl-Preis, acesta din urmă fiind un premiu acordat în fiecare an unei personalități literare: în 2006 premiul a fost acordat scriitorului român Mihail Sebastian. Istoria acestei mișcări de rezistență împotriva tiraniei a inspirat scriitori și cineaști.
* Sophia Magdalena Scholl (n. 9 mai 1921, Forchtenberg – d. 22 februarie 1943, München) a fost o studentă germană, activă în grupul de rezistență nonviolent Trandafirul Alb, în Germania Nazistă. Ea a fost condamnată pentru înaltă trădare după ce a fost găsită distribuind pliante antirăzboi la Universitatea din München, cu fratele ei Hans. Ca urmare, au fost executați cu ghilotina. Începând cu anii 1970, Scholl a fost sărbătorită, ca fiind unul dintre marii eroi germani, care s-au opus activ celui de-al Treilea Reich în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
** Alexander Schmorell (n. 16 septembrie 1917, Orenburg, Rusia – d. 13 iunie 1943, München) a fost unul din membrii grupului de rezistență antinazistă Trandafirul Alb
*** Willi Graf (n. 2 ianuarie 1918, Kuchenheim aproape de Euskirchen – d. 12 octombrie 1943 într-o închisoare din München) a fost unul dintre cei cinci membri ai grupului de rezistență anti-nazistă „Trandafirul Alb”.
**** Christoph Probst membru al grupului de rezistență antinazist Trandafirul Alb; n. 6 noiembrie 1919, la Murnau, d. 22 februarie 1943 în închisoarea Stadelheim din München. Christoph Probst născut la 6 noiembrie 1919 în Murnau, fiul unui cadru universitar, specialist în sanscrită. s-a căsătorit de tânăr, la 21 de ani, cu Herta Dohrn, cu care a avut trei copii: Michael, Vincent și Katharina. Era bun prieten cu Alexander Schmorell, care i-a fost naș fiului Michael. Schmorell l-a adus pe Probst în grupul Trandafirul Alb.
Întrucât dintre membrii asociației clandestine numai Probst era căsătorit și avea copii, ceilalți au decis să-l protejeze și să-l țină departe de acțiunile periculoase. Cu toate acestea, Probst, și-a manifestat dorința, chiar entuziasmul, de a participa la acțiunile comune. La începutul anului 1943, Probst a redactat un manifest, despre care se spune că a fost cel de-al șaptelea dintre cele făcute de grup. La 19 februarie 1943, Gestapo-ul l-a arestat în timp ce se reîntorcea acasă, în Germania, venind de pe front, într-o permisie de câteva zile. Soția sa era însărcinată și a născut câteva zile mai târziu cel de-al treilea copil, o fetiță. Manuscrisul manifestului său a fost găsit la Hans Scholl.
Christoph Probst a negat că a scris manifestul, însă expertiza grafologică a dovedit că grafierea textului din manifest îi aparținea. A fost imediat încarcerat în penitenciarul din München, unde a cerut și a obținut permisiunea de a fi botezat de preotul închisorii. Condamnat la moarte de „Tribunalul Poporului”, prezidat de temutul judecător Roland Freisler (care fusese cândva, vremelnic, comisar bolșevic), a fost ghilotinat împreună cu frații Scholl la 22 februarie 1943.
Jan Hus (1369 – 6 iulie 1415) teolog reformator ceh, născut la Husinec, Boemia, ars pe rug pentru ideile sale anti-papale. Prin scrierile sale, Jan Hus a contribuit mult la dezvoltarea limbii cehe literare.
Studii și activitate
Tatăl lui Jan Hus a fost cărăuș. Cu toate că provine dintr-o familie modestă, Jan Hus urmează Școala Latină in Prahatice și studiază din anul 1386 în Praga la Universitatea Karl, obținând la absolvirea studiului gradul de “Magister Artium“. Ca profesor, a predat limba cehă literară și a stabilit reguli de scriere.
Prin intermediul lui Hieronymus din Praga, Jan Hus a cunoscut operele profesorului de teologie din Oxford, John Wycliff, de care a fost influențat. Nobili cehi după căsătoria sorei regelui Wenzel, Ana de Bohemia, cu Richard al II-lea al Angliei în (1382) aduc la Praga opere de-a lui John Wycliff,acestea fiind opere teologice și o critică la adresa clerului din Anglia care era solicitat să renunțe la bogăția lumească și la puterea politică, reîntorcându-se la viața modestă și morală. Jan Hus studiază teologia în 1400 și devine preot în 1401, ajungând decanul Facultății de Filozofie. În 1402 devine profesor cu funcția de rector la Universitatea din Praga unde a predat teologie și filozofie 1409 – 1410. Jan Hus a reușit să-l convingă pe regele Wenzel să aprobe Decretul Kuttenberg care admite majoritatea cehilor la Universitatea Karl (Carol). Astfel, prin acest decret se întărea poziția cehă în raport cu germanii la Universitatea din Praga.
John Wycliffe* – foto: ro.wikipedia.org
Influența sa ca preot și predicator
Din 1402 predicile lui în Capela Betlehem din Praga sunt în limba cehă, la fel și cântecele corale din timpul slujbei. Jan Hus devine foarte popular, fiind și preotul reginei Sophie. Hus a predicat o viață severă, morală și plină de virtuozitate, condamnând ușurința, luxul și moda. Aceste opinii au determinat nemulțumirea printre meseriașii și negustorii care trăiau de pe urma acestor excese.
Înfluențat de tezele lui Wyclif, Jan Hus critică lăcomia și viața de desfrâu a clerului, proprietățile și avuțiile lumești ale bisericii. A luptat neobosit și înflăcărat pentru reformarea bisericii, a militat pentru libertatea gândirii, și introducerea limbii cehe în slujbele bisericești, recunoscând numai Biblia ca o autoritate supremă în credința creștină. Jan Hus nu a acceptat teza conform căreia Papa “nu greșește“.
Aflând de conținutul predicilor lui, în anul 1408 episcopul din Praga îi suspendă dreptul de a predica și îi interzice slujbele religioase. Jan Hus nu respectă aceste interdicții iar în predicile sale critică mai departe Papa și clerul bisericesc, reușind într-un timp scurt să obțină simpatia majorității populației din Boemia.
Pentru a obține sprijin, Episcopul din Praga îl recunoaște pe papa Alexandru al V-lea și astfel obține o “Bulă papală” (9 mai 1410) prin care se pretinde să fie înmânate lucrările lui Wyclif episcopului și sunt înterzise propagarea și predicile în afara bisericii. Din ordinul episcopului, sunt arse peste 200 din manuscrisele lui Wyclif. Jan Hus este denunțat Romei. Reprezentanți a lui Hus la Roma au încercat zadarnic să ia aperarea ideilor sale.
În 1410 Papa Ioan al XXIII-lea îl excomunică pe Jan Hus iar în 1411 el este alungat din Praga, ceea ce a provocat nemulțumiri și revolte în oraș. Prin protejarea lui de către rege și datorită revoltelor populare, Jan Hus poate predica încă un an. El condamnă cruciadele și bula papală prin care iertarea păcatelor se realiza plătind bani bisericii. În cele din urmă, Jan Hus este nevoit să se refugieze în afara orașului.
Jan Hus și sentimentul național
Jan Hus (1369 -1415) – foto: ro.wikipedia.org
În acel timp Boemia aparținea ca “Territorium” de Sfântul Imperiu Romano-Catolic și avea o populație numeroasă (majoritară) de naționalitate cehă. Predicile lui Jan Hus au fost interpretate drept atacuri la adresa clerului german în special și a germanilor în general. Tensiunea dintre naționalitățile germane și cehe se amplifică, când 1000 de studenți și mulți profesori germani părăsesc Praga după aprobarea în 1409 a “Decretului Kuttenberg” și stabilesc “Universitatea Leipzig“, ceea ce a lezat prestigiul Universității din Praga, renumită în Europa din acea perioadă. Deoarece Hus își ținea predicile reformatoare bisericești în strânsă legătură cu revendicări naționale cehe, asta i-a făcut mulți dușmani atât în rândurile elitei politice germane cât și la Scaunul Papal. Astfel că în 1411, deși era rector la Universitatea Pragheză, Jan Hus este excomunicat de (Contra-)Papa Johannes al XXIII-lea și nevoit să fugă din Praga.
Jan Hus s-a refugiat (1412-1414) în Ziegenburg în Boemia de sud și în cetatea Krakovec din Boemia centrală. În perioada refugiului său, Jan Hus a scris mai multe lucrări în limba cehă, realizând o limbă literară cehă, contribuind la traducerea Bibliei și a Vechiului Testament (1413) în lucrarea Postila. Atunci când Papa Ioan al XXIII-lea pornește o nouă cruciadă împotriva orașului Neapole și promite iertarea păcatelor celor care participă la această cruciadă, Jan Hus critică această activitate iar la Praga izbucnesc revolte noi. Jan Hus străbate Boemia ca predicator iar mase mari de cehi i se alătură. Concret Hus revendica separarea bisericii cehe de biserica Regatului German (în Sf.Imp.R.-Cat. era și un rege german alături de împărat) și drepturi mai largi în folosirea limbii cehe.
Consiliul din Konstanz
În 1413, Jan Hus scrie lucrarea De Ecclesia (Despre Biserică), prin care își exprimă părerea sa despre ierarhia bisericească. Jan Hus susține că numai Isus poate să fie călăuzitor și conducător în credință. Această afirmație este citată de acuzatorii lui la Konstanz (pe malul lacului Boden) din (Germania și Elveția), la procesul lui Jan Hus. Regele german Sigismund i-a asigurat lui Jan Hus drum liber la dus și întors, promisiune atestată la 18 octombrie 1414 printr-o scrisoare oficială. Jan Hus s-a hotărât să-și prezinte ideile sale în fața reprezentanților clerului și să se apere singur. La data de 3 noiembrie 1414, Jan Hus sosește în Konstanz unde este imediat arestat, primind locuința unui prelat bisericesc.
Locul de detenţie în Konstanz- Jan Hus in anul 1414- foto: ro.wikipedia.org
După arestare, Regele Sigismund a amenințat că părăsește consiliul și a fost eliberat din funcția sa după ce a susținut că afirmațiile lui Jan Hus sânt în competența bisericească. Jan Hus a fost încarcerat în cetatea Gottlieben pe Rin a episcopului din Konstanz, unde a fost înfometat și legat în lanțuri la un perete în apropierea gropii cu fecale. La 4 mai 1415 Consiliul îl excomunică John Wyclif, lucrările sale au fost arse; dat fiind că Wyclif a murit 30 de ani în urmă, osemintele lui sunt condamnate să fie arse. Jan Hus este adus la mânăstirea franciscană pe 5 iunie 1415 unde va petrece ultimele sale săptămâni de viață. Jan Hus a fost dus la Refektorium unde este interogat (5 – 8 iunie 1415). Jan Hus are ocazia să-si apere ideile și se pretinde numai retragerea și dezmințirea a tuturor afirmațiilor sale eretice, ceea ce el refuză în mod repetat. La 6 iulie 1415 Jan Hus este condamnat de Consiliu drept eretic cu arderea pe rug pentru afirmațiile sale.
Jan Hus în faţa Consiliului din Konstanz – foto: ro.wikipedia.org
La aceași dată Jan Hus este ars pe rug împreună cu manuscriptele sale, cenușa sa fiind împrăștiată în Rin. Astăzi, o piatră funerară amintește locul execuției. Execuția lui Jan Hus s-a făcut sub conducerea lui Friedrich I. (Brandenburg), mai târziu Prinț von Brandenburg, strămoșul regilor prusaci din familia Hohenzollern. În scrisoarea lui de rămas bun către prieteni, Jan Hus scrie: “Mă bucură faptul că totuși a trebuit să citească cărțile mele și că, în speranța că vor găsi ceva necurat, le-au citit mai sârguincios ca și Sfânta Scriptură.”
Arderea pe rug a lui Jan Hus (Spiezer Chronik, 1485) – foto: ro.wikipedia.org
Execuția lui Hus și prigoana declanșată împotriva adepților săi a fost una din cauzele directe ale declanșării războaielor Husite (1419 – 1436)
* John Wycliffe (cunoscut de asemenea sub numele de Wyclif, Wycliff, sau Wickliffe) (n. cca.1320 la Ipreswell (actualmente Hipswell), Yorkshire, Anglia – d. 31 decembrie 1384 la Lutterworth (lângă Leicester)). John Wycliffe a fost un teolog englez care a invocat laicizarea proprietăților ecumenice în Anglia. John Wycliffe a invocat limitarea influenței bisericești asupra puterii politice laice în Anglia. Una din cele mai importante contribuții controversate a fost traducerea Vechiului Testament și cea a Noului Testament în limba engleză, care sunt fundamentul versiunii consacrate a Bibliei Regelui James. Una din figurile istorice cele mai importante care au fost influențate de John Wycliffe a fost Jan Hus, (1369 – 1415).
Integrarea României în Uniunea Europeană este un proces care a început cu aderarea României la Uniunea Europeană.
Aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc la 1 ianuarie 2007. Această dată a fost propusă la summitul de la Salonic din 2003 și confirmată la Bruxelles pe 18 iunie 2004. Raportul de țară privind progresele României din octombrie 2004 a afirmat de asemenea data de 1 ianuarie 2007 ca dată de aderare pentru România și Bulgaria. Cele două țări au semnat Tratatul de aderare pe 25 aprilie 2005 la Abația Neumünster din Luxemburg.
Istorie
România a fost prima țară din Europa centrală și de est care a avut relații oficiale cu Comunitatea Europeană. În ianuarie 1974, o înțelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferințe al Comunității, după care a semnat o serie de acorduri cu CEE pentru facilitarea schimburilor comerciale. În 1980, România a procedat la recunoașterea de facto a Comunității Economice Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România – CEE, concomitent, fiind semnat și Acordul asupra Produselor Industriale.
Relațiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerț și Cooperare. Acordul european a intrat în funcțiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând din 1993 printr-un “Acord Interimar”. România a trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995, împreună cu Declarația de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece partide politice importante ale României, în care acestea își exprimau sprijin deplin pentru integrarea europeană.
În iulie 1997, Comisia și-a publicat “Opinia asupra Solicitării României de a Deveni Membră a Uniunii Europene”. În anul următor, a fost întocmit un “Raport privind Progresele României în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană”. În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiția îmbunătățirii situației copiilor instituționalizați și pregătirea unei strategii economice pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000.
Obiectivul României a fost de a obține statutul de membru cu drepturi depline în 2007. La summit-ul de la Thessaloniki (Salonic) din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană sprijină acest obiectiv.
În Raportul de țară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară europeană în grupul popularilor creștin-democrați, se menționează că “Finalizarea negocierilor de aderare la sfârșitul lui 2004 și integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupției și punerea în aplicare a reformei”. Recomandările destinate autorităților române privesc: măsurile anticorupție, independența și funcționarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor politiei.
Amendamentul 19 al aceluiași raport a dat cele mai multe emoții la București, deoarece în acesta se propunea inițial suspendarea negocierilor cu România. “Parlamentul European cere Comisiei o analiză detaliată și o monitorizare permanentă a problemelor menționate în raport și raportarea acestora către parlament. Prin urmare, recomandă Comisiei și Consiliului să reorienteze strategia de aderare a României, pentru a îndruma această țară către un stat de drept. (…) Cere Comisiei să stabilească de urgență un plan pentru o monitorizare mai bună și mai eficientă a implementării acelei părți a legislației europene deja adoptate de România, în special în ceea ce privește justiția și afacerile interne”, se arată în amendament.
După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câștig de cauză, însă s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacționat imediat prin realizarea unui plan de acțiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârșitul anului și pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privința României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul al uniunii lărgite, România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria și celelalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune și că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului. Comisarului european pentru extindere, Günter Verheugen, a exprimat de multe ori în vizitele sale dorința Uniunii de a vedea România cât mai repede ca membru cu drepturi depline al acesteia.
România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la Abația Neumünster din Luxemburg, urmând ca cele două țări să adere la 1 ianuarie 2007, cu excepția cazului în care sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea va fi amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).
Anterior, pe 13 aprilie 2005, Parlamentul European aprobase semnarea Tratatului de aderare a României și Bulgariei, făcând posibilă aderarea lor la Uniunea Europeană.
Legislativul de la Strasbourg a votat cu 497 voturi pentru, 93 împotrivă și 71 de abțineri aderarea României. Tratatul de aderare a Bulgariei a fost aprobat cu 522 de voturi pentru, 70 împotrivă și 69 de abțineri.
Din partea României au semnat președintele Traian Băsescu, premierul Călin Popescu-Tăriceanu, ministrul Afacerilor Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, și negociatorul șef cu Uniunea Europeană, Leonard Orban.
Traian Băsescu semnează, alături de premierul Călin popescu-Tăriceanu, Tratatul de Aderare la UE. 25 aprilie 2005, abația Neumunster din Luxemburg – foto: fluierul.ro
Comisia Comunităților Europene a publicat în octombrie 2005 un nou raport de țară, privind progresele înregistrate de România în perspectiva aderării la UE. Potrivit acestuia, România continuă să îndeplinească atât criteriile politice pentru a deveni Stat Membru cât și criteriul unei economii de piață funcționale. Raportul afirmă că „o punere în practică serioasă a programului propriu de reforme structurale îi va permite să facă față presiunilor concurențiale și forțelor de piață din cadrul UE.“. Raportul mai precizează că România a făcut progrese semnificative în alinierea legislației interne la legislația Uniunii Europene și va fi capabila să-și îndeplinească obligațiile de Stat Membru al Uniunii începând cu momentul preconizat al aderării, dacă va accelera pregătirile într-o serie de domenii și se va concentra pe consolidarea capacității administrative în ansamblul ei.
Opinia publică
Potrivit Eurobarometrului 64, desfășurat în toamna anului 2005, încrederea românilor în Uniunea Europeană, deși încă cea mai mare între statele membre sau în curs de aderare, este tot mai apropiată de cea a altor state membre: 64% față de 62% în Portugalia și Grecia.
Statutul României în Uniune
State care nu au impus restricţii (sau au renunţat la restricţiile) pe piaţa de muncă cetăţenilor români şi bulgari – foto: ro.wikipedia.org
După semnarea Tratatului de aderare la 25 aprilie 2005, România a devenit stat în curs de aderare, obținând statutul de observator activ la nivelul tuturor instituțiilor comunitare, fiind necesară asigurarea prezenței reprezentaților români la nivelul instituțiilor europene și al grupurilor de lucru ale acestora. Statutul de observator activ a permis Românei să își exprime punctul de vedere, fără drept de vot, în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar, putând astfel influența aceste decizii și promovându-și interesele naționale.
România a participat ca observator activ în următoarele instituții ale Uniunii Europene:
- Parlamentul European,
- Consiliul European,
- Consiliul Uniunii Europene,
- Comitetul Reprezentanților Permanenți – COREPER I și II,
- Grupurile de lucru ale Consiliului,
- Comitetele și grupurile de lucru ale Comisiei Europene,
- Comitetului Regiunilor și Consiliului Economic și Social.
După aderare România a trecut de la statutul de observator activ la cel de membru cu drepturi depline. România a devenit a șaptea țară din UE după numărul de locuitori. Țara desemnează 35 de deputați pentru Parlamentul European, dar numărul acestora va scădea printr-o reorganizare a locurilor din Parlament stipulată în Tratatul de la Nisa. Limba română a devenit una dintre limbă oficială|limbile oficiale ale Uniunii (a șaptea după numărul de vorbitori, în concurență strânsă cu olandeza, urmând ca oricare cetățean al UE să se poată adresa instituțiilor în această limbă. Denumirea de „Uniune Europeană”, în limba română, a primit statut oficial.
Efecte asupra viitorului Uniunii
Amplasarea geopolitică a României va influența politica UE cu privire la relațiile cu Europa de Est, Orientul Mijlociu, Turcia și Asia. Prin Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), România are o oportunitate de a-și demonstra supremația în regiune.
Integrarea în Uniunea Europeană a influențat și relațiile regionale ale României. În consecință, România a impus un regim de vize pentru câteva state est-europene precum Republica Moldova, Serbia, Muntenegru, Rusia, Ucraina, Belarus și Turcia.
Oficialii consideră că țara face parte atât din Europa Centrală cât și din Balcani. Acest lucru reflectă ambițiile dualiste ale guvernului român, care dorește îmbunătățirea integrării euro-atlantice a țării, concomitent cu crearea unei zone de stabilitate la Marea Neagră.
