Articole

George Carlin (1937 – 2008)

George Carlin in 1975

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

 George Carlin (1937 – 2008)

George Denis Patrick Carlin (n. 12 mai 1937 – d. 22 iunie 2008) a fost un actor de comedie și scriitor american, care a câștigat cinci premii Grammy pentru albumele sale de comedie.

Tema sa favorită a constituit-o critica adusă societății, clasei politice, religiei, limbii engleze și altor subiecte considerate tabu. Spirit controversat, nu a ezitat să utilizeze în exprimare cuvinte obscene, stârnind adesea indignarea publicului și ajungând chiar în fața instanței, care îi impune evitarea expresiilor indecente.

În 2004, canalul Comedy Central îl plasează pe locul al doilea în rândul actorilor de stand-up comedy, devansându-l pe Lenny Bruce și fiind condus doar de Richard Pryor.

În 2008 i se decernează Premiul Mark Twain pentru Umor American (“Mark Twain Prize for American Humor“). De asemenea, succesul său este încununat cu o stea pe celebra Hollywood Walk of Fame.

 

Tinerețea

Carlin s-a născut la Manhattan, ca al doilea fiu al secretarei Mary Beary și al lui Patrick Carlin, director de reclame al publicației New York Sun. Familia sa era de origine irlandeză iar Carlin primește o educație romano-catolică. A fost crescut numai de mamă, deoarece aceasta și-a părăsit soțul pe când micul George avea numai două luni.

Carlin urmează școala Corpus Christi din cadrul bisericii catolice cu același nume aflată în cartierul Morningside Heights în care locuia. După trei semestre parcurse la Cardinal Hayes High School, Carlin intră la Bishop Dubois High School din Harlem. În toată această perioadă școlară, Carlin are o relație tensionată cu mama sa, adesea plecând de acasă.

Se înrolează în cadrul United States Air Force, unde se pregătește ca tehnician radar, fiind înregimentat la baza aeriană Barksdale Air Force Base din Bossier City, Louisiana. În această perioadă, activează și ca DJ la postul de radio KJOE situat în Shreveport. Din cauza calificativelor negative primite, în iulie 1957 va fi exclus din serviciul militar.

 

Cariera

În 1959, împreună cu Jack Burns formează un duet de comedie pentru postul de radio KXOL din Fort Worth, Texas, unde înregistrează un real succes. În 1960, amândoi merg în California și activează în echipă timp de doi ani, după care se orientează către cariere solo.

 

Anii ’60

În California, Carlin și Burns pun bazele unei emisiuni matinale, intitulate The Wright Brothers și difuzată de canalul KDAY din Hollywood și care este apreciată. De un același succes se bucură și aparițiile duetului în spectacole de seară în diverse baruri și cafenele. Cei doi înregistrează și un album, intitulat Burns and Carlin at the Playboy Club Tonight.

În perioada imediat următoare, Carlin apare ca solist în spectacole televizate de varietăți, dintre care cele mai cunoscute sunt: The Ed Sullivan Show și The Tonight Show. Printre rolurile sale de succes enumerăm:

- sergentul indian;

- DJ-ul trăznit;

- Al Sleet, meteorologul hippiot;

- Jon Carson, un anonim ce nu merită să fie cunoscut.

Variații ale acestor roluri apar și în albumul Take Offs and Put Ons înregistrat live la spectacolul The Roostertail din Detroit, Michigan.

George Carlin se căsătorește, în anul 1961, cu Brenda Hosbrook, cu care va avea, doi ani mai târziu, o fiică (Kelly). Carlin devine popular ca invitat special în cadrul emisiunilor-spectacol The Tonight Show, moderate de Jack Paar, apoi de Johnny Carson. În 1967 este distribuit în comedia Away We Go ce a fost difuzată la CBS.

Martor al arestării actorului Lenny Bruce, acuzat de obscenitate, lui Carlin i se solicită să se legitimeze. Susținând că nu are încredere în cărțile de identitate, este considerat ofensator al autorității statului și arestat împreună cu Bruce.

 

Anii ’70

În cele din urmă, Carlin își modifică aspectul. Contrar uzanțelor generale, poartă niște blugi uzați, părul lung, barbă, cercel. Prezentat de Ed Sullivan, își prezintă noul rol în The Hair Piece și în curând își redobândește popularitatea.

Scoate un al treilea album, intitulat Class Clown, în care se remarcă piesa Seven Words You Can Never Say on Television (“Șapte cuvinte care nu trebuie rostite la TV”), care stârnește o vie indignare, fiind vorba chiar de cele mai obscene cuvinte ale limbii engleze și pe care nu ezită să le rostească. Din acest motiv, este din nou arestat pe 21 iulie 1972 la Milwaukee Summerfest.

Dosarul este clasat peste câteva luni, în decembrie, judecătorul considerând că într-adevăr cuvintele au fost nepotrivite, dar că artistul le poate utiliza cu condiția să nu fie deranjante. În perioada care a urmat, au fost depuse diverse reclamații în legătură cu limbajul utilizat de Carlin.

Tot acest scandal și toate aceste controverse nu au făcut decât să sporească popularitatea artistului. Mai mult, faptul că împotriva sa nu s-a pronunțat efectiv nicio condamnare definitivă i-a dat mai mult curaj și astfel a extins lexicul acelui limbaj nepotrivit, întocmind acea “Incomplete List Of Impolite Words” (Listă incompletă a cuvintelor necivilizate).

Aflat pe scenă, jucându-și rolul în Dirty Words (“Cuvinte murdare”), Carlin află că albumul său anterior FM&AM a câștigat premiul Grammy.

În octombrie 1975, artistul este pentru prima dată doar moderator și nu participant la scheciurile sale și aceasta la emisiunea Saturday Night Live transmisă de canalul NBC.[5] În sezonul următor, 1976-77, Carlin apare în mod regulat la postul TV menționat la serialul de varietăți Tony Orlando & Dawn.

Apogeul carierei sale este urmat de declin: Începând cu 1976, timp de cinci ani, apare din ce în ce mai rar pe micul ecran și aceasta la serialul On Location de la HBO. Ulterior, Carlin a dezvăluit că totul se datora faptului că suferise de trei ori la rând de atac de infarct miocardic.

 

Anii ’80 și ’90

În 1981 se reîntoarce pe scenă lansând A Place For My Stuff și la HBO cu Carlin at Carnegie TV special. De asemenea, la Carnegie Hall realizează înregistrări video.

Reîncepe să participe la Saturday Night Live în noiembrie 1984, nu numai ca moderator, ci jucând și în diverse scene. În 1987, alături de actorii Bette Midler și Shelley Long, joacă un rol important în comedia Outrageous Fortune. De asemenea, în 1989, joacă un rol de succes și în serialul pentru copii Bill & Ted’s Excellent Adventure și apoi în Bill and Ted’s Bogus Journey. Între 1991 și 1995, Carlin a fost naratorul variantei din SUA a primelor patru sezoane din serialului animat Locomotiva Thomas și prietenii săi. Tot în 1991, actorul este distribuit și în filmul de succes Prințul mareelor (“The Prince of Tides”), în care rolurile principale sunt jucate de Nick Nolte și Barbra Streisand.

În 1993, Carlin joacă rolul unui șofer de taxi în serialul de comedie de tip sitcom, intitulat The George Carlin Show și difuzat de Fox Broadcasting Company. Serialul, al cărui scenariu a fost asigurat de Sam Simon, cel care a creat și Familia Simpson, a rulat timp de 27 de episoade până la sfârșitul anului 1995.

În cartea sa, apărută postum cu titlul Last Words (“Ultimele cuvinte”), Carlin mărturisește:

M-am simțit foarte bine. Niciodată nu am mai râs ca până acum, atât de des și atât de tare cum am făcut-o cu ceilalți din distribuție: Alex Rocco, Chris Rich, Tony Starke. Pe acea scenă domnea un simț al umorului neobișnuit, dar de bun simț.”

În 1997 este publicată cartea sa Brain Droppings, care în 2001 este vândută în 750.000 de exemplare. Carlin este de asemenea omagiat în spectacolul George Carlin: 40 Years of Comedy (George Carlin: 40 de ani de comedie) care a avut loc în 1997.

În filmul Dogma al producătorului Kevin Smith, Carlin joacă rolul unui cardinal romano-catolic. În perioada imediat următoare, artistul mai participă la diverse alte filme.

 

Anii de după 2000

În 2001, lui Carlin i se acordă Lifetime Achievement Award (un fel de recunoștință pentru întreaga viață pentru realizările sale) de către American Comedy Awards.

În decembrie 2003, congresmenul Doug Ose, republican din partea Camerei Reprezentanților supune la vot o rezoluție privind scoaterea în afara legii a utilizării de către George Carlin a cuvintelor cu caracter obscen. Propunerea legislativă nu a primit vot pozitiv.

Comportamentul controversat a lui Carlin continuă, acesta ajungând chiar să insulte publicul căruia i se adresa în spectacolele sale. După o astfel de altercație, în 2005 este concediat de MGM Grand Hotel din Las Vegas, unde era cap de afiș. Carlin răspunde în mod injurios, se retrage pentru o perioadă din viața artistică și se refugiază în consumul de alcool și de sedative.

Dar în anul următor, în 2006, își reia activitatea cu un tur de spectacole prin diverse zone, printre care se remarcă cel intitulat Life is Worth Losing (Viața nu mai are nicio valoare), care s-a desfășurat live la Beacon Theatre din New York. Din nou preia teme controversate ca: sinuciderea, dezastrele naturale, canibalismul, genocidul, sacrificiul uman, amenințările asupra drepturilor omului, ajungând să susțină uneori că oamenii nu ar fi cu nimic superiori animalelor.

În perioada imediat următoare, Carlin participă la filme și seriale pentru copii și tineret, asigurând vocea unor personaje animate.

Ultimul său spectacol în direct a avut loc la Santa Rosa, California, pe 1 martie 2008. Din nou sunt prezentate subiecte capabile să stârnească vii controverse, cum ar fi viața, moartea, drepturile omului etc. și toatea acestea într-un limbaj pitoresc cu care Carlin deja și-a obișnuit audiența.

 

Atitudinea față de religie

Deși a fost educat într-un mediu romano-catolic (lucru descris în albumele FM & AM și Class Clown), religia și credincioșii constituie o temă predilectă a criticii sale.

De asemenea, consideră ipocrit actul jurământului pe Biblie. Mai mult, în Brain Droppings parodiază credința susținând că adoră zeul-Soare.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org, youtube.com

cititi mai mult despre George Carlin si pe: en.wikipedia.org; georgecarlin.com

Iuri Gagarin (1934 – 1968)

Iuri Gagarin in Helsinki, 1961

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Iuri Alexeevici Gagarin (n. 9 martie 1934, Klușino, RSFS Rusă, URSS — d. 27 martie 1968, Kirjaci, RSFS Rusă, URSS) a fost un cosmonaut sovietic, Erou al Uniunii Sovietice. La 12 aprilie 1961, el a devenit primul om care a ajuns în spațiu și pe orbita Pământului. A primit numeroase medalii în diferite țări pentru zborul său de pionierat în spațiul cosmic.

 

Tinerețea

Iuri Gagarin s-a născut în satul Klușino, aproape de Gjatsk (în prezent în Regiunea Smolensk, Rusia), la 9 martie 1934. În 1968, satul natal a fost redenumit „Gagarin” în onoarea sa. Părinții săi, Alexei Ivanovici Gagarin și Anna Timofeevna Gagarin, au lucrat în colhoz. Mamei sale îi plăcea să citească, iar tatăl său era un dulgher iscusit. Iuri a fost cel de-al treilea din cei patru copii ai familiei, iar sora lui mai mare se ocupa de el în timp ce părinții lui lucrau. La fel ca milioane de oameni din Uniunea Sovietică, familia lui Gagarin a suferit în timpul ocupației naziste din al Doilea Război Mondial. Ceilalți doi frați ai săi mai mari au fost luați ca prizonieri în Germania în anul 1943 și au revenit numai după război.

Încă din tinerețe, Iuri devenise interesat de cosmos și a început să viseze la spațiul pe care îl va cuceri într-o bună zi. Iuri a fost descris de către profesorii săi din suburbia Moscovei Liuberțî ca inteligent și muncitor, ocazional, chiar excesiv de scrupulos. Profesorul lui de matematică și științe a luptat în Al Doilea Război Mondial ca pilot al Forțelor Aeriene Sovietice, fiind o persoană care l-a impresionat profund pe tânărul Gagarin.

După ce a început o ucenicie în metalurgie ca turnător, Gagarin a fost ales pentru continuarea studiilor la un liceu tehnic din Saratov. În timp ce studia acolo, el s-a înscris în “AeroClub” și a învățat să piloteze aeronave ușoare, hobby care îi ocupa din ce în ce mai mult timp. În 1955, după terminarea școlii tehnice, a început formarea ca pilot militar la Școala de Piloți din Orenburg. Acolo a întâlnit-o pe Valentina Goreaciova, cu care s-a căsătorit în 1957, după ce a a devenit pilot pe un MiG-15. După absolvire, el a fost repartizat la baza aeriană Luostari din Regiunea Murmansk, foarte aproape de granița cu Norvegia, unde vremea grea făcea zborul dificil. A fost promovat la gradul de locotenent al Forțelor Aeriene Sovietice, la 5 noiembrie 1957, iar la 6 noiembrie 1959, el a primit gradul de locotenent major. A fost membru PCUS din anul 1960.

Valentina Gagarina, Sima Eyvazova and Yuri Gagarin in Bulgaria in 1966 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Valentina Gagarina, Sima Eyvazova and Yuri Gagarin in Bulgaria in 1966 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Cariera în programul sovietic spațial

Selecția și formarea

În 1960, după o intensă căutare și un proces de selecție, Iuri Gagarin a fost selectat, împreună cu alți 19 candidați, pentru Programul Spațial Sovietic. Alături de ceilalți cosmonauți, el a fost supus la o serie de experimente riguroase menite să-i testeze rezistența fizică și psihică. A urmat și un antrenament intensiv pentru pregătirea zborului ce avea să fie efectuat. Din acei douăzeci de cosmonauți selectați, eventualele alegeri pentru prima lansare erau Gagarin și Gherman Titov, datorită performanțelor excelente din timpul antrenamentelor, dar și datorită capacităților lor psihice – deși, la o simulare cu o capsulă mică Vostok, amândoi au fost inferiori. Oficialii sovietici au cântărit și alți factori în selectarea lui Gagarin: înfățișarea acestuia, capacitatea sa de a manipula atenția presei, originile sale rusești și chiar numele Gagarin, care era și el, de asemenea, asociat cu aristocrația țaristă.

12 aprilie 1961: Zborul primului cosmonaut din lume, Iuri Gagarin, la bordul navei „Vostok I". În fotografie, capsula lui Gagarin astăzi păstrată la Muzeul RKK Energiya din Koroliov, Rusia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capsula lui Gagarin astăzi păstrată la Muzeul RKK Energiya din Koroliov, Rusia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Faima și ultima parte a vieții

Moartea

Conform versiunii oficiale, pe 27 martie 1968, ora 10:31 dimineața, avionul MiG-15UTI în care se afla Iuri Gagarin și copilotul Vladimir Sereghin s-a prăbușit în apropierea satului Novoselovo, la 18 km de orașul Kirjaci, Regiunea Vladimir (190 km la est de Moscova). Totuși, există elemente care pun la îndoială atât data și ora catastrofei, cât și împrejurările ei. Rezultatele raportului nu au fost făcute publice până în prezent; acestea împreună cu resturile avionului, depozitate la Institutul de cercetări nr. 13 al Ministerului Apărării, au fost clasificate. În decursul anilor au fost lansate mai multe versiuni posibile pentru eventimentele întâmplate care au condus la dispariția prematură a celor doi aviatori. La puțin timp după destrămarea Uniunii Sovietice, mai mulți specialiști care au luat parte la anchetă au susținut că avionul a intrat în vrie. O altă ipoteză este că avionul ar fi lovit un balon meteorologic. Au mai fost și alte ipoteze, mai puțin plauzibile, s-au mai făcut referiri la o eroare de pilotaj coroborată cu o defecțiune tehnică a aparatului, asasinarea comandată de către Leonid Brejnev, etc.

Conform unui raport declasificat de curând, în tragicul accident a mai fost implicată o aeronavă – un avion de vânătoare SU-15 neutorizat, ce a zburat extrem de aproape de aeronava lui Gagarin. Dupa 40 de ani in care secretul a fost bine pastrat, cauza reala a decesului de cosmonautul sovietic Iuri Gagarin, primul om in spatiu, a fost facuta publica. Cunoscutul cosmonaut rus Aleksei Leonov a obtinut permisiunea de a dezvalui ce i s-a intamplat legendarului Iuri Gagarin in data de 27 martie 1968.

Timp de peste 20 de ani, Aleksei Leonov, primul om care a iesit in spatiu intr-un costum, pe 18 martie 1965, a luptat pentru a obtine permisiunea de a dezvalui detaliile evenimentelor din 1968, decesul lui Gagarin dand nastere, de-a lungul timpului, la numeroase teorii ale conspiratiei. Pe atunci, autoritatile au infiintat o Comisie de stat pentru a investiga accidentul (in care a fost implicat si Leonov) care a concluzionat ca echipajul avionului MIG-15UTI, Iuri Gagarin si instructorul Vladimir Sereghin, a incercat sa evite un obiect strain – precum un stol de gaste sau un balon meteorologic – efectuand o manevra brusca ce a antrenat intrarea aparatului in picaj si, ulterior, coliziunea cu solul. Ambii piloti au decedat.

Aceasta concluzie este credibila pentru un civil – dar nu pentru un profesionist”, a declarat Leonov pentru RT. Cosmonautul a sustinut intotdeauna ca secretul privind moartea lui Gagarin ar fi trebuit facut public si a dorit ca cel putin familiile celor doua victime sa afle adevarul. “De fapt, totul s-a petrecut diferit”, spune Leonov.

Potrivit unui raport declasificat, in spatele tragicului incident se afla un factor uman – un avion de vanatoare Su-15 care efectua un zbor neautorizat periculos de aproape de avionul lui Gagarin.

In acest caz, pilotul nu a urmat regulamentul, coborand pana la o altitudine de 450 de metri. Stiu asta pentru ca am fost acolo, am auzit zgomotele si am vorbit cu martorii. Aeronava a intrat in nori si a trecut aproape de avionul lui Gagarin, rasturnandu-l si antrenand intrarea aparatului in picaj, cu o viteza de 750 de km/ora”, a povestit Leonov.

In acea zi, Leonov era responsabil cu antrenamentele pentru saltul cu parasuta. Vremea era extrem de nefavorabila, fiind o zi ploioasa, cu vant dar si zapada, impiedicand orice tentativa de a efectua testele. Leonov a asteptat o confirmare oficiala ca testele vor fi anulate, dar apoi a auzit zgomotul facut de un super-sonic, urmat la distanta de o secunda de o explozie.

Am trimis o echipa acolo care a gasit resturile avionului si ramasitele lui Vladimir Sereghin. Nu am gasit corpul lui Gagarin, cu exceptia hartii sale si a unei genti. Asa ca initial am crezut ca a reusit sa se ejecteze. Am trimis un batalion de soldati care sa cerceteze in amanunt padurea peste noaptea. Au strigat astfel incat sa ii poata auzi, dar nu au gasit decat ramasitele unui balon. A doua zi ca am gasit ramasitele lui Iuri Gagarin. L-am identificat dupa o alunita inchisa la culoare de pe gat pe care o vazusem cu doar trei zile inainte. A fost infiintata o comisie care sa investigheze cauza accidentului. Gherman Titov si cu mine am fost invitati sa participam la ancheta in calitate de experti”, a povestit Leonov.

Cand Leonov a primit permisiunea de a vedea raportul real al incidentul, ani mai tarziu, acesta a gasit un mare numar de inconsecvente, iar o problema aparea chiar la raportul lui Leonov: documentul avea numele lui pe el, dar era scris de altcineva, faptele fiind amestecate. Cu ajutorul calculatoarelor, noua ancheta a reusit sa obtina o noua perspectiva asupra a ceea ce a cauzat antrenarea in picaj. Aeronava a cazut timp de 55 de secunde cu o viteza de 750km/ora.

Asa ca am folosit computere pentru a calcula traiectoria care s-ar referi la acest interval de 55 de secunde. Si s-a dovedit a fi o spirala profunda. Un avion cu reactie poate intra intr-o astfel de spirala in cazul in care o aeronava mai grea trece prea aproape si il rastoarna. Si asta este exact ce i s-a intamplat la Gagarin. Aceea traiectorie a fost singura care a corespuns cu toti parametrii nostri”, a explicat cosmonautul rus.

Cu toate acestea, numele persoanei responsabile de moartea lui Gagarin nu a fost inca dezvaluit. Pastrarea anonimatului asupra numelui a fost una din conditiile impuse lui Leonov in schimbul permisiunii de a prezenta adevarul. Se stie doar ca pilotul are acum in jur de 80 de ani si ca se afla intr-o stare precara de sanatate. “I-am promis ca nu il voi numi”, a spus Leonov.

Comisia guvernamentala care a analizat circumstantele catastrofei dupa accident, a ajuns la concluzia ca acesta ar fi fost provocat de o manevra brusca de pilotaj efectuata de Gagarin, pentru a evita impactul cu un balon meteorologic. Potrivit rezultatelor prezentate atunci, de prabusirea avionului MIG-15UTI, la bordul caruia se afla, in 1968, Iuri Gagarin, ar fi fost vinovat, dupa toate probabilitatile, chiar primul cosmonaut din lume.

Concluziile comisiei: pornind de la analiza circumstanelor de zbor si a tuturor documentelor din dosar, cea mai probabila cauza a accidentului a fost executarea unei manevre bruste pentru evitarea impactului cu balonul unei sonde meteorologice. Sau, cea mai putin posibil, evitarea intrarii in partea superioara a primului strat de nebulozitate”, a declarat la o conferinta de presa seful arhivelor prezidentiale, Aleksandr Stepanov.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com
cititi mai mult despre Iuri Gagarin si pe en.wikipedia.org

 

 

 

Timotei Cipariu (1805 – 1887)

Timotei Cipariu (1805 – 1887)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică – d. 3 septembrie 1887, Blaj) a fost un erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi)

Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie - 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț - in imagine, Palatul ASTRA de la Sibiu - foto: ro.wikipedia.org

Palatul ASTRA* de la Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

 

Biografie

Și-a făcut toate studiile la Blaj, cele gimnaziale între (1816-1820), urmate de cele filosofice (1820-1822) și de cele teologice (1822-1825). Între 1825 și 1827 a fost profesor la Gimnaziul din Blaj. În 1828 devine profesor de filosofie, iar între 1834 și 1842 profesor de Dogmatică, apoi de Studii biblice la Seminar.

Între 1854 și 1875 a fost director al Gimnaziului și inspector al școlilor din oraș, iar între 1833 și 1866 a fost director al Tipografiei Diecezane. În 1827 a devenit preot, din 1842 fiind canonic, iar mai târziu prepozit capitular al Diecezei de Alba Iulia și Făgăraș.

Personalitate reprezentativă a culturii românești, cunoscător a numeroase limbi (greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză, maghiară), Timotei Cipariu a fost posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci particulare din Transilvania, prețioasă și prin raritățile ei. Aceste cărți i-au fost procurate în special de prietenul său din București, librarul Iosif Romanov, și de reprezentanții companiei acestuia la Constantinopol și la Cairo. În octombrie 1948, regimul comunist a impus, conform ordinului de la Moscova, asimilarea Bisericii Greco-catolice Romane în Biserica Ortodoxă, confiscând Biblioteca Cipariu (lăsată moștenire Mitropoliei Blajului) și trecând-o ilegal în inventarul Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române. Timotei Cipariu a fost unul dintre pionierii ziaristicii românești din Transilvania prin periodicele înființate și conduse de el:

- Organul luminărei (1847, devenit, în 1848 Organul Națiunale), primul ziar românesc cu litere latine,
- Învățătorul poporului (1848),
- Archivu pentru filologie și istorie între 1867 și 1870 și în 1872 – prima revistă românească de filologie.

A colaborat la Foaia pentru minte, inimă și literatură din Brașov cu studii, eseuri, versuri și traduceri. A fost membru fondator și primul vicepreședinte (1861-1866), apoi președinte (1877-1887) al societății Astra. A fost membru al Societății Literare Române (1866), viitoarea Academie Română, fiind ales mai târziu vicepreședintele ei. A fost membru al Societății Germane de Orientalistică.

A publicat o foarte lungă serie de studii asupra limbii române și a gramaticii sale, fiind considerat unul dintre întemeietorii filologiei și lingvisticii românești. Prin studiile sale a căutat să dovedească drepturile istorice ale poporului român și originea noastră romană.

Influențat de Școala Ardeleană, a fost unul dintre adepții latinismului și ai ortografiei etimologice, fapt pentru care a propus folosirea predilectă a cuvintelor de origine latină și evitarea cuvintelor de origine nelatină.

Pe tărâm politic, s-a numărat printre militanții pentru drepturile poporului român din Transilvania, fiind unul dintre cei zece Secretari ai Adunării Naționale de la Blaj din 1848.

Membru în Delegația trimisă la Curtea imperială din Viena spre a prezenta revendicările românești, membru în Comitetul Național Român din Sibiu, iar în 1863-1864 membru în Dieta Transilvaniei de la Sibiu.

Pe 21 octombrie 1991, la Sibiu, cu ocazia aniversării a 130 de ani de la întemeierea ASTREI, a fost dezvelit bustul lui Timotei Cipariu, operă a sculptorului Gavril Abrihan.

Bustul lui Timotei Cipariu din parcul Astra din Sibiu - foto: ro.wikipedia.org

Bustul lui Timotei Cipariu din parcul Astra din Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

 

Opera

Scrieri

- Ecloga, Blaj, 1833;
- Drama pastorale, Blaj, 1860;
- Elemente de limba română după dialecte și monumente vechi, Blaj, 1854, VII+200 p.;
- Istoria sfantă sau biblică a Testamentului Vechiu și Nou, Blaj, 1855, 80 p. (ed. a II-a, 1859, 80 p.);
- Scientia Sântei Scripture, Blaj, 1854, VI + 240 p.; a retipărit cu litere latine Orologierul și Liturghierul.
- Acte și fragmente latine și românești pentru istoria Bisericii românești, mai ales unite, Blaj, 1855, XVI+280 p.;
- Compendiu de gramateca limbei române, Blaj, 1855 (ed. a V-a, Sibiu, 1876, 120 p., ed. a VII-a, Blaj, 1897);
- Crestomatie sau Analecte literarie din cărțile mai vechi și noue românești tipărite și manuscrise, începând de la sec. XVI până la al XIX, cu notiță literară, Blaj,1858, XXXVII+256 p.,
- Elemente de poetică, metrică și versificațiune, Blaj, 1860, 224 p.;
- Cuvânt la inaugurarea Asociațiunei, Blaj, 1862, 135 p.;
- Principia de limbă și de scriptură, ed. I, Blaj, 1856; ed. a II-a, Blaj, 1866, IV+407 p.;
- Gramatica limbii române, vol. 1. Analitica, Blaj, 1869, XIV+388 p.; vol. II. Sintactica, Sibiu, 1877, IV+355 p.;
- Despre limba română. Supliment la Sintactica, Blaj, 1877, 59p.

 

Traduceri

- Gramatica limbii latine, 2 vol., după M. Schinagl, Blaj, 1857-1860, 277+272 p. (ed. a II-a, 1865-1869);
- W. T. Krug, Elemente de filosofie, 2 vol., Blaj, 1861-1863, 676 p.;
Portarea de buna cuvienția între oameni, Blaj, 1855; ed. a II-a, Sibiu, 1863, 48 p.

 

Postume

- Călătorie în Muntenia, în vol. Prietenii istoriei literare I, București, 1931 (publicat de Al. Lupeanu Melin);
- Început de autobiografie, ed. îngrijită și note de Șt. Manciulea, Blaj, f.a. (extras din „Cultura creștină”);
- Jurnal, ed. îngrijită și prefață de Maria Protase, Cluj, 1972, 192 p.;
- Poezii, ed. îngrijită și prefață de N. Albu, Cluj, 1976, 168 p.;
- Discursuri, ed. îngrijită, antologie și glosar de Ștefan Manciulea și Ion Buzași, Cluj-Napoca, 1994, 191 p.;
- Opere. Vol. I, ediție îngrijită de Carmen Gabriela Pamfil, introducere de Gavril Istrate, București, 1987, 477 p.; vol. II, introducere de Mioara Avram, București, 1992, 534 p.;
- Pagini literare, ediție îngrijită și postfață de Ion Buzași, București, 1999, 288 p.;
- Epistolar 1836-1877, cuvânt înainte de Eugen Simion, text îngrijit, studiu introductiv și note de Ioan Chindriș, București, Editura Academiei Române, 2005, 306 p.;
- Poezii și scrieri religioase, ediție îngrijită de Ion Buzași, Târgu Lăpuș, Galaxia Gutenberg, 2008, 158 p.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

* Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie – 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț.

Roșia Montană

Roşia Montană la începutul secolului al XX-lea (foto – Csiky Lajos, album Verespatak és környéke)

foto preluat de pe arhitectura-1906.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Roșia Montană este o localitate minieră din Munții Apuseni, județul Alba.

Răspândită pe versanții văii Roșiei, si-a capatat numele datorită culorii roșiatice a apei din cauza conținutului ridicat în oxizi de fier. Situată la o altitudine de aproximativ 800 m, unde se îmbină culmile domoale ale dealurilor premontane cu masivele muntoase înalte pe care se mai pot vedea urme ale exploatării îndelungate, străbătută de râul Roșia, bogat în minerale, în special fier care îi dă o culoare roșiatică, de unde și denumirea comunei. Culoarea roșiatică a apei se datorează mineritului excesiv ce durează de peste 2000 de ani.

Localitatea are o existență milenară, fiind cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei, amintită de Herodot, Pliniu, Titus Liviu și este una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa.

A fost înființată de către romani în timpul domniei lui Traian ca oraș minier cu coloniști din Iliria.
Era cunoscută sub numele de Alburnus Maior. Primul document în care s-a specificat acest nume este o tablă din ceară ce datează din 6 februarie 131.

În ruinele fostei cetăți, arheologii au descoperit locuințe, morminte, galerii miniere, unelte pentru minerit, multe inscripții în limba greacă și latină și 25 de table de ceară. Multe din descoperirile arheologice pot fi văzute în Muzeul Mineritului din Roșia Montană. Din istoria mineritului se mai poate aminti că pe valea Roșiei erau șteampuri care funcționau asemănător morilor de apă, fiind folosite pentru măcinarea minereului, în perioada anului când pe valea Roșiei debitul apei era insuficient pentru șteampuri, se deschidea stăvilarul unui lac (tău) artificial.

Roșia Montană a cunoscut și trăit toate evenimentele istoriei românilor: În anul 1784 casele exploratorilor au fost distruse de către revoluționarii lui Cloșca, născut în satul Cărpiniș, iar în timpul revoluției din 1848 Avram Iancu a avut aici pe Simion Balint, unul din cei mai devotați revoluționari.

Aici s-a născut și a copilărit Iulia Faliciu, soția lui B.P. Hașdeu și mama poetei Iulia Hașdeu. B.P. Hașdeu a cunoscut-o în anul 1865, în casa protopopului Simion Balint.

Munții sunt acoperiți de păduri, pășuni sau fânețe dând aspectul specific Munților Apuseni. O caracteristică unică a peisajului este prezența nenumăratelor lacuri artificiale numite “tăuri”. Aceste lacuri au fost creeate inițial pentru a folosi activității miniere iar astăzi folosesc în scopuri de agrement. Există în această localitate peste 105 tăuri, lacuri sau stăvilare (Țarina, Tăul cel Mare, Anghel, Brazi, Corna etc.) rezultat al activității miniere.

În apropierea Roșiei Montane se află două formațiuni geologice unice declarate monumente ale naturii: Piatra Corbului și Piatra Despicată. Piatra Corbului este situată pe Dealul Cârnic la o altitudine de aproximativ 950 m iar Piatra Despicată se află între Dealul Cârnic și Dealul Cetății.

Roşia Montană la începutul secolului al XX-lea foto: Csiky Lajos, album Verespatak és környéke - foto preluat de pe arhitectura-1906.ro

Roşia Montană la începutul secolului al XX-lea foto: Csiky Lajos, album Verespatak és környéke – foto preluat de pe arhitectura-1906.ro

 

Dealul Cetății este probabil cea mai importantă mărturie istorică, aici putând încă fi observate galeriile și puțurile din fostele mine romane. Se află la aproximativ o jumătate de oră de mers din centrul comunei. Aici s-au găsit 25 de table cerate care atestă existența milenară a oamenilor în aceste locuri. Cea mai importantă este placa nr. XVIII, singura pe care este trecută data 6 ianuarie 131 d.C. și denumirea de Alburnus Maior. A fost descoperită în anul 1854 și în prezent se află expusă în Muzeul Mineritului din incinta fostei exploatări miniere. Este și locul amplasării cetății Alburnus Maior.

 

Cetatea Alburnus Maior se află pe Dealul Cetății în apropierea fostelor exploatări romane și a reprezentat punctul de apărare al localității și ale exploatărilor aurifere. Aici, arheologii au descoperit locuințe, morminte, unelte pentru minerit, multe inscripții în limba greacă și latină și 25 de table de ceară. Majoritatea din descoperirile arheologice pot fi văzute în Muzeul Mineritului.

 

Muzeul Mineritului se află în apropierea fostei exploatări miniere. Aici pot fi vizitate fostele galerii romane, formate din tuneluri lungi de zeci de kilometri, pot fi văzute monumente istorice și unelte pentru minerit, găsite de arheologi în ruinele fostului oraș, și construcțiile folosite pentru separarea aurului de piatră, numite „șteampuri”. Acestea erau alimentate de lacuri artificiale de acumulare numite „tăuri”.

 

Casele vechi din secolele XVIII-XIX (monumente de arhitectură populară).

 

Monumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial. Obeliscul este amplasat în centrul localității și a fost ridicat în anul 1925, în memoria eroilor români căzuți în Primul Război Mondial. Monumentul, cu o înălțime de 4 m, este alcătuit dintr-un postament din beton, pe care se înalță soclul și obeliscul în formă de piramidă, care are în terminație 3 cruci. Împrejmuirea este asigurată de un gard din plasă de sârmă. Pe fațada monumentului se află un înscris comemorativ: „1914-1918/ Închinare lui Dumnezeu/ Cinstire eroilor neamului“.

Pe raza comunei Roșia Montană se află doua situri geologice protejate, declarate monumente ale naturii: Piatra Corbului și Piatra Despicată.

 

Piatra Corbului se află în sudul comunei la aproximativ o oră de mers, pe versantul sudic al Dealului Cârnic. Rezervația geologică ocupă o suprafață de 5 ha, la altitudini cuprinse între 950 și 1100 m și deține acest statut din anul 1969.Formațiunile ocrotite sunt iviri masive de andezite, ce au luat forma unei cetăți în ruine sau a capului unui corb, de unde și denumirea. Stâncile sunt supuse unui proces intens de modelare și dezagregare. Crestele stâncilor sunt presărate cu ace și turnuri ascuțite și surplombe imense ce indică locurile de unde pe parcursul timpului s-au desprins blocuri imense de rocă. Numeroasele excavații din stâncă indică locurile vechilor galerii romane, astăzi distruse.

În apropierea Pietrei Corbului, între Dealul Cârnic și Dealul Cetății se află altă formațiune geologică protejată, numită Piatra Despicată. Este formată dintr-o stâncă imensă, separată de sol și formată dintr-un tip de rocă nemaiîntâlnit prin acele locuri. Proveniența stâncii este necunoscută. Legenda spune că ar fi fost scăpată acolo de un uriaș ce o transporta pe brațe peste Munții Apuseni cu mii de ani în urmă.

Accesul se poate face din centrul comunei, pe un fost drum industrial.

Pentru separarea aurului de restul minereului s-au construit mori de apă numite „șteampuri”. Debitul pârâielor ce treceau pe lângă exploatările miniere era prea scăzut, încât pentru punerea în funcțiune a șteampurilor s-au construit mai multe lacuri artificiale numite „lacuri pentru șteampuri” sau „tăuri”. Majoritatea lor mai există și astăzi și nemaifiind utile scopului lor inițial, au fost amenajate pentru piscicultură, agrement și pescuit sportiv.

 

Tăul Mare este situat aproape de izvoarele văii Roșia, la o altitudine de 930 m. A fost construit în anul 1908 și a primit numele de Tăul Mare datorită întinderii lui pe o suprafață mai mare decât celelalte lacuri.

 

Tăul Cornei este situat la obârșia văii Corna, afluent direct al râului Abrud, la mică distanță de satul Corna, la altitudinea de 930 m. Tăul Cornei este unul din cele mai frumoase și mai vizitate tăuri din zonă.

 

Tăul Brazi este situat pe un afluent al văii Roșia, la mică distanță de Tăul Cornei la aceeași altitudine de 930 m. Se spune că lacul ar fi fost construit din ordinul Mariei Tereza. Lacul este înconjurat de o poiană cu vedere spre dealurile din împrejurimi și de o pădurice de brazi, de unde și denumirea.

 

Tăul Țarinii este cel mai înalt lac din bazinul Roșiei situat la o altitudine de aproape 1000 m în apropiere de Tăul Mare. Lacul este înconjurat de o țarini, de unde și denumirea, și de câteva case împrăștiate prin apropiere. Datorită poziției într-un loc deschis, de pe malurile lacului se deschide o panoramă spre Vârful Vulcan (1263 m) declarat monument al naturii datorită formațiunilor sale carstice.

Alte lacuri din bazinul Roșiei sunt: Tăul Anghel, situat în imediata apropiere de Tăul Brazi la nici 100 m distanță; Tăul Muntari, cel mai vechi și mai mic din zonă; Tăul Gaurari, aflat pe Valea Seliștei un, afluent direct al Abrudului și Tăul Cartuș aflat puțin mai jos de Tăul Brazi într-o albie îngustă.

Roșia Montană este un loc al poveștilor. Printre localnici circulă fel de fel de povești despre morojnițe și vâlve. Morojnițele se cred a fi niște ființe ce după miezul nopții se dau de trei ori peste cap și se transformă într-un animal asemănător cu veverița și care fură laptele de la vaci. Vâlvele se cred a fi niște stafii care pot lua diferite forme și trăiesc în fostele mine și se arată din când în când localnicilor.

Legenda Întemeierii Roșiei spune că aurul a fost descoperit prima dată în zonă de către o femeie pe nume Cotroanța care venea cu caprele pe un deal numit Chernic. Aici a găsit un bulgăre care strălucea la soare și și-a dat seama că e de aur. Una din fostele galerii din apropierea Tăului Mare a primit numele Cotroanța.

Localitatea -Rosia Montană văzută din masivul Vaidoaia - foto ziarulunirea.ro

Localitatea -Rosia Montană văzută din masivul Vaidoaia – foto ziarulunirea.ro

 

Proiectul minier

Numele de Roșia Montană a devenit arhi-cunoscut după ce o companie româno-canadiană, Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) a obținut licența de concesiune pentru exploatarea minereurilor de aur și argint din perimetrul Roșia Montană, licență obținută prin transfer de la Minvest SA Deva și nu prin licitație. Licența este valabilă doar pentru exploatarea veche, care a fost închisă în 2006. De altfel autorizația de mediu, emisă pentru Minvest, a expirat în decembrie 2004, dar exploatarea de mici dimensiuni a continuat până în 2006, în condițiile în care licența nu a fost anulată.

RMGC este o companie înființată în anul 1997, în județul Alba, în care acționari sunt Gabriel Resources, firmă canadiană și acționar majoritar – cu 80,46% din totalul acțiunilor, compania minieră de stat Minvest Deva – cu 19,31% și alți acționari minoritari – cu 0,23%. Proiectul minier de la Roșia Montană este prevazut a se desfășura pe parcursul a 17 ani, pe o suprafață de 12 km², timp în care se estimează că vor fi extrase aproximativ 300 tone de aur și 1600 tone de argint. Compania nu a primit încă autorizațiile necesare începerii proiectului.

Proiectul Roșia Montană este combătut de o parte a membrilor Academiei Române prin Declarația Academiei Române în legătură cu proiectul de exploatare minieră de la Roșia Montană www.acad.ro
și Academia de Studii Economice București, în urma unor analize științifice date publicității.
www.observatorulurban.ro

 

Impactul asupra mediului

Proiectul constă în deschiderea celei mai mari exploatări aurifere la suprafață, prin cianurare, din Europa care va cuprinde, în Valea Roșia, patru cariere deschise și o uzină de prelucrare cu cianuri a aurului și argintului, iar în Valea Corna un iaz de decantare a substanțelor chimice cu o suprafață de 367 hectare.

Una din principalele temeri cu privire la acest proiect este legată de un posibil accident ecologic asemănător celui de la Baia Mare din anul 2000, când ruperea unui baraj al iazului de decantare a dus la poluarea cu cianură a Tisei și a Dunării, moartea a 1200 tone de pește și contaminarea resurselor de apă a 2 milioane de oameni.

Roșia Montană Gold Corporation a achiziționat, începând din 2002, 78% din cele 794 de gospodării aflate în zona de impact a proiectului. Din aceste 794 de gospodării, 143 au fost case nelocuite, 150 de familii au acceptat sa fie strămutate, iar 501 familii urmează să fie mutate pe un alt amplasament numit Piatra Albă, aflat la circa 5 km. de sat. Valoarea totală a investiției în achiziția de proprietăți se ridică la peste 71 de milioane de dolari. Aceste achiziții discutabile – ce nu fac obiectul de activitate al companiei RMGC – au fost făcute în condițiile în care documentația proiectului minier era în fază incipientă, proiectul de exploatare minieră la suprafață, prin cianurare nefiind aprobat nici în prezent datorită riscului distrugerii pe termen lung a mediului generată tehnologic de uriașul lac de decantare cu cianuri (prevăzut a se întinde pe o suprafață de aproape 400 hectare). Cumpărarea doar parțială a proprietăților din zona de exploatare creează greutăți serioase companiei RMGC deoarece aprobarea proiectului și implicit activitatea de exploatare nu poate începe fără acceptul tuturor proprietarilor de teren, ale căror drepturi sunt apărate atât de legislația românească cât și de cea europeană. În cazul unor aprobări abuzive din partea instituțiilor statului român („la limita legii”) există riscul antrenării statului român în litigii interminabile, cu costuri ridicate (ce pot fi imputabile persoanelor vinovate sau suportate de contribuabilul român).

Conform estimărilor discutabile ale companiei, proiectul va crea peste 2300 de locuri de muncă în faza de început a lucrărilor de descopertare și peste 800 de locuri de muncă permanente după ce proiectul va deveni operațional. Asa cum se spune în comunicatul Academiei Romane, exploatarea proiectată nu reprezintă o soluție de dezvoltare durabilă, pe termen lung, problemele sociale și economice ale zonei rămânând nerezolvate sau agravându-se după această perioadă. În același comunicat, referitor la locurile de munca create în perioada operațională a exploatării acestea sunt estimate de Academia Româna la circa 300, număr nesemnificativ în raport cu nevoile locale, care ar cere o soluție de durată, bazată pe resurse regenerabile.

Evaluarea economică a proiectului făcută de profesorii de la Academia de Științe Economice București și dată publicității apreciază un câștig nesemnificativ din partea statului român , raportat la riscurile asumate pe termen lung. ASE București prezintă 24 argumente, fundamentate științific și care impun oprirea acestui proiect, apreciat ca fiind în mod vădit, dezavantajos pentru statul roman și în contradicție cu unele prevederi din legislația româna și cea europeană.

Casele monument istoric de la Roșia Montană, într-o avansată stare de degradare
Centrul istoric al comunei este declarat zonă protejată și nu va fi afectat de exploatarea minieră. Aici, 35 de case monument istoric și trei biserici urmează să fie restaurate odată cu demararea proiectului minier. În 2010 a fost finalizată restaurarea primei case din Centrul Istoric, care în prezent adăpostește expoziția de istorie a mineritului „Aurul Apusenilor”. În momentul de față, cea mai mare parte a caselor monument istoric sunt într-o stare avansată de degradare, instabile și imposibil de folosit.

În prezent, Roșia Montană nu dispune de condițiile de bază pentru practicarea turismului la standarde europene – rețeaua de canalizare este restrânsă, iar accesul spre frumusețile naturale ale zonei este dificil.

Proiectul Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) este „tipic pentru operațiile imediate care compromit definitiv dezvoltarea de largă perspectivă a zonei” și „echivalează cu radierea unei părți notabile din suprafața unui județ și a două milenii de istorie”, a susținut Uniunea Arhitecților din România (UAR), într-o poziție oficială exprimată în 26 noiembrie 2010.

Academia Română, Academia de Studii Economice București, Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică și Biserica Unitariană și-au exprimat opoziția categorică față de proiectul minier. De altfel, din punct de vedere tehnologic nici nu putem vorbi de un „proiect minier” ci mai degrabă asistăm la un proiect industrial – apropiat industriei materialelor de construcții – întrucât operația de extragere a minereului aurifer nu se face prin metode clasice de către mineri ci direct, la suprafață, prin dislocarea (așa numita operație de „pușcare”) muntelui, urmată de transportul și concasarea minereului aurifer și separarea aurului – prin cianurare – în recipiente speciale. Fluxul tehnologic menționat mai sus a obligat și obligă compania canadiană să cumpere cât mai multe proprietăți și să asigure „facilități” celor interesați să părăsească zona pentru a nu întâmpina opoziția firească a locuitorilor generată de însăși tehnologia de lucru.

Festivalul FânFest este un eveniment ce promovează valorile zonei: tradiții, ecoturism, ecologie, patrimoniul cultural. În cadrul acestui festival vin anual mai multe formații și interpreți din România și străinătate.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre si pe www.rosiamontana.org; epochtimes-romania.com; marturiilehierofantului.blogspot.comwww.historia.ro

 

 

 

Societatea de Transport Bucureşti

Tramvai cu cai în 1871

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Societatea de Transport București este principala companie de transport public de persoane din București și județul Ilfov. A fost creată prin reorganizarea Regiei Autonome de Transport București în septembrie 2018. Transportul public de suprafață în București este responsabilitatea Societății de Transport București (STB) și include o rețea întinsă de autobuze, troleibuze și tramvaie. Rețeaua STB este una dintre cele mai dense din Europa, fiind a patra cea mai întinsă de pe continent și transportând 2,4 milioane de pasageri pe zi pe cele 145 linii de autobuz, 17 linii de troleibuz și 24 linii de tramvai (incluzând metroul ușor menționat).

RATB era subfinanțată cronic, majoritatea fondurilor (60%) venind din subvenții, iar prețul biletului fiind același din 2008. Începând cu anul 2009, numărul de angajați al regiei este în continuă scădere, ajungând la aproximativ 10.600 de persoane în 2015.

 

Istorie

Începuturile

Începuturile transportului public în Bucureşti datează din 1871, când apar primele tramcare, descrise de Alexandru Cebuc astfel:

Acest mijloc de transport avea înfăţişarea unui camion acoperit, pe patru roţi durate cu şine de fier, având o asemănare foarte mare cu cea a camioanelor de transportat mărfuri.”

În acelaşi an, pe 3/15 iulie, primăria a acordat o concesiune pe 45 de ani pentru crearea unor linii de tramvaie cu cai. Liniile Calea Moşilor – Piaţa Sf. Gheorghe şi Piaţa Sf. Gheorghe – Calea Griviţei au fost primele lansate, pe 28 decembrie 1872. Acestea au înlocuit gradual tramcarele, care au fost retrase complet în anul 1904. Pe 9 decembrie 1894 apar şi primele tramvaie electrice, între Obor şi Cotroceni, pe o lungime de 6,5 km.

Un calator francez, Ulysse de Marsilac, trecand prin tara noastra descrie astfel acest mijloc de transport:

“Aceste omnibuzuri americane, cum le zice, sunt intr-adevar- cu bancile lor din catifea rosie- de o rara elegant si foarte confortabile. Fara zguduituri, aluneci pe sinele de tren, ceea ce este un fel de voluptate cand esti obisnuit cu scuturaturile birjei pe caldaram. Cu cinzeci de bani poti face o plimbare incantatoare pana la capul  Podului (Calea Victoriei, n.a.), trecand pe la Sfantul Gheorge, Biserica Enei, strada Academiei, Teatrul National, strazile Stirbei Voda, Luterana, Fantana Rosie si Targusor, pana la bariera Mogosoaiei, si ce de felurime de pasageri! Oboreni, pana la Sfantul Gheorge, bancheri si samsari!, pana la piata Teatrului si apoi plimbareti care se duc pe sosea.”

 

Prima jumătate a secolului al XX-lea

Pe 14 aprilie 1908 este aprobată înfiinţarea „Societăţii Tramvaielor Bucureşti” (prescurtat S.T.B.), o nouă concesiune pe 40 de ani ce avea ca scop electrificarea întregii reţele de tramvaie. Capitalul social de 12 milioane de lei a fost vărsat în proporţie de 50% de comună şi 50% de acţionari particulari. În 1921 şi 1924 au apărut primele tentative de introducere a transportului de călători cu autobuzele, făcute de mici firme private, care însă nu s-au putut impune în faţa concurenţei tramvaielor.

În 1936, „Societatea Comunală pentru construcţiunea şi exploatarea tramvaielor în Bucureşti” obţine exclusivitatea transportului în comun cu tramvaie şi autobuze pentru Bucureşti şi 12 comune suburbane. Societatea avea la dispoziţie 392 de autobuze construite la compania Leonida & Co, pe baza unor şasiuri Renault, Chevrolet şi Henchel.

Autobuz Chevrolet al STB - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Autobuz Chevrolet al STB – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Perioada comunistă

După al Doilea Război Mondial, numele societăţii este schimbat în “Întreprinderea de Transport Bucureşti” (ITB) şi se înfiinţează prima linie de troleibuz (în toamna anului 1949), pe traseul Piaţa Victoriei – Hipodrom. Aceasta se adăuga celor 27 de trasee de tramvai şi 24 de autobuz. În 1953, la realizarea memoriului justificativ pentru metrou, se menţionează faptul că viteza medie de deplasare era prea mică, iar mijloacele de transport erau aglomerate deoarece parcul rulant nu a ţinut pasul cu dezvoltarea oraşului.

ITB a atins dimensiunea maximă în anii 70, înainte de apariţia metroului, când avea 34.000 de salariaţi şi 4.859 vehicule. Întreprinderea includea şi servicii de taximetrie, maxi-taxi şi chiar transport de marfă. Cu toate acestea, întreprinderea nu mai reuşea să asigure transportul în comun în zonele nou construite ale oraşului. Drept urmare, în anul 1971, în cadrul Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti (CPMB) s-a înfiinţat o Comisie centrală condusă de preşedintele CPMB, Dumitru Popa, precum şi un colectiv de lucru, format din specialişti de la ITB, IPB etc., cu misiunea de a se documenta şi a prezenta studii pentru realizarea metroului.

Nicolae Ceaușescu la inaugurarea celui de al doilea tronson al primei magistrale de metrou,  Timpuri Noi-Republica (28 decembrie 1981) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Ceaușescu la inaugurarea celui de al doilea tronson al primei magistrale de metrou, Timpuri Noi-Republica (28 decembrie 1981) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

După 1989

În 1990 „Întreprinderea de Transport Bucureşti” se transformă în „Regia Autonomă de Transport Bucureşti”, prin decizia PMB. Serviciile de taxi şi maxi-taxi sunt desprinse din R.A.T.B.

În primul deceniu al secolului XXI, sistemul STB a trecut printr-o fază de reînnoire, prin achiziţionarea a 1000 de autobuze Mercedes Citaro şi prin construcţia la URAC a unor tramvaie noi, adaptate persoanelor cu handicap.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com
cititi mai mult despre Societatea de Transport Bucureşti pe ro.wikipedia.org si stbsa.ro

Frații Lumière si prima proiecție cinematografică publică a unui film (28 decembrie 1895)

Afișul primelor spectacole de cinematograf Lumiére

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

 

Prima proiecție cinematografică publică a unui film, cu aparatul Fraților Lumière, are loc la 28 decembrie 1895, la Paris, în salonul Indian al restaurantului “Grand Cafe“, Boulevard des Capucines. Filmul proiectat e intitulat “La Sortie de l’Usine Lumière à Lyon” (“Ieșirea din Uzinele Lumière din Lyon”). Un alt film foarte important a fost “L’Arrivée d’un Train en Gare de La Ciotat” (“Sosirea unui Tren în Gara La Ciotat”), care a rulat, imediat după premiera franceză, și la București.

Astfel, data de 28 decembrie 1895 marchează nu numai prima proiecție cinematografică ci și nașterea unei noi arte, “arta cinematografică”, “cea de-a șaptea artă” cum mai este cunoscută, și a unei noi industrii, “industria cinematografică”.

Filmul a fost multă vreme socotit ca un amuzament de bâlci, tratat cu dispreț de oamenii serioși. Mulți din cei care au contribuit la temelia acestei noi forme de exprimare, și-au început activitate exploatând câte un “nickel odeon” (în traducere liberă “templu al artei de doi bani”), cinematograful de mai târziu.

Auguste şi Louis Lumière - foto: ro.wikipedia.org

Auguste şi Louis Lumière – foto: ro.wikipedia.org

Primul promotor al noii arte și industrii, se poate spune că a fost Louis Lumière. El realizează primele filme alegându-și diferite subiecte hazlii din însăși fabrica lor de aparate de fotografiat. Astfel au fost realizate pelicule ca “Tâmplarul”, “Fierarul”, “Dărâmarea unui Zid”. Alte subiecte tot hazlii sunt alese din viața de familie: “Dejunul unui Bebeluș”, “Borcanul cu Peștișori roșii”, “Ceartă între Copii”, “Baia de Mare”, “Partida de Carți”, “Partide de Table”, “Pescuitul Crevetelor”. Fratele său Auguste Lumière, filmează câteva pelicule inspirate din activitatea fermierilor la proprietatea tatălui lor, una dintre ele numindu-se “Femei care ard Ierburi”.

Louis Loumière a fost primul operator de “actualități”. În iunie 1895, când proiecția cinematografică se făcea numai sub titlu de experiență, el filmează cu ocazia “Congresului de fotografie”, sosirea participanților coborând din vapor la Neuville-sur-Saône. Succesul obținut de frații Lumière cu prima proiecție cinematografică, îi determină pe aceștia să angajeze operatori care să înregistreze pe peliculă aspecte din viața cotidiană. Aceștia sunt cei care au făcut posibilă apariția “jurnalului de actualități”, “documentarului”, “reportajului”, precum și primele “montaje de film”. Primul “montaj de film” îl realizează Louis Lumière prin unirea a patru filme cu durata de un minut despre “activitatea pompierilor” (ieșirea cu pompa, punerea în baterie, atacul focului și salvarea).

Primul aparat „cinematograf” al fraților Lumière folosit la filmat și la proiecție (alăturându-i-se o sursă de lumină) - foto: ro.wikipedia.org

Primul aparat „cinematograf” al fraților Lumière folosit la filmat și la proiecție (alăturându-i-se o sursă de lumină) – foto: ro.wikipedia.org

Frații Lumière, pun la punct pentru prima dată un sistem de film color, unde colorarea fotogramelor alb negru se făcea manual, cadru cu cadru. Aceste filme erau mai degrabă “filme colorate” decât filme color.

Cinématographe Lumière at the Institut Lumière, France – foto: en.wikipedia.org

Primul regizor de film a fost Georges Méliès. Era un om bogat, conducea teatrul “Robert Houdin”, un teatru care prezenta printre altele și numere de prestidigitație. Văzând proiecțiile cinematografice “Lumière”, își dă seama ce înseamnă noua descoperire pentru industria divertismentului. Cumpără și el un aparat din Anglia, cumpără peliculă și începe să filmeze. Primele filme nu se deosebesc ca idee de cele “Lumière”.

Georges Méliès (n. 8 decembrie 1861, Paris, Franţa - d. 21 ianuarie 1938), pe numele său complet de Marie-Georges-Jean Méliès este primul realizator de filme francez - foto: ro.wikipedia.org

Georges Méliès (n. 8 decembrie 1861, Paris, Franţa – d. 21 ianuarie 1938), pe numele său complet de Marie-Georges-Jean Méliès este primul realizator de filme francez – foto: ro.wikipedia.org

Dar întâmplarea, este descoperitorul trucajului cinematografic. Filmând un omnibuz trecând pe stradă, aparatul se blochează. Repornind-l pentru a continua filmarea, acum prin acel loc trece un dric. Developând apoi filmul și proiectându-l efectul este spectaculos, “un omnibus se transformă brusc într-un dric”. Acesta este primul trucaj cinematografic. Trebuie remarcat faptul că mișcarea aparatului în spațiu la acea dată nu era folosită, imaginea obținută fiind un fel de “plan general”, mai bine zis o scenă a unui teatru unde personajele intră spun ceva și ies.

Primul film pe care-l realizează Méliès folosind “trucajul”, a fost “Dispariția unei Doamne” în octombrie 1896. Aceste “dispariții”, combinate ulterior cu “apariții”, devin un laitmotiv în filmele Méliès. El dezvoltă sistemul “lanterna magică”, aplicându-l în producția “Voiajul în Lună” (1902), prin crearea de “iluzii optice” deosebite.

Georges Méliès, este și primul creator de “film politic” prin creația sa, “Afacerea Dreyfus” (1899). Filmările se făceau afară la lumina soarelui, cu decoruri pictate pe pânză. Fiind tributar teatrului realizările lui se fac fără mișcarea aparatului și nefolosind montajul pentru schimbarea planurilor.

Între anii 1896-1912 Méliès realizează circa 500 de filme. Se remarcă în afară de “Afacerea Dryfus”, “Voiajul în Lună” (1902) de care am vorbit mai sus, “Le Sacre d’Edouard (1902)” și “Cendrillon” (“Cenușăreasa”) (1899)”.

Filmul Méliès“, este un film ordonat pe tablouri, nu secvențe, ci așa cum se prezintă acțiunea unei piese de teatru. Méliès în filmele sale pentru o mai mare atracție folosește procedeul de “film colorat” al fraților Lumière, atunci când această nouă industrie intră în impas numărul spectatorilor scăzând. Acest lucru îl determină pe Méliès să crească producția de filme artistice mai lungi ca metraj (200–300 m), pe unele chiar colorându-le, îndepărtând-se de miniaturile hazlii de bâlci.

Méliès nu a mai putut face față marilor companii de producție apărute după 1910, fapt ce a dus la dispariția lui de pe piața noii industrii, “industria filmului”. Însă în anul 1931 guvernul francez își aduce aminte de contribuția lui în cotextul cultural al republicii și-i acordă “Legiunea de Onoare”. Henry Langois, cel care creează arhiva de filme și “Cinemateca Franceză”, îi salvează marea majoritate a filmelor.

Nu putem vorbi despre începuturile cinematografului fără a aminti și de un alt francez contemporan cu Frații Lumiére și Méliès, un pasionat al noii arte și industrii, Leon Goumont, producător de aparate de filmat și proiecție, cercetător în domeniul adaptării sunetului și culorii filmului și nu în ultimul rând producător de filme. În compania sa de producție s-a realizat primul desen animat de către Emil Cohl[1] și a activat unul din cei mai buni regizori francezi ai epocii Louis Feuillade. Goumont a realizat în timp o colaborare cu Metro Goldwyn dând naștere la compania Goumont Metro Goldwyn. Se cunosc două filme realizate împreună : „Ben Hur” (versiunea film mut) și „Napoleon”.

Mărirea duratei de proiecție și apariția subiectelor bine determinate cu un mesaj clar face ca numărul spectatorilor interesați de noua artă să crească, apărând o rețea de săli, numite cinematografe.

În ceea ce privește aceste locații, amintim că Leon Goumont a cumpărat Hipodromul din Paris construind o sală de 3400 de locuri.

Dar filmul nu a rămas în vechiul continent. Devenind o afacere bănoasă, încet, încet, începe să treacă oceanul. Face o escală în Marea Britanie, unde George Albert Smith, regizor de film, îl „îmbogățește” cu prim planul și John Willianson cu decupajul regizoral. Ajunge pe noul continent unde găsește cele mai propice condiții pentru dezvoltare.

Un proiecționist, Edwin S. Poter, preia compania de producție a filmelor proprietate a lui Edison în anul 1901. Trece la realizarea de filme de ficțiune. Nou este că acestea sunt cadre legate narativ. Reprezentativ este producția „The Great Train Robbery” (1903) care transformă filmul într-un spectacol comercial. Acesta se remarcă prin schimbari rapide de locații, acțiuni cu tren în mișcare. Pleacă de la compania lui Edison la compania „Famous Players” (apoi „Paramount”), unde metoda sa regizorală este depășită și se va întoarce la vechea sa meserie, proiecționist (1916).

În 1908 apare pe firmamentul industriei cinematografice unul din cei mai de seamă regizori ai cinematografului american, numit și părintele filmului american, David Wark Griffith. Griffith, actor de profesie, începe să joace în film la compania de producție „American Mutascope and Biograph” (1908). Devine apoi regizor la „Biografh”, realizând 450 de filme. La acest lucru contribuie și echipa de profesioniști cum sunt acrițele Mary Pickford, Surorile Gish, Mabel Noemand, Mae Marsh, precum și regizori ca Mark Sennet și Erich von Stroheim, iar ca operator, renumitul epocii, Billy Bitzer. După anul 1913, pleacă de la „Biograph” la „Reliance-Majestic”, apoi devine independent. Realizează astfel „Judith of Bethulia” (1914), controversatul „The Brith of a Nation”(Nașterea unei națiuni) (1915) și „Intolerance” (Intoleranță) (1916), filme care-l fac cel mai mare producător american de film.

David Wark Griffith (n. 22 ianuarie 1875, Crestwood , Kentucky - d. 23 iulie 1948, Hollywood, California) este unul dintre cei mai importanți regizori din istoria cinematografiei și cel care a transformat primul film în artă - foto: ro.wikipedia.org

David Wark Griffith (n. 22 ianuarie 1875, Crestwood , Kentucky – d. 23 iulie 1948, Hollywood, California) este unul dintre cei mai importanți regizori din istoria cinematografiei și cel care a transformat primul film în artă – foto: ro.wikipedia.org

Vorbind despre filmele The Brith of a Nation (Nașterea unei națiuni) și Intolerance (Intoleranță), acestea sunt strâns legate între ele privind realizarea și prezentarea lor publicului.

Nașterea unei națiuni (denumire originală The Birth of a Nation, numit inițial The Clansman) este un film mut dramatic din 1915 regizat de D. W. Griffith bazat pe romanul și piesa de teatru The Clansman, ambele scrise de Thomas Dixon, Jr.. Griffith a realizat și scenariul (împreună cu Frank E. Woods) și este producător al filmului (cu Harry Aitken). A avut premiera la 8 februarie 1915. Filmul a fost inițial prezentat în două părți separate de o pauză - foto: ro.wikipedia.org

Nașterea unei națiuni (denumire originală The Birth of a Nation, numit inițial The Clansman) este un film mut dramatic din 1915 regizat de D. W. Griffith bazat pe romanul și piesa de teatru The Clansman, ambele scrise de Thomas Dixon, Jr.. Griffith a realizat și scenariul (împreună cu Frank E. Woods) și este producător al filmului (cu Harry Aitken). A avut premiera la 8 februarie 1915. Filmul a fost inițial prezentat în două părți separate de o pauză – foto: ro.wikipedia.org

Primul apare cu o reclamă care i-a făcut pe mulți să-l acuze pe Griffith de rasism. Afișul filmului prezintă un personaj care este membru al Ku-Klux-Klan-ului, fapt ce a dus la proteste de stradă și la cenzurarea filmului. Griffith nu este de acord cu poziția oficială și-n următorul an produce Intolerance ca un răspuns dur celor care au făcut atâta zgomot.

"Intoleranţă" - foto: ro.wikipedia.org

“Intoleranţă” – foto: ro.wikipedia.org

Griffith, împreună cu actorii Douglas Fairbank, Mary Pickford și Charlie Chaplin, au fondat în anul 1920, compania „United Artist Corporation”, unde a realizat filmele mute Brochen Blossoms (Muguri zdrobiți)-1919, Way Down East-1920, The Orphans of the Strom-1922, America-1924, Battle of Sexcs-1928 și filmele sonore Lady of the Pavements-1929 (cântat), Abraham Lincoln-1930 și The Struggle-1931.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgyoutube.com

Cutremurul din Oceanul Indian din 26 decembrie 2004

2004 Indian Ocean earthquake and tsunami – Aceh in Indonesia, the most devastated region struck by the tsunami

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

 

Cutremurul din Oceanul Indian din 2004 a fost un seism submarin cu o magnitudine de 9,0 grade pe scara Richter desfășurat în estul Oceanului Indian pe 26 decembrie 2004 (la 00:58 UTC, sau 07:58 ora locală). Cutremurul, cu epicentrul langa Sumatra, a fost resimtit si pe coastele continentului african, iar tsunami-ul creat a fost cel mai mare din ultimii 40 de ani. Cutremurul, care a avut epicentrul în mare, aproape de coasta nordică a insulei indoneziene Sumatra, a provocat o serie de valuri tsunami care au afectat regiunile costiere ale unui număr de opt țări asiatice și care au cauzat moartea a peste 230.000 de persoane. Acesta a fost al cincilea cel mai puternic cutremur din istoria modernă (de când sunt înregistrate cu ajutorul seismografelor). Populatia bastinasa si turistii au fost luati prin surprindere de “valul ucigas” pentru ca in Oceanul Indian nu functiona un sistem de alertare in caz de tsunami, in acest fel explicandu-se si numarul mare de victime. Singurul indiciu despre dezastrul care urma a fost retragerea brusca a apelor Oceanului.

La circa 30 de minute de la cutremur, un prim zid de apa, inalt de 20 de metri, a lovit Sumatra maturand intreaga vegetatie si distrugand aproape in intregime orasul Banda Aceh in doar 15 minute. Valurile uriase au lovit apoi Thailanda, Sri Lanka, India cu o putere la fel de mare, provocand panica si distrugeri insemnate. Mai multe valuri tsunami au lovit regiunile costiere din Oceanul Indian, devastând regiuni întregi, printre care insula Phuket, Tailanda, Aceh (Indonezia), coasta de est a Sri Lankăi, zonele costiere din statul Tamil Nadu (Indiei) și chiar și locuri mai îndepărtate precum Somalia, care se află la 4.100 km est de epicentru.

Cutremurul din Oceanul Indian din 26 decembrie 2004 - (Țări afectate de cutremur și valurile tsunami care au urmat) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cutremurul din Oceanul Indian din 26 decembrie 2004 – (Țări afectate de cutremur și valurile tsunami care au urmat) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Morți și daune

Comunitățile de-a lungul coastelor din jurul Oceanului Indian au fost grav afectate, iar tsunami-urile au ucis aproximativ 227.898 de persoane în 14 țări (sursa en.wikipedia.org). Peste un milion de gospodării au fost distruse.

Atât guvernele cât și organizațiile guvernamentale se tem de izbucnirea unor epidemii ale unor boli apărute din cauza contaminării apei, cum ar fi holera, dizenteria și malaria, care ar putea dubla numărul de victime. Organizațiile umanitare au anunțat că aproape o treime din victime sunt copii. Acest lucru se datorează natalității ridicate din statele afectate.

Cifra morților este una foarte mare și pentru că au trecut peste 100 de ani de când un tsunami din Oceanul Indian a afectat coastele, fapt pentru care țările afectate nu erau pregătite pentru un astfel de seism și nici populația civilă nu a știut să recunoască semnalele care avertizau cutremurul. Ultimul tsunami apărut în această zonă s-a datorat erupției vulcanului Krakatoa în 1883. De obicei, seisme maritime apar pe coastele “Inelului Focului” din Oceanul Pacific, regiune în care guvernele și populația sunt mai bine pregătite și unde există sisteme de alertă.

În Sri Lanka, Indonezia și Insulele Maldive a fost declarată starea de urgență. Conform Națiunilor Unite, costurile operațiunilor umanitare vor fi cele mai mari din istorie.

Coastele Oceanului Pacific nu au fost afectate.

Pe lângă numărul mare de băștinași, s-au înregistrat victime și dintre turiștii care își petreceau sărbătorile de iarnă în regiune.

Cutremurul din Oceanul Indian din 26 decembrie 2004 - (Animație care ilustrează propagarea valurilor tsunami în Oceanul Indian) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cutremurul din Oceanul Indian din 26 decembrie 2004 – (Animație care ilustrează propagarea valurilor tsunami în Oceanul Indian) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ajutor internațional

In toate statele afectate a fost declarata stare de urgenta, iar statele lumii, in frunte cu ONU, s-au mobilizat pentru acordarea de ajutoare. Guverne și organizații umanitare din întreaga lume au încercat să ofere ajutor și sprijin tehnic pentru cei afectați de cutremurul devastator din Asia de sud.

La Geneva, Federația Internațională a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie a strâns circa 6,5 milioane de dolari pentru “ajutor imediat” pentru cei 500.000 de supraviețuitori care se estimează că sunt.

Guvernul australian a decis să realizeze o donație inițială de aproximativ 7,7 milioane de dolari pentru a ajuta la eforturile umanitare, care au fost împărțiți organizaților umanitare internaționale. Ministrul de externe, Alexander Downer, a spus că Australia va trimite și alte ajutoare când se se vor știi mai multe detalii despre necesități.

Comisia Europeană a anunțat că va face o donație de 4 milioane de dolari pentru a ajuta victimele în “necesitățile lor vitale”, și că va cere țărilor membre să strângă alte 30 de milioane, bani care vor fi donați ulterior.

Guvernul canadian a trimis un ajutor imediat de un milion de dolari.

Guvernul suedez a strâns fonduri prin intermediul Națiunilor Unite și Crucii Roșii.

România a trimis ajutoare imediate în valoare de 32.000 de Euro, constând în principal în produse farmaceutice.

Este nevoie însă de sume mult mai mari și mult mai mult personal datorită extensiunii daunelor, înregistrate în infrastuctură, alimentarea cu apă și mâncare și turism. Atenție specială este acordată posibilității apariției unor epidemii.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Cutremurul din Oceanul Indian din 26 decembrie 2004 pe en.wikipedia.org

Ion C. Frimu (1871 – 1919) militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat

Ion C. Frimu (1871 – 1919)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Ion Costache Frimu (n. 4/16 octombrie 1871, comuna Bârzești, județul Vaslui; d. 19 februarie 1919, Închisoarea Văcărești) a fost un militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat, care a murit în urma bătăilor suferite în închisoare, ca urmare a participării sale la manifestațiile muncitorilor tipografi din decembrie 1918.

 

Biografie

Ion Costache Frimu s-a născut la data de 4/16 octombrie 1871 în comuna Bârzești (județul Vaslui). Era de profesie tâmplar. La 31 martie 1893, a fost fondat, la București, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Din conducerea acestuia făceau parte Ioan Nădejde, Vasile G. Morțun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ion C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, Cristian Racovski, Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu și Ilie Moscovici.

Ion Costache Frimu (n. 4/16 octombrie 1871, comuna Bârzești, județul Vaslui; d. 19 februarie 1919, Închisoarea Văcărești), militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat, care a murit în urma bătăilor suferite în închisoare, ca urmare a participării sale la manifestațiile muncitorilor tipografi din decembrie 1918 - foto preluat de pe psdm.ro

Ion Costache Frimu - foto preluat de pe psdm.ro

În decembrie 1896, a fost înființată Uniunea Sindicatelor Breslelor, un eveniment de cea mai mare importanță pe linia centralizării organizațiilor sindicale muncitorești, I. C. Frimu fiind ales în anul 1898 președinte al acestei uniuni sindicale. În 1899 PSDMR s-a destrămat, prin ruperea mai multor aripi (printre care și cea lui Vasile G. Morțun), iar cluburile muncitorești au fost desființate, cu excepția clubului de la București, în cadrul căruia au continuat să activeze lideri socialiști ca I.C. Frimu, C.Z. Buzdugan și Cristian Racovski.

A înființat și a făcut parte din conducerea revistei „România muncitoare” și a Uniunii Socialiste din România (1907). În martie 1905, Frimu a pus bazele Sindicatului Tâmplarilor din București, fiind ales ca președinte al acestuia.

La 31 ianuarie 1910 a fost înființat, la București, Partidul Social Democrat Român (PSDR), ai cărui lideri au fost aleși I. C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, dr. Cristian Racovski, Dimitrie Marinescu și Constantin Vasilescu. În anul 1911 Frimu a intrat în legătură cu liderul comunist rus Vladimir Ilici Lenin. În timpul primului război mondial, a fost delegat la cea de-a treia Conferință a internaționaliștilor împotriva războiului din septembrie 1917 de la Stockholm.

După primul război mondial și ca urmare a sărăciei de după încetarea ostilităților, influența Revoluției din Octombrie s-a extins și în România. După un articol publicat de Cristian Racovski în ziarul „România muncitoare” în care declara că „cucerirea Basarabiei sau a Transilvaniei trebuie osândită de noi”, au fost declanșate mai multe manifestații muncitorești, în care, pe lângă revendicările salariale și cererea de condiții de muncă mai bune pentru muncitori, s-au cerut și schimbări politice. Prin aceste manifestații s-a încercat declanșarea unei lupte a muncitorilor români pentru detronarea regelui și alungarea de la putere a clasei politice „burghezo-moșierești”.

 

Manifestația muncitorească din 13 decembrie 1918

La 6 decembrie 1918, muncitorii tipografi de la atelierele grafice Sfetea și „Minerva” au declarat grevă pentru a obține condiții mai bune de muncă și viață (salarii mărite, ziua de muncă de 8 ore ș.a.). Revendicările lor nefiind satisfăcute, toți tipografii din capitală au anunțat grevă, care a fost stabilită la interval de o săptămână.

La data de 13/26 decembrie 1918, a avut loc o mare manifestație socialistă a muncitorilor din București, principalii organizatori ai acesteia fiind Cristian Racovski, tipografii Iancu Luchwig și Sami Steinberg, cizmarul Marcus Iancu, corectorul Marcel Blumenfeld, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, D. Pop și alții.

În acea zi, cei aproape 600 de muncitori tipografi din capitală au încetat lucrul și s-au îndreptat spre Ministerul Industriei și Comerțului, însoțind delegația pe care au desemnat-o să prezinte revendicările lor. Cu muncitorii tipografi, s-au solidarizat și muncitorii de la alte fabrici și uzine din București. Manifestanții au scandat lozincile „Jos armata! Jos regele! Trăiască Republica!”. Manifestația trebuia să aibă loc în fața Teatrului Național.

În momentul în care coloanele de muncitori au ajuns în Piața Teatrului Național, au fost întâmpinate de forțele de ordine, formate din Regimentul 9 Vânători de munte, Poliție și Jandarmerie, comandate de prefectul de poliție generalul Ștefănescu și de șeful garnizoanei București, generalul Mărgineanu. Forțele de ordine se grupaseră pe strada Ion Câmpineanu, în Pasajul Român, comandamentul fiind instalat în sediul secției de poliție din pasaj. Din pasaj, generalul Mărgineanu a telefonat primului ministru Ion I.C. Brătianu cerându-i autorizația de a interveni împotriva demonstranților.

Forțele de ordine au intervenit cu focuri de armă, în Piața Teatrului Național rămânând 16 morți și zeci de răniți din rândurile muncitorilor. Ulterior, după preluarea puterii, propaganda comunistă a susținut că au fost 102 morți și sute de răniți, care nu au fost înregistrați de istoriografia oficială. Personalități marcante ale vieții culturale, artistice și politice ca Ion Slavici, Nicolae Tonitza, Gala Galaction, au condamnat cu asprime actul represiv al guvernului. Au fost arestați sute de muncitori, membri ai mișcării sindicale și ai Partidului Socialist, care au fost schingiuiți.

Omul politic Ion Gh. Duca, care era în acel moment membru al guvernului, arăta că poliția „a arestat pe toți fruntașii mișcării și i-a bătut atât de crunt, încât unul dintre socialiștii mai de vază, Frimu, a murit peste câteva zile de pe urma rănilor dobândite”.

 

Procesul și moartea lui I.C. Frimu

Ministrul de Interne, George G. Mârzescu, și-a justificat ordinul dat forțelor de ordine de a trage în plin declarând că greviștii erau ațâțați de agenți bolșevici. Printre cele 52 de persoane arestate sub învinuirea de crimă „contra siguranței statului, complot contra statului” și „provocare de rebeliune și ofensă adusă M.S. Regelui” se aflau și activiști comuniști, infiltrați în rândul social–democraților la ordinul bolșevicilor de la Moscova, între care Alecu Constantinescu, Jaques Konitz, Alexandru Bogdan și I.S. Dimitriu.

Demonstrație la funerariile lui  Ion C. Frimu - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Demonstrație la funerariile lui Ion C. Frimu – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Maiorul V. D. Chiru, comisarul regal, a subliniat în rechizitoriul său că manifestatia de la 13 decembrie se dorea a fi semnalul declanșării revoluției bolșevice în România, iar greva tipografilor era doar un pretext ce urma să fie speculat de comuniști. Un manifest descoperit de polițiști la Clubul Socialist prezenta planul declanșării revoluției: „Revoluția nu mai poate fi oprită. Un fluier de sirenă numai, un strigăt: La Arme! Și sute de mii de muncitori și muncitoare vom năvăli pe străzi, vom ridica din trăsuri și tramvaie baricade, vom pune în mișcare tunurile, mitralierele, puștile, grenadele, vom ocupa ministerele, polițiile, poștele, telegrafele, gările, cazărmile și vom pune mâna pe conducerea Statului!“ .

La procesul intentat muncitorilor arestați, pe banca apărării s-au aflat avocații socialiști Constantin Titel Petrescu, Constantin Mille, Radu Rosetti, Toma Dragu și N.D. Cocea. În timpul procesului, comisarul regal nu a putut aduce dovezi în sprijinul rechizitoriului spre a susține încadrările juridice, decât împotriva agitatorilor comuniști, pe care Curtea Marțială i-a condamnat la 5 ani închisoare, ceilalți muncitori fiind achitați în februarie 1919.

I. C. Frimu, care fusese învinuit de instigare, a murit în Închisoarea Văcărești la data de 6/19 februarie 1919 în urma bătăilor și schingiuirilor poliției la care fusese supus în arest și a bolii căpătate în închisoare. Mii de muncitori au participat la înmormântarea sa, cerând pedepsirea asasinilor lui Frimu. Liderul socialist Constantin Titel Petrescu îl caracteriza pe I.C. Frimu drept “acel admirabil exemplar omenesc de onestitate, bunătate, omenie“.

După preluarea puterii de către Partidul Comunist Române, rămășițele pământești ale lui I. C. Frimu au fost mutate în Mausoleul din Parcul Carol, în semicercul din jurul monumentului. Frimu a fost considerat erou al „mișcării muncitorești” din România. Numele său a fost dat uzinelor din Sinaia și mai multor străzi din principalele orașe ale României.

În anul 1991, mausoleul a fost dezafectat, iar osemintele lui I. C. Frimu au fost mutate în Cimitirul “Sf. Vineri” din cartierul Grivița.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexander Schmorell (1917 -1943), membru al grupului de rezistență antinazistă “Trandafirul Alb”

Alexander Schmorell (1917 -1943)

foto preluat de pe spartacus-educational.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Alexander Schmorell (n. 16 septembrie 1917, Orenburg, Rusia – d. 13 iunie 1943, München) a fost unul din membrii grupului de rezistență antinazistă Trandafirul Alb.

Alexander Schmorell s-a născut dintr-un tată neamț și o mamă rusoaică. A rămas orfan de mamă încă de mic, de aceea l-a urmat pe tatăl său – medic german – care s-a mutat la München în 1921. Astfel se explică bilingvismul lui Alexander: era cetățean german și vorbea germana, dar cunoștea la fel de bine limba rusă, pe care o cultiva ca un omagiu adus memoriei mamei sale. Alexander Schmorell a fost de religie creștin ortodox.

 

Alexander Schmorell (n. 16 septembrie 1917, Orenburg, Rusia - d. 13 iunie 1943, München) a fost unul din membrii grupului de rezistență antinazistă Trandafirul Alb - in imagine, Vector drawing of Alexander Schmorell in profile, adapted after a photograph by Angelika Knoop-Probst (1918 - 1976), sister of Christoph Probst, taken near Marienau/Dahlem in the Luneburg Heide in 1939 - foto: ro.wikipedia.org

Vector drawing of Alexander Schmorell in profile, adapted after a photograph by Angelika Knoop-Probst (1918 – 1976), sister of Christoph Probst, taken near Marienau/Dahlem in the Luneburg Heide in 1939 – foto: ro.wikipedia.org

 

Serviciul militar

La terminarea liceului – așa cum era legea în Germania nazistă – a fost înrolat în organizarea de muncă civilă și apoi în armată. În 1938 a luat parte la ocuparea Austriei și apoi a Cehoslovaciei. A încercat să evite jurământul prescris de Adolf Hitler pe timpul serviciului militar și a cultivat permanent o vie atitudine de opoziței împotriva nazismului.

 

Trandafirului Alb

Memorialul Scholl din faţa Universităţii LMU din München - foto: ro.wikipedia.org

Memorialul Scholl din faţa Universităţii LMU din München – foto: ro.wikipedia.org

Cum nu găsea alt mod de a se realiza în contextul politicii naziste, s-a izolat în studiile sale despre cultura rusă, în poezie și în sculptură. Numai în urma presiunilor tatălui său a acceptat să studieze medicina.

Pe la finele anului 1940, prezentat de Jurgen Wittenstein, l-a cunoscut pe Hans Scholl cu care leagă o admirabilă prietenie bazată pe conversații culturale, pe teologie, filosofie și pe literatură.

Astfel s-a constituit un grup de prieteni cu interese culturale comune și cu aversiunea față de regimul nazist.

Împreună cu prietenii săi este trimis pe frontul rusesc – pentru serviciul sanitar – unde va redescoperi rădăcinile sale și se va lega și mai mult de acel pământ matern, pe care îl considera încă „al său”. Încă de la începutul activității Trandafirului Alb la München, Schmorell a fost unul dintre membrii cei mai activi participând la toate activitățile și inițiativele grupului.

German stamp of Hans Scholl and his sister Sophie - foto: en.wikipedia.org

German stamp of Hans Scholl and his sister Sophie – foto: en.wikipedia.org

 

Arestarea și execuția

După arestarea fraților Hans și Sophie Scholl, Gestapo-ul a răspândit un anunț care cuprindea semnalmentele sale și promisiunea a 1000 de mărci pentru cel care va oferi informații despre el. Schmorell – vânat de naziști – a reușit pentru câtva timp să se ascundă.

Pe 24 februarie 1943, în timpul unui bombardament aerian, a fost recunoscut în refugiul antiaerian unde se adăpostise și a fost denunțat de Alois Pitzinger (al cărui portret Alexander îl făcuse câtva timp înainte). Imediat a fost arestat.

A fost judecat pe 19 aprilie 1943, împreună cu Willi Graf și cu Profesorul Kurt Huber; condamnat ca și ei la moarte prin decapitare cu ghilotina. Sentința a fost pusă în aplicare pe 13 iulie 1943 în închisoarea din München.

Alexander Schmorell – foto: spartacus-educational.com

Hans Scholl and Alexander Schmorell aboard the troop train (July 1942) – foto: spartacus-educational.com

Alexander Schmorell and Hans Scholl – foto: spartacus-educational.com

 

Canonizare

Alexander Schmorell a fost canonizat în anul 2012.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Sburătorul – revistă literară artistică şi culturală (19 aprilie 1919 – 7 mai 1921 și martie 1926 – iunie 1927)

Sburătorul – revistă literară artistică şi culturală (19 aprilie 1919 – 7 mai 1921 și martie 1926 – iunie 1927)

foto preluat de pe dspace.bcucluj.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sburătorul a fost o revistă periodică literar-artistică modernistă și un cenaclu literar, pornite la București în aprilie 1919. Sub conducerea lui Eugen Lovinescu, cercul de scriitori a fost esențial în extinderea spectrului literaturii române de la simbolismul românesc la temele urbane ale realismului și ale avangardei artistice.

Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni - d. 16 iulie 1943, București) a fost un critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, si critic literar. Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că și-a susținut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din București, fost profesor al Colegiului Național Mihai Viteazul din București. Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și al criticului literar și specialistului în ocultism Vasile Lovinescu - foto: preluat de pe ro.wikipedia.org

Eugen Lovinescu - foto: preluat de pe ro.wikipedia.org

Revista Sburătorul, subintitulată Revistă literară, artistică și culturală a fost publicată în două serii, 19 aprilie 1919 – 7 mai 1921 și ulterior între martie 1926 – iunie 1927, la care se adăuga și un săptămânal numit Sburătorul Literar, care a fost publicat între septembrie 1921 și decembrie 1922.

În timpul perioadei sale de apariție, mișcarea artistică și membri cenaclului Sburătorul s-au angajat constant într-o polemică literară cu partizanii stilurilor tradiționale ce își aveau sorgintea în secolul trecut, dar apăruseră la începutul anilor 1900, așa cum fusese revista Sămănătorul, fondată de poeții Alexandru Vlahuță și George Coșbuc, apărută între 1901 și 1910, adevărată tribună a neoromantismului și al naționalismului etnic. Mai mult, Eugen Lovinescu combătea el însuși împotriva vederilor etnocentriste ale lui Nicolae Iorga referitoare la cultura teritoriilor medievale românești.

Sămănătorul a fost o revistă literară săptămânală, concepută de către George Coșbuc și Alexandru Vlăhuță și care a apărut la București, între 2 decembrie 1901 și până la 27 iunie 1910 fără întrerupere - foto (Reconstituire coperta Sămănătorul din anii 1901-1902):  ro.wikipedia.org

Sămănătorul – foto (Reconstituire coperta Sămănătorul din anii 1901-1902): ro.wikipedia.org

Revista își propunea de asemenea să promoveze scriitorii tineri și o literatură întemeiată pe teoria sincronizării și a împrumuturilor culturale. În jurul ei s-a constituit cenaclul „Sburătorul”, care a funcționat până după moartea lui Lovinescu (16 iulie 1943). Printre colaboratori se numărau și George Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Gheorghe Brăescu, Ion Barbu și mulți alții.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni – d. 16 iulie 1943, București) a fost un critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, si critic literar. Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că și-a susținut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din București, fost profesor al Colegiului Național Mihai Viteazul din București. Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și al criticului literar și specialistului în ocultism Vasile Lovinescu.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(2) Sămănătorul a fost o revistă literară săptămânală, concepută de către George Coșbuc și Alexandru Vlăhuță și care a apărut la București, între 2 decembrie 1901 și până la 27 iunie 1910 fără întrerupere. A jucat un rol important în viața literară a vremii și a constituit catalizatorul pentru înființarea curentului ideologic și literar care i-a purtat numele – Sămănătorismul. Acest curent, promovat de colaboratorii revistei și teoretizat de Nicolae Iorga, susținea, în special prin intermediul paginilor revistei, valorile naționale tradiționale și folclorice, necesitatea culturalizării țărănimii, etc. „Sămănătorul” a publicat numeroase texte folclorice, documente istorice, pagini inedite din opera lui Mihai Eminescu, precum și comentarii privind clasicii literaturii române, traduceri din literatura universală, etc.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org