Articole

George Enescu (1881– 1955)

foto preluat de pe concurs.festivalenescu.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

George Enescu (1881– 1955)


 

George Enescu (n. 19 august 1881, George Enescu, George Enescu, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român.

 

Viața


 

Copilăria

George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vârnav din județul Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, fiica preotului Cosmovici. A fost al optulea copil și primul care n-a murit în copilărie. Mai târziu părinții lui s-au despărțit iar tatăl a avut o relație cu Maria Ferdinand Suschi, o tânără de origine poloneză, din care s-a născut un fiu ilegitim, pictorul Dumitru Bâșcu.

Părinții l-au alintat cu numele „Jurjac”, dat de guvernanta franceza Lydie Cedre, care a avut o influență profundă asupra educației sale începând de la vârsta de 6 ani.

A manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani a apărut în primul său concert și a început studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le primise de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.

Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?
—Bernard Gavoty – Amintirile lui George Enescu

Young George Enescu - foto preluat de pe en.wikipedia.org

George Enescu – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Activitate

Debutul ca interpret și compozitor. Primii ani

Între anii 1888 și 1894 studiază la Conservatorul din Viena, având profesori printre alții pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). Se încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale, în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani.

După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899, sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). La data de 6 februarie 1898 are debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română.

În același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia.

Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palatul regal, unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.

Regina Elisabeta a României cu George Enescu și Dimitrie Dinicu la Castelul Peleș - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Regina Elisabeta a României cu George Enescu și Dimitrie Dinicu la Castelul Peleș – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Începutul secolului al XX-lea. Lucrări semnificative

Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).

Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși ca Alfredo Casella sau Louis Fournier.

În anii Primului război mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915).

În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție George Enescu, în cadrul căruia compozitorul oferea câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.

George Enescu (1881– 1955) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

George Enescu (1881– 1955) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Perioada interbelică

După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach.

Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938).

Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin.

Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual.

Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (…) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.
- Yehudi Menuhin

În anul 1932 devine membru titular al Academiei Române.

George Enescu si elevul sau, Yehudi Menuhin. foto: arhiva RFI Romania - preluat de pe www.facebook.com

George Enescu si elevul sau, Yehudi Menuhin.
foto: arhiva RFI Romania – preluat de pe www.facebook.com

 

Opera Oedip

În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători în 1937. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față.

La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea în fotografii cu un voal negru pe față.

Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii.

Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet.

Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Paris-ul a fost ocupat de armata germană.

Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului Internațional George Enescu din București, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean Rânzescu, iar dirijor fiind Constantin Silvestri.

O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban (1995), care a provocat numeroase controverse.

În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.

Maria Cantacuzino si George Enescu - foto preluat de pe www.historia.ro

Maria Cantacuzino si George Enescu – foto preluat de pe www.historia.ro

 

Al doilea război mondial. Opere de maturitate

În noiembrie 1939, Enescu a donat președintelui Consiliului de Miniștri al României de la acea vreme 100.000 de lei, pentru apărarea țării.

În timpul celui de Al doilea război mondial, rămas în București, a avut o activitate dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Nicolae Brânzeu, Sabin Drăgoi.

După război a dat concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels și Yehudi Menuhin, care l-a vizitat la București și la Sinaia.

 

Ultimii ani. Exilul

În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, a desăvârșit Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).

O dată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris. Până în 1949, deși aflat în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România. La 22-23 octombrie 1949 Societatea a fost înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici ca membru.

S-a stins din viață la Paris în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955.

A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția 68.

George Enescu la o masă festivă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

George Enescu la o masă festivă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Interpretul


 

Pianist

Deși este cunoscut în principal ca un virtuoz al viorii, George Enescu era și un pianist rafinat, apreciind posibilitățile polifonice pe care i le dădea pianul, în comparație cu vioara.

 

Dirijor

Într-un articol prilejuit de debutul recent al sezonului muzical bucureștean din 1936, în care George Enescu avea programate 10 recitaluri, patru concerte simfonice și șase camerale, cronicarul Mihail Sebastian scria:

George Enescu impune respectul artei, o înaltă conștiință a valorilor, o mare disciplină a muncii. [...] Extraordinar artist, Enescu este, deopotrivă, un excepțional educator. Vocația sa dirijorală se vede că răspunde nu numai necesității de exprimare personală, dar și unei nevoi de a transmite celorlalți o tehnică de lucru, de a le insufla consecvență artistică. Dirijorul este un profesor. Rolul lui este de a comunica învățături. Cînd George Enescu ia bagheta, ai certitudinea că te afli în fața unui magistru.”

În cronica elogioasă, în care contrasta viguroasa măiestrie a lui Enescu cu orchestra „inegală, ezitantă” care era Filarmonica la acel moment, Sebastian descria complementaritatea dintre artă și iscusință tehnică la dirijor, scriind:

Enescu este un tulburător poet al baghetei și un desăvîrșit tehnician. Ne ajută să simțim din plin muzica (pentru că o trăiește el însuși), ceea ce nu-l împiedică să controleze extrem de riguros toate detaliile orchestrei, fiecare instrument, fiecare executant. Însuflețirea lui e egală cu vigilența sa, lirismul egal cu precizia. A lucra sub o asemenea îndrumare ar fi o onoare și o șansă pentru oricare orchestră din lume, oricît de impozantă, oricît de reputată ar fi ea. Dar cînd astfel de noroc dă peste o orchestră inegală, ezitantă, cum e Filarmonica noastră – bagheta lui George Enescu ia aspectul unei extraordinare funcții educative.”

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

George Enescu în 1930 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Creatorul


 

Compozitor

Despre activitatea sa muzicală, George Enescu spunea: „În lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul de a compune muzica și nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare…”, opinie împărtășită și de Andrei Tudor, care scria că „in multipla sa activitate, în care s-a afirmat cu egală strălucire, opera componistică reprezintă latura cea mai esențială și, desigur, cea mai trainică a complexei sale personalități artistice.”

Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influențele muzicii franceze (de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendințele neo-baroce (în Suita orchestrală Nr. 2) și exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră.

Nu trebuie uitată influența folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară cu caracter popular românesc, Suita orchestrală Nr. 3, sătească.

Celebritatea internațională a lui George Enescu – de care era el însuși intrigat – se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creații. Prin Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.

 

Creația

Opere

- Oedip – tragedie lirică în patru acte pe un libret de Edmond Fleg, Op. 23 (1910-1931)

 

Simfonii

- Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, Op. 13 (1905)

- Simfonia nr. 2 în La major, Op. 17 (1912-1914)

- Simfonia nr. 3 în Do major pentru orchestră și cor, Op. 21 (1916-1918)

 

Alte lucrări orchestrale

- Poema română, suită simfonică pentru orchestră, Op. 1 (1897)

- Rapsodia română nr. 1 în La major, Op. 11 (1901)

- Rapsodia română nr. 2 în Re major, Op. 11 (1901)

- Suita orchestrală nr. 1 în Do major, Op. 9 (1903)

- Suita orchestrală nr. 2 în Do major, Op. 20 (1915)

- Suita orchestrală nr. 3 în Re major “Săteasca”, Op. 27 (1937-1938)

 

Muzică de cameră

Cvartete pentru coarde

- Cvartet pentru coarde nr. 1 în Mi bemol major, Op. 22, Nr. 1 (1920)

- Cvartet pentru coarde nr. 2 în Sol major, Op. 22, Nr. 2 (1950-1952)

 

Sonate

- Sonata pentru vioară nr. 1 în Re major, Op. 2 (1897)

- Sonata pentru vioară nr. 2 în Fa minor, Op. 6 (1899)

- Sonata pentru vioară nr. 3 în La minor “în caracter popular românesc”, Op. 25 (1926)

- Sonata pentru violoncel nr. 1 în Fa minor, Op. 26, Nr. 1 (1898)

- Sonata pentru violoncel nr. 2 în Do major, Op. 26, Nr. 2 (1935)

 

Alte lucrări de cameră

- Octet pentru coarde în Do major, Op. 7 (1900)

- Cantabile și presto pentru flaut și pian (1904)

- Dixtuor în Re major pentru suflători, Op. 14 (1906)

- Concertstück pentru violă și pian (1906)

- Légende pentru trompetă și pian (1906)

- Cvartet pentru pian nr. 1 în Re major, Op. 16 (1909)

- Impressions d’Enfance (Impresii din copilărie) pentru vioară și pian, Op. 28 (1940)

- Cvintet pentru pian în La minor, Op. 29 (1940)

- Cvartet pentru pian nr. 2 în Re minor, Op. 30 (1943-1944)

- Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Op. 33 (1954)

 

Muzică pentru pian

- Suita pentru pian nr. 1 în Sol minor “în stil vechi”, Op. 3 (1897)

- Suita pentru pian nr. 2 în Re major, Op. 10 (1901-1903)

- Suita pentru pian nr. 3 (Pieces impromptues), Op. 13 (1913-1916)

- Sonata pentru pian nr. 1 în Fa diez minor, Op. 24, Nr. 1 (1924)

- Sonata pentru pian nr. 3 în Re major, Op. 24, Nr. 3 (1933-1935)

 

Casele Enescu


 

În București se găsește Muzeul Național „George Enescu”, găzduit în trei camere din Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei. În anexa din spatele palatului, deschisă publicului, au locuit Maruca și Enescu.

Lângă Moinești se găsește conacul de la Tescani, donat de soția lui Enescu statului român cu condiția ca acesta să construiască aici un centru de cultură pentru artiști. La Liveni se găsește casa în care a copilărit compozitorul. În Dorohoi se află Muzeul Memorial „George Enescu” din Dorohoi în casa tatălui compozitorului, Costache Enescu.

Există o casă memorială George Enescu în Sinaia (Vila Luminiș, cartier Cumpătul, pe strada Yehudi Menuhin). În conacul din Tescani, Bacău („Centrul Cultural Rosetti-Tescanu”), statul român a deschis în anii ’80 un centru de creație, aici au fost compuse opere literare (Jurnalul de la Tescani, de Andrei Pleșu) și au loc în fiecare an tabere de pictură și de filosofie.

Casa din Mihăileni a bunicului matern, în care Enescu a petrecut o parte din copilărie, a ajuns până în 2014 într-o stare avansată de deteriorare. A fost salvată în august 2014 de la demolare de o echipă de arhitecți voluntari.

 

cititi mai mult despre George Enescu si pe: www.georgeenescu.roen.wikipedia.orgwww.youtube.com

Gheorghe Lazăr (1779 – 1823)

portret de Mișu Popp

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Gheorghe Lazăr (1779 – 1823)


 

Gheorghe Lazăr (n. 5 iunie 1779, Avrig – d. 17 septembrie 1823, Avrig) a fost un pedagog, teolog, traducător şi inginer român, considerat fondatorul învăţământului în limba română din Ţara Românească (în 1818 a înfiinţat în Bucureşti prima şcoală cu predare în limba română, Şcoala de la Sfântul Sava).

Gheorghe Lazăr (n. 5 iunie 1779, Avrig - d. 17 septembrie 1823, Avrig) a fost un pedagog, teolog, traducător și inginer român, considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească (în 1818 a înființat în București prima școală cu predare în limba română, Școala de la Sfântul Sava) - in imagine, Gheorghe Lazăr - portret de Mișu Popp - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Lazăr- portret de Mișu Popp – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viaţa


 

Transilvania

Data naşterii acestui părinte al învăţământului bucureştean este controversată. Istoricul Ştefan Lupşa conchide că Gheorghe Lazăr s-ar fi născut la 9 ianuarie 1782, bazându-se pe un protocol care menţionează naşterea sa la acea dată. După alţi autori, data naşterii sale ar fi 5 iunie 1779.

Fiu de ţăran liber, Gheorghe Lazăr a urmat scoala primară la Avrig avându-l ca dascăl pe Ioan Barac apoi a studiat la Liceul Piarist din Cluj, ale cărui cursuri le-a urmat între 1798-1805.

Excepţie a făcut anul 1802, în care a urmat cursurile Liceului Catolic din Sibiu. După obţinerea bacalaureatului la Cluj obţine o bursă plătită de Biserica Ortodoxă, din fondul sidoxial pentru a studia la Viena în vederea urmării unei cariere ecleziastice.

La Viena a urmat studii superioare de filozofie, istorie şi de ştiinţe fizico-matematice, Ulterior a studiat şi teologia.

Întors în Transilvania, la Sibiu, a fost hirotonit arhidiacon şi a obţinut un post la Şcoala teologică ortodoxă.

A tradus în limba română o serie de lucrări cu caracter pedagogic şi chiar un manual de pedagogie.

În anul 1815 Gheorghe Lazăr a candidat la funcţia de episcop al Episcopiei Aradului, dar mitropolitul Ştefan Stratimirovici s-a opus numirii sale, astfel încât scaunul episcopal al Aradului a rămas vacant până în 1828.

Gheorghe Lazăr s-a aflat în conflict cu episcopul Vasile Moga care, fiind un adept al învăţământului în limba slavonă, a împiedicat activitatea culturală a lui Lazăr, interzicându-i tipărirea manualelor în limba română.

În urma unui proces disciplinar, la sfârşitul anului 1815 guvernatorul Transilvaniei l-a destituit pe Gheorghe Lazăr din funcţie, punându-l sub supravegherea autorităţilor poliţieneşti.

Aceasta l-a determinat ca în 1816 să treacă munţii şi să se stabilească la Bucureşti, unde şi-a câştigat existenţa mai întâi ca profesor particular.

 

Ţara Românească

În Ţara Românească Gheorghe Lazăr se manifestă ca promotor al ideii de înfiinţare a unei şcoli româneşti la cel mai înalt nivel ştiinţific posibil pe atunci, într-o vreme în care învăţământul se desfăşura în limba greacă.

Sprijinit de Iordache Golescu şi Constantin Bălăceanu, a trebuit să ducă o muncă intensă cu cei care susţineau că limba română este prea săracă pentru a exprima adevărurile ştiinţei.

 

Şcoala de la Sfântul Sava

La 24 martie 1818, obţinând aprobarea pentru înfiinţarea şcolii româneşti, şi-a început activitatea într-un local impropriu din centrul capitalei, la Sfântul Sava.

La început, elevii săi erau băieţi de mici meseriaşi, târgoveţi şi dascăli, pentru că odraslele boiereşti frecventau în continuare şcoala grecească.

Noua instituţie a devenit curând principalul focar de consolidare şi difuzare a culturii româneşti. Din prima generaţie de elevi au făcut parte, printre alţii, Petrache Poenaru, Daniel Tomescu, Simion Marcovici şi alţii.

Şcoala de la Sfântul Sava este cel mai vechi institut educaţional din Bucureşti cu predare în limba română.

În trecutul acestei instituţii apare figura marcantă a lui Gheorghe Lazăr, răspânditor de cultură într-o epocă în care aceasta era considerată un apanaj al păturilor sociale înstărite.

Cursurile pe care le-a ţinut în limba română, în timp ce limba greacă părea să fie evitată de clasele sociale superioare, au produs o puternică impresie. După cum susţine Dora d’Istria istoriseşte că

Lazăr spunea auditorilor săi că nu spre Orient trebuiau să-şi întoarcă privirile ci spre această antică Ausonia, de unde au provenit glorioşii veterani ai generosului Traian“.

Atunci când cartea era o raritate şi, de multe ori, în limbi necunoscute de popor, Gheorghe Lazăr a tradus şi a scris cărţi în limba română, fapt care a deschis noi orizonturi pentru un mare număr de români.

La şcoala lui Lazăr au venit şi copii de prăvăliaşi, şi copiii oamenilor de la marginea oraşului, iar el i-a învăţat cu dragoste tainele ştiinţelor matematice şi ale filozofiei, în limba lor maternă.

 

Revoluţia din 1821

În timpul Revoluţiei din 1821, Gheorghe Lazăr şi elevii săi au trecut de partea lui Tudor Vladimirescu, ajutând la fortificarea taberei de la Cotroceni şi învăţându-i pe panduri să mânuiască armele şi să se apere.

Se pare că Gheorghe Lazăr era pentru Tudor Vladimirescu un om de încredere şi de mare necesitate, fapt pentru care inginerului Gheorghe Lazăr trebuiau să i se pună la dispoziţie o mie de oameni pentru metereze.

De altfel, documentele vorbesc despre activitatea inginerească a dascălului, concretizată prin unele din lucrările sale rămase nu numai în Bucureşti: ridicarea topografică a Moşiei Obislavu (Dâmboviţa) sau a Moşiei Fântânele (Prahova).

Documentaţiile acestora s-au păstrat la Arhivele Statului din Bucureşti.

 

Ultimii ani; întoarcerea in Ardeal

Colaborarea sa cu revoluţionarii i-a atras mai târziu persecuţia din partea autorităţilor.

Gheorghe Lazăr se întoarce bolnav în satul natal, Avrig, unde se stinge din viaţă în ziua de 17 septembrie 1823.

A fost înmormântat în curtea bisericii ortodoxe din Avrig, în imediata vecinătate a casei natale.

La mai bine de un secol mai târziu, în anul 1934, Şcoala militară de ofiţeri de infanterie din Sibiu a reamenajat mormântul său.

 

Elogiul posterităţii


 

Biografii

Primii biografi i-au fost elevii săi, Ion Heliade Rădulescu şi Petrache Poenaru, care au oferit istoriei primele date biografice precum şi primele analize ale ideilor pedagogului Gheorghe Lazăr.

Astfel, în articolul Gheorghe Lazăr, publicat în Curierul românesc (1839), Heliade scrie:

Gheorghe Lazăr s-a născut într-un sat, Avrig, lîngă Sibii, pe moşia lui Brucăntal (sic). Luat de mic în casa acestui magnat al Ungariei, s-a crescut cu îngrijire de către acest nobil, care a ştiut în multe chipuri a întrebuinţa bine averile sale. …s-a dat pe urmă cu dinadinsul spre învăţătura teologiei, fiind hotărît unul dintre candidaţii de episcop al Ardealului, de credinţa grecească neunită. La numirea episcopului, fiind ales preasfiinţia-sa cel în fiinţă episcop, părintele Moga, Lazăr s-a hirotonisit arhidiacon al episcopiei şi s-a orînduit învăţător al tinerilor ce se gătesc pentru darul preoţiei.”

Iar mai departe zice Heliade:

Lazăr a fost profesor la Sfîntul Sava patru ani cu mare rîvnă. El slujba sa niciodată nu şi-a socotit-o drept o profesie, ci o chemare, o misioană. Avea vreo douăzeci de şcolari regulaţi; dar cînd făcea leţie de filosofie, sala gemea de auditori, în capul cărora era răposatul Alexandru [Tell], tatăl ofiţerilor Tel [Tell].

Cu toate acestea Heliade nu cunostea viaţa privată a lui Lazăr, aşa că o legendă atât de romantică ce îl imagina ca fiind protejat al baronului Brukenthal părea potrivită a fi înglobată în biografia cărturarului avrigean.

Câteva decenii mai târziu povestea aceasta este demontată de cei care s-au aplecat serios asupra vieţii sale prin studiul documentelor demonstrând că Lazăr nu a studiat cu banii baronului Brukenthal ci cu bani româneşti: ai familiei sale la început şi apoi cei din fondul sidoxial al Bisericii Ortodoxe.

Cei care au făcut lumină în biografia lui Lazăr au fost : Avram Sădean în 1914, Ioan Lupaş în 1915, Onisifor Ghibu în 1916, Traian Lalescu în 1919, I. Matei în 1923, Gh. Bogdan-Duică în 1924, Gr. Popa Liseanu, Ghe. Macovescu.

În 1928 şi Nicolaie Iorga revine asupra biografiei lui Lazăr eliminând legendele şi elementele fără temei.

 

Monumente

Ca o recunoaştere a activităţii sale, în multe localităţi din România au fost amplasate statui ale lui Gheorghe Lazăr.

Astfel în anul 1886, în Piaţa Universităţii din capitala României a fost amplasată o impunătoare statuie care readuce în memoria tuturor întreaga sa operă dedicată identităţii româneşti.

În anul 1864, elevul său, contele Scarlat H. Rosetti, mare proprietar de terenuri în România, a ridicat primul monument dedicat personalităţii lui Gheorghe Lazăr.

Monumentul, care a costat 550 de florini, a fost amplasat în curtea bisericii gr. răsăritene ortodoxe în aşa fel încât să fie vizibil din drum.

Tot în Avrig, în centrul localităţii, a fost instalat, ulterior, un bust dedicat marelui înaintaş, conceput cu mare putere de expresie de sculptorul Cornel Medrea.

Şi la Sibiu, în faţa palatului ASTRA, se află un bust al lui Gheorghe Lazăr.

Statuia lui Gheorghe Lazăr din Bucureşti, Sculptor: Ion Georgescu, 1896. Este amplasată în Piaţa Universităţii, vizavi de clădirea Palatului Universităţii - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Statuia lui Gheorghe Lazăr din Bucureşti, Sculptor: Ion Georgescu, 1896. Este amplasată în Piaţa Universităţii, vizavi de clădirea Palatului Universităţii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Denumiri de instituţii

În semn de preţuire pentru fondatorul învăţământului în limba naţională, mai multe instituţii de învăţământ poartă numele lui Gheorghe Lazăr, printre care: Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr din Sibiu (fostul liceu al iezuiţilor), Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr din Bucureşti (întemeiat sub acest nume în anul 1860), Colegiul Naţional Pedagogic Gheorghe Lazăr din Cluj-Napoca, Grupul Şcolar Gheorghe Lazăr din Baia Mare, Liceul Teoretic Gheorghe Lazăr din Pecica etc.

 

Comemorări

La 100 ani de la moartea lui Gheorghe Lazăr, autorităţile de atunci, membrii guvernului şi instituţiile de învăţământ de toate gradele au organizat o comemorare festivă.

În anul 1973 UNESCO a comemorat 150 de ani de la moartea dascălului din Avrig, aducându-se în prim plan activitatea, viaţa şi opera unuia dintre cei mai prestigioşi îndrumători ai culturii române.

În data de 17 septembrie 2023, Primăria şi Consiliul Local Avrig, judeţul Sibiu, au comemorat 200 de ani de la moartea cărturarului avrigean Gheorghe Lazăr, ocazie cu care oficialităţile locale şi centrale au dezvelit şi sfinţit statuia lui Gheorghe Lazăr în noua locaţie „La Castani”.

Monumentul este adus la Avrig, după ce a tronat câteva timp de decenii, în Piaţa Mare din Sibiu.

Cu această ocazie au fost susţinute alocuţiuni ce au evocat personalitatea remarcabilă a lui Gheorghe Lazăr.

Onisifor Ghibu (1883 – 1972)

foto preluat de pe digital-library.ulbsibiu.ro
articole preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Onisifor Ghibu (1883 – 1972)

Onisifor Ghibu s-a născut la la 31 mai 1883 în Sălişte, judeţul Sibiu, unde face şi şcoala primară. Liceul îl începe la Sibiu (primele 6 clase) apoi îl termină la Braşov. Studiile universitare le face la Institutul teologic andreian Sibiu, apoi şi le desăvârşeşte la Universitatea din Bucureşti, la Budapesta, Strasbourg şi Jena, în acest din urmă oraş universitar trecîndu-şi şi doctoratul în filosofie, pedagogie şi în istorie universală (1909).

Onisifor Ghibu (n. 31 mai 1883, Săliște, comitatul Sibiu - d. 31 octombrie 1972, Cluj) profesor român de pedagogie, membru corespondent al Academiei Române și politician, luptător pentru drepturile și unitatea poporului român, unul dintre participanții importanți la realizarea Marii Uniri de la 1918  foto preluat de pe digital-library.ulbsibiu.ro

Onisifor Ghibu -
foto preluat de pe digital-library.ulbsibiu.ro

A fost numit inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania (1910-1914), fiind totodată și profesor de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu (1910-1912). Cunoştea la perfecţie germana, engleza, franceza, maghiara, latina şi se exprima în cea mai corectă şi mai rafinată limbă română literară. Numele lui Onisifor Ghibu este evocat îndeobşte în asociere cu preocupările sale de pedagog si de istoric, dar mai ales, de militant pentru indeplinirea idealului unităţii nationale si pentru educarea poporului prin intermediul şcolii, întru a cărei apărare şi creştere şi-a consumat viaţa.

Refugiat în București între anii 1914 și 1916, a colaborat cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu și cu alți refugiați ardeleni la o campanie intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă împotriva Austro-Ungariei. Pentru activitatea intensă pe această linie, Onisifor Ghibu a fost condamnat în 1915, în contumacie, de Curtea Militară Maghiară din Cluj, la moarte. Pentru activitatea sa sustinută pe această linie, Onisifor Ghibu a fost condamnat la moarte în contumacie, în 1915, de Curtea Militară Maghiară din Cluj .

După ocuparea Bucureștiului în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază la Iași cu soția și cei trei copii (cel mai mare de 4 ani), iar din martie 1917 se stabileşte cu familia la Chişinău unde se angajează în lupta pentru reorganizarea învăţământului în limba română. Împreună cu câțiva fruntași basarabeni întemeiază și organizează Partidul Național Moldovenesc. Conduce efectiv vasta acțiune de organizare a învățământului în limba română, inexistent în 1917 și reușește deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917. A instalat la Chisinău (septembrie 1917), prima tipografie cu caractere latine care a tipărit primele manuale scolare in limba romana scrise cu acest alfabet.

Întemeiază şi conduce revista „Şcoala moldoveană” şi ziarul ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”. În primul număr publică marea ”Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”.

Onisifor Ghibu este acela care a susţinut ideea înfiinţării unui institut superior de agricultură la Chişinău, plecand de la constatarea că institutul cu acest profil din Iaşi era frecventat de studenţi care erau, în proporţie de 95%, din Basarabia. Demersul său a venit în contextul în care autorităţile locale din Basarbia insistau pentru înfiinţarea unei facultăţi de teologie ortodoxă, insă Onisifor Ghibu a recomandat să fie lăsată teologia pentru mai tarziu pe lista priorităţilor, aducand in pledoaria sa pentru o universitate care să includă un institut de agronomie la Chişinău, un alt argument forte: „Ruşii au creat Republica Moldovenească bolşevică, dincolo de Nistru, iar noi trebuie să răspundem printr-o instituţie puternică, care să impună şi celor aproape un milion de fraţi rămaşi sub «sugestiile» celui mai periculos dintre vecini”.

De altfel, este semnificativ si cum semna Onisifor Ghibu scrisorile sale către autorităţiile române: „profesor la universitatea din Cluj, comisar general al ASTREI pentru Basarabia, directorul ziarelor România Nouă şi Cuvânt moldovenesc din Chişinău, senator de Orhei”. Facea aceasta nu din vanitate sau megalomanie, ci pentru a atesta răspunderile care şi le-a asumat şi cu care a fost încredinţat.

De asemenea, împreună cu fiul său, Octavian O. Ghibu, au adus cărţi în limba romănă, punand bazele unei biblioteci publice româneşti la Chisinau. Neslăbita sa credinţă într-un ideal, ca şi disciplina muncii, l-au ajutat să redacteze zeci de volume de pedagogie, studii politice, memorii, jurnale, să susţină o corespondenţă bogată cu personalităţi ale epocii sale si să scrie mii de articole.

Împreună cu câțiva fruntași basarabeni el întemeiază și organizează Partidul Național Moldovenesc. A mărturisit cu fermitate, prin discurs şi prin scris, credinţa sa in destinul luminos al neamului din care se trăgea si a luptat permanent pentru unitatea poporului său, atît in Ardeal, cat şi de peste Prut, in Basarbia, iar atunci cand drepturile romanilor erau lezate, nu a precupeţit nici un efort pentru a le apăra cu vorba si cu fapta. Onisifor Ghibu se va afla si în fruntea luptei care duce la unirea Basarabiei în 1918, fiind unul dintre participanţii importanţi in lupta pentru infaptuirea Marii Uniri de la 1918. În anul 1918 este numit secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent din Ardeal, fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei.

La 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia îl alege secretar general la Resortul de Instrucţie Publică din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu îndatorirea de a reorganiza învăţămîntul. În această calitate, din decembrie 1918 pînă în aprilie 1920, cît a funcţionat acest Consiliu, a organizat învăţămîntul primar şi secundar, a înfiinţat Universitatea Românească din Cluj (1919), Politehnica din Timişoara, Conservatorul din Cluj. Încă din 1919 este membru corespondent al Academiei Române. Pentru ridicarea prestigiului noii instituții de învățământ superior, intervine și reușește să-l aducă în țară pe marele savant Emil Racoviță, ajutându-l să înființeze la Cluj primul institut de speologie din lume.

În 1919, Onisifor Ghibu a fost numit profesor titular la catedra de Pedagogie de la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii clujene, fiind ales totodată membru corespondent al Academiei Române. În calitatea sa de profesor, funcționează până în anul 1945.

Pentru activitatea sa naționalistă, nesovaitor patriotica, antirevizionistă și antisovietică, a avut de suferit tot restul vieții, după instaurarea forțată a regimului comunist în România. A fost de la începuturile acestui regim antinational, ”persona non grata”. Imediat după 1944, slugile comuniste şi ocupanţii sovietici s-au răzbunat crunt pe academicianul patriot Onisifor Ghibu, care a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor fusese în 1919.

În vara lui 1945 a fost ridicat şi închis fără judecată timp de peste opt luni, în lagărul de deținuți politici de la Caracal – a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor a fost în 1919. Apoi în casă i-au repartizat cu chirie doi ofiţeri de securitate, i-au tăiat pensia şi l-au supus la alte nenumarate şicane. În fața persecutiilor Onisifor Ghibu nu a dezarmat, scriind memorii scrisori şi petiţii conducătorilor ţării de la acea vreme.
La memoriile adresate de el „prietenului” din tinereţe, dr. Petru Groza, devenit premierul „sovietic” al României, nu a primit răspuns, iar când au dat faţă în faţă în curtea Mitropoliei ortodoxe din Sibiu, premierul l-a anunţat cinic că este pe lista celor care au pornit războiul cu URSS şi că problemele lui mai suportă amânare.

Nemulţumit de ceea ce se întîmpla, a scris memorii şi scrisori, a adresat petiţii conducătorilor ţării la acea vreme. Intr-o celebra scrisoare adresată conducătorilor sovietici, N. S. Hrusciov şi N. I. Bulganin, in data de 31 Octombrie 1956, Onisifor Ghibu le solicita acestora revizuirea situaţiei Basarabiei, repararea crimei efectuate de Stalin, precum şi retragerea trupelor sovietice din România. Această îndrăzneala l-a „costat” o condamnare de 5 ani închisoare corecțională pentru că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. pronunţată de către tribunalul Militar din Sibiu, Avea sa stea în detenţie în perioada decembrie 1956 – ianuarie 1958, la inchisoarea din Făgăraş, cunoscută pentru regimul aspru la care erau supuşi deţinuţii. A fost eliberat la 13 ianuarie 1958, la intervenţia prim – ministrului comunist dr. Petru Groza, cuprins probabil de remuscari.

Dar mizeriile au continuat si dupa eliberarea din detentie, până la moartea sa. Exclus complet din viața publică, a trăit izolat la Sibiu, inca 27 de ani după ”epurarea” sa. Învăţat să învingă orice greutati, nu i se părea greu să o învingă şi pe cea ultimă, a timpului… Şi scria, scria cu înverşunare, lăsând in urma sa zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte de memorialistică. N-a abandonat nici un moment lupta, fiind în fruntea ”rezistenței intelectuale” din epocă, cu toată teroarea permanent desfășurată împotriva sa de teribila Securitate comunistă.

S-a stins din viaţă la aproape 90 de ani, la 31 octombrie 1972. Spiritul luminos si mesajul transmis de exemplul dat de marele roman patriot Onisifor Ghibu, nu au putut fi inabusite de teroarea comunista, amintirea si exemplul sau ramanand vii in amintirea generatiilor urmatoare, fapt confirmat şi de celebrarea sa de către UNESCO în anul 1983, cu ocazia centenarului naşterii sale. Pentru toate faptele sale curajoase şi altele mai puţin ştiute, basarabenii l-au omagiat pe Onisifor Ghibu şi pe fiul său Octavian, la 31 mai 1998, cand au dezvelit la Chisinau un monument închinat amintirii lor.

 

Fragment din scrisoarea lui Onisifor Ghibu către Petru Groza (1945)

Niciodată neamul românesc n-a fost pus în mod mai implacabil ca acum, în faţa ameninţării de a fi şters de pe faţa pământului prin asfixiere, asasinare sau sinucidere. În urmă acestei catastrofe, nici unui patriot român, în care a rămas vreo urmă oricât de mică de dragoste, de respect şi de durere pentru destinul neamului său, nu-i este îngăduit să se retragă în carapacea egoismului său strâmt fără a-şi pune întrebarea întrebărilor:

Neam românesc al strămoşilor mei şi al meu, încotro mergi?

Vrei să mai trăiesti şi să mai reprezinţi ceva în această lume, sau te-ai împăcat cu perspectiva sinistră de a te lăsa scos din viaţă prin viclenie, prin violenţă ori prin sinucidere?

Cel dintâi, care trebuie să-şi pună această teribilă întrebare, eşti tu, Primul-Ministru al ţării, care ai luat asupra ta cea mai înfricoşătoare răspundere istorică, din câte şi-a luat vreodată vreun român. Ţie nu ţi-e îngăduit să te ascunzi nici în faţă conştiintei tale proprii, nici în faţa contemporanilor tăi, îndreptăţiţi să-ţi ceară cea mai amănunţită socoteală despre felul în care ai dispus şi dispui de viaţă lor şi a urmaşilor lor, nici în faţă tribunalului necruţător al istoriei. Rezerva cu care ai declarat, în cartea ta Reconstrucţia României că: “noi suntem oameni mici şi trecători, – noi nu facem istorie, – noi nu suntem dictatori, care cred că sunt deasupra vremurilor” (pag. 101 şi 132) – această rezervă a fost complet depăşită de vremea ce s-a scurs de la rostirea ei pâna azi. Dimpotrivă! Tu ai făcut şi faci istorie, cum nu a mai făcut altul înaintea ta şi patronezi şi exercitezi – cu sau fără ştirea şi voinţa ta -, cea mai straşnică şi cea mai lungă dictatură din câte cunoaşte istoria noastră naţională. De aceea, pâna ce te vei judeca tu însuți şi te vei spovedi în faţă lumii, până ce se va mai găsi un contemporan obiectiv care să te judece şi până ce te va judecă istoria, mă socotesc în drept să te chem eu înaintea judecăţii, în numele contemporanilor mei, în numele neamului întreg şi chiar în numele umanităţii”.

 

cititi mai mult despre Onisifor Ghibu si pe: ro.wikipedia.org; onisiforghibu.ro en.wikipedia.org

Maria Montessori (1870 – 1952)

foto preluat de pe life.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgwww.agerpres.roadevarul.ro

 

Maria Montessori (1870 – 1952)

Maria Montessori (n. 31 august 1870, Ancona, Italia — d. 6 mai 1952, Noordwijk, Olanda) a fost medic și pedagog italian, care a creat o metodă specială de educare a copiilor foarte tineri, Metoda Montessori, înființând peste tot în lume școli care aplicau metoda sa (Școli Montessori).

Maria Montessori s-a născut la 31 august 1870 în Ancona, Italia. Familia Montessori s-a mutat la Roma în 1875, iar anul următor Maria a fost înscrisă la şcoala de stat. Şi-a continuat educaţia între 1886-1890, la Institutul Tehnic ”Leonardo da Vinci’‘ dorind să devină inginer. După absolvire, părinţii săi au încurajat-o să urmeze o carieră în învăţământ, fiind unul dintre domeniile în care femeile puteau să evolueze. Însă, Maria era hotărâtă să urmeze şcoala medicală şi să devină doctor.

În 1890, Maria s-a înscris la Universitatea din Roma unde a studiat fizică, matematică şi ştiinţele naturale, iar după doi ani şi-a primit diploma. A obţinut numeroase burse şi împreună cu banii câştigaţi din lecţiile particulare, şi-a putut plăti cea mai mare parte a educaţiei sale medicale. În timpul şcolii s-a confruntat cu prejudecăţile colegilor săi, realizând singură disecţiile, deoarece clasele mixte nu erau permise.

Maria Montessori (n. 31 august 1870, Ancona, Italia - d. 6 mai 1952, Noordwijk, Olanda) a fost medic și pedagog italian, care a creat o metodă specială de educare a copiilor foarte tineri, Metoda Montessori, înființând peste tot în lume școli care aplicau metoda sa (Școli Montessori) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Maria Montessori - foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Maria Montessori a devenit la 10 iulie 1896, prima femeie medic din Italia

A fost angajată imediat la Spitalul San Giovanni de pe lângă Universitatea din Roma. În 1897 s-a alăturat voluntar unui program de cercetare în cadrul clinicii de psihiatrie de la Universitatea din Roma. Ca parte a muncii sale, Maria Montessori vizita azilurile pentru copii cu retard mintal din Roma. În cadrul unei vizite, îngrijitorul azilului i-a relatat faptul că aceştia adunau de pe jos firimiturile căzute după luarea mesei. Montessori şi-a dat seama că într-o astfel de cameră goală, nemobilată, copiii îşi doreau stimulare senzorială şi activităţi pentru mâinile lor şi că lipsa acestora contribuia la starea lor. Astfel, a început să cerceteze tot ceea ce avea legătură cu copiii retardaţi.

În 1898, munca lui Montessori cu copiii de la azil a devenit din ce în ce mai importantă. S-a adresat, în acest context, Congresului Naţional Medical din Torino, unde a susţinut teoria controversată conform căreia lipsa unei pregătiri adecvate pentru copiii cu retard reprezenta cauza comportamentului lor. În acest sens, ea a prezentat anul următor, în cadrul Congresului Pedagogic Naţional, o viziune a progresului social şi economic pornind de la măsurile educaţionale. Această noţiune de reformă socială prin educaţie a fost o idee care s-a dezvoltat şi maturizat pe tot parcursul vieţii sale.

Implicarea lui Montessori în Liga Naţională pentru Educaţia Copiilor Retardaţi a condus la numirea sa ca şi co-director, împreună cu Giusseppe Montesano, în fruntea unei noi instituţii numită Şcoala pentru copii cu tulburări de comportament, care s-a dovedit a fi un punct de cotitură în viaţa Mariei Montessori, marcând o schimbare în identitatea profesională de la medic la pedagog.

Până atunci, ideile sale despre dezvoltarea copiilor erau doar teorii, dar această şcoală i-a permis să pună aceste idei în practică. Montessori a lucrat timp de doi ani în cadrul acestei şcoli, aducând muncii sale un plus de valoare ştiinţifică şi analitică, învăţând şi observând copiii în timpul zilei şi scriind informaţiile noaptea.

 

Maria Montessori, Giuseppe Ferruccio Montesano, Mario Montessori

Maria Montessori a avut un singur copil, un băiat, care s-a născut în urma unei relaţii pe care a avut-o cu partenerul, medicul şi colegul de la şcoala dedicată copiilor cu deficienţe mintale din Roma, Giuseppe Ferruccio Montesano. Decizia de a da copilul spre adopţie şochează şi acum.

Cu Giuseppe Montesano a împărţit managementul şcolii pentru copiii cu dizabilităţi – Şcoala Ortofrenică. Mario Montessori s-a născut la 31 martie 1898. Relaţia cu Montesano ar fi putut deveni oficială prin căsătorie. Doar că, în atare condiţii, ar fi trebuit să renunţe la posibilitatea de a mai munci în domeniul delicat al educaţiei copiilor cu nevoi speciale.

Montessori a decis să-şi continue munca şi studiile, în detrimentul căsătoriei şi a căzut de acord cu iubitul ei să păstreze în secret relaţia, cu condiţia ca niciunul dintre ei să nu se căsătorească cu altcineva.

Doar că tatăl a fost primul care a încălcat pactul. S-a îndrăgostit de altă femeie şi s-a căsătorit ulterior cu aceasta. Simţindu-se trădată, Maria Montessori a decis să părăsească spitalul universitar. Mai mult a luat hotărârea de a-şi da copilul în îngrijire unei familii care locuia în mediul rural, în apropierea Romei.

 

Marea trădare

Kramer este cel care menţionează în 1976 despre relaţiile personale ale Mariei Montessori şi fiul Mario, pe care l-a avut cu Dr. Montesano. Se pare că în calea căsătoriei acestora ar fi stat şi familia lui Montesano, lucru confirmat în urma cercetărilor Dr. Robert Gardener de la Clanmore Montessori din Oakville, Ontario.

Mama lui Montesano a refuzat să ia în considerare căsătoria. Montesano a fost cel care a propus ca fiul său să fie dat spre îngrijire unei asistente imediat după naştere, în schimbul numelui său. Montessori a fost devastată. Acela a fost momentul în care Montesano a jurat că nu se va căsători niciodată cu altcineva.

Un an mai târziu, Montesano a trădat-o şi s-a căsătorit cu o altă femeie. În plină criză, Montessori a luat decizia de a-şi trimite fiul să locuiască cu străini, vizitându-l în următorul deceniu, doar ocazional, fără să-i spună adevărul originii sale.

 

Copilul abandonat, recunoscut oficial în ultimii ani de viaţă ai mamei şi în testament

Dr. Giuseppe Ferruccio Montesano nu şi-a recunoscut niciodată copilul.

Dar Mario Montessori a devenit unul dintre cei mai importanţi asistenţi din munca Mariei Montessori şi, mai târziu, chiar coordonatorul proiectelor ei educaţionale.

Cu toate acestea, nici Maria Montessori nu l-a recunoscut public multă vreme. În numeroasele lor turnee, l-a prezentat întotdeauna ca pe nepotul ei sau drept fiul ei adoptiv. L-a acceptat public înainte să moară, recunoscându-i acest drept şi în testamentul ei în care l-a identificat drept „Il figlio mio” – „fiul meu”.

cititi mai mult despre relația Mariei Montessori cu copilul ei pe adevarul.ro

Maria şi Mario Montessori, creatorii unui nou sistem de învățământ la nivel mondial - Metoda Montessori Foto baandek org, preluat de pe adevarul.ro

Maria şi Mario Montessori, creatorii unui nou sistem de învățământ la nivel mondial – Metoda Montessori - Foto baandek org, preluat de pe adevarul.ro

 

Decizia de a renunţa la copil şi de a se izola în mănăstire

Este perioada în care a luat decizia de a se izola într-o mănăstire pentru a medita. A fost o cruntă lovitură pentru orgoliul unei femei care nu cunoscuse decât triumful, într-o lume a bărbaţilor.

Mândra şi strălucitoarea femeie făcea cunoştinţă cu disperarea. Potrivit cercetărilor dr. Gardner, în timpul zilelor şi săptămânilor de izolare s-a întâmplat ceva incredibil. Maria Montessori a cunoscut o transformare psihologică completă şi a ieşit din această perioadă de auto-examinare cu un set de obiective care par incredibile pentru observatorul modern. Părea hotărâtă să se reinventeze total.

 

Incredibila transformare psihologică din izolare care a dat naştere unui fenomen mondial

Deşi a fost prima femeie medic din istoria Italiei, a decis să părăsească practica medicinii pentru totdeauna. În acelaşi timp, a luat o decizie care avea să schimbe cursul educaţiei şi predării pentru totdeauna. Până în acel moment, fusese preocupată de copiii cu probleme. A decis să-şi concentreze toate energiile pe îmbunătăţirea pedagogiei pentru copiii normali.

În 1901, a părăsit Şcoala pentru copii cu tulburări de comportament şi s-a înscris la Universitatea din Roma pentru a stăpâni domenii de studiu total noi. A urmat cursuri de antropologie, filozofie educaţională şi psihologie experimentală. Între 1904-1908 a deţinut funcţia de lector al Şcolii Pedagogice a Universităţii din Roma.

Într-un mod ciudat, dacă nu ar fi existat Dr. Montesano, nu ar fi existat nici Maria Montessori. Fără să vrea, a devenit catalizatorul unei crize emoţionale monumentale, care a determinat-o pe Montessori, abia în anii 30, să conteste concepţiile greşite despre capacităţile şi nevoile celor mici.

Maria Montessori a deschis la 6 ianuarie 1907, prima ”Casa dei Bambini” (Casa Copiilor), potrivit http://ami-global.org/, într-unul dintre cele mai sărace cartiere din Roma, San Lorenzo. Având şansa să lucreze cu copii normali, Maria a adus câteva materiale educaţionale pe care le concepuse de-a lungul anilor. Astfel, a creat o legătură permanentă cu copiii şi a devenit profund interesată de dezvoltarea lor.

În urma unei cercetări atente şi minuţioase, ea a realizat că micuţii îşi construiesc propriile lor personalităţi pe măsură ce interacţionează cu mediul înconjurător. A numit acest proces, mai târziu, auto-educaţie. Montessori a fost convinsă că educaţia începe la naştere şi că primii ani din viaţa unui copil, sunt cei care-l formează pe acesta cel mai mult, dar sunt şi cei mai importanţi, atât fizic cât şi mental, potrivit www.casamontessori.ro.

În 1909, dr. Montessori a ţinut primul ei curs pe teme pedagogice, la care au participat atât studenţi italieni, dar şi din alte ţări. Notiţele din această perioadă au fost reunite într-o primă lucrare publicată în acelaşi an. A fost tradusă în SUA în 1912, sub titlul de ”Metoda Montessori”. La scurt timp a fost tradusă în peste 20 de limbi, devenind un punct de referinţă în domeniul pedagogic.

Munca Mariei Montessori a continuat şi treptat a fost acceptată în multe ţări europene şi în alte părţi ale lumii. Astfel, ea a studiat copii de toate rasele şi culturile din numeroase ţări, ajungând să realizeze în cele din urmă că legile dezvoltării umanităţii sunt valabile oriunde.

În 1933 toate şcolile Montessori din Germania au fost închise. Au urmat cele din Italia. Izbucnirea Războiului civil din Spania a făcut ca membrii familiei Montessori să plece, în 1936, în Anglia. Au ajuns apoi în Olanda.

Maria Montessori şi fiul său au plecat în India, în 1939, pentru a susţine cursuri de formare în pedagogie. Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, fiind cetăţeni italieni, Mario a fost arestat, iar mama sa a fost pusă în arest la domiciliu. S-au reîntors în Olanda în 1946.

În 1947, Maria Montessori a susţinut la sediul UNESCO o alocuţiune pe tema ”Educaţie şi Pace”, conform http://ami-global.org/.

 

Nominalizată de trei ori la Premiul Nobel pentru Pace

În timp ce Montesano nu a fost niciodată mai mult decât o notă de subsol pentru istorie, Maria Montessori a fost nominalizată la Premiul Nobel pentru pace de trei ori. I-a fost acordată decoraţia franceze a Legiunii de Onoare şi a primit doctorate de onoare de la unele dintre cele mai mari universităţi din lume.

Maria Montessori a murit în Olanda la vârsta de 81 de ani, la 6 mai 1952.

Maria Montessori (1870 - 1952) - foto preluat de pe adevarul.ro

Maria Montessori (1870 – 1952) – foto preluat de pe adevarul.ro

 

Metoda Montessori

Maria Montessori și-a concentrat atenția și metodele educaționale asupra copiilor retardați intelectual, având deficiențe mintale din naștere, numiți comun și/sau popular idioți.

- Principiul de bază este auto-educarea și aplicarea celor învățate direct, imediat.

- Crearea de grupe educaționale care acoperă 3 ani, spre exemplu: grupa 3-5 ani, sau 6-9, sau 7-10, etc..

- Încurajarea copiilor să ia mereu decizii proprii pe care să le respecte.

- Curățenia și aranjarea locului unde își desfășoară activitatea copiii sunt făcute de ei înșiși, în funcție de modul specific cum se autoconduc.

Ce este specific unui program de pregătire ce folosește “Metoda Montessori” îl reprezintă modul în care se desfășoară activitățile în clasă. Fiecare sală de clasă este echipată cu materiale ce permit, mai întâi, învățarea prin intermediul simțurilor și mai târziu prin citire, scriere, matematică avansată. În activitățile de predare sunt folosite artele vizuale, muzica și mișcarea.

Materialele didactice sunt atent selectate și plasate astfel încât , totul să fie la locul lui și la vedere pentru a facilita selectarea acestora de către copii. Copiii le pot vedea și pot învăța din greșelile proprii, fără ca un profesor să le sublinieze eroarea. Acesta este unul dintre numeroasele aspecte ale unei clase Montessori care favorizează independența.

La sugari, Metoda Montessori încurajează dezvoltarea naturală a personalității copilului prin învățare prin atingere și mișcare liberă într-un mediu favorabil.

Pe principiul unei libertăți controlate, școlile Montessori inspiră copiii să lucreze în ritmul lor propriu, singuri sau împreună cu alte persoane. Cadrele didactice încurajează dezvoltarea copiilor auto-motivați, independenți, echilibrați, activi, colaborativi prin predare de la egal la egal. Copiii mai mici se bucură de stimularea zilnică conform modelelor mai vechi, în timp ce copiii mai mari învață să se respecte reciproc într-o atmosferă caldă de acceptare și bucurie.

Pentru elevii mai mari sălile de clasă promovează în continuare libertatea de a alege, curățenia și aranjarea locului unde își desfășoară activitatea, sunt folosite discuții de grup, excursiile, stabilirea programului zilnic și săptămânal cu scopul finalizării lucrărilor din programa școlară. Proiectele de colaborare, experimentele științifice, prezentările vizuale necesită o planificare atentă și o cantitate mai mare de timp. Respectul, responsabilitatea și dezvoltarea caracterului sunt prevăzute, de asemenea, în unitățile curriculare.

 

cititi mai mult despre Maria Montessori si pe: www.agerpres.roadevarul.rowww.mayamontessori.ro en.wikipedia.org;

Augustin Maior (1882 – 1963)

foto preluat de pe adevarul.ro
articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Augustin Maior (1882 – 1963)

Augustin Maior (n. 22 august 1882, Reghin – d. 1963, Cluj) a fost un fizician, pedagog și inventator român.

 

Studiile

S-a născut la Reghin la 21 august 1882. Părinții săi, Tereza (o femeie cu o educație deosebită) și Gheorghe (originar din comuna Huduc, astăzi Maioreşti)învățător și apoi director al Școlii primare românești din Reghin) au crescut cinci copii: Olivia, Augustin, Iuliu, Gheorghe și Ana.

Augustin Maior a urmat primii ani de educație școlară la Reghin, în limba germană: grădinița, școala primară și secundară, Liceul Evanghelic German. Apoi a frecventat cursurile Liceului Piarist din Târgu Mureș și ale Liceului Catolic din Budapesta, demonstrând, pe lângă ușurința de însușire a limbilor străine, și aptitudini dosebite în domeniul fizicii și matematicii. A reușit examenul de Bacalaureat în anul 1900 după care, până în 1904, a urmat cursurile Facultății de Mecanică a Institutului Politehnic din Budapesta. În decusul anului 1905 a frecventat o serie de cursuri postuniversitare la universității renumite din Viena, München și Göttingen, audiind mari personalități științifice ale vremii, ca D. Hilbert, H. Minkowski, F. Klein, C. Rünge, E. Riecke, L. Prandtl, E. Wiechert sau mai tinerii M. Born, L. Debyeand și M. von Laue.

 

Telefonia multiplă

În luna noiembrie 1905 este angajat prin concurs inginer la Stația Experimentală a Poștelor din Budapesta unde, în 1906, a reușit să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri fără ca semnalele să interfereze. Fundamentele teoretice ale telefoniei multiple au fost publicate în 1907 în revista „Elektrotechnische Zeitschrift” și apoi, în 1914, în lucrarea „The use of High-Frequency Alternating Currents in Telegraphy, Telephony and for Power Transmission” publicată în revista “The Electrician”.

Augustin Maior (n. 22 august 1882, Reghin - d. 3 octombrie 1963, Cluj) fizician, pedagog și inventator român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Augustin Maior – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Revenirea în România

După primul război mondial și unirea Transilvaniei cu România, Augustin Maior își pune experiența sa la dispoziția autorităților române, devenind director general al Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor din Transilvania și Banat. Aproape simultan, în iulie 1919, a fost numit profesor titular la Universitatea din Cluj și apoi director al Institutului de Fizică Teoretică și Tehnologică al Facultății de Științe. În perioada 1929-1946 a fost și decan al facultății. A predat studenților săi cursuri conținând multe idei moderne, cum sunt cele de „Electricitate și Magnetism” sau de „Acustică și optică”, pe care le-a și publicat în diverse ediții.

Augustin Maior s-a dovedit a fi și un vizionar. În 1923 el i-a aprobat lui Hermann Oberth să-și susțină lucrarea de licență la Universitatea din Cluj, după ce aceasta fusese respinsă la Universitatea din Heidelberg. El și-a pus semnătura pe diploma celui care, mai târziu, va fi unanim recunoscut drept părintele rachetei interplanetare moderne.

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1937.

Augustin Maior a fondat Școala de Fizică Teoretică de la Universitatea din Cluj, menținând un contact permanent cu marile idei ale timpului și având contribuții remarcabile în domeniile aflate în dezvoltare în Europa. Aceste contribuții au fost pe deplin recunoscute în anul 1950, când laureatul Premiului Nobel M. Louis de Broglie a prezentat la Academia din Paris lucrarea lui Augustin Maior intitulată „Câmpurile gravitaționale și magnetismul”. Acesta a fost unul dintre ultimele evenimente fericite din viața zbuciumată a lui Augustin Maior de după 1947.

Augustin Maior s-a stins din viaţă la 3 octombrie 1963, la 81 de ani, după o scurtă suferinţă.

Bustul lui Augustin Maior din “Parcul Memoriei Universitare” în curtea Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca – foto: ro.wikipedia.org

 

Distincții

- În semn de recunoaștere a contribuției sale la dezvoltarea învățământului modern și a cercetării în fizică, Consiliul Profesoral al Facultății de Fizică a Universității din Cluj a hotărât, în luna martie 1995, ca unul din amfiteatrele sale să fie denumit „Amfiteatrul Augustin Maior”.

- Tot ca un act de recunoștință și respect, fostei Școli Generale nr.5 din Reghin, școala la care și-a început educația, i s-a acordat la 21 martie 1994 numele de Gimnaziul de Stat „Augustin Maior”.

- Începând din 2001, Facultatea de Fizică din Cluj organizează Concursul “Augustin Maior”, care se adresează elevilor de liceu pasionaţi de fizică şi le oferă posibilitatea de a fi admişi la facultate după criterii speciale.

- La 7 iulie 2004 pe casa din Str. Octavian Goga nr. 9 din Cluj-Napoca se pune de către Primăria Municipiului Cluj-Napoca o placă memorială.

- Colegul Tehnic de Comunicații din Cluj-Napoca îi poartă de asemenea numele.

- În anul 2012 Augustin Maior a fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Augustin Maior si pe: www.agerpres.roadevarul.roen.wikipedia.org

Petrache Poenaru (1799 -1875)

Petrache Poenaru – portret de Constantin Lecca

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Petrache Poenaru (n. 10 ianuarie 1799, Benești, județul Vâlcea – d. 2 octombrie 1875, București) a fost un pedagog, inventator, inginer și matematician român, membru al Academiei Române

Petrache Poenaru, plecă la rugămințile lui Tudor Vladimirescu să studieze la Viena, iar apoi la Paris, unde studiază filologia și politehnica, devenind absolvent al Școlii Politehnice din Paris.

În timpul studiilor brevetează primul toc rezervor din lume, mai întâi la Viena, apoi la Paris (brevet 3208, din 25 mai 1827), cu titlul Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală (plume portable sans fin, qui s’alimente elle-même avec de l’encre).

Pagini din brevetul asupra stiloului lui Petrache Poenaru - foto: ro.wikipedia.org

Pagini din brevetul asupra stiloului lui Petrache Poenaru – foto: ro.wikipedia.org

 

Primul român care a călătorit cu trenul

La 15 septembrie 1830, se deschide în Anglia prima cale ferată din lume, care va face legătura între Liverpool și Manchester. La 27 octombrie 1831 tânărul Petrache Poenaru, spunea printre altele:

„Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului… douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încarcate cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură mașină cu aburi…”

 

Contribuții aduse învățământului românes

Petrache Poenaru (n. 10 ianuarie 1799, Benești, județul Vâlcea - d. 2 octombrie 1875, București) a fost un pedagog, inventator, inginer și matematician român, membru al Academiei Române - in imagine, Petrache Poenaru, in an 1860s photograph by Carol Szathmari - foto: en.wikipedia.org

Petrache Poenaru, in an 1860s photograph by Carol Szathmari – foto: en.wikipedia.org

A fost unul dintre organizatorii învățământului național românesc, fondatorul Colegiului Național Carol I din Craiova. În tinerețe a fost secretarul personal al lui Tudor Vladimirescu iar ulterior, revenind în țară după călătorii și studii tehnice, s-a implicat în domenii legate de învățământ, administrație și inovație. Între 1834 – 1836 a insistat pentru introducerea Sistemului Metric Zecimal în Muntenia. Împreună cu alți oameni de seamă a contribuit la înființarea în 1835 la Pantelimon a Școlii de Agricultură[.

Din poziția de membru al Eforiei Școlilor Naționale în 1850 devine co-fondator al Școlii de Poduri și Șosele (actuala Universitate de Construcții din București). În 1870, spre sfârșitul vieții sale, a fost ales membru al Academiei Române. În discursul de recepție la primirea în Academia Română, a susținut că cele 5 luni cât a fost pandur și haiduc i-au schimbat complet destinul și va păstra toată viața în inimă acele clipe mărețe.

 

Primul ziar românesc

Petrache Poenaru (n. 10 ianuarie 1799, Benești, județul Vâlcea - d. 2 octombrie 1875, București) a fost un pedagog, inventator, inginer și matematician român, membru al Academiei Române - in imagine - Stamps made for the commemoration of the inventor of the fountain pen - foto: en.wikipedia.org

Stamps made for the commemoration of the inventor of the fountain pen – foto: en.wikipedia.org

Foaia de propagandă a armatei lui Tudor Vladimirescu, apărută la inițiativa sa, a însemnat nu numai primul ziar românesc de propagandă, așa după cum îi arată și numele, dar și unul dintre primele exemple din istoria presei scrise din România de prezentare corectă a idealurilor revoluționare ale lui Tudor.

 

Revoluționar la 1848

Petrache Poenaru (n. 10 ianuarie 1799, Benești, județul Vâlcea - d. 2 octombrie 1875, București) a fost un pedagog, inventator, inginer și matematician român, membru al Academiei Române - in imagine: Petrache Poenaru - portret de Constantin Lecca - foto: ro.wikipedia.org

Petrache Poenaru – portret de Constantin Lecca – foto: ro.wikipedia.org

Petrache Poenaru a participat la Revoluția de la 1848 și a făcut parte din Comisia pentru liberarea robilor. A semnat P. Poenaru pe primul comunicat al comisiei, din 12 iulie 1848, alături de Iosafat Snagoveanul și C. Bolliac (document original la Muzeul Național de Istorie a României). Din 1856 a fost venerabilul unei loji masonice bucureștene. Devine un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Dintre descendenții cunoscuți se poate aminti scriitoarea Alice Voinescu (1885 – 1961) născută la Turnu Severin.

Fosta stație de metrou Semănătoarea îi poartă acum numele.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

Petru Poni (1841 – 1925) chimist și mineralog român, unul dintre fondatorii școlii românești de chimie

Petru Poni (1841 – 1925)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Petru Poni (n. 4 ianuarie 1841, satul Săcărești, comuna Cucuteni, județul Iași; d. 2 aprilie 1925, Iași) a fost un chimist, fizician, pedagog, mineralog și om politic român, pionier al școlii românești de chimie. A fost profesor la Universitatea din Iași și membru titular al Academiei Române.

 

Biografie

A absolvit școala primară la Târgu Frumos și apoi a urmat la Gimnaziul Central din Iași (1852-1859). Ca bursier la Paris s-a specializat în chimie fizică și mineralogie la „College de France” și Sorbona. Întors în țară, în 1865 se angajează ca profesor la Liceul Național, iar din anul 1866 predă și la Școala Militară din Iași. În anul 1878 este numit șef al Catedrei de Chimie din cadrul Universității din Iași unde a predat timp de 33 de ani. Aici a înființat:

- Primul laborator de Chimie al Universității din Iași (1882);
- Catedra de Chimie organică (1891).

În 1897, Petru Poni și Anastasie Obregia au inaugurat, în noua clădire a Universității din Iași, un laborator de chimie, după model german. În 1903 Prof. Petru Poni a introdus un nou curs: Studiul chimic al petrolului 

Din 30 iunie 1879 a fost ales membru al Academiei Române, iar în anul 1889 a fost numit comisar al Guvernului Român la Expoziția Universală de la Paris.

Portret al lui Petru Poni apărut în ziarul Adevărul în 1899, cu ocazia alegerii acestuia ca preşedinte al Academiei Române - foto: ro.wikipedia.org

Portret al lui Petru Poni apărut în ziarul Adevărul în 1899, cu ocazia alegerii acestuia ca preşedinte al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

A fost unul dintre pionierii chimiei românești fiind considerat întemeietorul acestei școli. În prezent, Institutul de Chimie Macromoleculară al Academiei Române din Iași poartă numele Petru Poni.

 

Activitatea științifică

A cercetat peste 80 de minerale culese din diverse zone ale țării și chiar a descoperit două minerale noi, denumite de el broștenită și badenită. A elaborat studii în legătură cu acțiunea acidului azotic de diverse concentrații asupra unor hidrocarburi parafinice izolate din petrolul indigen. A cercetat apele minerale din țară și a făcut observații meteorologice în Moldova. El a publicat și primele manuale de fizică și de chimie în limba română. Este organizatorul primelor laboratoare din România, destinate cercetărilor științifice și pregătirii cadrelor de chimiști. A colaborat la înființarea unor societăți științifice în România: Societatea română de științe (1890) și Societatea de științe (1900), și a fost membru al Societății de științe naturale din Moscova (1910).

În anul 1903, omul de știință a fost decorat de către împăratul Franz Joseph al Austriei cu Marea cruce al Ordinului Franz Joseph.

Ordinul imperial austriac „Franz Joseph” a fost fondat la 2 decembrie 1849 de către împăratul Franz Joseph I și acordat ca un premiu pentru merite militare și civile. Fundația a avut loc la prima aniversare a întronării lui - foto: ro.wikipedia.org

Ordinul imperial austriac „Franz Joseph” a fost fondat la 2 decembrie 1849 de către împăratul Franz Joseph I și acordat ca un premiu pentru merite militare și civile. Fundația a avut loc la prima aniversare a întronării lui – foto: ro.wikipedia.org

Printre lucrările de specialitate publicate de profesorul Petru Poni se numără:

- „Cercetări asupra mineralelor din masivul cristalin de la Broșteni” (1882),
- „Mineralele de la Bădenii-Ungureni” (1885),
- „Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României” (1900), prima monografie asupra mineralelor țării noastre,
- „Cercetări asupra compozițiunii chimice a petroleurilor române” (1900).

 

Activitatea politică

În plan politic Petru Poni s-a remarcat ca unul dintre membrii marcanți ai Partidului Național Liberal (P.N.L.) din aceea vreme. În anul 1884 s-a alăturat grupării politice formată din “liberalii sinceri” conduși de George Vernescu și conservatorii lui Lascăr Catargiu (Partidul Liberal-Conservator). După o scurtă perioadă petrecută în această formațiune politică, revine în P.N.L. A fost ales, în mai multe rânduri, deputat și senator.

De asemenea, a îndeplinit și funcția de primar al municipiului Iași în perioada 9 aprilie – 11 iulie 1907 și 1922.

A deținut în trei rânduri funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii (21 iulie – 26 noiembrie 1891; 4 octombrie 1895 – 21 noiembrie 1896; 24 octombrie – 29 noiembrie 1918).

 

Cinstirea lui Petru Poni

Numismatică

Cu prilejul „împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Petru Poni”, Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția colecționarilor, la 22 februarie 2016, o monedă comemorativă de argint, cu titlul de 999‰, având greutatea de 31,103 g. Moneda este rotundă, cu diametrul de 37 mm, și are valoarea nominală de 10 lei. Toate cele 200 de monede din emisiune sunt de calitate proof. Cantul monedei este zimțat. Fiecare exemplar este însoțit de câte un certificat de autenticitate și de o prezentare succintă în limbile română, engleză și franceză a vieții și activității savantului.

Fiecare monedă este ambalată în câte o capsulă de metacrilat transparent.

Monedele din argint dedicate împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Petru Poni au putere circulatorie pe teritoriul României.”

 

Colegii și licee care poartă numele lui Petru Poni

Colegii și licee din Iași, Roman, Onești, București au primit numele savantului Petru Poni.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Petru Poni si pe en.wikipedia.org