Articole

Abdicarea forţată a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 şi Proclamarea Republicii Populare Române

Abdicarea forţată a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 şi Proclamarea Republicii Populare Române

foto preluat de pe ziuaveche.ro
articol preluat de pe: ro.wikipedia

 

Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947 (numită in istoriografia comunistă și Proclamarea Republicii Populare Române, Ziua Republicii) reprezintă acțiunea ilegală, de forță, petrecută în perioada 30 decembrie 1947 – 3 ianuarie 1948 prin care comuniștii români, sprijiniți de ocupanții militari sovietici, au impus Regelui Mihai, prin șantaj și amenințare, semnarea unui act de abdicare, au proclamat Republica Populară Română (prin încălcarea constituției în vigoare la acea dată) și au silit Familia Regală să părăsească țara într-un exil forțat care a durat până în anul 1997.

Schimbările politice fundamentale aduse de lovitura de stat s-au petrecut fără aprobarea națiunii române, care nu a fost consultată printr-un referendum privind schimbarea formei de guvernământ (nici până în prezent).

 

Situația politică a țării în momentul loviturii de stat

La 23 August 1944, România a ieșit din alianța cu Germania nazistă, schimbând taberele în cel de-al doilea război mondial și realăturându-se aliaților ei vestici tradiționali: Marea Britanie, Franța, Statele Unite Ale Americii. Regimul mareșalului Ion Antonescu, loial politicii lui Hitler, a fost înlăturat brusc, s-a instalat un nou guvern, condus de generalul Constantin Sănătescu, iar politica externă a fost reorientată. Schimbarea s-a făcut la inițiativa Regelui Mihai și a unui grup restrâns de colaboratori apropiați. După înfăptuire, ea s-a bucurat de o susținere masivă din partea partidelor politice (Partidul Național Liberal,Partidul Național Țărănesc, Partidul Social Democrat și micul Partid Comunist Român), a Armatei și a marii majorități a populației, fiindcă corespundea intereselor majore ale națiunii: ieșirea cât mai rapidă dintr-un război deja pierdut, limitarea pierderilor umane și materiale, obținerea unor condiții de pace mai favorabile, netransformarea teritoriului țării în teatru de război.

Totuși, actul de la 23 August 1944 a avut drept consecință invadarea țării de către Armata Roșie (care nu ar fi putut fi, oricum, evitată). Cel puțin teoretic, sovieticii pătrundeau în România ca aliați și, după 23 August, nu au mai avut loc ostilități între Armata Română și cea sovietică.

La 2 aprilie 1944 (deci, chiar înainte de schimbarea taberelor), ministrul de externe sovietic, Viaceslav Molotov a declarat că, dacă România va accepta condițiile de armistițiu dictate de Aliați, armata sovietică nu va căuta să modifice regimul politic și social existent atunci când va intra în țară – promisiune care, mai târziu, a fost încălcată flagrant.

După 23 August, Regele și guvernul Sănătescu au repus în funcțiune, cu toate greutățile, Constituția liberală din 1923 și regimul democratic parlamentar (au permis funcționarea normală a partidelor politice, care fuseseră oficial dizolvate sub regimul Antonescu). Respectarea condițiilor de armistițiu era supravegheată de Comisia Aliată de Control (cea sovietică, cu sediul la București), din care făceau parte câte un reprezentant american, britanic și sovietic. Cu toate acestea, din cauza ocupării militare a țării de către sovietici și a acordului de procentaj (despre care România nu avea cunoștință la acea dată), voința delegatului rus în Comisie a predominat, iar viața politică a degenerat rapid spre abuzuri și dictatură, după modelul stalinist.

La 6 martie 1945, reprezentantul sovietic Andrei Vîșinski a impus Regelui, prin amenințare cu forța militară, înlocuirea guvernului condus de generalul anticomunist Nicolae Rădescu cu un guvern-marionetă, dominat de comuniști și pro-sovietic, condus de „boierul roșu” Petru Groza.

În august 1945, din cauza numeroaselor abuzuri ale guvernului Groza, Regele a cerut demisia acestuia. Pentru prima dată în istoria constituțională a României, un guvern refuză să plece de la putere la cererea Suveranului. Ca urmare, în perioada august 1945 – ianuarie 1946, Regele declanșează „greva regală”, refuzând să semneze legile emise de guvernul Groza (conform Constituției din 1923, puterea legislativă este exercitată colectiv de către Rege și Adunările Legislative, deci legile nesancționate și nepromulgate sub semnătura regală nu intrau, legal, în vigoare. Procedând astfel, Regele nu își depășea prerogativele, căci articolul 88 din Constituție spunea, printre altele, că Regele „poate refuza sancțiunea sa”).

La 8 noiembrie 1945, cu ocazia sărbătorii Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, ziua onomastică a Regelui, în Piața Palatului din București are loc o mare demonstrație anticomunistă și pro-monarhistă, prin care populația — în special elevii, studenții și membrii partidelor istorice — își manifesta pașnic nemulțumirea față de regimul comunist și sprijinul pentru tânărul suveran (de 24 de ani), privit ca ultimul garant al democrației. Cu această ocazie are loc — pe același tipic ca și mineriadele de mai târziu — o agresiune a muncitorilor și a activiștilor BND împotriva demonstranților, cu răngi de fier, loviri cu camionul în mulțime și alte violențe. Încăierările rezultate au oferit organelor de poliție pro-guvernamentale pretextul de a aresta masiv demonstranții anticomuniști și de a-i închide pentru cel puțin doi ani, fără ca împotriva lor să se formuleze vreo acuzație legală clară. Cel puțin 1.100 dintre aceștia se aflau încă în închisoare în decembrie 1947, viața lor fiind folosită ca „monedă de schimb” în șantajul asupra regelui, pentru ca acesta să semneze actul neconstituțional de abdicare.

Manifestatie pentru Regele Mihai (8 noiembrie 1945) - foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro

Manifestatie pentru Regele Mihai (8 noiembrie 1945) – foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro

La 19 noiembrie 1946, alegerile ținute în România au fost masiv falsificate de către guvernul Groza: în locul Partidului Național Țărănesc, care câștigase de fapt (având ca simbol electoral „ochiul”), a fost declarat câștigător Blocul Național Democrat, care se compunea din Partidul Comunist și alte câteva partide satelite și avea ca simbol electoral „soarele”.

În iulie 1947, are loc înscenarea de la Tămădău: liderii țărăniști sunt arestați. În noiembrie Partidul Național Țărănesc este dizolvat, iar Partidul Național Liberal, nemaiputând funcționa, se autodizolvă.

Singurele obstacole care mai rămăseseră în calea puterii abuzive depline a regimului comunist erau Constituția liberală din 1923 și Monarhia.

 

Evenimentele de la 30 decembrie 1947

În luna noiembrie 1947, Majestatea Sa Regele Mihai și Regina-mamă Elena sunt invitați la nunta Principesei Elisabeta a Marii Britanii, actuala Regină, cu Prințul Filip (între cele două Familii Regale există apropiate legături de rudenie). Conform uzanțelor, pentru a răspunde invitației, Regele cere acordul guvernului Groza și, spre surprinderea sa, îl primește cu mare grabă și solicitudine. Plecarea are loc pe 12 noiembrie 1947, de pe Aeroportul Băneasa, cu avionul (pilotat alternativ de comandorul Traian Udriski și de Rege), în prezența tuturor miniștrilor, foarte entuziaști: cu mare probabilitate, comuniștii sperau că Regele va folosi prilejul pentru a nu se mai întoarce în țară.

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu - Regele Mihai în uniformă RAF - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu – Regele Mihai în uniformă RAF - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Regele Mihai la Londra, cu ocazia nuntii reginei Elisabeta cu printul Philip (nov 1947) - foto: art-historia.blogspot.ro

Regele Mihai la Londra, cu ocazia nuntii reginei Elisabeta cu printul Philip (nov 1947) – foto: art-historia.blogspot.ro

În cursul ceremoniilor – care au durat aproape o lună – Familia Regală română a locuit la hotelul Claridge’s din Londra, unde tânărul Rege a făcut cunoștință cu Principesa Ana de Bourbon-Parma, viitoarea sa soție, dintr-o veche familie regală franceză. Cei doi s-au îndrăgostit repede și, după câtva timp, Regele a formulat o cerere în căsătorie pentru tânăra Principesă.

Regele Mihai I și Ana de Bourbon-Parma (1948) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Mihai I și Ana de Bourbon-Parma (1948) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La revenirea în țară – care a avut loc cu trenul, în Gara Regală Băneasa – Regele și Regina-mamă au fost întâmpinați foarte rece – până la nepolitețe – de aceiași miniștri ai guvernului comunist Petru Groza. La primirea oficială, Lucrețiu Pătrășcanu a refuzat să dea mâna cu Regele, mimând că este atent în altă direcție.

Conform prevederilor Statutului Familiei Regale, pentru a se căsători, Regele avea nevoie de acceptul Guvernului (în condiții normale, o simplă formalitate). Totuși, cererea sa, formulată după revenirea în țară, a fost refuzată.

În seara zilei de 29 decembrie 1947, Familia Regală se găsea la Sinaia, la Castelul Foișor. Aflat la masă, Regele a primit două telefoane succesive din București, de la Dimitrie Negel, mareșalul Palatului, care îi comunica că Primul-ministru Petru Groza dorește neapărat o audiență a doua zi dimineața, la ora 10, la Palatul Elisabeta, „pentru a discuta o chestiune de familie” (pe atunci, Palatul Elisabeta din Parcul Herăstrău, locuința mătușii Regelui, era folosit ca singura reședință regală disponibilă în București, Palatul Regal din Calea Victoriei fiind încă grav avariat de bombardamentele germane din 24 august 1944, iar Casa Nouă fiind complet distrusă de aceleași bombardamente).

Palatul Elisabeta (amintit în unele scrieri și ca „vila din Kiseleff”) este o reședință regală din București, situată pe Șoseaua Kiseleff. În prezent, clădirea servește ca reședință în București Majestății Sale Margareta, Custodele Coroanei române și întregii Familii Regale - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Palatul Elisabeta (amintit în unele scrieri și ca „vila din Kiseleff”) este o reședință regală din București, situată pe Șoseaua Kiseleff. În prezent, clădirea servește ca reședință în București Majestății Sale Margareta, Custodele Coroanei române și întregii Familii Regale - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Estimând că va fi vorba despre proiectul căsătoriei sale, Regele a acceptat cererea, deși felul imperativ cum fusese formulată reprezenta o încălcare flagrantă a protocolului (un ministru nu fixează întâlniri Suveranului, ci solicită o audiență, sosind la ora la care i se comunică; însă astfel de greșeli de politețe elementară erau frecvente la demnitarii comuniști).

A doua zi, Regele (la volan) și Regina-mamă, însoțiți de aghiotantul regal Jacques Vergotti, au părăsit Sinaia, pentru a se întâlni la ora 10:00 cu Petru Groza, în București.

Regina mamă Elena a României (la naștere principesă a Elenilor și de Danemarca, n. 2 mai 1896, Atena – d. 28 noiembrie 1982, Lausanne, Elveția) a fost soția principelui moștenitor Carol al României (viitorul rege Carol al II-lea) și mama regelui Mihai I al României - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regina mamă Elena a României (la naștere principesă a Elenilor și de Danemarca, n. 2 mai 1896, Atena – d. 28 noiembrie 1982, Lausanne, Elveția) a fost soția principelui moștenitor Carol al României (viitorul rege Carol al II-lea) și mama regelui Mihai I al României - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La sosirea la Palatul Elisabeta, aghiotantul Vergotti a observat că Garda Regală, care asigura paza locuinței, fusese înlocuită prin surprindere cu militari din Divizia Tudor Vladimirescu, instruți în Rusia și fideli comuniștilor. Aghiotantul nu a mai putut însă să reacționeze, fiind el însuși arestat de un grup de doi tineri militanți comuniști, care se găseau în număr mare în parcul din jurul Palatului.

La ora fixată, Regele a coborât personal de la etaj, pentru a-i deschide ușa lui Groza. Neanunțat, acesta venise însoțit de ministrul Gheorghe Gheorghiu-Dej – o altă încălcare a protocolului, fiindcă nu se puteau aduce persoane străine la întâlnirea dintre Suveran și Primul-ministru, mai ales neinvitate. În locuință se găseau – în afară de Regina-mamă Elena, care participa la discuția „de familie” – doar Mircea Ionnițiu, secretar personal și fost coleg de școală al Regelui.

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, Bucureşti) a fost un avocat şi om politic român interbelic şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 şi 1952. A fost preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, funcţie asimilată celei de şef al statului, în perioada 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, Bucureşti) a fost un avocat şi om politic român interbelic şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 şi 1952. A fost preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, funcţie asimilată celei de şef al statului, în perioada 2 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu n. 8 noiembrie 1901, Bârlad - d. 19 martie 1965, București) a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 19 martie 1965. Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă până la moartea lui Stalin iar imediat după aceea a început procesul de destalinizare a României, prin susținerea creării industriei grele, eliminarea influenței culturale a URSS-ului, încurajarea sentimentelor antisovietice și stabilirea de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii, ceea ce i-a adus și moartea subită în anul 1965, în cadrul ultimei vizite la Varșovia când a fost iradiat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu n. 8 noiembrie 1901, Bârlad – d. 19 martie 1965, București) a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 19 martie 1965. Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă până la moartea lui Stalin iar imediat după aceea a început procesul de destalinizare a României, prin susținerea creării industriei grele, eliminarea influenței culturale a URSS-ului, încurajarea sentimentelor antisovietice și stabilirea de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii, ceea ce i-a adus și moartea subită în anul 1965, în cadrul ultimei vizite la Varșovia când a fost iradiat – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În salonul aflat la etaj, Petru Groza a început discuția arătând că „a sosit momentul unui divorț amiabil între țară și monarhie”; el a scos dintr-o mapă un act de abdicare gata scris, pe care i-a solicitat Regelui să-l semneze (documentul nu respecta formularea uzuală a decretelor regale, arătând prin însăși aceasta că este un fals, întocmit de persoane străine). Regele a protestat, arătând că schimbarea formei de guvernământ nu se poate face decât la dorința expresă națiunii române și cu respectarea exactă procedurilor democratice prevăzute de Constituție, care ar fi trebuit, apoi, validate printr-un referendum. De asemenea, actul gata scris ce fusese prezentat Regelui era incorect din punct de vedere juridic, fiindcă prevedea că acesta „renunță la Tron pentru sine și pentru urmașii săi” (fără mandat expres, nimeni nu poate renunța la ceva în numele altcuiva); în plus, eventuala renunțare la Tron a Regelui Mihai I nu însemna, automat, și abolirea Monarhiei, ci numai trecerea Coroanei la următoarea persoană din linia de succesiune.

Răspunsul delegației comuniste a fost că „nu e timp pentru astfel de proceduri” („graba” era urmarea presiunii politice a Moscovei, care dorea să înlăture monarhia). Regele a cerut un răgaz pentru lectura atentă a actului; retrăgându-se în biroul său și consultându-se cu Ionnițiu, a aflat că Palatul e complet izolat, fiindcă legăturile telefonice fuseseră tăiate. Secretarul regal a subliniat faptul că un atentat reușit la viața Regelui ar înlătura orice șansă de normalizare a situației, pe când o semnătură pusă pe un act ilegitim ar mai fi putut fi îndreptată, fiindcă Regele se bucura de o uriașă susținere populară și întreaga națiune ar fi știut că actul de abdicare a fost smuls prin forță. Informații parvenite ulterior au arătat că, în înțelegere cu comuniștii români, ocupanții militari sovietici mișcau pe străzile Bucureștiului tancuri destinate să înspăimânte populația și, pe stadionul aflat lângă Arcul de Triumf, fusese amplasată chiar și o baterie de artilerie ațintită asupra Palatului Elisabeta.

Revenit în salon, Regele refuza, în continuare, să semneze actul de abdicare (deși, între timp, Petru Groza se lăudase în fața Reginei cu un pistol pe care-l avea în haină, adus „ca să nu pățească ca Antonescu, la 23 August”). Ca argument ultim, delegația comunistă a amenințat cu împușcarea imediată a 1.100 de tineri (în majoritate studenți) ce se aflau în închisori încă de la manifestația din 8 noiembrie 1945. Astfel, Regele a fost constrâns să semneze, spunând: „Nu va curge sânge din cauza mea!

După semnarea actului, Familiei Regale i s-a pus în vedere să nu încerce să ia legătura cu nimeni și să plece cât mai repede la Castelul Peleș, unde o „comisie de inventariere” numită de guvernul comunist avea să ia în primire toate proprietățile regale (în graba sa de a confisca „averea Regelui”, conducerea comunistă a amestecat de-a valma, în decretul de naționalizare, atât proprietăți personale ale membrilor Familiei Regale, cât și bunuri care aparțineau Domeniilor Coroanei, adică Statului; Statul comunist confisca, astfel, bunuri care îi aparțineau deja).

Se poate observa că data loviturii de stat a fost atent aleasă de comuniștii români și sprijinitorii lor, în perioada de sărbătoare dintre Crăciun și Anul Nou, într-un moment cu vreme de iarnă, când atenția majorității populației României era îndreptată spre sărbători și activități de familie curente.

Actul de abdicare a regelui Mihai I - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul de abdicare a regelui Mihai I – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai I-iu, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţă naţională Rege al României.

La toţi de faţă şi viitori, sănătate!

În viaţa Statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de Stat.

Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiunilor stabilite de Pactul fundamental-Constituţia ţării-ele cerând o grabnică şi fundamentală schimbare.

În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai Ţării, conştient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României.

În consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului român

ABDIC,

pentru mine şi pentru urmaşii mei dela Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.

Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de Stat.

Mihai.

Dat la Bucureşti,
astăzi 30 decembrie 1947.

 

Proclamarea Republicii Populare Române

Pentru a da o aparență de legalitate loviturii de stat, comuniștii au convocat în grabă, chiar în seara zilei de 30 decembrie 1947, o ședință a Adunării Deputaților, care să hotărască înlăturarea Monarhiei și să proclame Republica Populară Română (camera superioară a Parlamentului țării, Senatul, nu mai exista, probabil fiind considerată „burgheză”). Parlamentul aflându-se în vacanță parlamentară (20 decembrie – 20 ianuarie), iar deputații fiind plecați în circumpscripții (pe vreme de iarnă), o adunare legal constituită (conform Constituției și Regulamentului Camerei) nu se putea face în aceeași zi, pentru că nu existau nici vreo hotărâre oficială de convocare a unei sesiuni extraordinare a Parlamentului, nici timpul material necesar pentru revenirea deputaților în București.

Totuși, adunarea cerută s-a făcut, sub președinția scriitorului Mihail Sadoveanu. Conform legii, Camera nu putea modifica Constituția, care prevedea și forma de guvernământ a statului. Pentru a da o aparență de „aglomerație” la lucrări, în sala Adunării Deputaților au fost invitați un număr de „tovarăși din popor, de încredere”, aleși aleator, „revoluționari” și entuziaști la ideea proclamării Republicii, care nu aveau dreptul legal să voteze în locul membrilor Camerei. Chiar și așa, cvorumul necesar nu a fost atins, fapt care rezultă din procesul-verbal al ședinței.

Conform aceluiași proces-verbal, ședința a durat 45 de minute (o estimare simplă, pe baza datelor conținute în procesul verbal, arată că pentru vot ultrarapid ar fi fost necesare minimum 70 min). Nu s-a făcut apelul nominal al deputaților și nu s-a comunicat numărul deputaților prezenți. În schimb, au fost votate doar două legi (care nu fuseseră trecute pe ordinea de zi, nu fuseseră dezbătute în comisiile parlamentare și nici nu primiseră avizul Consiliului Legislativ, care nu fusese consultat).

Tot în ziua de de 30 decembrie apare un număr special al ziarului „Scînteia”, organul oficial de presă al Partidului Comunist, în care este publicată Proclamația către țară, care se încheie cu:

Să înălțăm noua formă de viață a statului nostru, Republica Populară Română, patria tuturor celor ce muncesc cu brațele și cu mintea, de la orașe și de la sate”.

Se încerca acreditarea ideii că schimbarea ordinii de stat ar fi fost inițiativa poporului român și nu a ocupanților sovietici. În acest sens, în seara zilei de 30 decembrie are loc în Piața Palatului o mică manifestație a susținătorilor comuniști, de „bucurie” pentru proclamarea Republicii. Se publică, de asemenea, în Monitorul Oficial (nr. 300 bis de marți 30 decembrie 1947) Legea No. 363 pentru constituirea statului român în Republica Populară Română și Legea No. 364 pentru numirea membrilor Prezidiumului Republicii Populare Române, ambele pretins votate în ședința din 30 decembrie 1947.

 

Plecarea în exil a Familiei Regale cu Trenul Regal

Pe 3 ianuarie 1948, după lovitura de stat comunistă de la 30 decembrie 1947 care a determinat abdicarea forțată a Regelui Mihai, acesta a fost silit de noile autorități să părăsească România. Plecarea s-a făcut din Gara Regală de la Sinaia, în Trenul Regal, după detaliate și umilitoare controale de valori ce s-au făcut asupra bagajelor, asupra membrilor Familiei Regale și asupra personalului (singurele bunuri de valoare permise au fost patru automobile, proprietatea personală a Regelui, care au fost încărcate pe un vagon separat). Pe peron, Familia Regală și însoțitorii ei au mers la tren printre două șiruri de militari ce fuseseră instruiți să stea cu spatele la Rege, pentru a evita contactul vizual. La plecare, ușile și ferestrele Trenului Regal au fost închise (cu obloane, fără vizibilitate), sub strictă pază militară a autorităților comuniste. În tren, chiar și pâinea și fructele ce se găseau pe masa din vagonul destinat Reginei Elena au fost tăiate în bucăți, pentru a nu ascunde eventuale bijuterii sau alte obiecte personale de valoare.

Bill Lawrence, corespondentul ziarului New York Times în România, a dorit să asiste la plecarea Familiei Regale, dar acest lucru nu i-a fost permis de către noile autorități. El a insistat, privind evenimentele de pe o înălțime din apropiere; reportajul său despre eveniment a apărut în presa americană câteva zile mai târziu.

Pistolul care a fost confiscat de către gărzile comuniste aghiotantului regal Jacques Vergotti, la urcarea în tren, nu a mai fost înapoiat.

Trenul a oprit la Săvârșin, apoi a părăsit România pe la Curtici. Garnitura s-a îndreptat către secțiunea Vienei ocupată de armata americană (unde un ofițer american a intrat în vagon, salutând pe Rege și pe Regina mamă și confirmându-le că sunt liberi). Drumul a continuat apoi către Lausanne.

 

Consecințele loviturii de stat de la 30 decembrie 1947

După lovitura de stat de la 30 decembrie 1947 și până la 13 aprilie 1948, țara s-a aflat într-o situație de vid constituțional, Constituția din 1923 fiind abrogată dintr-un act nelegal, de forță, lovit de nulitate juridică absolută. Unele decrete emise de guvernul Petru Groza au fost publicate în Monitoare Oficiale antedatate (29 decembrie 1947), continuându-se seria de falsuri. Adunarea Deputaților a continuat să legifereze fără bază legală, stabilindu-și propriile atribuții. La 13 aprilie 1948 a fost adoptată prima Constituție a României comuniste, cu aceeași „bază legală” discutabilă.

 

Revenirea în țară a Familiei Regale

După Revoluția română din 1989, regimurile conduse de Ion Iliescu și Petre Roman au împiedicat revenirea în țară a Familiei Regale a României, în ciuda solicitărilor Regelui, cu excepția unei vizite de două zile din primăvara anului 1992 (care a făcut, după estimările oficiale, ca aproximativ un milion de oameni să iasă pe străzi, în întâmpinarea Regelui). Alte încercări ale acestuia de a face vizite în țară, cum a fost cea din preajma Crăciunului anului 1990, s-au soldat cu expulzarea la frontieră, sub pază armată.

Revenirea definitivă în țară a Familiei Regale s-a făcut în 1997, când guvernul Victor Ciorbea a anulat hotărârile guvernului Petru Groza prin care Regelui Mihai i se retrăgeau „cetățenia și naționalitatea (sic!) române”.

 

Poziția Regelui față de actul abdicării și față de un posibil referendum. Succesiunea la Tronul României

După plecarea în exilul forțat, Regele a folosit fiecare prilej pentru a arăta autorităților străine adevărul legat de condițiile în care s-a produs lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, subliniind faptul că evenimentele au avut loc cu încălcarea legii, într-o țară aflată sub ocupație militară străină și fără consultarea voinței națiunii române – care n-a fost niciodată întrebată. În unele dintre aceste demersuri de expunere publică a adevărului, el s-a lovit de reticența oamenilor politici din Vest – dornici să mențină relații politice de compromis, acceptabile, cu Rusia sovietică – precum și de infiltrările și propaganda susținută desfășurate de Securitatea comunistă.

În 1991, întrebat de ziariști și memorialiști dacă pentru stabilirea formei de guvernământ a României post-decembriste este necesară, mai întâi, o consultare publică prin referendum, Regele a subliniat faptul că, pentru a avea valabilitate, legitimitate și continuitate istorică, orice nouă alegere privind organizarea Statului trebuie să se facă pornind de la prevederile Constituției din 1923, în vigoare în momentul alungării sale abuzive. Suveranul a răspuns scriitorului Mircea Ciobanu:

Atacurile împotriva monarhiei și împotriva mea dovedesc că actualii conducători ai țării nu sunt siguri pe poziția lor. Ei știu mai bine decât toți că republica a fost instalată fără să se consulte părerea poporului. Acum vor s-o consulte, dar pentru a o determina să legitimeze vechea fraudă. (s.n.)
Când regii Olandei sau Norvegiei și-au părăsit țara din pricina nemților, au consultat poporul când s-au întors în țară? Ce să-l întrebe? Dacă între timp s-a obișnuit cu stăpânirea lui Hitler? Românii ar trebui să fie întrebați în acești termeni: VREȚI VOI să rămâneți cu o formă de guvernământ pe care v-au dat-o rușii în 1947?

După revenirea în țară, petrecută în 1997, Regele Mihai și-a menținut aceeași poziție publică, arătând că numai cunoașterea întregului adevăr de către români și reînnodarea firului istoric acolo unde a fost brutal întrerupt (pornind de la baza legală a Constituției din 29 martie 1923) pot oferi legitimitate unei guvernări post-decembriste. El a exprimat și susținut ferm dreptul suveran al poporului român de a-și alege liber forma de guvernământ – monarhie constituțională sau republică – după o informare corectă, în cunoștință de cauză și cu respectarea legilor ce au fost încălcate la 30 decembrie 1947.

La 30 decembrie 2007, orele 12:00, la Castelul regal de la Săvârșin, exact în momentul simbolic când se împlineau 60 de ani de la data abdicării forțate, Majestatea Sa Regele Mihai I a ales să semneze documentul oficial intitulat „Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României” (Statutul Casei Regale). Acest document juridic arată organizarea internă a Familiei Regale (ca instituție), stabilește regulile obligatorii ce trebuie respectate de fiecare membru și arată voința Regelui asupra felului cum trebuie modificată Constituția României în cazul în care Parlamentul va vota restaurarea formei de guvernământ monarhice. Într-un astfel de caz, una dintre modernizările care trebuie aduse Constituției din 1923 este – în acord cu regulile internaționale actuale, folosite și de celelalte Case Regale europene – acceptarea femeilor în succesiunea la Tron (după principiul primogeniturii cognatice cu preferință masculină). Prin Anexa 2 a acelorași „Norme Fundamentale”, Regele a exprimat dorința ca fiica sa cea mare, Alteța Sa Regală Principesa Margareta, care desfășura activități publice în interesul României încă din luna ianuarie 1990, să îi succeadă la Tron – ea având dreptul să poarte titlul de Regină imediat după moartea tatălui, „indiferent de poziția Familiei ca Dinastie domnitoare sau ne-domnitoare și indiferent dacă, mai târziu, va alege sau nu să nu folosească un asemenea titlu sau apelativ”.

Printr-un mesaj dat publicității la 1 martie 2016, Regele a anunțat retragerea sa din toate activitățile publice, transferând explicit aceste sarcini Principesei Margareta.

După moartea Regelui, survenită la 5 decembrie 2017, fiica sa cea mare, în poziția de șef al Familiei Regale, continuă să desfășoare activități publice de reprezentare a României, alături de alți membri ai Familiei (activitatea zilnică este consemnată detaliat pe blogul romaniregala.ro). Ea folosește titlul oficial de „Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei)”, deși majoritatea celor care vin în contact cu Palatul se adresează folosind apelativul „Majestatea Sa Regina României”.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol al II-lea al României (1893 – 1953)

Carol al II-lea al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al viitorului rege Ferdinand I al României și al soției sale, principesa Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României. S-a remarcat, în timpul Primului Război Mondial, prin dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai. Carol și-a părăsit familia și a rămas în străinătate în decembrie 1925, renunțând din nou la tron și trăind în Franța cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a moștenit tronul la moartea regelui Ferdinand, în 1927.

Principesa Maria cu primii săi copii, Carol și Elisabeta, în 1895 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Principesa Maria cu primii săi copii, Carol și Elisabeta, în 1895 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În contextul politic creat de moartea regelui Ferdinand și cea a lui Ionel Brătianu, cât și de lipsa de fermitate a regenței conduse de principele Nicolae, Carol s-a întors în 1930 în România, detronându-și propriul fiu. Domnia lui a fost marcată la început de efectele marii crize economice și financiare. Carol a fragilizat sistemul de partide, numind adesea la guvernare facțiuni minoritare ale partidelor istorice și cochetând cu idea unor guverne de concentrație națională, precum guvernul Iorga-Argetoianu. De asemenea, a permis formarea unei camarile corupte în jurul său, sub patronajul Elenei Lupescu. Către sfârșitul anilor ’30, situația politică internă s-a deteriorat sub influența situației internaționale și a acțiunilor regelui, în 1938 fiind instaurată dictatura regală (prin înlăturarea constituției din 1923 și desființarea partidelor politice, înlocuite cu un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, patronat de rege).

Principele Ferdinand, Principesa Maria și copiii Carol, Elisabeta, Maria și Ileana, 1913 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Principele Ferdinand, Principesa Maria și copiii Carol, Elisabeta, Maria și Ileana, 1913 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Anul 1940 a consemnat fărâmițarea României Mari ca urmare a pactului dintre Germania și URSS, situație care a avut efecte dezastruoase asupra reputației monarhului român. Reorientarea politicii externe a României către Germania nazistă nu a putut salva regimul lui Carol, care a fost obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, proaspăt numit de el prim-ministru. I-a fost permisă părăsirea țării cu un tren special încărcat cu averi, nelipsind mult să fie asasinat de către legionari, care au tras asupra trenului. După cel de-al Doilea Război Mondial, fostul rege a dorit să se întoarcă la cârma țării și să-și detroneze din nou fiul, însă a fost oprit de Aliații vestici. S-a căsătorit în cele din urmă cu Elena Lupescu, murind în exil.

Dotat cu o inteligență extraordinară și pasionat de cultură, al cărei patronaj rămâne una din realizările sale majore, reputația lui Carol este pătată de viața sa privată, care a interferat cu administrarea treburilor de stat, și de măsurile brutale luate împotriva Gărzii de Fier. Carol rămâne o personalitate controversată. De altfel, nici Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el, neluând parte nici la ceremonia de înhumare a rămășițelor lui Carol la Mănăstirea Curtea de Argeș, în 2003.

 

Biografie

Carol s-a căsătorit pentru prima oară la Odessa, Ucraina pe 31 august 1918, în contradicție cu statutul Casei Regale, cu Ioana Maria Valentina Lambrino, (“Zizi” Lambrino) (1898-1953), fiica unui general român; căsătoria a fost anulată prin sentință a Tribunalului Ilfov în 1919, deoarece statutul Casei regale interzicea o căsătorie cu o persoană dintr-o familie autohtonă, dar relația dintre cei doi a continuat și ulterior s-a născut un fiu considerat ca ilegitim, Mircea Gregor Carol Lambrino. Carol s-a căsătorit, la Atena, Grecia (10 martie 1921) cu principesa Elena a Greciei și Danemarcei. În cadrul acestei căsătorii s-a născut, pe 25 octombrie 1921, prințul Mihai. Acest mariaj s-a deteriorat la scurt timp prin aventura regelui cu Elena Lupescu (cunoscută ca „Magda Lupescu”, 1895-1977), fiică a lui Nicolas Grünberg, un farmacist evreu, botezat creștin-ortodox, care a adoptat numele de Nicolae Lupescu. Elena Lupescu a fost inițial soția ofițerului de armată Ion Tâmpeanu.

Carol al II-lea şi Zizi Lambrino - foto preluat de pe  adevarul.ro

Carol al II-lea şi Zizi Lambrino – foto preluat de pe adevarul.ro

Carol a cauzat un alt scandal când a renunțat la succesiune în decembrie 1925. A profitat de o îndatorire dinastică, reprezentarea Familiei Regale la o înmormântare în Marea Britanie, pentru a rămâne în străinătate, unde s-a întâlnit cu Elena Lupescu. Gestul său s-a concretizat într-un act de abdicare semnat la Milano. Întrucât a refuzat să se întoarcă, Regele Ferdinand a hotărât dezmoștenirea lui Carol și îndepărtarea lui Carol de la succesiune, în favoarea fiului minor al acestuia, Mihai, care a devenit rege în iulie 1927. Carol și regina-mamă Elena au divorțat în 1928, la cererea soției. Carol a avut de asemenea un fiu cu o necunoscută, Maria Martini. Pentru toate aceste aventuri istoricii l-au supranumit regele-playboy. Martorii oculari afirmă chiar că ar fi avut o aventură și cu o faimoasă prostituată, Foamea Neagră, din cartierul Crucea de piatră, la București. Episodul este preluat de Petru Dumitriu în romanul Cronică de familie.

Carol al II-lea si Elena Lupescu - foto preluat de pe historia.ro

Carol al II-lea si Elena Lupescu – foto preluat de pe historia.ro

 

Domnia (1930–1940)

Întorcându-se în țară pe 6 iunie 1930, ajunge la București în acea seară, la ora 2210. A doua zi, Carol al II-lea a fost aclamat de mii de oameni pe străzi, iar fanfara a cântat „de dimineață până noaptea”. Carol poartă negocieri cu Iuliu Maniu, căruia îi promite să renunțe la relația cu Elena Lupescu, și este proclamat rege după două zile. El o aduce însă pe Elena Lupescu la București și în cele din urmă o exilează pe fosta lui soție. Liderul țărănist Iuliu Maniu, nemulțumit de revenirea Elenei Lupescu în țară a demisionat, iar Carol i-a încredințat guvernul lui Gheorghe Mironescu, care n-a rezistat decât șase luni. Carol numește un cabinet de tehnicieni condus de Nicolae Iorga, care rămâne la putere un an și două luni, din aprilie 1931 până în iunie 1932. Au urmat guverne conduse de Alexandru Vaida-Voievod, I. G. Duca, dr. Constantin Angelescu, apoi patru guverne conduse de Gheorghe Tătărescu, din 5 ianuarie 1934 până în 28 decembrie 1937.

Regele Carol al II-lea și Principele Mihai la poligonul de aviație de la Băneasa, 1931 - foto preluat de pe agerpres.ro

Regele Carol al II-lea și Principele Mihai la poligonul de aviație de la Băneasa, 1931 – foto preluat de pe agerpres.ro

În 1935 regele fondează Străjeria, o organizație pentru tineret menită să combată influența legionarilor, aceasta înlocuind toate organizațiile pentru tineret existente anterior.

Domnia sa în următorul deceniu va sta sub semnul camarilei, grup de influență implicat în acte de corupție, cel mai faimos fiind Afacerea Skoda. Carol a încercat să influențeze cursul vieții politice românești, în primul rând prin manipularea partidelor Național Liberal și Național Țărănesc și a unor grupări antisemite și din (ianuarie 1938) prin impunerea în 1938 a dictaturii regale.

Regele Carol al II-lea, principele Mihai, premierul Tătărăscu, episcopul Visarion Puiu şi alţi demnitari, cu ocazia sfinţirii catedralei Sfinţii Constantin şi Elena de la Bălţi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Carol al II-lea, principele Mihai, premierul Tătărăscu, episcopul Visarion Puiu şi alţi demnitari, cu ocazia sfinţirii catedralei Sfinţii Constantin şi Elena de la Bălţi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Episcopul Hotinului Visarion şi Regele Carol II la sfinţirea catedralei Sf. Constantin şi Eleana din Bălţi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Episcopul Hotinului Visarion şi Regele Carol II la sfinţirea catedralei Sf. Constantin şi Eleana din Bălţi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dictatura regală

Regele Carol al II-lea în 1938 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Carol al II-lea în 1938 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe 10 februarie 1938, Carol al II-lea a desființat partidele politice. În locul acestora, a creat organizația politică totalitară Frontul Renașterii Naționale (FRN), în decembrie 1938. Fondatorii respectivului partid unic au fost Armand Călinescu, Grigore Gafencu, Petre Andrei, Mihai Ralea, M. Ghelmegeanu (excluși din PNȚ), C. Angelescu, M. Cancicov, Mitiță Constantinescu, Victor Iamandi, Victor Slăvescu, D. Alimănișteanu, C.C. Giurescu (dintre liberali), Ștefan Ghițescu, N. Miclescu, Alex. Hodoș, Anibal Teodorescu, Ionescu-Sisești, Vasilescu-Karpen, D.V. Toni (iorghiști), I. Gr. Periețeanu, V. V. Tilea (vaidiști), C. Garoflid, I. Gigurtu, I. Bujoiu (industriași), generali: N. Samsonovici, Gh. Rusescu, N. Rujinski, I. Sichitiu, Gh. Manu, oameni de cultură: C. Rădulescu-Motru, I. Petrovici, D. Gusti, Iuliu Hațieganu, V. Vâlcovici, Lucian Blaga. Consilierii regali: Miron Cristea (patriarhul), mareșalul Prezan, generalul Văitoianu, G. G. Mironescu, N. Iorga, Gh. Tătărescu, C. Argetoianu, E. Balint. Nu au aderat: Iuliu Maniu, Madgearu, M. Popovici, Iunian, Lupu, Dinu Brătianu, Gh. Brătianu.”

Carol al II-lea al României - foto preluat de pe historia.ro

Carol al II-lea al României – foto preluat de pe historia.ro

Doi ani mai târziu, în anul 1940, forțat de presiunea politică a Uniunii Sovietice, Germaniei hitleriste, Bulgariei și a Ungariei horthyste să cedeze părți din teritoriul României Întregite, Carol a acceptat în consiliul de coroană cedarea teritoriilor și a fost mai târziu obligat să abdice, la 6 septembrie 1940, în favoarea fiului său Mihai, care a depus jurământul fără întârziere, în fața a trei persoane: Ion Antonescu, patriarhul Nicodim și dr. G. Lupu, președintele Curții de Casație. Regele Mihai a avut până în 23 august 1944 un rol strict ceremonial sub administrația pro-germană a generalului Ion Antonescu. Așa a rămas timp de patru ani. Ghiță Ionescu descria situația astfel:

Din acel moment, Regele Mihai s-a retras într-o izolare tăcută, dar în mesajele sale radiofonice din ajunul Anului Nou el lăsa impresia an de an că urmărea situația.

 

Exil

Carol a rămas în exil tot restul vieții sale. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cât și în perioada postbelică, Carol a făcut anumite încercări de a-și recupera Tronul, dar nu a avut nici un sprijin politic intern sau extern. S-a stabilit în final în Portugalia. Carol și Elena Lupescu s-au căsătorit la Rio de Janeiro, în Brazilia, pe 3 iunie 1947, transformând-o pe aceasta în Prințesa Elena de Hohenzollern.

Carol a murit în Portugalia, fiind depus la capela Regilor Portugaliei din mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona. Mai târziu, lângă el, a fost depus și sicriul Elenei Lupescu.

 

Posteritate

În 13 februarie 2003 rămășițele sale au fost aduse în România, fiind depuse la Mănăstirea Curtea de Argeș (într-o criptă special amenajată în paraclisul mănăstirii), în afara bisericii în care se odihnesc ceilalți regi ai României. Fiul său Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de principesa moștenitoare Margareta și soțul acesteia, iar la ceremonie a participat și Paul Lambrino, fiul lui Mircea Lambrino. Rămășițele Elenei Lupescu au fost separate de cele ale lui Carol, fiind îngropate în cimitirul unei bisericuțe de lemn.

 

Titluri

- 15 octombrie 1893 – 10 octombrie 1914: „Alteța Sa Regală” Principele Carol al României, Principe de Hohenzollern
- 10 octombrie 1914 – 4 ianuarie 1926: „Alteța Sa Regală” Carol, Principele moștenitor al României
- 4 ianuarie 1926 – 8 iunie 1930: „Domnul” Carol Caraiman
- 8 iunie 1930 – 6 septembrie 1940: „Maiestatea Sa” Regele Carol al II-lea al României
- 6 septembrie 1940 – 4 aprilie 1953: „Alteța Sa Regală” Principele Carol de Hohenzollern

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Abdicarea Regelui Carol al II-lea al României în favoarea fiului său, Mihai (6 septembrie 1940)

Regele Carol al II-lea al României si fiului său Mihai

foto preluat de pe george-damian.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; facebook.com

 

Cedările teritoriale impuse României prin Al Doilea Arbitraj de la Viena (Dictatul de la Viena) (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist. România pierdea o suprafață de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării. Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști au devenit – sub influența agitatorilor legionari – anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România. Dorind să-și păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima – cu care se reconciliase scurt timp înainte la recomandarea lui Moruzov, Carol al II-lea i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune națională.

Harta României interbelice: în galben este marcată porțiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena - foto - ro.wikipedia.org

Harta României interbelice: în galben este marcată porțiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena – foto – ro.wikipedia.org

Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de uniune națională (mai târziu, la procesul din 1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Liderii politici ai partidelor istorice au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob și progerman. În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline, suspendarea constituției și dizolvarea parlamentului și în seara aceleiași zile i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara.

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 - foto: ro.wikipedia.org

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 – foto: ro.wikipedia.org

Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I. Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.

Elena Lupescu şi Carol al II-lea – foto: nelusabau.wordpress.com

Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi șeful suprem al armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri depline, numit „Conducător”. Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazul, fiind singurul deținător în această situație, alături de mareșalul Ion Antonescu.

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 - in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 – in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

1. Proclamația către Țară a lui Carol al II-lea

Români!

Vremuri de adâncă turburare și îngrijorare trec peste scumpa mea țară.

De acum zece ani când am luat locul de adâncă răspundere de a fi cârmaciul patriei mele, fără răgaz, fără odihnă și cu cea mai desăvârșită dragoste m-am străduit de a face tot ce conștiința mea îmi poruncea pentru binele României.

Azi zile de vitregie nespusă îndurerează Țara, care se găsește în fața unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut și crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care știu cât de mult îl iubiți, grelele sarcini ale domniei.

Făcând această jertfă pentru salvarea patriei, înalț cea mai caldă rugăciune ca ea să-i fie cât mai folositoare.

Lăsând poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toți românii să-l înconjoare cu cea mai caldă și mai desăvârșită credință și dragoste, ca să poată găsi în ele reazemul de care are atâta nevoie greaua-i răspundere ce de azi înainte apasă umerii săi fragezi. Țara să fie păzită de Dumnezeul părinților noști, care să-i hărăzească un cât mai falnic viitor.

Trăiască România!

CAROL

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu - Regele Mihai în uniformă RAF - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu – Regele Mihai în uniformă RAF - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

2. Decretul Regal de numire a lui Ion Antonescu Conducător al Statului

CAROL AL II-LEA
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională
Rege al României

La toți de față și viitori, sănătate

Am decretat și decretăm:

Art. I. Investim pe d-l general Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român.

Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:
a) El este capul oştirii;
b) El are dreptul de a bate monedă;
c) El conferă decoraţiunile române;
d) El primeşte şi acreditează ambasadorii şi miniştri plenipotenţiari;
e) El numeşte pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;
f) El are dreptul de amnistie şi graţiere.

Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de preşedintele Consiliului de Miniştri.

Monitorul Oficial nr. 206 bis din 6 septembrie 1940

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești - d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgfacebook.com