Francesco Maria Grimaldi (n. 2 aprilie 1618, Bologna, Statele Papale – d. 28 decembrie 1663, Bologna, Statele Papale) a fost un preot iezuit, matematician, fizician şi astronom italian, care a predat la colegiul iezuit de la Bologna.
În fizică
Între 1640 şi 1650, lucrând împreună cu preotul iezuit Giovanni Riccioli, a studiat căderea liberă a obiectelor, confirmând că lungimea căderii este proporţională cu pătratul timpului necesar. Grimaldi şi Riccioli au realizat, de asemenea, un calcul privind constanta gravitaţională pe baza oscilaţiilor unui pendul precis.
Observaţiile sale au constituit un progres remarcabil în evoluţia opticii. În 1665, Grimaldi menţionează în lucrarea Physico-mathesis de lumine, coloribus et iride un fenomen pe care l-a numit difracţie, sugerând astfel pentru prima dată că lumina nu se propagă neapărat în linie dreaptă, aceasta fiind capabilă să ocolească obstacolele, lucru inobservabil în cazul propagării prin reflexie sau refracţie. Mai mult, în urma unor experienţe, Grimaldi ajunge la concluzia că
„… uneori lumina transformă o suprafaţă deja luminată într-una mai întunecoasă.”
Fizicianul italian descoperise încă un fenomen, care va fi studiat de Thomas Young un secol şi jumătate mai târziu şi va fi numit interferenţă.
În astronomie
Grimaldi a construit şi folosit instrumente pentru a măsura munţii lunari, precum şi înălţimea norilor, şi a realizat o hartă precisă Lunii (selenografie). Harta respectivă a fost publicată de Riccioli şi acum împodobeşte intrarea Muzeului Naţional al Aerului şi Spaţiului (de la Institutul Smithsonian, Washington DC).
Din 1640 până în 1650 Grimaldi a fost asistentul lui Giovanni Riccioli şi a contribuit la lucrarea acestuia, Almagestum novum (1651), unul din primele tratate de selenografie, în care sunt consemnate observaţiile reliefului lunar. Această carte se află la originea nomenclaturii lunare, întrucât Grimaldi şi Riccioli au dat numele unor astronomi şi altor savanţi celebri, craterelor lunare şi altor forme de relief de pe Lună. Tot împreună cu Riccioli a încercat să calculeze meridianul terestru.
Craterul lunar Grimaldi este numit în cinstea lui.
Petrache Poenaru (n. 10 ianuarie 1799, Benești, județul Vâlcea – d. 2 octombrie 1875, București) a fost un pedagog, inventator, inginer și matematician român, membru al Academiei Române
Petrache Poenaru, plecă la rugămințile lui Tudor Vladimirescu să studieze la Viena, iar apoi la Paris, unde studiază filologia și politehnica, devenind absolvent al Școlii Politehnice din Paris.
În timpul studiilor brevetează primul toc rezervor din lume, mai întâi la Viena, apoi la Paris (brevet 3208, din 25 mai 1827), cu titlul Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală(plume portable sans fin, qui s’alimente elle-même avec de l’encre).
Pagini din brevetul asupra stiloului lui Petrache Poenaru – foto: ro.wikipedia.org
Primul român care a călătorit cu trenul
La 15 septembrie 1830, se deschide în Anglia prima cale ferată din lume, care va face legătura între Liverpool și Manchester. La 27 octombrie 1831 tânărul Petrache Poenaru, spunea printre altele:
„Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului… douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încarcate cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură mașină cu aburi…”
Contribuții aduse învățământului românes
Petrache Poenaru, in an 1860s photograph by Carol Szathmari – foto: en.wikipedia.org
A fost unul dintre organizatorii învățământului național românesc, fondatorul Colegiului Național Carol I din Craiova. În tinerețe a fost secretarul personal al lui Tudor Vladimirescu iar ulterior, revenind în țară după călătorii și studii tehnice, s-a implicat în domenii legate de învățământ, administrație și inovație. Între 1834 – 1836 a insistat pentru introducerea Sistemului Metric Zecimal în Muntenia. Împreună cu alți oameni de seamă a contribuit la înființarea în 1835 la Pantelimon a Școlii de Agricultură[.
Din poziția de membru al Eforiei Școlilor Naționale în 1850 devine co-fondator al Școlii de Poduri și Șosele (actuala Universitate de Construcții din București). În 1870, spre sfârșitul vieții sale, a fost ales membru al Academiei Române. În discursul de recepție la primirea în Academia Română, a susținut că cele 5 luni cât a fost pandur și haiduc i-au schimbat complet destinul și va păstra toată viața în inimă acele clipe mărețe.
Primul ziar românesc
Stamps made for the commemoration of the inventor of the fountain pen – foto: en.wikipedia.org
Foaia de propagandă a armatei lui Tudor Vladimirescu, apărută la inițiativa sa, a însemnat nu numai primul ziar românesc de propagandă, așa după cum îi arată și numele, dar și unul dintre primele exemple din istoria presei scrise din România de prezentare corectă a idealurilor revoluționare ale lui Tudor.
Revoluționar la 1848
Petrache Poenaru – portret de Constantin Lecca – foto: ro.wikipedia.org
Petrache Poenaru a participat la Revoluția de la 1848 și a făcut parte din Comisia pentru liberarea robilor. A semnat P. Poenaru pe primul comunicat al comisiei, din 12 iulie 1848, alături de Iosafat Snagoveanul și C. Bolliac (document original la Muzeul Național de Istorie a României). Din 1856 a fost venerabilul unei loji masonice bucureștene. Devine un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Dintre descendenții cunoscuți se poate aminti scriitoarea Alice Voinescu (1885 – 1961) născută la Turnu Severin.
Fosta stație de metrou Semănătoarea îi poartă acum numele.
Grigore Constantin Moisil (n. 10 ianuarie 1906, Tulcea – d. 21 mai 1973, Ottawa, Canada) a fost un matematician român, considerat părintele informaticii românești cu invenția de circuite electronice tristabile
Parintele informaticii in Romania s-a nascut intr-o familie de intelectuali. Bunicul sau, al carui nume il poarta, a fost unul dintre fondatorii primului liceu romanesc din Nasaud, tatal a fost arheolog, memebru al Academiei Romane,iar mama sa – profesoara.
Aceasta il descria pe Grigore Moisil ca fiind un copil curios si liber, caruia ii placea sa puna intrebari si sa reactioneze la tot ceea ce vedea, asculta si citea.
A absolvit Liceul „Spiru Haret“ din Bucureşti în 1922, după ce făcuse studii liceale şi la Vaslui.
În 1924 se înscrie la Şcoala Politehnică, în 1929 absolvă Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, iar în acelaşi an devine doctor cu teza „Mecanica analitică a sistemelor continue“.
A fost concomitent student al Politehnicii și al Universității din București. Interesul pentru matematică a devenit prioritar, astfel că în anul 1929 părăsește Politehnica, deși trecuse deja toate examenele din primii trei ani și se afla student în anul IV.
In același an își susține teza de doctorat Mecanica analitică a sistemelor continue, în fața unei comisii conduse de Gheorghe Țițeica și având ca membri pe Dimitrie Pompeiu și pe Anton Davidoglu.
Această teză este publicată, tot în 1929, la editura Gauthier-Villars din Paris și va fi apreciată de savanții Vito Volterra, Tullio Levi-Civita, Paul Lévy.
În 1930 pleacă la Paris, unde studiază la Sorbona cu mari matematicieni și participă intens la viața științifică cu note remarcate de profesori.
Între 1930 şi 1931 face studii la Sorbona, iar din 1942 se stabileşte, timp de zece ani, la Iaşi, unde ţine cursuri şi publică mult. Cariera:
În anul 1931 susține examenul de docență, cu lucrarea Sur une classe de systemes d’equations aux derivees partielles de la Physique mathematique, este numit conferențiar la Facultatea de Matematică din Iași. A studiat si la Roma cu o bursă de studii Rockefeller.
Din 1942 şi până în 1946, predă la Facultatea de Matematică din Bucureşti, unde conduce Catedra de Analiză şi Logică Matematică.
În perioada 1946-1948 e trimis ambasador în Turcia, iar din 1948 e ales membru titular al Academiei Române şi devine şef de secţie la Institutul de Matematică.
Din 1949, conduce Societatea de Matematică.
Din 1957 începe să se preocupe de felul în care poate fi folosit calculatorul şi de aplicaţiile matematicii în diverse ştiinţe. Devine o figură charismatică a vieţii ştiinţifice şi chiar o vedetă TV.
În 1962 înfiinţează Centrul de Calcul al Universităţii din Bucureşti.
În perioada 1964-1967, devine membru al Academiei de Ştiinţe din Bologna, Italia, membru al Institutului de Filosofie din Paris, preşedinte al Matematicienilor de Expresie Latină şi membru al Academiei de Ştiinţe din Polonia.
În 1973, ţine ultimele cursuri la Montreal şi New York.
A fost membru al Academiei Române, al Academiei din Bologna și al Institutului Internațional de Filozofie. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România, începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 3 iunie 1941.
Grigore Moisil a murit pe 21 mai 1973, la Ottawa, in Canada. Ramane in istorie pentru contributiile sale aduse la initierea studiului informaticii in Romania, dar si pentru inventarea de circuite electronice tristabile.
Grigore Moisil, profesorul care, pe lângă matematică, era pasionat şi de matematică
Anca Vancu – Adevarul
Viaţa profesorului Grigore C. Moisil (1906–1973), între pereţii Facultăţii şi în afara sălilor de curs, are, oricât de banal ar părea, un singur fir roşu: matematica. Despre pasiunea sa nebună, nebună de tot şi despre umorul său care tinde la infinit vorbesc nepoata lui Grigore Moisil, istoricul Zoe Petre, şi fostul său student, academicianul Mircea Maliţa, împreună cu care a pus bazele şcolii de informatică românească.
23 aprilie 1973. Profesorul Grigore Moisil pleacă însoţit de soţia lui, Viorica Moisil, într-o călătorie de o lună şi jumătate în Canada şi Statele Unite ale Americii pentru a ţine un şir de conferinţe. Este invitat, ca în alte dăţi, la universităţi de renume pentru a vorbi despre subiectul său preferat: logică matematică. Curg zilele, întâlnirile cu oameni de ştiinţă. America, deşi departe de casă, devine familiară.
21 mai 1973. Pe la 7 seara, se întinde pe pat pentru a se odihni, după o expoziţie de artă eschimosă la Ottawa. Un pic ameţit, se aşază într-un fotoliu lângă geam, aşa cum îi plăcea, şi îi spune soţiei sale: „Nu se compensează plămânul…“. Lasă capul pe spate, cum mai făcea, însă de data aceasta pentru totdeauna. Grigore Moisil moare la 67 de ani.
Prieteni pe toate continentele
Acesta este momentul decesului lui Grigore Moisil. Departe, undeva, într-un colţ de lume străin. Şi totuşi, în mod inevitabil, vestea se întinde pe toate continentele: ajunge la colegii din Japonia, la profesorii din Paris şi la familia de acasă, din Bucureşti.
Însă, în ciuda unei morţi subite, familia, prietenii abia dacă vorbesc despre acest episod. Povestesc, mai degrabă, despre dorinţa nebună de a pleca în străinătate pentru a participa la conferinţe, în ciuda recomandărilor din partea medicilor, despre relaţiile profesionale închegate cu membrii Centrului de Calcul din Canada. Despre matematică.
„Ori de câte ori era amărât făcea matematică, şi ori de câte ori era vesel. Stringenţa ei se potrivea cu spiritul său logic. «Ce vă pasionează în afara profesiunii dumneavoastră?», l-a întrebat odată un redactor. A răspuns: «Matematicile»“, scria Viorica Moisil, în cartea sa, „A fost odată… Grigore Moisil“. Aceasta nu este nimic altceva decât o altă declaraţie de dragoste în plus. Pentru că, oricât de obsesiv ar apărea matematica în viaţa unui profesor, practicată „când te speli pe dinţi şi când nu te speli pe dinţi“, aceasta este marea sa bucurie.
A „inventat“ regula de trei simplă
Educaţia lui Grigore Moisil, „Grigri“, aşa cum îl alinta mama lui şi cum rămâne toată viaţa pentru rude şi prieteni, este încă din primii ani bizară. Sucită. Învaţă, de pildă, să socotească şi abia mai târziu să citească. „Demult, demult, eram mic. Nu ştiam că mama fusese şi ea mică. N-a început prin a mă învăţa să scriu sau să citesc, ci să socotesc. Voia să mă facă să nu-mi mai fie teamă de matematică. După ce mă-nvăţase să socotesc de la 1 până la 10, a sărit. (…) Regula de trei simplă a ştiut să mă facă s-o inventez. Apoi a început calculul mintal“, povestea Grigore Moisil în revista „Femeia“ din anul1954.
Ascultă Vocea lui Grigore Moisil la Radio România Cultural
Citate:
Măsura legislativă, o indicaţie administrativă este una din componentele vieţii unei societăţi; opinia publică e o altă componentă. Nu trebuie crezut că dacă se decretează o lege, ea se va şi aplica. Nu se aplică decât legile cu care sunt de acord cei ce le aplică. … Ştiinţa merge astăzi mai repede ca omul de ştiinţă; ai pornit împreună şi ţi-o ia înainte. Ar fi de scris o dată povestea celor ce şi-au pierdut răsuflarea alergând după propriile lor idei. Şi tragedia celor ce, nevrând să rămână în urmă, nu pot să mai meargă înainte. Şi comedia amară a celor ce neputând alerga, încearcă să oprească puhoiul. Şi dramele provocate de cei ce, neînţelegând noul, îi prigonesc pe cei ce-l practică. … Ni se cere să facem ştiinţă productivă şi producţie ştiinţifică. Ar fi mai bine dacă am reuşi să facem ştiinţă ştiinţifică şi producţie productivă. … Cea mai scumpă ştiinţă e mai ieftină decât neştiinţa. … Ştiinţa nu e bună azi, dacă ieri nu s-a gândit la mâine … Cea mai mare schimbare ce se va petrece în Ministerul Învăţământului va fi atunci când nu se va schimba nimic. … Greu nu e să ai dreptate, greu e să convingi pe alţii. Nu întotdeauna e greu, ci numai când ai dreptate. Şi mai ales e greu să convingi pe cei care spun că s-au convins. … Aş vrea să prindeţi înţelesul paginilor pe cari aş fi vrut să le scriu. Să vedeţi gândul care se leagă de gândurile celor ce au fost. Să acceptaţi rectilinearitatea intenţiilor şi realizărilor mele. Să-mi binecuvântaţi pasul pe care aş încerca să-l fac. … Orice om are dreptul să bea un pahar de vin. Eu sunt om, deci eu am dreptul să beau un pahar de vin. Dar, bând un pahar de vin, eu devin alt om … Fiecare bărbat are nevoie de o amantă! Nevasta crede că el e la amantă, amanta crede că e la nevastă, şi aşa, el poate să şadă liniştit în bibliotecă să citească! … Umorul? E un cocktail de revoltă şi disperare … Legile ţării nu interzic nimănui să fie imbecil. … Învăţând matematică, înveţi să gândeşti.
La sfîrșitul lunii februarie, într-o noapte, i-am trimis un mesaj Alinei Gorghiu în care îi spuneam – vedeți mai jos ce îi spuneam. Din păcate, mi-am răcit tastatura de pomană. Bușoi, Orban, Marian Munteanu, iar acum Predoiu. Varză! Nu mai am nici o influență în PNL, cum, de altfel, niciodată nu am avut, haha!
Iată mesajul:
„Dragă Alina, N-am mai vorbit de mult, și îndrăznesc să îți scriu pentru că am văzut că l-ați retras din calitatea de candidat la Primăria Capitalei pe insipidul și antipaticul domn Bușoi. Ați făcut foarte bine. Însă Ludovic Orban este o propunere banală. Oamenii s-au săturat de fețele astea vechi, de consistența materialelor reciclabile. PNL ar fi putea da o lovitură de imagine și de caracter dacă ar anunța că îl susține la Primărie pe Nicușor Dan. Eu îl cunosc pe Nicușor de vreo 20 de ani, este de departe cel mai serios tip care candidează la Primărie (cu șanse mici, e drept, în condițiile în care nu este sprijinit de nici un partid mare). Epoca lui Orban s-a dus, la revedere, ne-a părut bine de cunoștință, mai treceți pe la noi, puteți veni și cu chitara, dacă doriți. Gîndește-te la această variantă. Asta nu înseamnă (doar) că PNL nu are, printre cadrele proprii, un candidat potrivit, înseamnă în primul rînd că interesul comunității este mai important, în viziunea PNL, decît propriul orgoliu de partid.“
(Alina mi-a răspuns rapid la mesaj, dar ce păcat că PNL continuă să nu facă ce le-am recomandat eu.)
19 aprilie 2016
Vreau să vă povestesc o mică întîmplare, care nici măcar nu e o întîmplare, ci doar o întîlnire, ba chiar o reîntîlnire, și mă bucur că memoria mea, destul de deficitară, a reușit să o păstreze intactă.
Mă oprisem într-o zi în „6 martie“, așa cum continuam încă să îi spun cantinei de la Drept, ca să iau masa de prînz, un prînz care nu putea fi decît modest, dar pentru mine niciodată nu a contat prea mult acest aspect, cele 70 de kilograme pe care le aveam și încă le am îmi sînt martore. Nu mai știu exact cînd s-a întîmplat asta, poate în urmă cu vreo șapte-opt ani, cînd eram student la Filosofie. La cantină l-am zărit pe Nicușor Dan, mînca singur la o masă. Ne știam deja de cîțiva ani buni, căci între Academia Cațavencu și Facultatea de Matematică existase într-o vreme o adevărată rivalitate în ceea ce privește teoria jocurilor de fotbal, în sensul că echipa AC luase bătaie de foarte multe ori de la echipa de fotbal a Facultății de Matematică, din care făcea parte și Nicușor, așa că nici vorbă de rivalitate, căci matematicienii erau mult mai buni la fotbal decît academicienii. Probabil că puțini știu că Nicușor este un foarte bun jucător de fotbal, dar să revin.
Văzîndu-l singur la masă, m-am dus la Nicușor ca să îl salut și să schimbăm cîteva vorbe. L-am întrebat ce mai face, și Nicușor mi-a spus că lucrează, de vreo doi ani, la o problemă de matematică. Am tresărit. Știam că Russell și Whitehead lucraseră vreo 11 ani la Principia Mathematica, dar tot mi s-a părut ciudat cînd Nicușor mi-a spus că lucrează de doi ani la o problemă. L-am întrebat, și asta e tot ce îmi mai amintesc din discuția noastră, cam cîte persoane pot înțelege problema la care lucrează el, și Nicușor mi-a spus că vreo 200.
Ce vreau să spun cu asta: eu, ca locuitor al Capitalei, aș vrea ca Nicușor Dan să aibă șansa de a lucra vreo cîțiva ani la problema numită „București“, căci Bucureștiul nu doar că are mari probleme, dar este el însuși, ca oraș, o mare problemă. Am mare încredere în Nicușor, și asta pentru că am mare încredere în matematicienii care sînt talentați la fotbal.
*Nicușor Dan, președintele Uniunii Salvați Bucureștiul. Nascut in 1969 la Fagaras. Liceul Radu Negru Fagaras 1984-1988, cu doua premii I la Olimpiada Internationala de Matematica. Studii in matematica la Universitatea Bucuresti, Universitatea Paris 11, Universitatea Paris 13 si Ecole Normale Superieure Paris. Doctor in matematica 1998 (Universitatea Paris 13). Cercetator la Institutul de Matematica al Academiei Romane. Organizator, prin Asociatia Tineri pentru Actiune Civica, al Forumurilor Tinerilor Români cu Studii în Străinătate, în 2000 și în 2002. Membru fondator si director executiv al Scolii Normale Superioare Bucuresti, universitate de elita in stiintele exacte. Initiatorul si presedintele Asociatiei Salvati Bucurestiul, din 2008.
