Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest, mitropolitul Transilvaniei
Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest (cca. 1600- 12 martie 1678) a fost un mitropolit al Transilvaniei din secolul al XVII-lea (1640 – 1643, precedat de Ghenadie al II-lea, urmat de Simion Ștefan) care a mărturisit dreapta-credință în numele Domnului, suferind persecuții din această cauză.
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 24 aprilie, împreună cu sfinții ierarhi și mărturisitori Iosif Mărturisitorul și Sava Brancovici.
Sfântul Ierarh și Mărturisitor Ilie Iorest s-a născut în jurul anului 1600, în Transilvania, primind la botez numele de Ilie.
Nu se cunoaște nimic despre copilăria lui. A intrat de tânăr în Mănăstirea Putna, unde a fost călugărit, primind numele de Iorest și hirotonit întru ieromonah.
La recomandarea domnitorului moldovean Vasile Lupu, după moartea mitropolitului Transilvaniei, Ghenadie al II-lea, principele Gheorghe Rákoczy I al Transilvaniei acceptă numirea sa în scaunul mitropolitan de la Alba-Iulia.
Sf. Ilie Iorest este hirotonit episcop în Țara Românească, la Târgoviște de mitropolitul Teofil, potrivit obiceiului și este instalat în scaunul de la Alba-Iulia în anul 1640.
Activitatea mitropolitană
A păstorit ca mitropolit la Alba-Iulia între anii 1640-1643.
A depus eforturi intense pentru păstrarea credinței ortodoxe și s-a opus eforturilor autorităților transilvane de a impune calvinismul ortodocșilor români.
S-au făcut numeroase presiuni și asupra mitropolitului Iorest, ca să-i ajute la răspândirea învățăturii calvine.
În acest scop, cu prilejul confirmării sale ca mitropolit, i s-a fixat un program în mai multe puncte, prin care îi cereau să lucreze în această direcție.
Ca mitropolit a continuat legăturile cu Moldova, fiind cercetat de călugări de la Putna. A făcut vizite canonice în diferite parohii, ajungând până în Maramureș.
La 18 februarie 1642, Dieta Transilvaniei se plângea de el că hirotonește preoți dintre iobagii români de pe moșiile nobiliare, ca să-i scape de iobăgie.
De aceea, membrii Dietei cereau să i se interzică astfel de hirotonii, iar cei pe care i-a hirotonit să fie înapoiați proprietarilor, ca iobagi.
Dar mitropolitul n-a îndeplinit nici una din dorințele calvinilor, ci a rămas statornic în credința ortodoxă, împreună cu păstoriții săi.
În anul 1642 este tipărit primul catehism în limba română, al cărui conținut de credință era însă unul calvin (așa-numitul Catehism calvinesc, care avea să primească renumitul Răspuns din partea mitropolitului Varlaam al Moldovei).
Superintendentul calvin Ștefan Katona Geleji cere mitropolitului distribuirea acestui catehism în rândul tuturor credincioșilor ortodocși, însă acesta refuză categoric atât distribuirea catehismului, cât și celelalte restricții impuse misiunii sale încă de la numire.
Iorest va fi fost întărit în convingerile sale ortodoxe și de Sinodul de la Iași din septembrie-octombrie 1642, care a aprobat Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă.
Ca urmare a opoziției sale față de încercările de atragere a credincioșilor ortodocși, ca și a schimbării conjuncturii politice, pe fondul creșterii tensiunilor între Principatul Transilvaniei și Moldova lui Vasile Lupu, situația mitropolitului Iorest a devenit tot mai precară.
I s-a înscenat un proces în care a fost acuzat de imoralitate, proces judecat de un sinod ortodox local, iar mitropolitul a fost depus din treaptă și dat pe mâna autorităților civile, care l-au aruncat în închisoare și i-au confiscat bunurile în anul 1643.
Viața după depunere din poziție
A fost eliberat după câteva luni prin răscumpărare. Principele Gheorghe Rákoczy a fost cel care a împrumutat întreaga sumă pentru răscumpărarea mitropolitului, 1000 de taleri, o sumă foarte mare pentru acea vreme.
Potrivit înțelegerii, Mitropolitul Iorest se angaja să restituie întreaga sumă împrumutată, având drept garanți 24 de credincioși.
Dacă mitropolitul nu restituia suma, garanții ar fi urmat să o plătească în locul său.
Mitropolitul se retrage în Moldova la mănăstirea sa de metanie, însoțit de mai mulți preoți și monahi.
Cu sprijinul ierarhilor moldoveni ai vremii, pleacă în Rusia în anul 1645, însoțit de un monah pe nume Gherman, făcând apel la țarul Mihail Feodorovici Romanov pentru a-l sprijini în restituirea sumei împrumutate de principele transilvan, foarte mare pentru acea vreme.
A fost primit în audiență de țar, căruia i-a dus în dar părticele din moaștele Sf. Dimitrie al Tesalonicului.
În schimb, țarul i-a făcut daruri bogate în bani și obiecte. A vizitat Moscova și probabil Lavra Sf. Serghie și s-a întors apoi, probabil în anul 1646, în Moldova.
Și-a petrecut restul vieții la Mănăstirea Putna, mănăstirea sa de metanie, trecând la Domnul la 12 martie 1678.
Episcop al Hușilor?
Au existat unele păreri conform cărora Mitropolitul Ilie Iorest ar fi păstorit Episcopia Hușilor în perioada petrecerii sale în Moldova (între 1655 și 1677). Mircea Păcurariu însă, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, respinge această teorie.
Proslăvirea
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât proslăvirea ca sfânt mărturisitor a Mitropolitului Ilie Iorest în anul 1950, iar proclamarea oficială a acestui act s-a făcut în anul 1955.
„Ținând seamă de viața sa curată, dar mai ales de râvna și pătimirea îndurată pentru apărarea Ortodoxiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât la 28 februarie 1950 ca mitropolitul Ilie Iorest să fie cinstit ca sfânt mărturisitor de către întreaga Biserică Ortodoxă Română, în ziua de 24 aprilie a fiecărui an, odată cu Sava Brancovici, unul dintre urmașii lui în scaunul mitropolitan. Canonizarea sa solemnă s-a făcut la Alba Iulia, la 21 octombrie 1955.”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Imnografie
Troparul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 8-lea:
Mărturisitori ai Ortodoxiei și buni arhipăstori ai Bisericii lui Hristos, îndreptători ai poporului, Preafericiți Ierarhi purtători de biruință, Iorest și Sava, cei ce v-ați învrednicit de cununa vieții, rugați-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 4-lea:
Ierarhilor preaîncuviințați ai dreptei credințe și apărători ai Bisericii lui Hristos, ocrotiți pe toți cei dreptcredincioși care cântă pururea: Bucurați-vă, Iorest și Sava, minunați mărturisitori ai Domnului!
Viața Sfântului Ierarh Ilie Iorest
Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest, mitropolitul Transilvaniei (†1678) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Ierarh Iorest era fiu de țărani din Transilvania. Iubind din copilărie pe Hristos, s-a făcut călugăr în obștea Mănăstirii Putna, schimbându-și numele din Ilie în Iorest. Apoi, urmând școala duhovnicească din această lavră, a ajuns monah iscusit, bun caligraf și zugrav de icoane. Era încă foarte râvnitor la slujba bisericii și la păzirea sfintei credințe ortodoxe. Pentru curăția inimii sale, egumenul mănăstirii l-a făcut ieromonah, și era cuviosul Iorest ca o făclie aprinsă în obștea părinților, săvârșind tele sfinte cu frică de Dumnezeu și mângâind poporul cu alese învățături creștinești.
Vestea despre așezarea lui duhovnicească a ajuns până la domnul Moldovei, Vasile Lupu. Deci, răposând mitropolitul Ghenadie al Ardealului în toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu a fost ales părinte și întaistătător al Bisericii Transilvaniei cuviosul Iorest de la Putna. După ce primi hirotonia în arhiereu de la Mitropolitul Țării Românești, în anul 1641, blândul ierarh Iorest urcă pe scaunul mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia.
Timp de trei ani cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh Iorest s-a ostenit ca un adevărat mărturisitor să apere dreapta credință ortodoxă de învățăturile străine calvinești și de toate viclenele curse ale diavolului. Peste tot rânduia preoți râvnitori, sfințea biserici și mergea prin sate, mângâind și învățând pe credincioși ca un bun păstor al turmei lui Hristos.
În anul 1643, blândul Ierarh Iorest a fost aruncat în temniță pentru râvna dreptei credințe, pătimind multe necinstiri, bătăi și ocări. Iar sfântul a răbdat mucenicește, fiind gata să-și dea și viața pentru apărarea credinței ortodoxe și mântuirea turmei sale. După nouă luni de zile, păstorul cel adevărat este scos din temniță și obligat să dea o sumă de bani. Ajungând din nou în Moldova, între anii 1656-1657 a fost episcop la Huși, păstorind bine Biserica lui Hristos și lucrând la mântuirea fiilor săi duhovnicești. Apoi și-a dat sufletul cu pace în brațele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind numărat în ceata sfinților mărturisitori, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1955 și se face pomenirea lui la 24 aprilie.
Sfântul Ierarh Mărturisitor Sava Brancovici, mitropolitul Transilvaniei
Sfântul Mărturisitor Sava Brancovici a fost un mitropolit al Transilvaniei din secolul al XVII-lea (între anii 1656-1680, precedat de Simion Ștefan, urmat de Iosif Budai) care a mărturisit dreapta-credință în numele Domnului, suferind persecuții din această cauză.
Mitropolitul Sava este cel dintâi ierarh despre care se știe că a dat dispoziții în scris cu privire la săvârșirea slujbelor în românește și la instruirea copiilor în biserică.
Pentru apărarea credinței împotriva prozelitismului calvin, a fost eventual judecat și închis de autoritățile maghiare în 1680.
În acest timp, era scos din închisoare numai în cămașă și bătut cu biciul până când „se rupea cămașa… și carnea de pe trupul lui” (Cserei Mihály)[1]. După eliberare, mitropolitul nu a mai trăit mult și s-a dus la Domnul în 1683.
„Tot norodul și clerul românesc ca un lucru adevărat ține, cum de la cei bătrâni au luat, că Sava acesta toate întâmplările acestea le-a pățit pentru credință, că s-a împotrivit eresului calvinesc și l-a lepădat și n-a vrut a se uni cu acela.”
(Samuil Micu)
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 24 aprilie, împreună cu sfinții ierarhi și mărturisitori Iosif Mărturisitorul și Ilie Iorest și cu Sf. Ierarh Simion Ștefan.
Înainte de arhierie
Începutul vieții
Amănunte asupra vieții lui Sava Brancovici se găsesc în cronica sârbească scrisă de fratele său Gheorghe Brancovici (c. 1645-1711).
Născut Simion Brancovici, Sava se trăgea dintr-o veche familie sârbească, venită, se crede, din părțile Herțegovinei, din localitatea Korenici, nume care figura uneori și în titulatura sa.
Pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, familia Brancovici avea întinse proprietăți în comitatele Arad, Zarand și Timiș.
Dintre înaintașii mitropolitului Sava, se cunosc Sava, „episcop de Lipova și Ineu” (c. 1606-c. 1627) și Longhin Brancovici (1628-c. 1643), fratele tatălui său, hirotonit arhiereu pentru credincioșii din părțile Lipovei-Ineului de patriarhul ecumenic Chiril Lucaris (1628), retras înainte de 1643 la mănăstirea Comana din Țara Românească.
Tatăl lui Sava Brancovici, Ioan, slujise în tinerețe ca ostaș; a avut patru fii și două fiice, cel mai mare fiind Simion (Sava), viitorul mitropolit.
Acesta s-a născut în jurul anului 1620, a învățat carte în casa părintească, apoi la mănăstirea Comana, unde era retras unchiul său Longhin. De aici, s-a reîntors acasă, s-a căsătorit, având și copii, care au murit de mici.
De multe ori era nevoit să îmbrace și haina ostășească din pricina numeroaselor ciocniri pe care le aveau locuitorii din acele părți cu turcii.
Îmbrăcarea hainei preoțești
Întâmplându-se să moară Grigorie Brancovici, protopopul Ineului, o altă rudă, credincioșii de acolo l-au sfătuit să-și închine viața slujirii lui Dumnezeu, ca preot-protopop.
Îndeplinindu-le dorința, a plecat în Țara Românească, la unchiul său Longhin, care a rugat pe mitropolitul Ștefan al Ungrovlahiei să-l hirotonească întru preot.
După hirotonie, s-a reîntors la Ineu, unde a aflat că soția îi murise între timp, iar bătrâna sa mamă se călugărise, sub numele de Maria.
A îndeplinit slujba de preot-protopop din Arad timp de mai mulți ani, până în 1636, când soborul de preoți și mireni ortodocși, întrunit la Alba Iulia, l-a ales în scaunul de mitropolit al Transilvaniei.
Deceniile 1650 și 1660
Hirotonia întru arhiereu
A trecut din nou în Țara Românească, unde, după ce a fost călugărit sub numele de Sava, a fost hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Târgoviște, a treia zi după Înălțarea Sfintei Cruci din anul 1656, de către mitropolitul Ștefan, vlădica Longhin Brancovici, episcopii țării și unii arhierei străini aflați în capitala Țării Românești.
Încărcat cu daruri, primite de la domnitorul Constantin Șerban Basarab și de la mitropolitul Ștefan, s-a reîntors apoi la turma sa din Transilvania, fiind primit cu mare cinste în reședința sa de la Alba Iulia.
La 28 decembrie 1656, a primit diploma de recunoaștere din partea principelui Gheorghe Rákóczy II (1648-1660), prin care i se acorda o jurisdicție foarte întinsă, așa cum n-a avut nici unul din înaintașii săi: Transilvania propriu-zisă, Severinul, Zarandul, Bihorul și Maramureșul, cu excepția Tării Făgărașului și a câtorva biserici.
Nu era pus sub atârnarea superintendentului calvin și nici nu i s-au impus cele 15 puncte calvine, așa cum se întâmplase cu Simion Ștefan, în 1643. Acest lucru s-ar putea explica atât prin personalitatea sa, făcând parte dintr-o familie de vlădici și de luptători împotriva turcilor, cât și prin legăturile politice pe care Gh. Rákóczy II le încheiase înainte cu un an cu domnii români Constantin Șerban al Țării Românești și Gheorghe Ștefan al Moldovei.
Păstoria lui Sava, deși îndelungată, a fost mult tulburată de acțiunea prozelitistă calvină care se ducea printre românii ortodocși, patronată de înșiși principii Transilvaniei, dar și de războaiele și schimbările politice petrecute atunci.
Prozelitismul calvin
După moartea lui Gheorghe Rákóczy I (1648), văduva sa, Suzana Lorántffy, a făcut noi încercări pentru atragerea românilor (mai ales a celor din Făgăraș) la calvinism.
În acest scop, la 2 aprilie 1657, a numit niște „vizitatori” (un fel de inspectori calvini), care să inspecteze de două ori pe an toate parohiile românești din Țara Făgărașului, să se intereseze de pregătirea preoților și de felul cum își desfășurau activitatea.
Cheltuielile lor de deplasare și întreținere le suportau preoții și credincioșii români (în 1658, de pildă, au fost cercetați preoții și grămăticii românești din 39 de sate).
A doua zi, 3 aprilie 1657, principesa Susana Lorantffy a semnat un nou decret, prin care se înființa o școală calvină românească în Făgăraș, alături de biserica și școala reformată maghiară.
Decretul respectiv era însoțit de o serie de dispoziții privitoare la organizarea școlii, elevi, inspectori, învățători, mijloacele de întreținere etc.
Din lectura acestor dispoziții, rezultă limpede că prin înființarea școlii nu se urmărea altceva decât „calvinizarea” viitorilor preoți și învățători din Țara Făgărașului și prin el a maselor largi de credincioși.
De pildă, se prevedea ca învățătorul școlii să fie absolvent al unei școli reformate maghiare, fiind îndatorat să învețe pe elevi Catehismul calvinesc și cântările calvine folosite de comunitățile româno-calvine din Lugoj și Caransebeș, să traducă rugăciunile calvine în românește etc.
Se dispunea apoi ca toți „grămăticii” români din Țara Făgărașului să frecventeze cursurile acelei școli, urmând ca după absolvire să funcționeze ca învățători și preoți în Țara Făgărașului. Absolvenții buni învățau în continuare și la școala latinească.
Elevii săraci erau întreținuți din contribuțiile preoților (câte 25 de bani și o găină) și ale satelor (câte 25 de bani) din Țara Făgărașului.
Cu toate scopurile de calvinizare și maghiarizare urmărite de această școală, trebuie menționat că ea s-a numărat printre cele dintre primele școli sistematice românești.
A dăinuit până către anul 1700, dând mai multe generații de cărturari români. Politica de calvinizare a fost continuată desigur și în anii următori.
Depunerea din scaun
La începutul anului 1658, Gheorghe Rákóczy, a făcut apel la trupele austriece să se ridice împotriva turcilor. Acest fapt a provocat o cumplită expediție de jaf în Transilvania, întreprinsă de turci, cu ajutor de la tătari și cazaci.
Turcii au izbutit acum să impună ca principe pe Barcsai Acațiu (1658-1660), fost ban al Lugojului și Caransebeșului, care le-a cedat Ineul, Lugojul și Caransebeșul, urcând și haraciul la 40.000 de galbeni.
În același timp, o altă dietă, întrunită la Târgu Mureș, a declarat că rămâne credincioasă lui Gh. Rákóczy, așa că existau acum doi principi. Transilvania devine teatru de lupte pentru satisfacerea unor ambiții personale.
În astfel de împrejurări, desigur că și păstoria mitropolitului Sava nu s-a putut desfășura în linişte. De pildă, în cursul expediției turcești din 1658, au fost arse și jefuite catedrala și reședința mitropolitană din Alba Iulia.
Voind să-și consolideze poziția prin câștigarea preoțimii ortodoxe, Acațiu Barcsai a dat, la 9 ianuarie 1659, o nouă diplomă de confirmare lui Sava, acordându-i jurisdicție și asupra Țării Făgărașului, pe lângă teritoriile amintite în diploma lui Gheorghe Rákóczi II.
În luna următoare, Sava înfățișa dietei transilvane, întrunită la Bistrița, starea deplorabilă a clerului ortodox, din pricina contribuțiilor fiscale. Urmarea a fost că la 15 martie 1659, Barcsai scutea pe preoții români de toate îndatoririle fiscale pe care le aveau față de vistieria țării.
La 20 martie 1659, printr-un alt decret, erau acordate aceleași scutiri preoților din Țara Făgărașului, accentuând obligația acestora, precum și a tuturor preoților români transilvăneni, de a sta sub ascultarea mitropolitului Sava.
Cu toate acestea, din cauza disputelor politice, mitropolitul Sava a fost mai întâi înlocuit cu Ghenadie III și apoi cu vlădică Daniil, revenind în scaunul mitropolitan abia la 23 aprilie 1662.
De data această, Țara Făgărașului era scoasă de sub jurisdicția sa.
Revenirea în scaun
Din 1662 până în 1680, Sava Brancovici a păstorit fără întrerupere. La 1 septembrie 1663, Mihail Apaffi, principele ales de turci, a întărit decretul dat de Barcsai la 15 martie 1659, privind scutirea preoților români de dări. O altă grijă a lui Sava Brancovici a fost aceea a refacerii catedralei sale mitropolitane, care era distrusă în urma expedițiilor turcești discutate mai sus.
Dar nu peste mult timp, vlădica Sava a ajuns la neînțelegeri cu principele și cu ceilalți conducători calvini ai Transilvaniei.
Astfel, în 1667, principele a încredințat pe cei patru „epitropi” ai averii mitropoliei să ceară socoteală mitropolitului de toate veniturile încasate de la începutul păstoririi sale și să ia măsuri pentru deschiderea unei școli și pentru reînființarea tipografiei.
Cerea de asemenea să fie ascultați preoții români care ar fi suferit vreo nedreptate din partea mitropolitului.
Călătoria în Rusia
Deși era într-o situație grea, vlădica a obținut totuși din partea lui Apaffi permisiunea să facă o călătorie în Rusia, așa cum făcuseră pe vremuri unchiul său Longhin și mitropolitul Ilie Iorest.
Către sfârșitul lunii mai a ajuns la Moscova, fiind primit de țar, într-o primă audiență, la 31 mai 1668. A prezentat țarului mai multe daruri, primind, la rândul său, felurite danii, în bani și obiecte.
În ziua următoare, a depus la biroul ambasadorilor din Moscova o scrisoare (memoriu), în care recomanda necesitatea unirii tuturor popoarelor creștine din Răsărit împotriva cotropitorilor otomani.
„Este, în părțile acestea, scria el, mare mulțime de creștini pravoslavnici: sârbi, bulgari, români: toți aceștia așteaptă să fie de undeva năvală a creștinilor asupra blestematului de turc, căci sînt în mare lipsă, necaz și strîmtoare.”
În ziua de Sfinții Apostoli Petru și Pavel, mitropolitul Sava a slujit în biserica Uspenia din Moscova, alături de patriarhii Paisie al Alexandriei și Macarie al Antiohiei, prezenți la lucrările Sinodului convocat în 1666-1667 pentru judecarea patriarhului rus Nicon.
A mai zăbovit la Moscova până în luna august, când a fost primit într-o nouă audiență de țar, primind alte ajutoare în bani pentru nevoile Bisericii pe care o păstorea.
I s-a dat și un hrisov, prin care i se îngăduia lui și urmașilor săi să meargă în Rusia, după ajutoare, din șapte în șapte ani.
Deceniul 1670
Continuarea prozelitismului maghiar
După reîntoarcerea din Rusia, pentru mitropolitul Sava a început o perioadă de asupriri din partea lui Mihail Apaffi și a celorlalți cârmuitori calvini, care și-au dat seama că prin această călătorie i-a sporit încrederea în Ortodoxie și hotărârea de a rămâne statornic în credința strămoșească și în toate rânduielile ei.
Se adaugă la aceasta și teama lui Apaffi – om de încredere al turcilor – că Sava urmărise în călătoria sa și interese de natură politică.
De aceea, la 20 februarie 1669, îndemnat de superintendentul calvin Kovásznay Péter, Apaffi a dat un decret, prin care i s-au impus lui Sava noi restricții, în esență identice cu cele impuse lui Simion Ștefan, în 1643.
Cea mai grea îndatorire era aceea a subordonării mitropolitului față de superintendentul calvin „atât în hirotonirea preoților și a protopopilor, precum și în destituirea celor nevrednici sau reprimirea celor ce făgăduiesc îndreptarea vieții… în convocarea și conducerea sinodului general românesc” etc.
De asemenea, i se cerea să înființeze școli românești, să reînființeze tipografia, în care să publice cărți noi, să se săvârșească slujbele numai în românește.
Cu toate că aceste măsuri păreau favorabile Bisericii Ortodoxe, totuși, prin ele nu se urmărea decât calvinizarea ei treptată.
Dându-și seama că prin reînființarea tipografiei nu se urmărea altceva decât tipărirea de cărți calvine, vlădica Sava a ținut-o ascunsă ani de zile.
La 14 iunie 1674, Mihail Apaffi dispunea ca mitropolitul ortodox, protopopii, preoții și toate bisericile românești să fie puse sub ascultarea noului superintendent calvin Tiszabéczi Gáspár.
Acesta urma să aibă de grijă de toate bisericile românești și să le cârmuiască după conștiința sufletului său. Mitropolitul era îndatorat să-i dea ascultare în toate.
Era limpede că principele urmărea însăși desființarea Bisericii românești.
Dar, cu abilitatea sa cunoscută, mitropolitul Sava a știut să treacă și peste aceste noi umilințe pe care i le pregătea Apaffi.
„Sinodul” lui Sava
În anul 1675, vlădica a convocat o adunare sau „sinod” la Alba Iulia, la care au chemat „titorii”, jurații scaunului mitropolitan (un fel de „epitropi”, respectiv consilieri) și protopopii eparhiei. Soborul a luat o seamă de hotărâri privitoare la întărirea vieții moral-religioase a preoților și credincioșilor români din Transilvania.
După conținutul lor, măsurile luate ar putea fi împărțite în patru grupe:
1 – Românizarea slujbelor și săvârșirea lor în toate duminicile și sărbătorile, ca și miercurea și vinerea, iar în timpul posturilor, zilnic.
2 – Disciplinarea preoților, cu vizite canonice făcute de mitropolit și cu un control mai sever din partea protopopilor;
3 – Înlăturarea superstițiilor, mai ales a celor legate de cultul morților;
4 – Catehizarea credincioșilor maturi, dar mai ales a copiilor, de către preoți, în biserică, îndatorirea, pentru credincioși, de a participa la slujbe, de a se spovedi și împărtăși de patru ori pe an și altele.
Trebuie reținut că Sava este cel dintâi ierarh despre care se știe că a dat dispoziții în scris cu privire la săvârșirea slujbelor în românește, la „predicarea” cuvântului lui Dumnezeu și la instruirea copiilor în biserică.
Nu era nicio hotărâre prin care s-ar fi urmărit calvinizarea clerului și a credincioșilor.
Dimpotrivă, din această simplă prezentare a hotărârilor adoptate de soborul din 1675, reiese că mitropolitul Sava era preocupat de ridicarea Bisericii sale la un nivel cultural și moral cit mai înalt, ca și de înlocuirea limbii slavone în cult cu cea românească.
Îmbunătățirea condițiilor pentru ortodocși
Profitând de faptul că în 1675 fratele său Gheorghe Brancovici a fost numit reprezentant (capuchehaie) al lui Mihail Apaffi pe lângă Poarta otomană (i-a dăruit chiar o moșie, la Vințu de Jos), vlădica Sava a putut obține din partea lui noi drepturi pe seama Bisericii sale.
Astfel, la 30 decembrie 1675, a dat o diplomă, prin care dispunea ca protopopii, preoții și bisericile românești să nu mai fie luate de sub jurisdicția lui Sava Brancovici.
În anul următor a obținut de la Apaffi un decret, potrivit căruia preoții români erau scutiți de dări. In 1678 și 1679, Sava a primit noi decrete din partea lui Apaffi, in care se arăta că, deși s-au ridicat numeroase acuze împotriva lui, totuși i se recunosc toate drepturile și atribuâiile sale arhierești, inclusiv dreptul de a încasa dările de la preoții lui.
Tot în legătură cu mitropolitul Sava trebuie să se rețină atenția așa numitul „Zaconic ce să zice cartea legilor”, un fel de statut de organizare a Bisericii românești din Transilvania în secolele XVI-XVII.
Deși fragmentul păstrat s-a scris numai în iunie 1680, deci la câteva zile după destituirea lui Sava, totuși, rânduielile cuprinse în el sunt cu mult mai vechi, după cum rezultă chiar din text.
Zaconicul se ocupa cu atribuțiile soborului mare (la Mitropolie) și ale „soboarelor eparhiale” (la protopopiate), de preoți, protopopi, de averea Mitropoliei etc.
Întemnițarea și adormirea
Contextul politic
Deși la prima vedere se părea că legăturile dintre mitropolit și Apaffi erau bune, în realitate deveneau tot mai încordate. Situația i s-a înrăutățit după ce a ajuns superintendent Tófői Mihály, fostul predicator de la curtea lui Apaffi, un calvin convins, om cult, cu studii în Anglia și Germania.
Se adăuga și faptul că tocmai atunci se descoperise un complot îndreptat împotriva lui Mihai Apaffi, condus de Beldy Pál. Printre aderenții acestuia se afla și Gheorghe Brancovici, lucru pe care-l recunoaște el însuși în Cronica sa.
N-ar fi exclus ca la mișcarea antiapafiană să fi aderat și mitropolitul Sava, fapt care i-a agravat și mai mult situația.
Așa se pot explica grabnicele măsuri de cercetare și judecare a cazului său.
Procesul
Din dispoziția lui Apaffi, la 2 iunie 1680 s-a constituit un scaun de judecată la Alba Iulia.
Președinte era Alvinczi Pál din Vurpăr, protonotarul principelui, prefectul bunurilor fiscale din Transilvania, iar printre membri se numărau: protopopul calvin Veresmarty János din Benic, protopopul român Ioan Zoba din Vințu de Jos, notarul soborului mare, un cunoscut filo-calvin și dușman al mitropolitului, împreună cu alți bărbați mireni și din ceata bisericească știutori de legi, în total 101 persoane.
Primul acuzator era superintendentul Tófői Mihály, reprezentat prin Ștefan Paloș. Apărătorii mitropolitului erau fratele său Gheorghe și negustorul greco-macedo-român Ioan Patăr (Pater Ianoș).
În aceeași zi s-a pronunțat sentința de destituire a mitropolitului – redactată în ungurește – în care era învinuit că a dus o viață imorală și că a neglijat mănăstirea din Alba Iulia și tipografia.
Pe baza acestor învinuiri nedrepte, Sava Brancovici a fost înlăturat „din dregătoria episcopească și din cea preoțească, pe temeiul canoanelor 80 și 81 ale bisericii calvine din Ardeal și canonul 75 al legii românești”, urmând să i se intenteze și un proces civil, pe baza prevederilor din Approbatae Constitutiones (partea I, titlul I, art. 3).
Așadar mitropolitul ortodox era judecat după „canoanele” calvine.
Scriind spre osândirea lui Sava, cronicarul maghiar Cserei Mihály (1668-1756) relatează că Ioan Zoba a fost „mituit cu daruri” de principe, ca să-l învinuiască pe Sava de imoralitate.
Același cronicar spune că „au prădat întreagă averea” mitropolitului și că l-au silit să plătească 3000 de taleri, pentru procurarea cărora a trimis pe fratele său Gheorghe în Țara Românească.
Închiderea
Chiar în ziua în care s-a pronunțat sentința, Apaffi a adresat o scrisoare Sfatului orășenesc din Sibiu, cerând imediata sigilare a bunurilor avute de cei doi frați Brancovici în casa în care locuiau la Sibiu.
La inventarierea acelor bunuri, s-au găsit trei traiste, apoi alți 14 saci cu cărți și o tipografie cu toate piesele ei, apoi alte numeroase cărți românești, maghiare și latine, precum și un ziar legat în piele”, probabil jurnalul său personal, care, dacă s-ar fi păstrat, ar fi constituit un însemnat izvor de informații privitoare la arhipăstoria sa.
Alte bunuri – mai ales cărți – s-au aflat la reședința sa din Alba Iulia. Se desprinde de aici că mitropolitul Sava avea o frumoasă bibliotecă, ceea ce reflectă preocupările sale cărturărești.
După judecată, vlădica Sava a fost închis, fapt relatat de mai mulți contemporani.
De pildă, Cserei Mihály, pomenit mai sus, relatează că era scos din închisoare numai în cămașă și bătut cu biciul până când „se rupea cămașa… și carnea de pe trupul lui”.
Aceleași lucruri le relatează un cronicar sas, pastorul Andrei Gunesch din Petrești.
Eliberarea
La scurt timp după judecarea și întemnițarea lui Sava, au început să se facă felurite încercări pentru eliberarea lui. De pildă, fratele său Gheorghe, plecat în Țara Românească, a cerut sprijinul domnitorului Șerban Cantacuzino.
Acesta, prin Constantin Brâncoveanu, trimisul său la Poartă, a încheiat o înțelegere cu adversarii politici ai lui Apaffi aflați la Constantinopol, în care se prevedea că, în cazul înlăturării lui, să se dea libertate credinței ortodoxe în Transilvania, iar mitropolitul Sava să fie reabilitat.
Desigur, principele Apaffi nu putea rămâne străin de uneltirile îndreptate împotriva lui. Toate acestea l-au determinat să-l elibereze pe mitropolitul Sava, pentru a înlesni, în felul acesta, o apropiere de Șerban Cantacuzino.
Adormirea
Bătrân și bolnav, vlădica Sava n-a mai trăit mult timp, ci a trecut la cele veșnice, probabil în aprilie 1683.
La 1 mai 1683, fratele său Gheorghe dăruia bisericii din Veștem (jud. Sibiu) o Evanghelie, pe care lăsa o însemnare, cu rugămintea ca preoții acelei biserici să pomenească la liturghie și pe „răposatul Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului…”.
Proslăvirea
Din cele expuse, rezultă că mitropolitul Sava Brancovici a păstorit, aproape un sfert de veac, în împrejurări din cele mai grele.
Personalitatea lui o conturează atât luptele necontenite pe care a trebuit să le poarte cu dușmanii credinței ortodoxe, cât și suferințele pe care le-a îndurat la sfârșitul vieții și pe care le-a suportat cu demnitate și cu resemnare creștinească.
Pentru toate acestea, ținând seama de viața lui curată, de statornicia sa în Ortodoxie și de lupta pentru apărarea ei,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 28 februarie 1930, a hotărât ca mitropolitul Sava să fie cinstit ca sfânt mărturisitor în întreaga Biserică Ortodoxă Română, împreună cu înaintașul său în scaun, Ilie Iorest.
Canonizarea lor solemnă s-a făcut la Alba Iulia, la 21 octombrie 1955, iar prăznuirea li se face, în Biserica Română, în fiecare an, la 24 aprilie.
Imnografie
Troparul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 8-lea:
Mărturisitori ai Ortodoxiei și buni arhipăstori ai Bisericii lui Hristos, îndreptători ai poporului, Preafericiți Ierarhi purtători de biruință, Iorest și Sava, cei ce v-ați învrednicit de cununa vieții, rugați-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 4-lea:
Ierarhilor preaîncuviințați ai dreptei credințe și apărători ai Bisericii lui Hristos, ocrotiți pe toți cei dreptcredincioși care cântă pururea: Bucurați-vă, Iorest și Sava, minunați mărturisitori ai Domnului!
Viața Sfântului Ierarh Sava Brancovici
Sfântul Ierarh Mărturisitor Sava Brancovici, mitropolitul Transilvaniei (1620 – 1683) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Sava s-a născut în localitatea Inău din părinți binecredincioși, Ioan și Măria, primind din botez numele de Simeon. După ce învață carte și deprinde rânduiala slujbelor în Mănăstirea Comana, ajunge protopop și slujitor al Bisericii lui Hristos în satul natal, săvârșind cele sfinte cu mare râvnă și frică de Dumnezeu. Apoi rămânând văduv, iar mama sa îmbrăcând haina monahală, în anul 1656 fericitul preot Simeon este ales mitropolit și păstor sufletesc al Ardealului. Deci, mai întâi s-a călugărit la mitropolia din Târgoviște, sub numele de Sava, apoi, fiind hirotonit arhiereu, a fost așezat cu cinste pe scaunul de mitropolit din Alba Iulia în locul răposatului ierarh Simeon Ștefan.
Ca păstor și părinte duhovnicesc al românilor din Transilvania, fericitul mitropolit Sava Brancovici s-a dovedit un mare apărător al credinței ortodoxe și un devotat ierarh al Bisericii lui Hristos. Timp de 24 de ani cât a fost mitropolit, Sfântul Sava a mărturisit cu mult curaj dreapta credință, a combătut învățăturile greșite calvinești, a întărit unitatea românilor în jurul Bisericii Ortodoxe, a înălțat numeroase locașuri prin sate și orașe, a rânduit peste tot preoți devotați, a mângâiat pe țăranii ardeleni, întărindu-i în credință și nădejde. De asemenea, a reînnoit mitropolia și bisericile jefuite și stricate de răufăcători.
Văzând craiul Ardealului că nu poate întoarce poporul de la credința ortodoxă din cauza Sfântului Ierarh Sava, îndată a semănat vrajbă și răzbunare împotriva păstorului cel bun. Deci, aruncând mărturii nedrepte asupra lui, în anul 1680 l-a scos din scaun. Apoi, aruncându-l în temniță, timp de trei ani de zile a fost persecutat, bătut cu toiege, batjocorit și chinuit ca un martir pentru dreapta credință, fiind silit să treacă la calvinism. Fericitul Sava însă a mărturisit cu tărie pe Hristos, apărând dogmele și tradiția Bisericii Ortodoxe.
După grele suferințe, în anul 1683 a fost scos din temniță, dar fiind slăbit de chinuri, îndată și-a dat sfântul său suflet în brațele lui Hristos. Pentru sfințenia vieții lui, credincioșii l-au numărat încă din viața aceasta în ceata sfinților, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sfântul Ierarh Sava în anul 1955 ca mărturisitor al dreptei credințe și se face pomenirea lui la 24 aprilie.
Sfântul Iosif Mărturisitorul a fost un episcop al Maramureșului care a mărturisit dreapta-credință în numele Domnului, suferind persecuții din această cauză.
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 24 aprilie, împreună cu sfinții ierarhi si mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici.
Sf. Ierarh Iosif Stoica Mărturisitorul a fost episcop al Maramureșului.
S-a născut în secolul al XVII-lea, iar în anul 1690 a fost ales episcop al Maramureșului.
A mai avut și rangul de Ierarh al „Stavropighiei patriarhicești a Țarigradului (Constantinopol)” precum și „administrator al Mitropoliei Bălgradului, Ardealului și altele”, după cum scria pe antimisul său din 1693. [1]
În anul 1701 a fost chemat la Viena, unde i s-a propus renunțarea la ortodoxie, în schimbul unor avantaje materiale.
A refuzat categoric, ceea ce a dus la iscarea unui val de acuze injuste și de calomnii ce i s-au adus.
În anul 1711 a revenit în scaunul episcopal, dar fiind slăbit de atâtea suferințe, și-a dat viața în mâinile Domnului, la scurtă vreme după aceea.
S-a stins din viață „ca un adevărat mărturisitor și luptător pentru ortodoxia și libertatea românilor” [2].
Proslăvirea
Sf. Iosif Mărturisitorul a fost proslăvit ca sfânt la 20 iunie 1992 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. [3]
Proclamarea oficială a canonizării a avut loc ziua următoare, pe 21 iunie 1992.
Prăznuirea lui se face la 24 aprilie.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș
Glasul al 4-lea:
Mare slujitor al lui Dumnezeu, Sfinte Părinte Ierarhe Iosif, cu cântări cinstim și pomenim numele tău. Căci mărturisind pe Hristos și în Maramureș, dreapta credință apărând, ocrotitor te-ai făcut turmei tale. Pentru aceasta, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș
Glasul al 4-lea:
Îndreptător al credinței și învățător prea blând te-ai arătat păstoriților tăi și cu smerenie slujind, pe Hristos ai mărturisit. Drept aceea, cu neîncetată cântare te lăudăm zicând: Bucură-te, Sfinte Părinte Ierarhe Iosif, ocrotitor al drept-credincioșilor maramureșeni.
1 – Nicolae Iorga – Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908
2 – Pr. Prof. Ioan Chirilă, Episcopul Iosif Stoica, stâlp al ortodoxiei românești din Maramureș, Îndrumatorul Bisericesc Misionar și Patriotic al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, 1989, pag. 163
Pământul românesc, această grădină a Maicii Domnului, este plin de vetre duhovnicești și de jertfele martirilor, de nevoințele cuvioșilor, de suferințele celor statornici în credința străbună, ale căror nume n-au fost toate scrise în documente, dar pe care Dumnezeu le-a trecut în „Cartea veșniciei”.
Cercetându-ne trecutul și cinstind pe sfinții noștri martiri, cuvioși, mărturisitori, preoți și credincioși, care s-au învrednicit de a primi de la Dumnezeu „Cununa sfințeniei” și ale căror nume au rămas în evlavia credincioșilor, aflăm la loc de cinste și numele episcopului Iosif al Maramureșului.
El s-a născut într-un sat din părțile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminați și curați la suflet, puternic înrădăcinați în credința ortodoxă.
Învățătura și-a dobândit-o de la preoții satelor, dar și de la călugării din mănăstirile și schiturile maramureșene, de care s-a simțit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ținuturile Maramureșului.
Hirotonit arhiereu în Moldova, pentru ținutul Maramureșului, de marele mitropolit Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei și îndemnul de a veghea cu stăruință la păstrarea și apărarea dreptei credințe în Maramureșul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei și unde vlădicii români nu puteau să rămână în scaun decât doi-trei ani, după care erau nevoiți să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reședința la Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri, apoi când aceasta a încetat să mai existe, s-a mutat lângă cetatea Hust, iar spre sfârșitul păstoririi a stat pe rând la mănăstirile Giulești și Budești din Maramureș.
Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc și cu mare grijă pentru turma sa, și totodată, un dârz apărător al dreptei credințe, într-o vreme când dușmanii Ortodoxiei reușiseră, prin diferite mijloace, să sfărâme unitatea religioasă și sufletească a românilor transilvăneni și când făceau sforțări mari ca să înstrăineze și pe românii din Maramureș de la legea strămoșească.
Necruțând ostenelile, el a vizitat parohiile, a ținut soboare și a apărat interesele Bisericii românești cu rară pricepere pentru acele vremi cu arma puternică a cuvântului și a scrisului, ca un cărturar învățat și dibaci mânuitor al condeiului împotriva vrăjmașilor credinței sale strămoșești.
Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinței ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndârjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă și de neam a românilor transilvăneni. Căutând să se răzbune, aceștia s-au năpustit asupra lui cu calomnii și învinuiri de tot felul, pentru a-l compromite înaintea turmei sale. Ca urmare a unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile vrăjmașilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în fața guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată și s-a apărat cu demnitate și curaj, drept pentru care a fost trimis în temniță, de unde a fost scos la insistențele clerului și credincioșilor Maramureșului.
În martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu și mai multă înverșunare împotriva lui și în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime mai înainte Sfinții Ierarhi Ilie Iorest și Sava Brancovici, mitropoliții Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniță, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Frații români din Maramureș au protestat cu hotărâre împotriva acestei samavolnicii și au cerut stăruitor eliberarea arhipăsțorului lor. A fost pus în libertate la sfârșitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămână în fruntea turmei sale.
A revenit totuși în scaunul de episcop al Maramureșului în anul 1711, dar la scurtă vreme, în urma suferințelor îndurate, a trecut la cele veșnice cu conștiința curată că a mărturisit și a slujit cu credincioșie Legea strămoșească, până la sfârșitul zilelor sale.
Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat parte niciun român din Maramureș, aceasta se datorează desigur și episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste misiunii sale, apărând cu jertfelnicie și pricepere obștea credincioșilor împotriva tuturor uneltirilor dușmanilor Ortodoxiei.
De la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia și cinstirea credincioșilor ortodocși maramureșeni ca un îndreptător și apărător al credinței, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos și ca un ierarh care și-a pus sufletul său pentru turma încredințată lui spre păstorire, numele lui fiind înscris și în ceruri, dar mai ales, în evlavia și conștiința credincioșilor.
Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi.
Sfântul Ierarh Martin Mărturisitorul, Episcopul Romei
Cel întru sfinți părintele nostru Martin Mărturisitorul (n. 590/600 – d. 160septembrie 655, Chersones, Crimeea) a fost papă al Bisericii Romei la mijlocul secolului al VII-lea (649-653) și unul din apărătorii credinței ortodoxe împotriva ereziei monotelite.
Sfântul Martin l-a cunoscut și l-a susținut pe sfântul Maxim Mărturisitorul, și a suferit ca și acesta persecuții, torturi și exil, de unde și supranumele de Mărturisitor.
Sărbătorit în Biserica Catolică la 13 aprilie.
Prăznuirea sfântului Martin în Biserica Ortodoxă se face la 14 aprilie împreună cu ceilalți episcopi occidentali care au pătimit pentru credința cea adevărată, și la 20 septembrie împreună cu „Maxim cel Înțelept” (Maxim Mărturisitorul).
Sf. Ier. Martin Mărturisitorul, episcopul Romei (590/600 – 655) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Născut în Toscana (Italia), Sf. Martin a fost educat în credința Bisericii și a intrat în clerul Bisericii Romei. Ca preot, sfântul Martin a fost reprezentant al scaunului Romei la Constantinopol. După moartea Papei Teodor I în 649, Martin a fost ales ca succesor al acestuia. L-a numit pe Ioan, episcop de Filadelfia (Amman) ca Administrator al Patriarhiei Ierusalimului după moartea Patriarhului Sofronie, care murise în 638. Martin a argumentat legitimitatea acestei numiri în virtutea „puterii apostolice transmise lui de Iisus Hristos prin Sf. Petru”.
În timpul papatului său, erezia monotelită a început să se răspândească. Potrivit acestei erezii, Hristos ar fi avut două Firi, dar o singură voință, spre deosebire de poziția ortodoxă, care afirma că în Hristos lucrau două voințe (dumnezeiască și omenească). Ereticii și-au câștigat adepți în rândul aristocrației și chiar în familia imperială, între aceștia numărându-se împăratul Constans (641-668) și patriarhul Pavel al Constantinopolului (641-654).
Împăratul a publicat chiar o carte intitulată Typos („Modelul credinței”) în sprijinul ereziei monotelite, poruncind să fie citită de toată lumea. Când Sf. Martin a citit cartea, a mărturisit cu hotărâre credința ortodoxă și a convocat Sinodul de la Lateran la Roma pentru a condamna erezia monotelită, care afirma că în persoana lui Isus Christos nu există decât voința divină dar nu ceea umană, ceea ce punea în dubiu natura umană a lui Isus.
Când împăratul a aflat aceasta, a trimis un comandant militar pentru a-l ucide pe papă. Acesta, temându-se să îl asasineze el însuși pe papă, a angajat un ucigaș pe care l-a plătit ca să comită el această faptă. Când ucigașul s-a apropiat însă de papă ca să-l ucidă, a fost lovit de orbire și nu l-a putut omorî. Comandantul militar a fugit din Roma, de teamă, și a murit la scurtă vreme după aceea într-o bătălie.
Împăratul și-a continuat încercările de a-l ucide pe Sf. Martin, plătind un alt comandant militar ca să-l învinuiască de erezie. Pentru că nu l-a putut înlătura din scaun pe papă cu aceste acuze, comandantul l-a capturat pe ascuns pe Sf. Martin, în timpul nopții și l-a dus până pe insula Naxos, în Marea Egee, în anul 654, unde a fost ținut, sub pază severă și în regim de înfometare, vreme de un an.
Sfântul a fost apoi chemat la judecată, slăbit și bolnav din pricina relelor tratamente suferite în închisoare. Martori falși au fost plătiți pentru a-l acuza de fapte de trădare. Judecătorul l-a condamnat fără să asculte ce avea de spus în apărarea sa. Neputând să mai rabde chinurile la care era supus, sfântul a zis atunci:
„Domnul știe ce mare bunătate mi-ai arăta dacă ai porunci să fiu dat degrabă la moarte”. Mulți dintre cei care au crezut mărturia martorilor mincinoși își băteau joc de el, iar cei care credeau mărturia sfântului au fugit, înlăcrimați, neputând răbda să-l vadă astfel umilit. Sfântul urma să fie depus din treaptă și executat.
Când împăratul i-a relatat acestea patriarhului Pavel, acesta și-a înțeles rătăcirea și a poruncit încetarea chinurilor, rugându-l pe Sf. Martin să facă pace cu Biserica Constantinopolului. Papa însă a refuzat cererea patriarhului, pentru că Biserica din Constantinopol nu se lepădase încă de erezie. Condamnarea sa la moarte a fost comutată și sfântul a fost trimis în exil la Cherson, în Crimeea. Sf. Martin a murit din pricina foamei și a bolii la 16 septembrie 655.
Scrisorile papei Martin I reflectă tristețea abandonării și decepția față de clerul roman, care, între timp, sub presiunea împăratului Constant, a ales un succesor.
Imnografie
Tropar, glasul al 4-lea:
Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Martine înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:
Între arhierei viețuind cu dreaptă credință și mucenicește calea săvârșindu-ți, bârfelile eresurilor le-ai stins, făcându-te apărător al dreptei credințe, Preasfințite Martin. Pentru aceasta te rugăm, mântuiește-ne de nevoi și scârbe prin rugăciunile tale, slăvite ierarhe al lui Hristos.
După sfârșitul lui Teodor papă al Romei, a luat scaunul Bisericii Romei fericitul Martin, cu glăsuită alegere a tuturor. În acea vreme la răsărit împărățea peste greci, Consta, fiul lui Constantin și nepotul lui Eraclie împăratul. Dar în acei ani împărații grecești stăpâneau și Roma cea veche, iar rudele stăpâneau părțile Apusului și se înmulțea atunci la Răsărit eresul monoteliților, adică al celor ce mărturisesc că numai o voie este în Hristos Domnul nostru. Iar eresul acela ieșise din eresul ce fusese mai înainte al lui Evtihie, care zicea că numai o fire este în Hristos, împotriva mărturisirii ortodoxe, care întărește a crede că în Domnul nostru Dumnezeu Cel întrupat sunt două firi, precum și două voințe și lucrări, fiind deosebită fiecare fire, însă într-o singură persoană a lui Hristos. Pentru că nu în două persoane despărțite este Hristos Dumnezeu, ci în doimea firilor este cunoscut cu neamestecare.
Și a început acel eres prin Chir, patriarhul Alexandriei și Serghie al Constantinopolului, învoindu-se la aceasta și împăratul Eraclie, unchiul împăratului Constantin. După Serghie a fost patriarh în Constantinopol, Piros, tot eretic monotelit, apoi Pavel, de același eres. După îndemnarea acelui Pavel, împăratul Consta a scris o cărticică plină de eresul monoteliților, numind-o „tipos” și a trimis-o pretutindeni, poruncind ca astfel să se creadă. Deci, mulți din cei dreptcredincioși, care nu se învoiau cu eresul acela, se împotriveau nedreptei porunci împărătești, suferind prigoniri, bătăi, chinuri și morți. Unul ca acesta a fost Cuviosul Maxim Mărturisitorul, precum se scrie în viața lui pe larg. La preasfințitul papă Martin, care a luat scaunul patriarhiei Romei celei vechi, împăratul a trimis îndată acea cărticică a sa cu socoteală ereti-cească și cu credința cea rea, dorind ca noul papă Martin să primească acea credință și să se întărească sobornicește. Iar Fericitul Martin lepăda acea rea credință, zicând: „Chiar dacă toată lumea ar voi să primească această nouă învățătură, potrivnică celei drepte, eu nu o voi primi, nici mă voi depărta de evanghelica și apostolica învățătură și de la așezămintele Sfinților Părinți, măcar de voi pătimi și moartea”. Și a trimis la Pavel patriarhul Constantinopolului bărbați cinstiți din rânduiala bisericească cu o scrisoare, prin care îl ruga și-l sfătuia să nu se facă împerechere în unirea bisericească, nici să semene neghine eretice în mijlocul grâului credinței dreptcredincioase; și să sfătuiască pe împăratul, să înceteze de la o socoteală ca aceea potrivnică Bisericii. Iar patriarhul Pavel, nu numai că nu a ascultat pe Fericitul Papă Martin; dar și pe trimișii lui i-a surghiunit cu necinste și cu bătăi în țări îndepărtate.
Atunci preasfințitul Papă, cu sfatul Cuviosului Maxim Hriso-politeanul, care era în acea vreme în Roma, a adunat sobor local, chemând pe episcopii Apusului, în număr de 105; și punându-le înainte rătăcirea lui Chir, a lui Serghie, a lui Piros și a lui Pavel împreună cu împărăteasca scrisoare, care se numea „tipos”, le-au dat anatemei; și a scris către toți credincioșii, care erau în toată lumea, întărindu-i în dreapta credință, arătându-le ereticeasca vătămare și poruncindu-le să se ferească cu strășnicie de ea.
Auzind de aceasta împăratul Consta, s-a umplut de mânie și de mare tulburare, încât a trimis la Roma pe un oarecare voievod al său, cu numele Olimpie, ca să prindă pe Sfântul Martin Papă. Iar când a sosit Olimpie la Roma, a apucat soborul din acel loc; și văzând mulțimea episcopilor și a poporului ce se adunase, iar cetatea plină de duhovnicească și mirenească rânduială, n-a mai îndrăznit să prindă pe papa la arătare, ci a învățat pe unul din ostași, să-l ucidă în biserică. Și intrând acel ostaș în biserică, având ascunsă pe sub haine o sabie ascuțită, s-a apropiat de papă, ca să-l străpungă deodată. Dar a orbit îndată, pentru că Domnul, Care nu lasă toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, n-a lăsat pe ucigaș să-și ridice mâna de călău asupra credinciosului său rob.
Văzând Olimpie că Domnul păzește pe slujitorul Său, a lăsat pe Papa Martin și s-a dus în Silicia împotriva saracinilor și a murit acolo. Iar împăratul, fiind îndemnat de Pavel Patriarhul, a trimis la Roma pe voievodul Teodor, care se numea Caliop, ca să piardă pe Papa Martin, aruncând asupra lui niște pricini mincinoase, zicând că s-ar fi înțeles cu saracinii, îndemnându-i asupra împărăției grecești și că voiește să se scoale cu război împotriva împăratului, ca și cum n-ar fi păzit credința cea dată de la părinți și că ar fi hulit și pe Preacurata Maica lui Dumnezeu.
Ajungând trimisul împăratului la Roma, punea învinuirile acelea asupra Papei înaintea tuturor. Iar Fericitul Martin Papă, nefiind vinovat de nici o învinuire din acelea, se dezvinovățea de clevetirile cele nedrepte, zicând: „Cu saracinii n-am avut niciodată vreo înțelegere, numai că am trimis milostenie fraților celor dreptcredincioși, care petrec în mijlocul saracinilor în sărăcie și în nevoi. Iar pe Preacurata Maica lui Dumnezeu, dacă nu o cinstește cineva, nu o mărturisește și nu i se închină ei, blestemat să fie acela, în veacul de acum și în cel viitor. Și sfânta credință cea dată de la Sfinții Apostoli și de la purtătorii de Dumnezeu părinți, nu noi, ci cei ce înțeleg cele potrivnice, n-o păzesc cu dreptate”.
Dar trimisul împăratului, neascultând îndreptările papei, îl găsea vinovat în toate, adăugînd la sfîrșit și aceasta, că nu după pravilă s-ar fi suit pe scaun. Apoi, într-o noapte, neștiind nimeni, cu putere ostășească a prins pe papa, l-a dus la liman și punându-l într-o corabie, l-a trimis departe pe mare, printre insulele ce se numeau Ciclade. Și la una din insulele acelea, care se numea Naxia, a fost ținut sfântul un an întreg, chinuindu-se cu foamea și cu cele ce nu-i ajungeau pentru trebuință. Iar când i se aducea ceva de la iubitorii de Dumnezeu ai acelei țări, cărora li se făcea milă de papa cel izgonit, apucau străjerii înainte și o luau cu sila, de la cei ce aduceau și, ocărându-i, le zicea: „Dacă cineva va voi să-l iubească și să-i fie milă de dânsul, acela este vrăjmaș patriei. Căci izgonitul acesta este eretic, potrivnic lui Dumnezeu și răsturnător a toată împărăția grecească”. Și străjerii aceia făceau mult necaz sfântului, batjocorindu-l și ocărându-l. Și slăbea sfântul cu puterea trupească, pe de o parte cu chinurile și neajunsurile cele din toate zilele, iar pe de altă parte de boala de care era cuprins. Dar nu slăbea și cu mărimea sufletului, ci răbda cu mulțumire toate pentru Dumnezeu. După aceea l-au dus în Bizanț.
Ajungând corabia în Bizanț pe o vreme senină și sosind de dimineață la limanul ce se numea al lui Eftimie, aproape de Arhandia, veneau la sfântul, care era foarte bolnav, diferiți oameni fără de omenie, trimiși anume de la palatele împărătești și de la patriarhie, să necinstească cu vorbe grele și cu defăimări pe cel atât de cinstit arhiereu al lui Dumnezeu. Deci răbda aceasta sfântul de dimineața până seara. Apoi, apunând soarele, a venit un oarecare Notarie, cu numele Sagoliv, cu mulți ostași și, luând pe sfântul din corabie, l-au pus pe o pârghie, neputând nicidecum să meargă de boală, și l-au dus într-o curte oarecare ce se numea Prandiaria. Acolo l-au închis într-o cămară întunecoasă și strâmtă și îl străjuiau cu tărie, păzindu-l să nu știe de dânsul nimeni din cetate că este acolo. Și a petrecut sfântul în acea închisoare nouăzeci și trei de zile, neputând către nimeni să vorbească.
După aceea l-au dus de acolo în casa sachelarului și adunându-se acolo senatorii, pe când îl duceau pe pârghie la dânșii, un oarecare senator mai mare a strigat la dânsul poruncindu-i să se scoale, dar slujitorii care-l duceau, i-au spus că nu poate să stea, deoarece este bolnav. Însă el îi poruncea cu mânie ca și bolnav să stea în picioare, înaintea lor; dar el neputând să stea, a poruncit să-l sprijinească. Deci, s-a sculat sfântul și a stat în mijloc, sprijinindu-se de alții. Mai erau acolo și mulți martori mincinoși, pregătiți anume pentru aceea și mai înainte învățați, care aduceau asupra lui cele pomenite mai sus și alte feluri de pricini nedrepte și mincinoase și mărturiseau, jurându-se pe Sfânta Evanghelie. Și fiindcă Fericitul Martin nu știa să vorbească grecește, voind să se îndrepteze prin tălmaciul său, nu-l asculta și nici nu-l lăsa a vorbi ceva, ocărându-l cu cuvinte necinstite. Atunci prea sfântul Papa a grăit către dânșii: „Știe Domnul că îmi veți face mare bine, dacă mă veți ucide mai degrabă cu orice fel de moarte”.
După aceasta sfântul a fost dus la un loc oarecare înalt, de priveliște, unde tot poporul obișnuia a se aduna, și acolo, neputând să stea, îl țineau sprijinit. Iar împăratul privea spre dânsul pe ascuns din oarecare case înalte. Și mergând Sachelarie de la împăratul, cu groază a zis către sfântul: „Vezi, că de vreme ce ai lăsat pe Dumnezeu și Dumnezeu te-a lăsat pe tine!”. Zicând aceasta, a poruncit poporului ca să blesteme pe Fericitul Martin și striga poporul cu glas mare: „Anatema să fie Papa Martin!”. Iar cei ce știau că nu este cu nici un lucru vinovat Papa Martin, aceia cu fața mâhnită și cu ochii plini de lacrimi ieșeau de la acea priveliște.
După aceea a zis Sachelarie către mai marele curții: „Ia-l pe acesta și să-l zdrobești, căci nu este vrednic să mai trăiască”. Și îndată, luând pe sfântul, au dezbrăcat de pe el haina de deasupra, iar pe cea de dedesubt au rupt-o de sus până jos și i-au pus fiare grele pe grumaz și pe tot trupul și de acolo îl duceau prin cetate la divan și o sabie era dusă înainte, ca să-l taie. Iar din popor unii îl batjocoreau, îl ocărau, îl defăimau și clătinând capul, ziceau: „Unde este Dumnezeul lui? Unde este învățătura credinței lui?”. Iar alții plângeau și se tânguiau, văzând o necinstire ca aceea și chinuire făcută pentru nevinovăție, unui atât de mare arhiereu al lui Dumnezeu. Iar cuviosul suferea îndoită pătimire: pe de o parte cu trupul de boală, de legăturile cele grele și de mâinile călăilor, care cu nemilostivire îl trăgeau; iar pe de alta cu sufletul, de ocările cele fără de cinste, răbdând rușine și durere.
Fiind dus la divan, l-au aruncat în temniță, între făcătorii de rele și între tâlhari, târându-l pe jos legat, pe trepte multe, pe care sfântul căzând și lovindu-se, s-a rănit pe tot trupul până la vărsare de sânge. După câteva ceasuri, l-au mutat într-o altă temniță, care se chema a lui Diomid, unde, de dureri și de răceala mare, căci era luna lui ianuarie, era aproape de moarte. Dar femeia străjerului temniței milostivindu-se de sfântul, a mers în taină în temniță la sfântul legat. Luându-l de acolo, i-a bandajat rănile și l-a pus pe patul său și l-a îmbrăcat cu haine și a zăcut sfântul până seara fără de glas, ca un mort. Iar după ce s-a făcut seară târziu, Grigorie, mai marele famenilor împărătești, a trimis pe vătaful casei sale, cu puține mâncări la Sfântul Martin, zicându-i: „Nu slăbi de tristețe, căci nădăjduiesc la Dumnezeu, că nu vei muri!”.
Aceasta auzind Cuviosul Martin, a suspinat din inimă, pentru că nu i-a fost bine primit acel cuvânt, căci dorea să moară într-a sa pătimire pentru dreapta credință; și îndată a luat de pe dânsul obezile cele de fier. Iar a doua zi, împăratul s-a dus să cerceteze pe Patriarhul Pavel, care, fiind bolnav, era aproape de moarte și i-a spus toate cele despre Papa Martin. Iar Pavel greu suspinând și întorcându-se spre perete, a zis: „Vai mie și aceasta s-a adăugat la osândirea mea!”. Și l-a întrebat împăratul: „Pentru ce grăiești astfel?”. Patriarhul a răspuns: „Au doar puțină tiranie este aceasta stăpâne, ca să pătimească papa unele ca acestea?”. Și cu jurământ sfătuia pe împăratul, ca să înceteze a mai face rău mai mult papei.
După opt zile, patriarhul Pavel murind, Demosten notarul, a fost trimis de împărat cu alți bărbați vestiți, în temnița lui Diomid, la Sfântul Martin. Aceia intrând, i-au zis: „Stăpânul nostru, împăratul, se miră în ce slavă mare erai și la câtă necinste ai ajuns! Iar pentru necinstirea ta nimeni nu este vinovat, decât numai tu singur”. Iar preasfințitul papă, nerăspunzându-le nimic, ci ridicându-și spre Dumnezeu ochii, a zis: „Slavă și mulțumită Împăratului Celui fără de moarte!”. Și întrebau pe Sfântul Martin despre Pir, care a fost mai înainte patriarh, dacă de voia sa a fost în Roma și a făcut lepădarea de credința a monoteliților și dacă Teodor cel ce a fost mai înainte papă, l-a primit pe el. Iar Sfântul Martin le-a spus toate cele despre Pir amănunțit; că, mergând de bună voie la Roma, a dat pe hârtie lepădarea sa de nedreapta credință, deși după aceea s-a întors iarăși la cea dintâi rea credință a monoteliților; și că Papa Teodor a fost primit cu cinste ca un episcop și îndestulat cu toate cele de trebuință. Iar la sfârșit, sfântul a spus și aceasta către ei: „Iată în mâinile voastre sunt, faceți cu mine ce voiți, precum Dumnezeu v-a lăsat. Însă să știți cu întemeiere, că de mă veți sfărâma în bucăți, nu mă voi împărtăși cu cei rău credincioși, cât timp vor sta în credința cea rea. Încercați cu lucrul și veți vedea ce fel este darul lui Dumnezeu în robii Lui”.
Acestea auzindu-le trimișii, s-au întors la împărat, minunându-se de astfel de mărime de suflet și de neînfricata inimă a sfântului, care nu se înfricoșa de chinuri și de moarte. Și petrecând sfântul în temnița lui Diomid optzeci și cinci de zile, Sagoliv notarul a mers la sfântul, zicând: „Poruncit îmi este, să te iau de aici în casa mea, iar după aceea te voi trimite undeva”. Iar sfântul îl întreba, unde va fi trimis și în care loc, dar acela nu voia să-i spună. Cuviosul a zis: „Lăsați-mă să fiu aici până în ceasul acela, în care voiți să mă trimiteți unde voiți”. Și s-a dus notarul. Apoi apunând soarele, Fericitul Martin Papa a zis către ai lui împreună legați: „Apropiați-vă, fraților, și să dăm cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, căci îndată va veni cel ce o să mă ia de aici”. Deci, s-au sărutat cu durere în inimă. Iar sfântul cu fața veselă le-a zis: „Nu plângeți, ci mai bine bucurați-vă împreună cu mine, care mă bucur; căci mă duc în surghiun pentru dreapta credință!”.
După aceea iarăși a mers notarul cel sus-pomenit și luând pe sfântul, l-a dus; și toți cei ce erau în temniță, se tânguiau fără de mângâiere pentru despărțirea lui de ei. Sfântul a fost pus în corabie și trimis în surghiun la Herson, unde, fiind chinuit cu foamea, cu strâmtorarea și cu tot felul de lipsuri, după doi ani s-a dus către Domnul. Iar sfântul lui trup a fost îngropat afară din cetatea Hersonului, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea a Vlahernei. Mormântul lui era slăvit, de vreme ce multe feluri de tămăduiri se dădeau bolnavilor, cu rugăciunile lui cele sfinte și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.
Sfântul Gheorghe al Mitilenei sau Gheorghe Mărturisitorul a fost episcop de Mitilene (capitala insulei Lesbos) în timpul ultimei perioade iconoclaste (începutul secolului al IX-lea).
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 aprilie.
Acest sfânt Gheorghe s-a născut către anul 776 într-o familie credincioasă. De la o vârstă fragedă iubind pe Hristos, s-a călugărit la vârsta de 12 ani, când a rămas orfan. După ce a trăit doi ani într-o mănăstire din apropierea locului său de baștină, sfântul Gheorghe s-a retras în pe insula Mitilene, unde a trăit ca pustnic într-o grotă.
Și împodobindu-se cu toate virtuțile, și mai multă smerenie a câștigat. Și fiind foarte milostiv și iubitor, a fost hirotonit preot și în cele din urmă a fost ales ca episcop în scaunul de Mitilene, în anul 804, deși era în vârstă de numai 28 de ani.
Nouă ani mai târziu, în anul 813, sfântul Gheorghe a trebuit să plece la Constantinopol, pentru a face apel la judecata patriarhului Nichifor I al Constantinopolului (prăznuit la 2 iunie), în disputa pe care o avea cu un nobil din Mitilene, care nu ținea seama de drepturile Bisericii în insulă.
Sfântul patriarh Nichifor, apreciind virtutea și zelul tânărului episcop, l-a reținut la Constantinopol împotriva voinței sale, prevăzând furtuna care urma să se abată asupra Bisericii.
Într-adevăr, decum a luat tronul, împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820) a declanșat o persecuție sălbatică împotriva apărătorilor sfintelor icoane.
Sfântul Gheorghe, care a purtat lupta dreptei credințe împreună cu patriarhul Nichifor, a fost arestat, bătut și exilat într-o insulă din Propontide unde, adăugând greutăților exilului ostenelile unei asceze îngerești, a primit de la Dumnezeu harul facerii de minuni, atât în viață, cât și după trecerea sa la Domnul, la 7 aprilie 821.
Mai târziu, moaștele sale au fost aduse în catedrala de la Mitilene (de unde și sărbătoarea locală a sfântului Gheorghe „Mărturisitorul” pe 16 mai).
Ca episcop strălucind cu viața și cu învățătura, era iubit de toți. Și măcar că se afla în trup, dar pentru covârșitoarea sa cumpătare cu îngerii se socotea.
Și biruind cu multa înțelepciune pe luptătorii împotriva icoanelor, și făcându-i a-și cunoaște rătăcirea, pe mulți a adus înapoi la dreapta credință.
Prăznuirea principală a Sf. Gheorghe al Mitilenei se face la 7 aprilie, dar în unele sinaxare prăznuirea lui se face și la 16 mai, dată care ar trebui identificată cu prăznuirea aducerii moaștelor sale în catedrala din Mitilene.
Sfântul ierarh Gheorghe de Mitilene prăznuit la 1 februarie împreună cu frații său sfinții Simeon Noul Stâlpnic și David Monahul este de deosebit de sfântul Gheorghe „Mărturisitorul” prăznuit la 7 aprilie.
Moaștele
În timpul păstoririi patriarhului Patriarhul Metodie, s-au făcut multe aduceri ale moaștelor sfinților mucenici și mărturisitori care au murit în exil.
Printre aceștia s-au numărat Teofilact al Nicomidiei, Teodor Studitul și Nichifor I al Constantinopolului.
Locul de înmormântare a Sfântului Gheorghe a fost la Tria Kyparissia (Trei chiparoși, sau Sari Baba), în apropiere de capela Sf. Ioan Botezătorul.
Între 846 și 847, sfintele moaște ale sfântului și smeritului ierarh Gheorghe au fost aduse în Mitilene cu cinste, dăruind credincioșilor izvor de minuni și vindecări.
Troparul, glas 4:
Mucenicul Tău, Doamne, Caliopie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
cititi mai mult despre Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei si pe: basilica.ro; doxologia.ro
Viața Sfântului Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Militinei
Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei (776 – 821) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest Cuvios Părinte Gheorghe, iubind pe Hristos din tinerețe, a primit viața monahicească, a trecut prin toată fapta bună și a câștigat smerită cugetare, ca nimeni altul.
Apoi s-a făcut mărturisitor al lui Hristos pe vremea împărăției lui Leon Isaurul, răbdând prigonire și chinuire de la luptătorii de icoane.
După aceea s-a ridicat la scaunul arhieriei și la Mitropolia insulei Lezvia, în cetatea Mitiliniei, pe vremea împărăției drept credincioșilor Constantin și Irina.
El era foarte milostiv, săturând pe cei flămânzi prin îndestulată dare. Iar pentru multa înfrânare s-a făcut părtaș cu îngerii și s-a arătat făcător de minuni, tămăduind bolile cele nevindecate și izgonind duhurile cele necurate.
Ajungând împărăția lui Leon Armeanul, cel care a înnoit lupta împotriva sfintelor icoane, a suferit iarăși prigonire pentru sfintele icoane, fiind la adânci bătrâneți.
Iar mai înainte de împărăția acelui Leon Armeanul, de înnoirea luptei împotriva icoanelor și de izgonirea Sfântului Gheorghe, s-au făcut oarecare semne în cetatea aceea, care arătau mai înainte primejdia și tulburarea Bisericii lui Hristos era să fie.
Căci odată în sfânta biserică a Marei Mucenițe Teodora ce este aproape de liman, în vremea cântării Vecerniei, poporul cântând „Doamne, miluiește!”, sfânta cruce, care sta pe sfânta masă, deodată s-a ridicat cu o nevăzută putere de la locul său, cu mare zgomot, și s-a înălțat la boltă. Apoi, plecându-și vârful în jos, a căzut la pământ.
Poporul văzând aceasta, s-a cuprins de mare frică și spaimă și ridicându-și ochii și mâinile în sus, a strigat cu mare glas multă vreme „Doamne, miluiește!” și nu voia să iasă din biserică, pentru că aștepta să năvălească asupra acelei insule a Lezviei o pierzare grabnică.
În vremea aceea era acolo Cuviosul Simeon cu fratele său Gheorghe, cel mai tânăr – acest Gheorghe a fost mai pe urmă moștenitor al scaunului acestui Gheorghe mai bătrân.
Deci acel Simeon, fiind mai înainte văzător, a zis cu plângere către popor:
„Nu va fi așa, fraților, precum așteptați, nici nu va pierde Dumnezeu latura aceasta până în sfârșit; ci va veni în zilele acestea un împărat urâtor de Dumnezeu și potrivnic Lui, care va lua podoaba Bisericii, aruncând la pământ cinstitele icoane”.
După puține zile, în aceiași biserică, fiind din întâmplare ușile deschise, un porc sălbatic mare și înfricoșat, având urechile și coada tăiate, a intrat în biserică în Sfântul Altar și s-a culcat pe scaunul de sus.
Văzând aceasta slujitorii bisericii, au încercat să-l scoată, dar nu puteau, fiind sălbatic, căci repezindu-se, îi fugărea pe toți care voiau să-l scoată din Altar.
Apoi aducându-se drugi mari, l-au bătut multă vreme până la sânge și, obosindu-l cu mare greutate, l-au putut scoate. Despre acest lucru înștiințându-se acest fericit Simeon, a zis:
„Să mă credeți, fiilor, că porcul acela prevestește pe cel ce are să fie episcop aici cu voința lui Dumnezeu, care va avea obicei și viață porcească”.
Și s-a împlinit aceasta degrabă, pentru că, venind la împărăție cel mai sus pomenit Leon Armeanul, când a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, chemând la Constantinopol pe mulți episcopi, voia să-i amăgească la eresul său cel luptător de icoane.
Atunci, fiind chemat și Cuviosul Părintele nostru Gheorghe Mitropolitul Mitiliniei, s-a arătat ostaș viteaz al lui Hristos.
Că mulți învoindu-se la credința cea rea a împăratului, el, prin înțelepciunea cea bogată, a rușinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot, care se numea „Casiter” și pe ceilalți cu dânșii eretici, i-a făcut să-și cunoască amăgirea lor.
Iar împăratul și mincinosul patriarh, nesuferind mustrările de la dânsul, l-au izgonit în Herson; iar în locul lui a pus mitropolitul pe un oarecare eretic, care, asemenea porcului care iese din pădure, a mușcat și a prihănit via lui Hristos, călcând sfintele icoane și tulburând ca o fiară oile cele cuvântătoare.
Sfântul Gheorghe, petrecând în surghiun celelalte zile ale vieții sale, a făcut multe minuni, cu darul lui Hristos. După aceea, sosind vremea morții lui, a răsărit pe cer o stea foarte luminoasă, vestind mai înainte sfârșitul lui cel fericit, care s-a văzut și în insula Lezviei.
După aceea s-a cunoscut și în Mitilinia de către oile cele cuvântătoare, ducerea către Domnul a Sfântului Gheorghe păstorul lor, pentru că, pe cel ce a fost în viață lumină lumii, prin faptele cele bune, pe al acelui fericit sfârșit l-a preamărit Dumnezeu, prin stea luminoasă și, după sfârșit, au izvorât din moaștele lui izvoare de minunate tămăduiri, spre preamărirea plăcutului Său.
Sfântul Ierarh Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei
Sfântul Teofilact (†842) a trăit pe vremea când Biserica era tulburată de erezia iconoclaştilor.
Era prieten bun cu Sfântul Tarasie, patriarhul sub care se ţinuse cel de-al 7-lea Sinod Ecumenic, în cadrul căruia se arătase cu de-amănuntul dreapta credinţă a Bisericii cu privire la cinstirea sfintelor icoane.
Intrând Teofilact în cinul monahal, Patriarhul Tarasie l-a trimis la o mănăstire pe malul Mării Negre.
Aici, sfântul s-a nevoit mult şi sporind în virtuţi, semne minunate se lucrau prin el.
Apoi, Sfântul Tarasie l-a hirotonit pe Sfântul Teofilact Episcop în Nicomidia.
Sf. Ier. Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei (†842) – foto preluat de pe doxologia.ro
În vreme ce acesta îi cârmuia cu dragoste pe dreptcredincioşii din Nicomidia, a murit Sfântul Tarasie şi în locul său a venit Nichifor cel Înţelept.
Pe tronul împărătesc a ajuns Leon Armeanul (813-820), care a pornit un nou val de prigoane împotriva sfintelor icoane.
Atunci, Patriarhul Nichifor i-a adunat pe cei mai de seamă arhierei ai vremii şi au mers la împărat, sfătuindu-l să nu mai facă tulburare în Biserică cu acea rătăcire care fusese deja osândită la Sinodul al 7-lea Ecumenic.
Însă împăratul i-a alungat pe ierarhi din scaunele lor în diferite locuri ale lumii, pe Sfântul Teofilact trimiţându-l la Strovilon, lângă mare.
Acolo, sfântul a vieţuit 30 de ani în strâmtorare şi chinuri.
La adânci bătrâneţi s-a mutat în pace la Domnul.
Pe vremea împărătesei Teodora (842-856), pierind cu totul erezia iconoclastă, moaştele Sfântului Teofilact au fost aşezate în biserica zidită de el în Nicomidia.
Troparul, glas 6
Neştiut ai trăit, preafericite, dar Hristos te-a arătat pe tine tuturor, luminând ca un astru, punându-te ca pe o lumină înţelegătoare în sfeşnic. Şi ţi-a înmânat tablele dogmelor Duhului, cu care luminează-ne şi pe noi.
Viața Sfântului Ierarh Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei
Sf. Ier. Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei (†842) – foto preluat de pe doxologia.ro
Singur slujea bolnavilor, orbilor, șchiopilor și neputincioșilor; și umblând pe la locuințele săracilor și pe ulițele cetății, purta un vas cu apă caldă și, unde afla răniți, îi spăla și-i curăța cu mâna sa, neîngrețoșându-se deloc.
În zilele tulburării Bisericii de eresul luptătorilor de icoane acest binecredincios bărbat, Teofilact, a mers din părțile Răsăritului la Constantinopol și s-a împrietenit cu marele luminător al Bisericii, adică cu Sfântul Tarasie, încă fiind mirean și senator întru împărăteștile palate, fiind mai întâi dregător al lucrurilor de taină. Iar după ce a murit împăratul Leon, luptătorul împotriva icoanelor (717-740), împărățind Constantin, fiul său (741-775), împreună cu maica sa Irina și patriarhul Pavel, cel numit milostiv, lăsând scaunul de a sa voie s-a ridicat Sfântul Tarasie în locul lui la patriarhie.
Sfântul Tarasie, adunând Sinodul al șaptelea a toată lumea (787), a anatematizat eresul iconoclast; atunci fericitul Teofilact, împreună cu Sfântul Mihail al Sinadelor, lăsând lumea, a primit viața monahicească și a fost trimis de prea sfințitul Tarasie la o mănăstire care era zidită la gura mării Euxinului (Marea Neagră). Acolo, nevoindu-se mult în ostenelile monahicești, a sporit în faptele bune și a câștigat îndrăzneală către Dumnezeu în rugăciunile sale. Căci oarecând, la o vreme de seceriș, întâmplându-se zăduf mare și din lipsa apei slăbind de sete, s-a rugat lui Dumnezeu și, fiind acolo un vas de aramă, l-a făcut de a izvorât apă destulă spre trebuință; pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El și ascultă rugăciunile lor.
Deci a fost această minune asemenea cu aceea ce s-a făcut de demult în pustie când, poporului lui Israil cel însetat, Dumnezeu i-a scos apă din piatră. Și alta asemenea, când Samson era aproape să moară de sete și a izvorât apă vie dintr-un os uscat, dintr-o falcă de măgar. Cu această viață îmbunătățită, strălucind ca o lumină de stele, preasfințitul Patriarh Tarasie a judecat ca acei cuvioși părinți să fie vrednici de rânduiala arhierească cea înaltă. Astfel, pe sfințitul Mihail l-a trimis la Sinad, iar pe fericitul Teofilact l-a ales episcop în Nicomidia. Și câtă sârguință a arătat Sfântul Teofilact în Nicomidia pentru turma cea cuvântătoare a lui Hristos și câtă purtare de grijă avea pentru săraci, scăpătați și văduve, au spus despre aceasta dumnezeieștile locașuri zidite de dânsul, bolnițele și casele de străini, cum și milostenia cea nenumărată care se făcea de el în toate zilele. Căci singur slujea bolnavilor, orbilor, șchiopilor și neputincioșilor; și umblând pe la locuințele săracilor și pe ulițele cetății, purta un vas cu apă caldă și, unde afla răniți, îi spăla și-i curăța cu mâna sa, neîngrețoșându-se de loc.
După aceea, preasfințitul Tarasie mutându-se din viața aceasta și primind după dânsul scaunul Bisericii Constantinopolului Nichifor cel preaînțelept, s-a ridicat iarăși furtuna eresului luptării contra sfintelor icoane, care s-a scornit de urâtul de Dumnezeu împărat Leon Armeanul. Și a adunat prea sfințitul Patriarh Nichifor arhierei aleși – pe Emilian al Cizicului, Eftimie al Sardicei, Iosif al Tesalonicului, Eudoxie al amoreilor, Mihail Sinadul și pe acest fericit Teofilact, Episcopul Nicomidiei -, și s-a dus cu dânșii la răucredinciosul împărat. Și, învățând mult din dumnezeieștile Scripturi, acei sfinți părinți sfătuiau pe împărat să nu facă tulburare Bisericii lui Hristos cu acel eres care s-a anatematizat de al șaptelea sinod a toată lumea. Dar n-au putut îndupleca pe nebunul împărat, cel umplut de veninul balaurului, care sufla asupra lor cu iuțime și mânie.
După aceea, Sfinții Părinți tăcând, fericitul Teofilact a zis către împărat: „Știu că, nebăgând în seamă îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și neîngrijindu-te de mântuirea ta, te împotrivești învățăturilor celor vechi ale Sfinților Părinți și tulburi Biserica; dar va veni asupra ta o pierzare cumplită și neașteptată, o primejdie asemenea cu viforul și nu vei afla pe acela care să te izbăvească dintr-însa”.
Împăratul, auzind aceea, s-a umplut de mai mare mânie și, pe toți izgonindu-i de la sine cu necinste, i-a osândit la surghiun în deosebite locuri, adică: pe preasfințitul Patriarh Nichifor în insula Proconis, pe Sfântul Mihail, episcopul Sinadului, la Evdochiad, pe alții pe aiurea, iar pe Sfântul Teofilact al Nicomidiei la cetatea Strovil, care este lângă mare, în Chivereoti. Și acolo, mărturisitorul lui Hristos și ajutătorul cel mare al dreptei credințe, și-a petrecut cealaltă vreme a vieții sale în strâmtorare și mare chinuire și s-a mutat către Domnul.
Apoi a pierit și împăratul Leon Armeanul, cu rea și neașteptată moarte, după proorocia sfântului. Căci în ziua Nașterii lui Hristos a fost tăiat cu săbiile de ostașii săi în biserică, la vremea Utreniei. Iar după dânsul, sfârșindu-se împărații iconoclaști – adică Mihail, care se numea Valvos, apoi Teofil, fiul lui Mihail –, împărăteasa Teodora împreună cu fiul său Mihail, care a fost al treilea cu acel nume, au luat sceptrul împărăției. Iar Sfântul Metodie fiind ridicat la patriarhie și eresul cel fără de lege pierind cu totul, iar dreapta credință strălucind, cinstitul trup al Cuviosului Părintelui nostru Teofilact a fost adus în Nicomidia și așezat în biserica cea zidită de dânsul, spre apărarea cetății Nicomidia, întru cinstea și slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Preacuviosul Vasile Mărturisitorul este un călugăr mărturisitor pentru cultul icoanelor care a trăit în secolul al VII-lea, în timpul domniei împăratului iconoclast Leon al III-lea Isaurul (717-741 d.Hr.).
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe data de 28 februarie.
De la o vârstă fragedă lepădând viața lumească, cuviosul Vasile s-a făcut monah și s-a dedicat pe sine lui Hristos într-o viață de ascultare și nevoințe ascetice.
La început trăia într-un schit, hrănindu-și sufletul cu darurile credinței și ale iubirii.
Atunci când împrejurările potrivnice credinței creștine l-au chemat, a răspuns cu râvnă înflăcărată și a apărat Ortodoxia cu îndrăzneală și curaj.
Căci văzând în primejdie cinstirea sfintelor icoane, a stat cu hotărâre împotriva sfărâmătorilor de icoane.
Pentru aceea a fost persecutat, arestat, chinuit rău.
Și fiindcă nu s-a înduplecat cu firea, ci a propovăduit adevărul ca și cum ar fi în fața morții și a Dreptului Judecător, a fost din nou chinuit și apoi băgat în temniță.
După moartea împăratului Leon însă, și cu rugăciunile părintelui său Procopie, cuviosul Vasile ieșit din temniță și iarăși cu aceeași petrecere și nevoință s-a ostenit îndemnând spre dreapta credință în multe vremi.
Iar mai apoi, bucurându-se și mulțumind, s-a mutat cu pace către Dumnezeu, pe Care din pruncie L-a dorit.
Imnografie
Tropar (glasul 1)
Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Vasile; și cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Condac (glasul 2)
Din înălțime primind dumnezeiasca descoperire, ai ieșit, înțelepte, din mijlocul tulburărilor și ducând viață călugărească, Cuvioase, ai primit lucrarea minunilor și ai vindecat pe cei bolnavi cu harul tău, preafericite Vasile.
Viața Sfântului Cuvios Vasile Mărturisitorul
Sf. Cuv. Vasile Mărturisitorul (Secolul al VII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Vasile Mărturisitorul, lăsând lumea și cele lumești, s-a făcut monah și a petrecut în viața monahicească cu fapte bune, precum se cădea. El s-a împotrivit cu tărie luptătorilor de icoane.
Acesta a trăit pe vremea lui Leon Isaurul, luptătorul de icoane. El, lăsând lumea și cele lumești, s-a făcut monah și a petrecut în viața monahicească cu fapte bune, precum se cădea. Apoi, când cinstirea sfintelor icoane era lepădată, s-a împotrivit cu tărie luptătorilor de icoane. Pentru aceea, l-au prins și l-au chinuit mult, însă nu s-a supus și nu s-a învoit cu erezia lor, propovăduind adevărul până la moarte, având ajutor pe dumnezeiescul Procopie.
Deci Sfântul Vasile a fost strujit, ca și cuviosul Procopie, peste tot trupul și pe grumaji, și aruncat în temniță, stând legat foarte multă vreme, până ce a pierit de pe pământ împăratul cel fără de lege. Murind tiranul acela, au fost eliberați Cuviosul Vasile și Sfântul Procopie și ceilalți mărturisitori. Și viețuiau în aceleași pustnicești osteneli ca și mai înainte, aducând pe mulți la dreapta-credință și povățuindu-i la viața cea îmbunătățită. Apoi, după mulți ani și după viața cea plăcută lui Dumnezeu, a venit fericitul său sfârșit și s-a dus veselindu-se întru rugăciuni și mulțumiri, la Dumnezeu, pe Care l-a iubit din tinerețe.
Cuviosul Procopie Decapolitul a fost un călugăr mărturisitor pentru sfintele icoane în secolul al VIII-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 27 februarie.
Sfântul Procopie Decapolitul a trăit în timpul persecuțiilor împăratului iconoclast Leon III Isaurul (717-741). Era originar din Decapole, în Isauria (Asia Mică), și mai târziu a devenit monah la Constantinopol, ca și sfântul Grigorie Decapolitul (prăznuit la 20 noiembrie).
Sf. Cuv. Procopie Mărturisitorul (†750) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest sfânt a intrat de tânăr în viața monahicească și deprinzându-se cu tot felul de nevoințe, s-a curățit pe sine în chip desăvârșit. Iar mai pe urmă, mustrând vitejește și disprețuind pe cei ce defăimau păgânește rânduiala întrupării Mântuitorului nostru Iisus Hristos și nu se închinau icoanei întrupării lui Hristos, a încredințat adevărul dreptei credinţe, nu numai prin cuvinte, ci chiar prin pătimirile sale. Pentru aceasta s-a arătat mare mărturisitor, împreună cu ucenicul lui, Vasile Mărturisitorul (prăznuit la 28 februarie).
După moartea tiranului împărat Leon Isaurul (717 – 741) însă ieșit din temniță și iarăși cu aceeași petrecere și nevoință s-a ostenit în mănăstirea sa, îndemnând spre dreapta credință în multe vremi. Apoi făcând multe minuni, s-a mutat în pace către Domnul mulți ani mai târziu.
Imnografie
Troparul glasul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Procopie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:
Luceafăr dobândindu-te astăzi Biserica, risipește toată negura relei credințe, învrednicindu-te pe tine de cele cerești, învățătorule Procopiu mărite.
Țara Decapoliei, care se numește astfel după numărul celor 10 cetăți, este lângă marea Galileii. Despre ea se pomenește în Evanghelia Sfântului Marcu, că a venit Iisus la marea Galileii, care este între hotarele Decapoliei. Din acele părți era de fel Cuviosul Procopie Mărturisitorul, care, petrecând mai întâi în viața monahicească și cercând toată pustnicia cu dinadinsul și împodobindu-se cu desăvârșita curăție, era vestit între cuvioșii părinți. Iar când s-a ivit eresul luptării contra sfintelor icoane, al cărui iscoditor a fost Leon Isaurul, nelegiuitul împărat al grecilor, care pe sfintele icoane și pe cei ce le cinsteau și se închinau lor îi numea închinători de idoli și pe mulți din credincioșii împărați și arhierei și pe popoarele cele numite cu numele lui Hristos, care au fost mai înainte de el și păzeau cu dreaptă credință închinarea icoanelor le da anatemei, singur fiind blestemat de toți.
Atunci acest mare și nemișcat stâlp și tare apărător al dreptei credințe a stat cu bărbăție împotriva taberelor eretice, care cu păgânătate huleau întruparea Cuvântului lui Dumnezeu și cu necinste nesocoteau asemănarea lui Hristos, cea după omenire închipuită pe icoană. Dar Cuviosul Procopie îi făcea pe toți de rușine, mustrându-le socoteala lor cea nebună și cu nebiruite cuvinte însuflate de Dumnezeu îi biruia, rupându-le ca pe o pânză de păianjen împletiturile lor cele meșteșugite. Pentru aceasta a pornit spre mânie pe împăratul cel cu numele și cu năravul de fiară, care ca un leu ieșind din pustie răcnea, căutând să înghită pe cineva.
Deci prin porunca aceluia, Cuviosul a fost prins și bătut, apoi strujit amar cu unelte de fier peste tot trupul, aruncat în temniță întunecoasă și necurată; și toată chinuirea cea rea care i se făcea în legături, cu mărime de suflet o răbda, având întru toate pătimirile sale prieten și împreună pătimitor pe Cuviosul Vasile, pe care și în pustnicia sa, mai înainte, l-a avut părtaș iubit și împreună viețuitor. Cu acela, după multe răni ce le-a luat pentru sfintele icoane, a răbdat multă vreme legături în temniță până la pierzătorul sfârșit al tiranului. Iar după ce acel rău-credincios împărat s-a lipsit de viața cea vremelnică și de cea veșnică, murind cu trupul și cu sufletul, atunci Sfântul Procopie și Vasile și cu alți sfinți cuvioși părinți, au fost eliberați din legături și din temniță. Și au petrecut restul vieții lor în obișnuitele osteneli pustnicești, povățuind pe toți la fapta cea bună și aducându-i la mântuire. Apoi, la adânci bătrânețe, s-a dus la Domnul nostru Iisus Hristos, ca să-L vadă, acum nu în icoană ci în față și să primească plata cea dorită a ostenelilor sale, ca un pustnic și ca un pătimitor al lui Hristos, care pentru sfânta lui icoană s-a nevoit până la sânge.
Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Talaleu din Siria (gr. Θαλελαίος, Θαλλελαίος; lat. Thalelaeus) a fost un pustnic care a trăit în secolul al V-lea, aproape de localitatea Gavalon (Gabala sau Habala, în Siria). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 27 februarie.
Acest Talaleu din Siria trebuie deosebit de alți sfinți cu același nume pomeniți pe 20 septembrie, 19 noiembrie și 20 mai (Talaleu din Fenicia Libanului, doctor fără de arginți).
Existența istorică a Sfântului Talaleu și viața lui sunt cunoscute din Historia Religiosa (sau Istoria monahilor din Siria) a lui Teodoret din Cir capitolul 28, precum și din Limonariul sfântului Ioan Moshu (+622), care spune despre Avva Talaleu cilicianul că „a trăit șaizeci de ani viață călugărească și n-a încetat o clipă de a plânge și de a spune mereu: Dumnezeu ne-a dat viața aceasta pământească spre a ne pocăi. De aceea să ne silim să facem lucrul acesta cât mai deplin” (Limonariu, capitolul 59 – Viața lui avva Talaleu cilicianul; ed. Alba Iulia 1991, p. 69).
Acest cuvios a fost de neam din Cilicia. Dar îndrăgind viața sihăstrească, s-a dus în cetatea Gavalon/Gabala, unde, la o depărtare de vreo douăzeci de stadii, cuviosul a aflat un loc înalt, pe care se găsea un altar închinat demonilor și în acel loc și-a făcut o mică colibă, îndeletnicindu-se cu ostenelile sihăstrești și nevoindu-se cu posturi, cu privegheri, și cu rele pătimiri.
Pentru aceasta demonii care sălășluiau în altarul lor de acolo îl înspăimântau, cu mulțime de grozăvii. Pe aceștia însă rușinați i-a alungat, bătându-și joc de neputința lor. Apoi, dorind după mai mari osteneli și-a lăsat coliba, și făcându-și o chilioară prea mică, care nu era pe potriva trupului său, a intrat într-însa, stând cu fața lipită de genunchi.
Odată, venind la el fericitul Teodoret, episcopul Cirului, l-a întrebat, dorind ca să știe pricina acestui fel de petrecere a lui. Dar el a răspuns:
eu, fiind supus la multe păcate și temându-mă de chinurile cele înfricoșătoare, am aflat acest chip de viețuire, meșteșugind osteneli pe măsura trupului, ca să ușurez greutatea celor ce mă așteaptă. Căci acelea sunt mai cumplite, nu numai cu mărimea, ci cu însăși lucrarea lor, fiindcă sunt fără de voie; iar ceea ce se face fără de voie este un lucru foarte amarnic; căci lucrul cel de voie, deși plin de osteneli, mai puțină durere aduce, fiindcă osteneala este de voie, iar nu silnică. Deci, dacă cu aceste mici dureri voi ușura pe cele așteptate, mare câștig voi culege de aici.
Acestea auzind episcopul l-a lăudat foarte, pentru istețimea minții, că nu numai că se lupta cu luptele de față, ci și pe altele de la sine adăuga. Iar locuitorii de primprejur ziceau că multe minuni se făceau prin rugăciunea acestuia, căci nu numai oamenii, ci chiar și dobitoacele dobândeau vindecări.
Dar locuitorii acelui loc, care mai înainte trăiseră în păgânătate, s-au lepădat de înșelăciunea lor cea părintească și au primit strălucirea dumnezeieștii lumini; iar sfântul folosindu-se de ei, a surpat altarul demonilor care era acolo, și a ridicat o sfântă și măreață biserică în cinstea bunilor biruitori mucenici.
Și astfel sihăstrește nevoindu-se fericitul Talaleu, s-a mutat către Domnul la o vârstă foarte înaintată, către anul 460.
Viața Sfântului Cuvios Mărturisitor Talaleu
Sfântul Cuvios Mărturisitor Talaleu - foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Talaleu era cu neamul din latura Ciliciei. El, defăimând deşertăciunea lumii acesteia, a mers mai întâi în locaşul Sfântului Sava. Iubind pustniceasca petrecere în călugărie, a luat asupră-şi îngerescul chip şi, pentru îmbunătăţita sa viaţă, s-a învrednicit treptei preoţeşti. Apoi, după câţiva ani, a mers în cetatea Siriei ce se numea Gavala, care era sub mitropolia Laodiciei. De la acea cetate, ca la 20 de stadii, era o movilă mare şi o capişte idolească veche, ca cimitir vechi elinesc, şi erau o mulţime de idoli acolo. Acel loc era înfricoşat tuturor celor ce treceau pe acolo, căci diavolii nu numai cu năluciri şi cu arătări mincinoase înfricoşau, ci şi cu ucideri de oameni vătămau pe mulţi oameni şi dobitoace. De acest lucru auzind Cuviosul Talaleu, s-a dus acolo şi s-a sălăşluit, făcându-şi o colibă mică, nevoindu-se cu pustniceşti osteneli şi cu rele pătimiri, rugându-se neîncetat ziua şi noaptea. Iar diavolii, nesuferind să aibă lângă dânşii un vecin ca acesta, au adunat toate taberele cele înfricoşătoare şi, pornindu-se cu mare mânie, năvăleau asupra lui, înfricoşându-l cu glasuri fără de rânduiala şi cu ucidere îngrozindu-l. Apoi cu toate puterile cele viclene se sârguiau să izgonească pe sfânt din acele locuri pe care le aveau de demult ale lor. Iar Cuviosul Talaleu, întărindu-se şi îngrădindu-se cu credinţă în Dumnezeu, cu rugăciunea şi cu semnul Crucii, stătea ca un ostaş viteaz şi nebiruit în ziua de război şi batjocorea puterea lor cea slabă.
Un război ca acesta având cu diavolii în toate zilele şi mai ales în toate nopţile, viteazul nevoitor i-a biruit în sfârşit cu ajutorul Celui înalt şi au fugit cu ruşine, neputând să biruiască pe ostaşul cel viteaz al lui Hristos. Gonind pe diavoli, plăcutul lui Dumnezeu şi-a făcut o chilie strâmta, nu după măsura staturii sale, ci de doi coţi de înaltă şi de un cot de largă, în care nu numai a sta, dar nici a şedea drept nu putea, pentru că, fiind mare cu trupul, totdeauna ţinea capul plecat la genunchi. Petrecând el aproape zece ani într-o strâmtoare ca aceasta, a venit Teodorit, episcopul Cirului, să-l cerceteze şi l-a găsit adunându-şi folos din Sfânta Evanghelie. Şi întrebându-l episcopul, pentru care pricină şi-a ales o viaţă ca aceea, sfântul a răspuns: “Eu sunt vinovat de multe păcate şi crezând că mă aşteaptă multe munci veşnice, mi-am aflat o închisoare ca aceasta, de bună voie, ca pedepsind trupul acesta cu muncire puţină, să mă izbăvesc de muncile cele mari, care vor să fie”. Iar episcopul a primit mult folos de la dânsul.
Apoi a dăruit Dumnezeu Cuviosului Talaleu şi darul facerii de minuni, ca să tămăduiască toate bolile şi neputinţele, nu numai la oameni, ci şi la dobitoace. Pentru aceasta, mulţi mergeau la dânsul, ca la un izvor tămăduitor şi câştigau sănătate trupească şi sufletească. Căci elinii, care erau în satele dimprejur, se întorceau la Hristos Dumnezeu şi toţi închinătorii de idoli care se aflau între creştinii din toate hotarele cetăţii Gavaliei – care erau încă o mulţime pe atunci -, s-au luminat desăvârşit cu sfânta credinţă, prin minunile cele făcute de Sfântul Talaleu, venind la cunoştinţa adevărului. Iar cu ajutorul popoarelor celor ce de curînd crezuseră, Cuviosul a stricat templul cel păgânesc. Apoi cimitirul elinesc l-a dărâmat şi, curăţind locul de acele vechi lucruri diavoleşti, a zidit pe el o biserică în numele tuturor sfinţilor mucenici şi a dat slavă lui Dumnezeu într-însa. El a vieţuit celelalte zile întru nevoinţele sale cele obişnuite şi placând lui Dumnezeu desăvârşit, s-a mutat la El întru adânci bătrâneţe.
Despre acest cuvios, Sfânt Sofronie al Ierusalimului, în Limonar scrie astfel: Ava Petru, preotul lavrei Sfântului Sava, ne-a spus nouă despre ava Talaleu Cilicianul că a petrecut 70 de ani în chipul monahicesc, neîncetând din plângere niciodată şi zicea către toţi totdeauna: “Dumnezeu ne-a dat nouă vremea aceasta, fraţilor, spre pocăinţă şi, de o vom pierde pe ea, vom fi foarte mult întrebaţi de dânsa”.
Părintele nostru în rând cu sfinții Flavian Mărturisitorul (numit și Phlabianus) a fost Patriarh al Constantinopolului din 446 până în 449.
Sfântul Flavian Mărturisitorul este pomenit de Biserica Ortodoxă la 16 februarie.
Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului (†449) – foto preluat de pe basilica.ro
Sfântul Flavian a devenit patriarh după moartea sfântului patriarh Proclu, într-o perioadă de tulburări și erezii care amenințau unitatea Bisericii.
În anul 448, Sfântul Flavian a convocat un sinod local la Constantinopol pentru a examina erezia lui Eutihie, care admitea doar o fire (cea divină) a Domnului Iisus Hristos.
Persistând în eroarea sa, ereticul Eutihie a fost excomunicat de Biserică și privat de demnitățile sale.
Totuși, Eutihie avea un protector puternic în persoana lui Hrisafie, un eunuc apropiat împăratului Teodosie al II-lea.
Prin intrigi, Hrisafie l-a adus pe patriarhul Dioscor al Alexandriei de partea lui Eutihie și a primit permisiunea împăratului să convoace ceea ce se va numi „Sinodul tâlhăresc de la Efes”.
Dioscor a prezidat acest sinod, obținând achitarea lui Eutihie și demiterea Patriarhului Flavian prin amenințări și presiuni.
Sfântul Flavian a fost bătut cu cruzime în timpul lucrărilor acestui sinod de către niște călugări obraznici conduși de un anume Barsum.
Chiar și președintele sinodului, Dioscor a luat parte la această bătaie.
După aceasta, Sfântul Flavian a fost pus în lanțuri și a fost condamnat la exil în Efes.
Sinodul l-a reabilitat pe Eutihie.
Flavian a murit curând după acestea, în 11 august 449, din cauza rănilor primite.
Papa Leon cel Mare, ai cărui delegați au fost ignorați în timpul sinodului, a protestat și a declarat nule deciziile sinodului.
În curând, intrigile lui Hrisafie au fost dezvăluite.
Moartea subită a împăratului Teodosie, în 28 iulie 450 a readus-o pe sora sa, Pulcheria, pe tronul imperial, ea căsătorindu-se cu generalul Marcian care a devenit astfel împărat.
Prin eforturile împărătesei, moaștele sfântului Patriarh Flavian au fost transferate cu mare pompă de la Efes la Constantinopol.
Sinodul de la Calcedon, convocat în 451, l-a condamnat pe Eutihie, a confirmat Tomosul Papei Leon și l-a canonizat pe Flavian ca mucenic.
Viața Sfântul Ierarh Flavian, Arhiepiscopul Constantinopolului
Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului (†449) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Flavian a fost Patriarh al Constantinopolului după Sfântul Proclu. El a fost contemporanul Sfântului Leon Papa Romei și a luptat și el cu hotărâre contra ereziei lui Eutihie și Dioscor. Dar el nu a mai trăit să vadă și triumful Ortodoxiei de la Sinodul al Patrulea Ecumenic de la Calcedon din anul 451 pentru că, înainte de acela, la sinodul nelegiuit de la Efes din 431, el a fost bătut cu sălbăticie și călcat în picioare, de unde, după trei zile, i s-a tras și moartea.
Sfântul Ierarh Flavian a fost un mare ostaș al Împăratului Hristos și viteaz apărător și mărturisitor al Ortodoxiei.
