Articole

Flavian Mărturisitorul (†449)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Flavian Mărturisitorul

Părintele nostru în rând cu sfinții Flavian Mărturisitorul (numit și Phlabianus) a fost Patriarh al Constantinopolului din 446 până în 449.

Sfântul Flavian Mărturisitorul este pomenit de Biserica Ortodoxă la 16 februarie.

Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului (†449) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului (†449) – foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Flavian a devenit patriarh după moartea sfântului patriarh Proclu, într-o perioadă de tulburări și erezii care amenințau unitatea Bisericii.

În anul 448, Sfântul Flavian a convocat un sinod local la Constantinopol pentru a examina erezia lui Eutihie, care admitea doar o fire (cea divină) a Domnului Iisus Hristos.

Persistând în eroarea sa, ereticul Eutihie a fost excomunicat de Biserică și privat de demnitățile sale.

Totuși, Eutihie avea un protector puternic în persoana lui Hrisafie, un eunuc apropiat împăratului Teodosie al II-lea.

Prin intrigi, Hrisafie l-a adus pe patriarhul Dioscor al Alexandriei de partea lui Eutihie și a primit permisiunea împăratului să convoace ceea ce se va numi „Sinodul tâlhăresc de la Efes”.

Dioscor a prezidat acest sinod, obținând achitarea lui Eutihie și demiterea Patriarhului Flavian prin amenințări și presiuni.

Sfântul Flavian a fost bătut cu cruzime în timpul lucrărilor acestui sinod de către niște călugări obraznici conduși de un anume Barsum.

Chiar și președintele sinodului, Dioscor a luat parte la această bătaie.

După aceasta, Sfântul Flavian a fost pus în lanțuri și a fost condamnat la exil în Efes.

Sinodul l-a reabilitat pe Eutihie.

Flavian a murit curând după acestea, în 11 august 449, din cauza rănilor primite.

El a fost înmormântat în secret.

Sfânta Împărăteasă Pulcheria s-a retras de la curtea imperială.

Papa Leon cel Mare, ai cărui delegați au fost ignorați în timpul sinodului, a protestat și a declarat nule deciziile sinodului.

În curând, intrigile lui Hrisafie au fost dezvăluite.

Moartea subită a împăratului Teodosie, în 28 iulie 450 a readus-o pe sora sa, Pulcheria, pe tronul imperial, ea căsătorindu-se cu generalul Marcian care a devenit astfel împărat.

Prin eforturile împărătesei, moaștele sfântului Patriarh Flavian au fost transferate cu mare pompă de la Efes la Constantinopol.

Sinodul de la Calcedon, convocat în 451, l-a condamnat pe Eutihie, a confirmat Tomosul Papei Leon și l-a canonizat pe Flavian ca mucenic.

cititi mai mult despre Sfîntul Flavian Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului si pe: ro.wikipedia.orgen.wikipedia.orgpaginiortodoxe.tripod.com

 

Viața Sfântul Ierarh Flavian, Arhiepiscopul Constantinopolului

Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului (†449) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului (†449) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Flavian a fost Patriarh al Constantinopolului după Sfântul Proclu. El a fost contemporanul Sfântului Leon Papa Romei și a luptat și el cu hotărâre contra ereziei lui Eutihie și Dioscor. Dar el nu a mai trăit să vadă și triumful Ortodoxiei de la Sinodul al Patrulea Ecumenic de la Calcedon din anul 451 pentru că, înainte de acela, la sinodul nelegiuit de la Efes din 431, el a fost bătut cu sălbăticie și călcat în picioare, de unde, după trei zile, i s-a tras și moartea.

Sfântul Ierarh Flavian a fost un mare ostaș al Împăratului Hristos și viteaz apărător și mărturisitor al Ortodoxiei.

Maxim Mărturisitorul (cca. 580 – 662)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe  ro.orthodoxwiki.org; pravila.rodoxologia.ro

 

Maxim Mărturisitorul

Sfântul Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) a fost un teolog și sfânt părinte al Bisericii, cunoscut mai ales pentru scrierile sale de mistică și ascetică, precum și un apărător al Ortodoxiei în fața ereziei monotelismului.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 21 ianuarie, pe 13 august (mutarea moaștelor) (1)

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580, într-o familie nobilă și a avut parte de o educație aleasă.

Pe la anul 610 împăratul Heraclie l-a chemat la curte, încredințându-i slujba de prim secretar (protasekretis sau logothet).

Dar după trei ani, Maxim a părăsit această demnitate și s-a călugărit în Mănăstirea Hrisopolis, care se găsește lângă Constantinopol dar pe țărmul opus al strâmtorii Bosfor.

Mai apoi pleacă la Cizic, iar invazia persană de la anul 626 îl împinge să se refugieze la Cartagina (Africa de Nord) (2)

Pe la începutul anului 632 se găsea în Africa, împrietenit cu monahul Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului. Acesta începuse deja lupta împotriva noii erezii monotelite care începuse să facă mulți prozeliți.

Patriarhul Serghie I al Constantinopolului împreună cu împăratul Heraclie au încercat să se împace cu ereticii monofiziți pe baza unui compromis care, lăsând pe al doilea plan problema celor două firi din Hristos, obliga cele două grupări – ortodoxă și monofizită – să admită o singură lucrare în El.

La 633 s-a încheiat pactul formal, în acest sens, între ortodocși și monofiziți.

Monahul Sofronie a fost cel dintâi care a sesizat pericolul acestui compromis.

Ajuns apoi Patriarh al Ierusalimului, a publicat o Epistolă Sinodală (643), în care face distincție clară între cele două lucrări în Hristos.

În următorii patru ani a domnit o relativă liniște. Frământările au început cu putere abia în 638, când împăratul Heraclie a publicat așa-numita Ecthesis,

Sf. Maxim devenind conducătorul acestei lupte.

Între 642 – 645 el desfășoară în Africa o activitate intensă pentru întărirea episcopilor de acolo împotriva ereziei.

În iulie 645 poartă în Cartagina o mare dispută cu Pyrrhus, fostul patriarh monotelit al Constantinopolului, în prezența a numeroși episcopi.

Ia parte la mai multe Sinoade în Africa, convocate la îndemnul lui pentru osândirea monotelismului.

La sfârșitul anului 646 se află la Roma, unde rămâne până la 649, determinându-l pe arhiepiscopul Martin al Romei să convoace Sinodul de la Lateran, prin care de asemenea se condamnă monotelismul.

În anul 648 împăratul Constans al II-lea Pogonatul (641 – 668) dăduse un nou decret (Typos-ul lui Constans al II-lea), prin care oprea sub grea pedeapsă de a se mai discuta dacă în Hristos este una sau sunt două lucrări și voințe.

În anul 653, Sfântul Maxim a fost arestat și adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, la 655 a fost exilat în Bizija, în Tracia.

O nouă audiere în același an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis.

În anul 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o audiere.

Aici, în fața mulțimii, i s-a tăiat limba din rădăcină și mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul, nici cu graiul nici în scris.

Astfel, se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-și dea viața pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viață, nu o simplă speculație teoretică.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost trimis apoi în exil în țara Lazilor, pe coasta răsăriteană a Mării Negre, unde, rămas simplu monah până la sfârșitul vieții.

Atrecut în același an, în ziua de 13 august, la Domnul, în urma chinurilor suferite, la venerabila vârstă de 82 de ani.

Pomenirea sa se face în fiecare an la 13 august (mutarea moaștelor) și la 21 ianuarie (3).

Monotelismul a fost condamnat la Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol din 680-681.

După aceasta au fost posibile și aducerea moaștelor sfântului de la Lazica la Chrysopolis, unde a fost egumen, dar și stabilirea datei de 21 ianuarie pentru a-l cinsti, întrucât data de 13 august era foarte aproape de cea a praznicului Schimbării la Față.

Sfântul Maxim Mărturisitorul rămâne, astfel, unul dintre cei mai mari teologi răsăriteni.

Prin înțelepciunea sa, prin lupta sa împotriva ereziilor hristologice, prin sfințenia vieții sale și mai ales prin operele sale teologice rămase ca odoare de preț în vistieria Bisericii, Maxim Mărturisitorul a rămas până în zilele noastre model de monah și de teolog, fiind cunoscut drept sfântul care a apărat învățătura despre Hristos.

 

Unde se găsesc moaștele Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

După cum am spus mai sus, Sfântul Maxim Mărturisitorul a adormit în data de 13 august 662.

Sursele grecești vorbesc despre “Schemaris” ca loc al morții sale care a fost identificat de cercetători drept cetatea Muri (Tsikhe Muri) de lângă Tsageri – Georgia.

Această teză este susținută și de o puternică tradiție locală care plasează mormântul Sfântului chiar la baza muntelui pe care este ridicată cetatea Muri.

Acum pe locul mormântului se găsește o mică biserică, însă în vechime era o mănăstire numită “a Sfântului Maxim”.

În joia din Săptămâna Luminată localnicii îl prăznuiau aici pe Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Poate pentru că data de 13 august este Odovania praznicului Schimbării la Față, poate și pentru că Biserica a socotit că se cuvenea ca Sfântul Maxim să fie pomenit în ianuarie, alături de marii teologi, prăznuirea sa a fost hotărâtă definitiv pentru 21 ianuarie.

În 13 august, data adormirii lui, în calendarul ortodox este însă menționată “Mutarea moaștelor Sfântului Maxim Mărturisitorul din Georgia la Constantinopol“.

Unele surse sunt chiar mai precise arătând că moaștele Sfântului ar fi fost aduse de fapt pe țărmul asiatic al Constantinopolului, în Mânăstirea Maicii Domnului din Chrysopolis unde el viețuise ca monah.

 

Mâna dreaptă a Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

Se păstrează însă până astăzi, în Sfântul Munte Athos, o parte din mâna dreaptă a Sfântului. Nu se știe când acest odor de mare preț a ajuns în Athos.

Cea mai mare parte din arhivele mânăstirii Sfântul Pavel din Athos, la care se găsesc astăzi sfintele sale moaște, s-a pierdut mai întâi în 1307 când catalanii au pustiit Sfântul Munte și apoi în cumplitul incendiu care a distrus mânăstirea în 1902.

Toate vechile proschinitare ale Sfântului Munte confirmă însă prezența acestor sfinte moaște la Mânăstirea Sfântul Pavel.

Posibil ca mâna Sfântului Maxim să fi fost adusă din Constantinopol în secolul al-XI-lea de însuși ctitorul mânăstirii, Sfântul Pavel Xiropotamitul, care, fiind de neam împărătesc, a adus din Bizanț cu el, o mare bucată din lemnul Sfintei Cruci și alte odoare de preț pentru cele două ctitorii ale sale din Athos.

O altă posibilitate care nu trebuie exclusă este ca mâna Sfântului Maxim să fi fost dăruită mânăstirii de prințesa Maro, fiica craiului Serbiei, Gheorghe Brancovici.

Ea fusese dată de soție sultanului Murad al II-lea și a fost cea care l-a crescut pe Mahomed al II-lea, viitorul cuceritor al Constantinopolului.

Având dreptul de a-și păstra credința creștină și bucurându-se de un statut special la curtea sultanului, ea a recuperat darurile magilor care fuseseră prădate de turci de la una din bisericile din Constantinopol și le-a adus în 1470 la Mânăstirea Sfântul Pavel dimpreună cu alte odoare.

Este posibil ca între aceste “alte odoare” să fi fost și mâna Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Să dăm slavă lui Dumnezeu că aceste sfinte moaște s-au păstrat până în zilele noastre spre mărturie a dreptei credințe și îndemn pentru noi de a mărturisi adevărul, după pilda celor de odinioară.

 

Mâna dreaptă a Sfântului, spre închinare la Iași

Mâna dreaptă a Sfântului Maxim Mărturisitorul va fi adusă spre închinare de la Mănăstirea “Sfântul Pavel” din Muntele Athos la Iași, pe 9 octombrie 2010, cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.

 

Alte descoperiri

O tradiție antică georgiană afirma că moaștele Sfântului Maxim Mărturisitorul se află sub altarul capelei mănăstirii din localitatea Tsageri, aproape de locul unde a fost întemnițat și a decedat.

Episcopul Stefan Kalidjisvili, în a cărui eparhie se află localitatea Tsageri, a decis să încredințeze misiunea arheologică de verificare a acestei tradiții profesorului universitar Revaz Christiani.

Săpăturile efectuate au dus la descoperirea osemintelor a trei persoane, iar la un nivel inferior s-au mai găsit rămășițele pământești ale alteia.

Analiza acestor moaște a fost încredințată antropologului Vladimir Aslanishvili, profesor la Universitatea din Tbilisi.

Acesta a confirmat că există șanse mari ca osemintele primelor trei persoane să aparțină Sfinților Maxim Mărturisitorul, Anastasie Monahul și Anastasie Apocrisiarul, în timp ce rămășițele celei de-a patra par să aparțină Sfântului Arsenie, fondatorul mănăstirii din Tsageri.

În sprijinul opțiunii sale, Vladimir Aslanishvili a adus în discuție vechimea moaștelor, vârsta probabilă a persoanelor decedate, precum și mutilările suferite de acestea.

În momentul de față s-a mai cerut o expertiză antropologică din care să facă parte profesori renumiți greci și ruși înainte de a se lua o decizie finală cu privire la atribuirea moaștelor.

Descoperirea posibilelor moaște ale Sfântului Maxim Mărturisitorul a condus la declanșarea unei adevărate sărbătoriri naționale.

Conferința de presă cu privire la primele rezultate ale expertizei a fost transmisă în direct de televiziunea națională și de mai multe posturi de radio cunoscute.

 

Opera Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

De la Sfântul Maxim ne-au rămas numeroase scrieri din care unele au fost incluse în Filocalia, iar altele în colecția PSB (”Părinți și scriitori bisericești”).

Tratează mai ales despre iubire ca și concept creștin, dar are și o importantă exegeză asupra unor autori cum ar fi Dionisie Areopagitul sau Grigore de Nazianz.

O parte din aceste scrieri sunt dogmatice, însă cele mai multe sunt dedicate descrierii vieții contemplative, oferind ample îndrumări ascetice.

Alte scrieri abordează teme de liturgică și hermeneutică.

Din punct de vedere filosofic, folosește un vocabular platonician, abordând și subiecte de interes pentru istoria filosofiei, cum ar fi problema cunoașterii, probleme ontologice, cosmologice și antropologice.

Ignorate vreme de secole de teologii apuseni, scrierile Sfântului Cuvios Maxim ocupă un loc special în teologia răsăriteană, Părinți precum Simeon Noul Teolog sau Grigorie Palama fiind considerați drept continuatori ale direcțiilor intelectuale și spirituale ale Sfântului Cuvios Maxim.

Începând cu secolul XX, sfântul Maxim Mărturisitorul a fost din nou considerat un autor de referință pentru teologia și spiritualitatea ortodoxă. În limba română, de traducerea și comentarea scrierilor lui s-a ocupat părintele Dumitru Stăniloae.

 

Scrierile Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

Din scrierile sale fac parte următoarele:

- Răspunsuri către Talasie – O suită de 65 de întrebări și răspunsuri legate de tot atâtea pasaje dificile din Sfânta Scriptură;

- Ambigua – O explorare a pasajelor dificile întâlnite în scrierile areopagitice și în cele ale Sfântului Grigorie de Nazianz, concentrate pe probleme hristologice;

- Scholia – Comentarii la scrierile timpurii ale lui Dionisie Areopagitul;

- Mistagogia – Comentariu și meditație cu privire la Sfânta Liturghie;

- Comentariu la Psalmul 59;

- Tâlcuire la Tatăl nostru;

- Capete despre dragoste – Maxime cu privire la viața duhovnicească grupate în colecții de câte-o sută;

- Capete teologice;

- Cuvânt ascetic – Dialog cu privire la viața monastică;

- Viața Fecioarei (Biografie) – cea mai timpurie biografie completă a Maicii Domnului.

Începând cu secolul XX, sfântul Maxim Mărturisitorul a fost din nou considerat un autor de referință pentru teologia și spiritualitatea ortodoxă. În limba română, de traducerea și comentarea scrierilor lui s-a ocupat părintele Dumitru Stăniloae.

Ediții critice ale operei sfântului Maxim Mărturisitorul: CPG 7688-7721

 

Răspunsuri către Talasie

O suită de 65 de întrebări și răspunsuri legate de tot atâtea pasaje dificile din Sfânta Scriptură; este o lucrare de exegeză propriu-zisă, în care sunt interpretate unele texte biblice dificile, din Vechiul și Noul Testament.

Motivația actului exegetic este determinantă, în cazul Sfântului Maxim, pentru reușita acestuia.

El primise o “listă cu multe locuri obscure din Sfânta Scriptură“, alcătuită de presbiterul și egumenul Talasie, care îi cerea “un răspuns scris cu privire la înțelesul lor mai înalt“.

La început, după ce a primit și a citit lista respectivă, a refuzat categoric să răspundă și l-a rugat pe Talasie “mult și de multe ori” să-l scutească de această grea încercare, pe motiv că înțelesul textelor îl depășește:

Aceste locuri de-abia pot fi înțelese de cei care au înaintat mult în contemplație și au ajuns la capătul celor mai înalte și mai neapropiate cunoștințe, nu însă de mine, care mă târăsc pe pământ și, asemenea șarpelui celui blestemat de odinioară, nu am altă hrană afară pământul patimilor, înnoroiat ca un vierme de putreziciunea plăcerilor” (Răspunsuri către Talasie, p. 26).

Singurul motiv care l-a determinat să răspundă unei asemenea provocări a fost acela ca nu cumva, prin refuzul său, “să sufere în vreun fel iubirea dintre ei“.

Modul în care Sfântul Maxim își expune motivația demersului său exegetic este foarte sugestiv:

Făcând deci aceasta mult și de multe ori, când am văzut că nu primești această rugăciune a mea, temându-mă să nu sufere ceva iubirea care ne unește și ne face să avem un singur suflet, chiar de purtăm două trupuri, putând să-ți pară refuzul meu un semn de neascultare, am cutezat, împotriva voii mele, cele mai presus de puterea mea.

Am socotit că e mai bine să fiu acuzat de îndrăzneală și să fiu luat în râs de cei ce voiesc, decât să sufere iubirea vreo clătinare și vreo micșorare.

Căci după Dumnezeu nimic nu e mai de preț ca ea în ochii celor ce au minte. Mai bine zis, nimic nu e mai plăcut lui Dumnezeu ca ea. Căci ea adună la un loc pe cei dezbinați și poate crea în cei mulți sau în toți o identitate netulburată a voirii“.

Deși Sfântul Maxim a fost sceptic în privința acestui demers al său, răspunsurile la întrebările egumenului Talasie și înțelesurile date textelor biblice dificile trimise de acesta se vor constitui într-una dintre cele mai cunoscute și mai importante lucrări patristice din toate timpurile, care, între lucrările sale, ocupă, ca importanță, unul dintre primele locuri, dacă nu chiar primul (pr. conf. dr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină, București, 2002, p. 162).

 

Citate

Vino, Preaslăvite Cuvinte ai lui Dumnezeu, și ne împărtășește, pe măsura puterilor noastre, descoperirea cuvintelor Tale.

Înlăturând grosimea învelișurilor, arată-ne, Hristoase, frumusețea înțelesurilor spirituale. Ia-ne de mâna dreaptă. adică de puterea minții noastre, și «ne călăuzește pe calea poruncilor Tale» (Ps. 119, 9-10)

Și ne du «la locul cortului Tău cel minunat, până în lăuntrul casei lui Dumnezeu în glas de bucurie și de mărturisire a zvonului de sărbătoare», ca și noi. prin mărturisirea faptuirei și prin bucuria contemplației, să fim învredniciți a veni la locul negrăit al ospățului Tău și să ne ospătăm împreună cu cei care prăznuiesc acolo duhovnicește. cântând cunoștința celor negrăite cu glasurile netăcute ale minții.

Şi mă iartă pe mine, Hristoase. că îndrăznesc, la porunca slujitorilor Tăi celor vrednici, ceea ce este peste puterea mea.

Luminează cugetarea mea neluminată, spre înțelegerea locului de față. ca să fii și mai mult slăvit, ca Unul Care dai orbilor vedere și faci limba bâlbâiților să grăiască cu claritate. ”

(Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 48, Filocalia, vol. 2, pp. 168-169)

 

Iar credincioși, virtuoși și contemplativi a numit pe începători, înaintați și desăvârșiți, care pot fi numiți și robi, lucrători cu plata și fii, ca cele trei cete ale celor ce se mântuiesc.

Robi sau credincioși sunt cei care împlinesc poruncile de frica amenințărilor stăpânului și lucrează cu bunăvoința cele încredințate.

Lucrători cu plata sunt cei ce poartă, de dorul bunătăților făgăduite, greutatea și arșița zilei, adică necazul legat de viața aceasta din osânda protopărintelui și ispitele care, din cauza ei, trebuie suportate pentru virtute.

Aceștia schimbă înțelepțește, prin hotărâre de bună voie, viață cu viață, cea prezentă pentru cea viitoare.

Iar fii sunt cei care nici de teama amenințărilor, nici de dorul celor făgăduite, ci în temeiul unui mai statornic și al unei deprinderi în înclinarea și dispoziția voluntară a sufletului spre bine, nu se despart niciodată de Dumnezeu, ca acel fiu, către care s-a zis:

« Fiule, tu totdeauna ești cu mine și ale mele cu ale tale sunt » (Luca 15, 31).

Aceștia sunt prin afirmare voluntară și prin îndumnezeire în har, atâta cât le este îngăduit oamenilor, aceea ce este și e crezut Dumnezeu după fire și cauză.”

(Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, XXIV)

 

Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale și, despărțind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe de acelea.

Când însă o stăpânește iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de toate legăturile lor, înduplecând-o să disprețuiască nu numai lucrurile ce cad sub simțuri, ci însăși viața noastră vremelnică (…)

Dragostea este o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinstește nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoștința lui Dumnezeu. Dar este cu neputință să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământești (…)

Dragostea e născută din nepătimire; nepătimirea de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare și îndelungă-răbdare; iar pe acestea le naște înfrânarea cea atotcuprinzătoare. Înfrânarea, la rândul ei, e născută de frica de Dumnezeu, în sfârșit frica din credința în Domnul“.

(Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, Filocalia Românească, volumul 2)

 

Sfântul Maxim Mărturisitorul, despre dragostea adevărată

Dragostea este o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului datorită căreia el nu cinstește nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoștința lui Dumnezeu. Dar este cu neputință să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământești.

Dragostea este născută de nepătimire; nepătimirea, de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare și îndelunga răbdare; iar pe acestea le naște înfrânarea cea atotcuprinzătoare; înfrânarea la rândul ei, e născută de frica lui Dumnezeu, în sfârșit frica de credința în Domnul.

Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazurile; cel ce rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământești; în sfârșit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu.

Cel ce iubește pe Dumnezeu prețuiește cunoștința Lui mai mult decât toate cele făcute de El și stăruiește pe lângă ea neîncetat cu mare dor.

Dacă toate cele ce sunt, prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu au fost făcute, și dacă Dumnezeu este mai bun decât cele ce au fost făcute de El, cel ce părăsește pe Dumnezeu, care e neasemănat mai bun, și se ocupa cu cele mai rele, se arata pe sine prețuind mai mult cele făcute de Dumnezeu decât pe Dumnezeu.

Cel ce are mintea pironita în dragostea de Dumnezeu disprețuiește toate cele văzute și însuși trupul său, ca pe ceva străin.

Dacă sufletul e mai bun decât trupul și dacă Dumnezeu, care a făcut lumea, e neasemănat mai bun decât lumea, cel ce cinstește trupul mai mult decât sufletul și lumea zidită de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu nu se deosebește intru nimic de închinătorii la idoli.

Cel ce și-a desfăcut mintea de iubirea și de preocuparea stăruitoare de Dumnezeu și o are legată de ceva din cele ce cad sub simțuri, acela cinstește trupul mai mult decât sufletul și cele făcute de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu, care le-a făcut.

Dacă viața minții este lumina cunoștinței, iar aceea e născută de dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că nimic nu este mai mare decât dragostea dumnezeiască.

Când mintea pornește în focul dragostei spre Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru oarecare. Căci luminată fiind de lumina dumnezeiască cea nemărginită, părăsește simțirea față de toate cele făcute de Dumnezeu, precum și ochiul sensibil nu mai simte stelele, când răsare soarele.

 

Dumnezeu, omul și cosmosul în viziunea Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

Dumnezeu a creat lumea pentru om, imprimând în ea rațiunile Sale dumnezeiești. La rândul său, omul descoperă rațiunile lucrurilor, ajungând să recunoască bunătatea și slava lui Dumnezeu din creație. Înțelegerea acestor rațiuni spirituale, ca rosturi ale tuturor celor create, nu este dată de-a gata omului, ci Dumnezeu așteaptă efortul acestuia de a le observa și de a le cunoaște.

Însă, prin căderea omului în păcat, oamenii au ajuns la o cunoaștere inferioară, limitată la simțuri și materie, sfârșind în moarte.

Ascultând de simțire, Adam a luat ca sfetnic pe șarpe, mai mult decât pe Dumnezeu, și a poftit pomul oprit.

Sfântul mărturisește că omul își găsește împlinirea nu în el însuși, ci depășindu-se pe sine. Ridicarea din păcat a firii oamenilor la o viață curată, după voia lui Dumnezeu, înseamnă redobândirea normalității. Această întoarcere din exilul păcatului nu se realizează prin puterile omului, ci prin lucrarea Duhului Sfânt, căci “nu avem prin fire o putere capabilă să realizeze îndumnezeirea.”

Hristos ne arată că lumea întreagă poate deveni Liturghie, slavă a lui Dumnezeu, căci “toate cele create se cer după cruce, mormânt și înviere”.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției, și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Maxime înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

Pe marele Maxim, iubitorul Treimii, pe cel ce a propovăduit în chip lămurit dumnezeiasca credință și ne-a învățat să credem că Hristos este în două firi, și cu două voințe și lucrări, întru cântări credincioșii să-l cinstim, precum se cuvine, strigând: Bucură-te, propovăduitorule al credinței!

Iar pentru prăznuirea din 13 august se cântă slujba Cuviosului Maxim Mărturisitorul pe 12 august (pe 13 făcându-se odovania praznicului Schimbării la Față) și se pun, cu troparul de mai sus, condacele:

Condac, glasul al 6-lea:

Lumina cea întreit strălucitoare sălășluindu-se în sufletul tău, te-a arătat vas ales pe tine, preafericite, căci lămurit arăți marginilor cele dumnezeiești și arătarea înțelegerilor celor cu anevoie de înțeles, fericite Maxim, luminat propovăduind tuturor Treimea cea mai presus de ființă și fără de început.

Alt condac, glasul al 8-lea:

Al Bisericii apărătorule, de Dumnezeu grăitorule, întărirea bunei credințe și luminarea, alăuta și organul bunei credințe, a călugărilor dumnezeiască și sfințită podoabă, nu înceta rugându-te pentru noi toți.

 

Note

1 - După indicațiile mineiului pe luna august, slujba sfântului Maxim se cântă în ziua de 12 august, pentru că pe 13 august este odovania praznicului Schimbării la Față, când se cântă slujba completă a praznicului.

 

2 - Acestea sunt relatate într-o scriere agiografică din secolul al X-lea, considerată sursa principală pentru viața sfântului.

După o scriere siriacă din secolul al VII-lea. atribuită lui Gheorghe/Grigore de Reshaina, Maxim ar fi fost originar din localitatea palestiniană Heshfin și ar fi fost călugăr la Mănăstirea Sfântului Sava (Palestina).

După unii savanți, această versiune ar putea corespunde mai bine relațiilor pe care sf. Maxim le-a avut cu mai multe personalități pelaestiniene, precum Sofronie al Ierusalimului sau papa Teodor. – cf. Ch. Boudignon, « Maxime était-il constantinopolitain ? », dans: Orientalia Lovanensia Analecta 137, 2004, p. 1 – 43.

 

3 - Părintele Macarie Simonopetritul explică în Sinaxarul său, într-o notă la data de 21 ianuarie, că:

Sinaxarele comemorează aducerea moaștelor sf. Maxim la 13 august, când de fapt aceasta este data adormirii sale în Domnul. Ca și în cazul sf. Atanasie (18 ianuarie), mutarea prăznuirii sf. Maxim pe 21 ianuarie se explică probabil prin dorința de a propune o serie întreagă de mari teologi și mărturisitori ai credinței în luna ianuarie.”

 

Viața Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) – foto preluat de pe doxologia.ro

Pe Cuviosul Maxim cel mare cu numele și cu viața, l-a odrăslit cetatea cea mare a Constantinopolului, născut din părinți de neam mare și dreptcredincioși; și l-au crescut în învățătura cărții din destul, pentru că toată filosofia și teologia a străbătut desăvârșit; apoi a fost bărbat prea înțelept și slăvit și întru palate împărătești cinstit. Pentru că împăratul Heraclie (610-641) văzând înțelepciunea și viața lui cea bună, l-a cinstit pe el cu rânduiala de asincrit (boier), chiar nevrând, și în numărul sfetnicilor săi l-a rânduit; apoi era de toți iubit și cinstit și la toată cetatea împărătească de mare folos.

Întru acea vreme, s-a ridicat eresul monoteliților, adică al acelora ce mărturisesc că este numai o voință în Hristos, Dumnezeul nostru. Acesta s-a născut din eresul ce a fost mai înainte, al lui Eutihie, care spunea cu necuviință că numai o fire este întru Hristos, împotriva mărturisirii celei credincioase, care spune c sunt două firi în Domnul nostru Iisus Hristos cel întrupat, asemenea și două voințe și lucrări deosebite ale fiecărei firi, însă o singură persoană a lui Hristos; pentru că nu în două persoane este despărțit Hristos Dumnezeu, ci are două firi, fără amestecare.

Și erau apărători ai monoteliților și răspânditori ai lui Chir, patriarhul Alexandriei, Serghie al Constantinopolului (610-638) și chiar împăratul Heraclie, înșelându-se de dânșii cu acel eres, și adunându-și soboare, Chir în Alexandria, iar Serghie în Constantinopol, au întărit acel eres și pretutindeni l-au presărat, încât tot Răsăritul l-au vătămat. Numai Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se împotrivea, neprimind credința cea rea a acelora. Și văzând fericitul Maxim cum că și palatele împărătești s-au atins de acel eres și chiar pe împăratul l-au vătămat, apoi, temându-se că nu cumva chiar și el însuși să se vatăme de acel eres, precum se vătămaseră mulți, și-a lăsat dregătoria sa, cum și slava lumii acesteia, și s-a dus într-o mănăstire, care era departe de cetate și se numea Hrisopol, voind să fie lepădat în casa lui Dumnezeu, decât să locuiască în locașurile păcătoșilor; și s-a făcut acolo monah.

După câțiva ani, pentru viața lui cea îmbunătățită, a fost ales părinte al mânăstirii aceleia. După aceea, patriarhul Serghie a îndemnat pe împăratul Heraclie ca să scrie mărturisirea nedreptei lor credințe, cea plină de eresul monoteliților, și a numit-o pe aceea împăratul Ekthesis (638), adică “alcătuire”, și a poruncit ca toți să creadă astfel pretutindeni; deci, Biserica lui Hristos era tulburată foarte mult.

Sfântul Maxim, văzând tulburarea ce se făcea Bisericilor în Constantinopol și prin tot Răsăritul și pe eretici întărindu-se și înmulțindu-se, iar credința cea dreaptă împuținându-se și clătinându-se de furtuna prigonirii, tânjea cu duhul, plângea și suspină. Auzind că în Apus eresul acela se leapădă cu totul, pentru că Severin, episcopul Romei, n-a primit acea alcătuire împărătească, iar Ioan, cel următor după dânsul la scaunul Romei, a dat-o anatemei sobornicește, fericitul Maxim și-a lăsat mânăstirea sa și s-a dus în părțile Apusului, având scop să meargă la Roma cea veche, deoarece la Ierusalim era cu neputință, din cauza arabilor, care năvăliseră a-tunci asupra Palestinei.

Deci, s-a dus la Roma, ca una ce era atunci dreptcredincioasă, binevoind să petreacă cu cei dreptcredincioși. Mergând acolo, s-a dus pe la episcopii din Africa, care se întâmplau prin cetățile din calea lui, și vorbind cu dânșii, îi întărea în credință și-i învăța cum să scape de meșteșugirile potrivnicilor și să se izbăvească de vânarea lor cea cu rău meșteșug; iar către alții, care erau departe, trimitea scrisorile sale învățătoare și sfătuitoare despre dreapta credință, ca să se păzească cu dinadinsul de eresul acela.

Într-acea vreme a murit Serghie, patriarhul Constantino-polului, și după el a venit Piros (638-641 și 652), care ținea de același eres, asemenea a murit și acel Piros Alexandrinul, iar după dânșii, i-a sosit sfârșitul și împăratului. Dar mai înainte de sfârșitul său, văzând împăratul că mulți sfinți arhierei și de Dumnezeu înțelepțiți părinți leapădă și nu primesc alcătuirea lui, ci încă și anatemei o dau, s-a rușinat foarte și a scris iarăși pretutindeni, adeverind că nu este mărturisirea să aceea, ci a lui Serghie, patriarhul care a fost înainte, că singur acela scriind-o, l-a silit să iscălească. Apoi, murind împăratul Heraclie, a venit după dânsul Constantin, fiul lui (641), dar și acela a murit, împărățind numai patru luni, căci a fost otrăvit în taină de mama sa vitregă. După dânsul, vitrega lui mamă, anume Marțina, a pus pe fiul său Heraclion pe scaun (641), prin mijlocirea patriarhului. Dar după șase luni ale împărăției lui Heraclion, s-au sculat asupra lui boierii și prinzându-l, i-au tăiat nasul, asemenea și maicii lui, Marțina, și i-au trimis pe amândoi în surghiun cu necinste.

După aceasta au ales la împărăție pe fiul lui Constantin și nepotul lui Heraclie, cu numele Constans (641-668), care și el a avut fiu pe Constantin, care s-a numit “bărbos”. Împărățind Constans, patriarhul de atunci al Constantinopolului, cel de un gând cu Marțina, despre care se vorbea în popor că împreună cu dânsa au omorât cu otravă pe Constantin, fiul lui Heraclie și tată al lui Constans, împăratul cel pus din nou; atunci patriarhul Piros temându-se foarte și dezbrăcând de la sine rânduiala patriarhiei, a fugit de voia sa în surghiun, în Africa; iar după dânsul a venit Pavel la scaun în Constantinopol, care de asemenea era eretic monotelit. Mai pe urmă s-a vătămat și împăratul de acel eres și s-a făcut mare ajutător și răspânditor al acelui eres.

Cuviosul zăbovind în părțile Africii, s-a dus acolo Piros, patriarhul Constantinopolului, cel care fugise de la scaunul său, și străbătând cetățile, înșela pe cei dreptcredincioși cu a sa rea credință; și mult ar fi vătămat acolo Biserica lui Hristos, de n-ar fi avut potrivnic pe Cuviosul Maxim, cu care adunându-se în toată vremea, se întărea cu credință; și a fost nevoie să se adune episcopii din Africa în Cartagina, ca să asculte întrebările amândurora, pentru că aceasta dorea și Grigore, patriciul părților acelora.

Deci, făcându-se sinodul și întrebarea, înțelepțitul de Dumnezeu Maxim a biruit pe Piros, dovedindu-i din dumnezeieștile cărți și din dogmele Sfinților Părinți, arătându-i că în Hristos Dumnezeu, precum sunt două firi, așa sunt și două voințe și că lucrările sunt într-o persoană nedespărțită. Drept aceea, Piros fiind biruit, s-a lipit de cei dreptcredincioși și a fost primit de Biserică cu dragoste și cu cinste ca patriarh.

Atunci Piros a alcătuit și o cărticică cu mărturisirea credinței celei drepte și s-a dus în Roma, la episcopul Teodor, cel care a venit după Ioan, și acolo l-a primit cu cinste, ca pe un patriarh dreptcredincios al Constantinopolului. Deci, auzindu-se în Constantinopol, cum că Piros s-a alăturat la cei dreptcredincioși, adunarea eretică se tulbura cu zavistie despre aceasta și, alcătuind cuvinte mincinoase, a adus în popor acest zvon: că episcopii din Africa și episcopul Romei cu sila l-au făcut pe Piros să fie cu dânșii la un gând. Ajungând acel zvon la împăratul, acesta îndată a trimis pe un boier în Italia, anume Olimpiu, care era eretic, ca să întoarcă pe Piros iarăși la mărturisirea monoteliților.

Ajungând Olimpiu în Italia și intrând în cetatea Ravena, a chemat la dânsul pe Piros din Roma și iarăși l-a făcut să se țină de eresul cel dintâi. Iar el, întorcându-se la ale sale rătăciri, s-a făcut vrednic ca să se dea anatemei de către sfinții părinți, împreună cu cei de un gând cu el, lucru care s-a și făcut mai pe urmă.

În acea vreme, împăratul Constans, fiind îndemnat de Pavel ereticul, patriarhul Constantinopolului, a scris, în septembrie 648, precum mai înainte Heraclie, moșul său, alcătuirea (mărturisirea) credinței sale, plină de eresuri, numind-o “Tipos” (normă) și a trimis-o pretutindeni, poruncind ca așa să se creadă. Și ajungând aceea la Roma, episcopul Teodor sfârșindu-se, a urmat Martin fericitul (649-653); iar împăratul dorea ca episcopul cel nou pus să-i primească “Tipos”-ul lui, cel scris despre credință.

Dar acela îl lepăda, zicând: “De ar voi toată lumea să primească acea nouă învățătură potrivnică credinței celei drepte, eu nu voi primi, nici nu mă voi depărta de acea evanghelică și apostolică învățătură și de predaniile sfinților părinți, chiar de aș pătimi și moarte”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiind atunci în Roma, a făcut pe fericitul Martin ca să adune sinod numaidecât și acea scrisoare împărătească, ce se numea “Tipos”, s-o anatematizeze sobornicește, ca pe o eretică și potrivnică Bisericii lui Hristos. Și așa a și făcut. Episcopul Romei, chemând pe episcopii săi, 105 la număr, între care era și Maxim, și punând înainte rătăcirea lui Chir, Serghie, Piros și Pavel, împreună cu împărăteasca scrisoare ereticească, au dat-o anatemei; și au scris la toți credincioșii din toată lumea, întărindu-i întru dreapta credință și arătându-le eretica rătăcire și poruncindu-le cu tot dinadinsul să se ferească de ea.

Auzind de aceasta împăratul, s-a umplut de mânie și de iuțime negrăită și a trimis în_Italia pe un om al său, anume Teodor Caliop, poruncindu-i să-l prindă pe episcopul Martin, acuzându-l că se unește cu saracinii, îndemnându-i asupra împărăției grecești, ca să se scoale cu război împotriva împăratului; mai zicea că nici credința învățată de părinți n-o păzește drept, ba încă și pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu o hulește.

Ajungând omul împărătesc la Roma, aducea pricinile acelea asupra episcopului înaintea tuturor. Dar fericitul Martin, deși de nici o pricină de acelea nu era vinovat, se dezvinovățea de clevetirile cele nedrepte, zicând: “Cu saracinii nici o unire n-am avut vreodată, decât numai că am trimis milostenie la frații cei dreptcredincioși, care la saracini petrec în sărăcie și în nevoi. Iar pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, de n-o cinstește cineva și n-o mărturisește și nu i se închină ei, acela blestemat să fie, în veacul de acum și în cel ce va să fie. Iar credința cea sfântă dată de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți nu noi, ci cei ce socotesc cele potrivnice o atacă nedrept”.

Dar omul împărătesc, neascultînd justificările papei Martin, la toate vinovat îl făcea, adăugând la sfârșit și aceasta, că nu după dreptate s-a suit la scaun; apoi, într-o noapte, neștiind nimeni, a prins pe episcop cu putere ostășească și l-a trimis la împărat, care, după aceea l-a surghiunit în Cherson, unde s-a și sfârșit.

Nu cu multe zile mai înainte de prinderea episcopului, Cuviosul Maxim cu împărătească poruncă a fost prins în Roma, cu ucenicul său Anastasie, și l-au dus la Constantinopol; pentru că știa împăratul cu al cui sfat și îndemnare a fost adunat sinodul acela spre blestemarea monoteliților și a scrisorii lui. Cuviosul ajungând la Constantinopol pe apă, au venit la dânsul oamenii cei trimiși de împărat, care luându-l fără de rușine, fiind desculț și fără îmbrăcăminte, purtând legături, îl târau pe uliță, urmat de ucenicul său. Ducându-l până la o temniță întunecată, l-au închis acolo, nelăsând pe ucenicul lui să fie cu dânsul, ci separat l-au închis în temniță.

După câteva zile, cuviosul a fost dus la cercetare în palatul împărătesc. Șezând acolo toată suita fără împăratul, când a venit Cuviosul înaintea lor, toți spre dânsul au căutat cu ochi răi, arătând mânie și amărăciune. Atunci a poruncit a-l judeca unul din dregători, bărbat limbut, care știa bine a alcătui cuvinte mincinoase și dreptatea întru nedreptate a o întoarce și pe adevăr a-l vătăma, pricepându-se la aceasta mai mult decât toți. Că ce fel de răutate și nerușinare n-a arătat! Ce fel de îngroziri și dosădiri n-a adus asupra lui! Nici de bătrânețile cele cinstite nerușinându-se – căci atunci fericitul avea mai mult de 70 de ani de la nașterea sa -, nici temându-se de darul care se arăta în fața sfântului, nici cruțându-i obiceiul cel blând și cu bună rânduială. Ci acel om nedrept, multe grăind asupra celui nevinovat și nici cât de puțin urmând dreptății și înțelegerii celei sănătoase, ci numai singur meșteșugul său cu mult vicleșug arătându-l, mare nerușinare și nebunie a arătat; deci, împotriva cuvintelor celor drepte ale cuviosului bărbat și a celor blânde și cu bună înțelegere nu putea să răspundă drept, ci toate cuvintele sale fără de socoteală și fără de rânduiala se vedea că le grăiește.

Pe când se biruia înrăutățitul, cele ce erau grăite asupra celui nevinovat și prin care mincinoșii voiau să arate a lor nedreptate, ucenicul acestui Cuvios Maxim, adică Anastasie, care a fost slujitor la Biserica Romei, le-a scris cu de-amănuntul; iar noi aici din cele povestite puține vom pomeni.

Drept aceea, când acel om fără de lege a stat înaintea feței sfântului, îndată a început cu mai aspre cuvinte a întărâta pe cel fără de răutate și a-l înfricoșa cu îngroziri, numindu-l “nedrept” și “vânzător de patrie”, vrăjmaș al împăratului și toate cele urâte zicându-le.

Deci, întrebat fiind de sfântul pentru care pricină grăiește unele ca acelea asupra lui și cu ce fel de vânzare îl învinuiește, acela clevetiri născocind, mărturii mincinoase a pus de față și asupra cuviosului bârfea că cele mari le-ar fi vândut barbarilor, adică: Alexandria, Egiptul și Pentapoli, “pe care, luându-le, zicea el, de la hotarele noastre, la saracini le-ai alăturat, ca cel ce ești prieten și binevoitor al lor”. Iar sfântul adeverea că mincinos este lucrul ce se grăiește și vrednic de râs, zicând: “Ce unire am eu cu cei ce iau cetățile, fiind monah, și ce împărtășire am cu saracinii, fiind creștin! Oare nu mai mult doresc eu cele de folos cetăților creștine?”.

Acel nerușinat clevetitor la alte minciuni s-a întors, arătând și cu glasul fără de rânduiala făcea strigare și clevetea, că adică fericitul Maxim hulește pe împăratul Răsăritului, spunând că mai luminați sunt împărații Apusului, și punea de față martori mincinoși. Iar cuviosul greu suspinând, a zis: “Mulțumesc Dumnezeului meu că sunt în mâinile voastre și cu niște pricini nedrepte ca acestea sunt cercetat ca prin acestea greșelile mele cele de voie și prihana vieții mele să se curățească. Dar prin scurte cuvinte să răspund la ale voastre clevetiri: Vă întreb mai întâi, de la mine însumi ați auzit cele ce ziceți despre hula asupra împăratului, sau altcineva v-a spus vouă?”. Iar aceia ziceau că au primit de la alții, care le-au auzit din gura sa. Cerând sfântul să se aducă aceia înainte și de față să mărturisească, ei au răspuns că acum nu mai sunt între cei vii, căci au murit.

Atunci sfântul le-a zis: “Dacă spuneți că au murit cei ce au auzit hula din gura mea, apoi pentru ce când aceia erau vii, nu m-ați adus la cercetare? Pentru că astfel și voi v-ați fi scăpat de ostenelile cele multe și eu aș fi suferit pedeapsă pentru lucrul cel adevărat; ci de crezut este că nu sunt adevărate cele spuse de voi asupra mea. Aceia n-au pus înaintea ochilor lor pe Dumnezeu Care cearcă inimile omenești. Să nu văd fața Domnului meu, nici creștin să mă numesc, de am gândit cândva acea mincinoasă faptă, care se spune de voi, sau de am grăit-o înaintea cuiva sau am auzit-o de la cineva”. După aceasta, aduseră pe un oarecare Grigore, martor mincinos, care spunea că a auzit el în Roma de la Anastasie, ucenicul lui Maxim, că pe împărat îl numea popă, și aceasta a aflat acel Anastasie de la învățătorul său, Maxim.

Sfântul Maxim, stând împotriva lui Grigorie cu îndrăzneală, a vădit clevetirea lui cea mincinoasă; “căci pe când era Grigorie în Roma, atunci avea vorbă cu noi, zice Maxim, ca să primim dogma ce se numea “Tipos” și la aceea noi am răspuns împotrivă, socotind cele folositoare sufletelor noastre; iar cele ce le ziceți voi acum, de acelea nu știu, pentru că nici ucenicul meu n-a grăit cândva unele ca acestea, Dumnezeu este martor. Însă știu că atunci, nu ucenicului meu, ci chiar lui Grigorie am grăit astfel:

“Pentru dogmele credinței se cuvine a cerceta și a așeza legi mai mult preoților, decât împăraților, de vreme ce acelora le este încredințat că și pe împărat să-l ungă, mâinile să-și pună și pâine cerească să aducă, înaintea altarului să stea și toate celelalte dumnezeiești Taine ce li s-au încredințat lor, să lucreze. Acestea le-am grăit atunci, pe care și acum le grăiesc; de aceste cuvinte ale mele nici însuși Grigorie nu se va lepăda a-și aduce aminte; și de s-ar lepăda, apoi s-ar lepăda de sineși. Despre aceasta fiecare să mă judece sau nevinovat judecății să mă facă”.

Deci, neștiind ce să facă cei ce și-au pus nădejdea spre cuvinte mincinoase, au scos pe dreptul afară și au adus înăuntru pe ucenicul lui, Anastasie, pe care cu cuvinte înfricoșate și cu aspre îngroziri înfricoșându-l, îl sileau ca să zică ceva asupra învățătorului său și-l îndemnau să spună cum că învățătorul lui chinuia în Roma pe Piros, când se întreba cu dânsul despre credință. Iar Anastasie întărea: “învățătorul meu nu numai nici un rău n-a făcut lui Piros, ci foarte mult îl cinstea pe el”.

Acestea grăindu-le Anastasie, au început a-l bate cu palme peste obraz și peste cap, vrând să biruiască adevărul cu nedreptate, apoi l-au trimis să-l închidă în temniță. Pe Sfântul Maxim, iarăși l-au chemat, neîndestulîndu-se cu cea dintâi clevetire, ci voiau o cercetare cu ocară asupra lui, prin altă clevetire, ca să biruiască pe cel nebiruit. Iar clevetirea era aceasta: Că el ar fi fost următor al dogmelor lui Origen și cu dânsul s-ar fi unit întru toate. Dar îndată sfântul biruind cu lesnire acea mincinoasă clevetire a lor, ca fiind neputincioasă, a spus că Origen este despărțit de Hristos și de partea creștinilor și că cel ce îi urmează lui și basmelor lui, acela judecată de la Dumnezeu va lua.

Apoi iarăși îl întrebau despre Piros și pentru ce s-a deosebit el de patriarhul Constantinopolului, nevrând ca să primească împărtășire cu dânsul? Și cu alte întrebări cercetându-l, i-au pus înainte acel împărătesc “Tipos”, de care sfântul se mâhnea; deci, ziceau ei că se cade a avea “Tipos”-ul acela în mare cinste, ca pe o dogmă mare și neschimbată a credinței. Iar sfântul pe acela biruindu-l, cu multe dosădiri a fost ocărit de dânșii; văzându-se pe ei întru toate cuvintele biruiți de Cuviosul Maxim, și în cursele lor vânați, lăsând sfatul, s-au dus degrab la împărat, spunându-i despre bărbăția cea nebiruită a lui Maxim, că este nebiruit în cuvinte și nimeni nu poate să-l înduplece pe el ca să fie la un gând cu ei, chiar de ar voi cineva să-l și chinuiască. Deci, au pus pe cuvios iarăși în temniță.

După puțină vreme, alții au venit la dânsul, crezând că dacă adeseori se vor întreba cu dânsul și prin cuvinte aspre îl vor înfricoșa, cu înlesnire vor putea să-l înduplece spre a lor credință. Și cei ce veniseră spuneau că ei sunt trimiși de patriarh, și au început a întreba pe sfânt: “De care Biserică te ții, de a Bizanțului, de a Romei, de a Antiohiei, de a Alexandriei sau de a Ierusalimului? Iată toate aceste Biserici cu părțile cele ce se află sub ele, cu noi se unesc; drept aceea de ești și tu fiu al soborniceștii Biserici, apoi să fii cu noi, că nu înstrăinată viață întru izgoniri începând, să pătimești rău”.

La acestea fericitul bărbat a răspuns: “Hristos Domnul a spus că sobornicească Biserică este cea dreaptă și mântuitoare mărturisire a credinței; pentru aceea pe Petru cel ce bine a mărturisit, l-a numit “fericit” și pe a lui mărturisire a făgăduit Domnul să zidească o Biserică, a tuturor. Dar vreau să știu mărturisirea voastră, prin care toate Bisericile, precum ziceți voi, s-au unit și nici eu nu voi să mă deosebesc, de este bine alcătuită acea mărturisire”.

Atunci au răspuns trimișii: “Deși nu ni s-a poruncit nouă despre aceasta să grăim cu tine, însă zicem: Două sunt întru Hristos lucrările, după deosebirea firilor, iar una lucrarea pentru unirea amânduror firilor într-o persoană”. Iar sfântul a zis: “Două lucrări ziceți că s-au unit într-o lucrare, prin unirea firilor într-o persoană; apoi aici afară de cele două lucrări, o a treia lucrare amestecată aduceți la mijloc”. “Ba nu, ziseră aceia, ci două lucrări grăim, iar una pentru unirea firilor”. Zis-a sfântul: “Singuri alcătuiți o credință nestatornică și pe Dumnezeu nu într-o ființă Îl mărturisiți a fi. Despre aceasta nu pot grăi eu, nici n-am învățat de la Sfinții Părinți a mărturisi așa; iar vouă celor ce aveți putere, faceți ceea ce vă place”.

Ei, neputând la aceasta să răspundă ceva împotrivă, i-au zis lui: “Cel ce nu se supune, să fie anatema și să sufere moartea cea hotărâtă lui”. Iar sfântul cu blândețe și cu smerenie a răspuns: “Ceea ce a voit Dumnezeu pentru mine, aceea acum să fie spre slava numelui Lui celui sfânt”. Iar aceia ducându-se la cei ce i-au trimis, le-au spus cele grăite de cuviosul și sfătuindu-se împăratul cu patriarhul, precum odată Pilat cu iudeii asupra Domnului, au trimis pe sfântul în surghiun, într-o oarecare cetățuie, ce se numea Vizia, care este în Tracia; la fel și pe Anastasie, ucenicul lui, îndată l-au trimis la surghiun, într-o latură mai îndepărtată a împărăției grecești, la un loc foarte rău, care în limba barbară se numea Perveris. La fel au făcut și altui ucenic al cuviosului, care se numea tot Anastasie, și a fost cândva în Roma slujitor, și care a scris mai pe urmă viața acestui Cuvios Maxim. Deci, l-au trimis în Mesemvria, cetatea Traciei.

În acea vreme au adus la Constantinopol pe fericitul Martin, episcopul Romei, și, după multă chinuire, l-au trimis la Cherson, în surghiun. Dar mai înainte de ducerea lui la Cherson, fiind încă în Constantinopol, a murit Pavel, patriarhul Constantinopolului; iar după Pavel a venit iarăși Piros, cel mai sus pomenit, dar și acela murind după patru luni, a venit la patriarhie Petru, care ținea același eres al monoteliților.

Apoi, trecând multe zile, împăratul și patriarhul Petru au trimis la sfântul niște bărbați cinstiți, pe Teodosie, episcopul Cezareei Bitiniei, și pe doi boieri, pe Petru și pe Teodosie, ca să-l înduplece la credința lor. Aceia punând multe feluri de cuvinte înaintea cuviosului, pe de o parte amăgindu-l, pe de alta îngrozindu-l; apoi șezând ei și poruncind sfântului să șadă (și era acolo și episcopul Viziei), Teodosie episcopul a zis către cuviosul: “Cum petreci, Maxim?”. Iar el a răspuns: “Așa precum mai înainte de veci a știut și a hotărât Domnul, să fie lucrarea vieții mele, care se ține cu purtarea de grijă a Lui”. Teodosie a zis: “Deci, ce a hotărât Dumnezeu mai înainte de veci, despre faptele fiecăruia din noi?”.

Sfântul a grăit: “Dumnezeu a știut mai înainte gândurile noastre, cuvintele și faptele, care sunt în puterea noastră și mai înainte a rânduit și a hotărât, ce avea să vie asupra noastră, care nu sunt în puterea noastră, ci în dumnezeiasca Lui voie”. Teodosie episcopul zise: “Care sunt în puterea noastră și care nu sunt?”. A grăit Sfântul Maxim: “Cel ce toate le știe, stăpânul meu, întreabă pe robul său?”. Episcopul zise: “Cu adevărat n-am știut și voiesc a învăța; ce deosebire este între cele ce sunt în puterea noastră și între cele ce nu sunt și cum unele sunt știute mai înainte de Dumnezeu și altele rânduite mai înainte?”.

Cuviosul Maxim a zis: “Toate lucrurile cele bune și cele rele ne sunt nouă în voie, dar pedepsirile și certările ce ni se întâmplă sau cele potrivnice acelora, nu sunt în puterea noastră; pentru că nu avem putere în fața durerii ce ne muncește, nici pentru sănătate, ci numai în pricinile acelea care aduc ori durere, ori sănătate; și precum neînfrânarea este pricina bolii, iar înfrânarea este pricinuitoare a sănătății celei bune, așa și pază poruncilor lui Dumnezeu este pricină de câștigare a împărăției cerului, iar călcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei”.

Episcopul a zis: “Pentru ce te muncești cu această izgonire, fără să fi făcut ceva vrednic de o primejdie că acesta?”. Grăit-a sfântul: “Mă rog lui Dumnezeu ca prin această primejdie certându-mă, să-mi ierte mie cele făcute prin călcarea sfintelor porunci”. Episcopul zise: “Au nu pentru ispitirea multora se aduc primejdiile?”. Grăit-a sfântul: “Ispitiți se fac sfinții, ca arătate să fie tuturor faptele cele bune și tăinuite ale lor, precum au fost Iov și Iosif; căci Iov a fost ispitit spre arătarea bărbăției ce era într-însul, dar neștiută de nimeni; iar asupra lui Iosif a venit ispita, ca să fie arătată întreaga lui înțelepciune și înfrânarea care face pe om sfânt; și fiecare din sfinți, chiar fără de voie de au pătimit în această lume, pentru aceea au pătimit, ca, prin primejdiile ce se aduc asupra lor de la Dumnezeu, să calce ca pe un șarpe pe mândrul și răul diavol; căci la fiecare sfânt răbdarea este lucrul ispitirii”.

Episcopul Teodosie zise: “Cu adevărat bine ai zis și spre folos și aș fi voit ca pentru unele lucruri ca acestea să vorbesc totdeauna cu tine; dar de vreme ce eu și stăpânii mei prea cinstiți pentru alte pricini am venit la tine, atâta depărtare de loc, ne rugăm ție să primești cele ce ți-am adus și să veselești toată lumea”. Grăit-a sfântul: “Care sunt acelea, stăpâne, și cine sunt eu și de unde cu a mea învoire să fie la toată lumea spre veselie?”. Episcopul zise: “Astfel mă jur pe adevărul Domnului meu Iisus Hristos, că cele ce-ți grăiesc eu ție, cum și stăpânii mei cei prea încuviințați, acelea le-am auzit din gura stăpânului nostru, patriarhul și a binecredinciosului nostru împărat”.

Sfântul Maxim zise: “Spuneți, stăpânilor mei, cele ce voiți și cele ce ați auzit”. Teodosie răspunse: “Împăratul și patriarhul voiesc ca prin noi să afle de la tine pentru ce nu te unești cu scaunul Constantinopolului?”. Grăit-a Maxim: “Știți înnoirile ce s-au făcut și care s-au început din Alexandria, prin scrisoarea lui Chir, care a fost patriarh acolo, adică cele nouă capitole primite și întărite de scaunul Constantinopolului și alte schimbări și știrbiri de la sinoadele sfinților, care s-au făcut la cei întâi șezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros și Pavel, și care înnoiri sunt știute de toate Bisericile; pentru pricina aceasta nu se împărtășește robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbații care s-au spus mai înainte, și să se lepede împiedicarea. Iar voi să călătoriți pe calea Evangheliei cea netedă și curată de toate eresurile și, aflând eu Biserica Bizanțului așa precum era înainte, atunci și eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, și voi merge la împărtășirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice și smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtășesc cu dânșii vreodată”.

Episcopul Teodosie întrebă: “Ce rău mărturisim noi de te înstrăinezi de împărtășirea noastră?”. Răspuns-a Cuviosul Maxim: “Fiindcă ziceți că este o lucrare a Dumnezeirii și a omenirii Mântuitorului. Se cuvine să credem sfinților părinți, care zic: A celor ce este lucrarea una, a acelora este și firea una. Și voi pe Sfânta Treime, nu Treime o mărturisiți, ci pătrime, ca și cum ar fi întruparea de o fire cu Cuvântul și s-ar depărta de aceeași rudenie a firii omenești, pe care o are cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu noi.

Apoi, despărțindu-se de rudenia asemănării, s-a făcut alt Ipostas, de o fire cu Cuvântul, precum și Cuvântul este de o fire cu Tatăl și cu Duhul și se mărturisește astfel nu Treime, ci pătrime. Iar când socotiți lucrarea și ziceți că una este voia Dumnezeirii lui Hristos și a omenirii, îi micșorați despărțirea bunătății Lui; pentru că fiecare fire își are lucrarea sa, iar dacă ar voi să facă cuiva bine, n-ar putea, fiindu-i luată lucrarea bunătății; căci fără lucrarea cea firească, nici un lucru nu va putea a face ceva și a lucra; încă și despre trupul lui Hristos mărturisiți că este în două firi și o voie, și cu voia este făcător al tuturor veacurilor și a toată făptura, împreună cu Tatăl și cu Fiul și cu Sfântul Duh, iar cu firea este creat; sau mai bine zicând: Cu voia este fără de început, de vreme ce voia lui Dumnezeu este fără de început, precum și Dumnezeu nu are început, iar cu firea Sa are trup din nou creat.

Deci, a mărturisi astfel nu numai fără de minte este, ci și fără Dumnezeu. Pentru că nu ziceți că este numai o voie întru Hristos, adică cea dumnezeiască, iar la dumnezeiasca voie nici un început său sfârșit nu poate să se zică, precum nici la Dumnezeire; dar încă luați de la Hristos Domnul toate însemnările și închipuirile, pentru care să cunoaștem Dumnezeirea Lui și omenirea; încât nici una nici două voințe sau lucrări într-însul să nu se zică că sunt; nu este una, de vreme ce o despărțiți în două; nu sunt două, de vreme ce le amestecați într-una”. Unele ca acestea și altele mai multe – precum Anastasie, ucenicul lui, scrie despre acestea pe larg –, grăind sfântul către dânșii, ei au început a-și cunoaște rătăcirea lor.

Apoi a zis episcopul: “Să primești “Tipos”-ul cel trimis de împărat, nu ca pe o dogmă adevărată a credinței, ci ca pe o dezlegare a celor de îndoire; pentru că nu cu dogmatisire, ci cu dezlegare s-a scris”. Grăit-a Sfântul Maxim: “Dacă Tipos-ul nu este dogmă hotărâtoare, cum că una este voia și lucrarea Domnului nostru, apoi pentru ce în deșert m-ați dat barbarilor și neamurilor celor ce nu știu pe Dumnezeu? Pentru ce sunt osândit ca să petrec aici, în Vizia, și pe acei de o slujbă ai mei, pe unul la Perveris, iar pe altul la Mesemvria i-ați izgonit?”. Deci pomenit fiind sinodul local din Roma, adunat de fericitul episcop Martin spre caterisirea monoteliților, Teodosie episcopul, a zis: “Nu este tare acel sinod, de vreme ce nu a fost cu împărătească poruncă”.

Cuviosul a grăit: “Nu este dreaptă credința dacă sinoadele sunt întărite numai cu porunci împărătești. Ascultă sinoadele care împotriva unei ființe, cu împărătești porunci se săvârșeau, la care pe Dumnezeu Fiul l-au dogmatisit, cu hulă, a nu fi de o ființă cu Dumnezeu Tatăl, adică: cel dintâi în Tir, al doilea în Antiohia, al treilea în Seleucia, al patrulea în Constantinopol, în vremea lui Eudoxie arianul, al cincilea în Niceea, al șaselea în Sirmium, iar după multe vremi, al șaptelea în Efes, la care întâiul șezător era Dioscor. Toate acele sinoade se adunau după porunci împărătești, însă toate sunt lepădate și date anatemei, de vreme ce într-însele erau alcătuite dogme potrivnice lui Dumnezeu. Pentru ce dar nu lepădați acel sinod care a izgonit pe Pavel de Samosata și l-a dat anatemei?

Sinodul acela era pe vremea lui Dionisie, papă al Romei, a lui Dionisie Alexandrinul și a lui Grigore, făcătorul de minuni, care era începătorul acelui sinod; iar sinodul acela se săvârșea fără de poruncă împărătească, însă este tare și nelepădat. Pe acele sinoade Biserica credincioșilor le știe că sunt drepte și sfinte, ca unele ce dogmele cele drepte le-au arătat a fi drepte. Și cu adevărat, precum știi sfinția ta, și pe alții îi înveți cum că în fiecare țară creștinească se țin de două ori pe an sinoade locale, spre apărarea mântuitoarei credințe și spre îndreptarea celor ce trebuie să fie îndreptate, cum poruncesc canoanele, însă de porunci împărătești nu pomenesc”.

După vorbă cea multă din amândouă părțile, gura cea de Dumnezeu înțelepțită și de Dumnezeu grăitoare a Cuviosului Maxim, și limba lui cea de Duhul Sfânt mișcată au biruit pe potrivnici, încât aceia ședeau tăcând cu capetele plecate și cu ochii lăsați în jos. Apoi, umilindu-se, au început a plânge și sculându-se, s-au închinat sfântului, la fel și el s-a închinat lor; și făcând rugăciune cu bucurie, s-au învoit la mărturisirea cea dreptcredincioasă a Cuviosului Maxim și cu dragoste au primit-o pe dânsa; astfel, precum el a făgăduit a crede și a mărturisi, la fel a voit a aduce și pe împăratul la aceeași credință.

Pentru ca toate acestea să fie întărite, a sărutat dumnezeiasca Evanghelie, cinstita Cruce și sfânta icoană a Mântuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Vorbind apoi din destul despre cele folositoare și unul altuia dându-și sărutare întru Domnul și în pace, Teodosie episcopul s-a întors la Constantinopol cu boierii. Deci, vestind împăratului despre toate cele grăite și făcute, acesta s-a mâniat foarte; iar episcopul Teodosie și amândoi boierii temându-se de mânia împărătească, iarăși s-au întors la eres. Apoi iarăși a fost trimis Pavel patriciul la Vizia, ca să aducă de acolo pe Cuviosul Maxim la Constantinopol, însă cu cinste. Deci, fiind el adus acolo, i s-a dat să găzduiască în mănăstirea Sfântului Teodor.

A doua zi, împăratul a trimis la Cuviosul doi boieri, pe Epifanie și Troil, urmându-le lor mulți bărbați dregători, cu oaste și cu slugi; apoi cu mândrie și cu slavă lumească a venit cu dânșii cel mai înainte pomenit, episcopul Teodosie, pe care Cuviosul Maxim îl aștepta și nădăjduia împlinirea făgăduinței lui; căci făgăduise nu numai el a crede drept, ci și pe împărat a-l aduce la dreapta credință. Dar acela a mințit, ca mai bine să placă împăratului pământesc, decât Împăratului ceresc și sfintei Lui Biserici. Apoi toți șezând și pe cuviosul silind să șadă, a început vorba Troil, patriciul, zicând: “Stăpânul a toată lumea, împăratul, ne-a trimis la tine să grăim cele plăcute împărăției celei de Dumnezeu întărite; însă mai întâi să ne spui nouă, vei împlini poruncă sau nu?”.

Cuviosul Maxim a zis: “Să aud mai întâi, stăpâne, ce-mi poruncește împărăția sa și-ți voi răspunde cele ce se cuvin; căci, cum voi putea să răspund la ceva despre care nu m-am înștiințat”. Iar Troil stăruia, zicând: “Nu-ți vom spune ce ți-am adus până ce mai întâi nu ne vei răspunde că te vei supune împăratului”. Deci, cuviosul bărbat văzând că îi stau asupra cu tărie, căutând cu supărare și cu aspre cuvinte și cerând de la dânsul răspuns dacă se va supune la împărăteasca voie, el a răspuns, zicând: “De vreme ce nu voiți să-mi spuneți mie, robului vostru, ce este plăcut stăpânului nostru împăratul, zic aceasta, pe care o aude însuși Dumnezeu, îngerii Lui, și voi toți: orice îmi va porunci împăratul de acest fel, adică ceea ce este vremelnic și degrab trecător, însă nu potrivnic lui Dumnezeu și nevătămător de veșnică mântuire a sufletului, la aceea cu bunăvoire mă plec”.

Acestea zicând sfântul, îndată Troil patriciul sculându-se, voia să iasă afară zicând: “Eu mă voi duce pentru că văd că acesta nu face voia împăratului”. Și îndată s-a ridicat gâlceava și tulburare în poporul care venise acolo. Episcopul Teodosie a zis către dânșii: “Spuneți-mi mai întâi împărăteștile porunci și veți înțelege răspunsul lui, pentru că nu se cuvine să ne ducem nezicându-i nimic, nici neauzind ceva de la dânsul”.

Atunci Epifanie patriciul a zis cuviosului: “Aceasta îți spune împăratul prin noi: de vreme ce tot Răsăritul și toți cei de la Apus sunt răzvrătiți împotriva noastră, și tulburătorii care s-au înmulțit caută la tine și pentru tine toți ridică meșteșuguri, nevrând să se unească în credință cu noi; deci, să sfărâme Domnul prin umilință inima ta, adică să te împărtășești cu noi, primind “Tipos”-ul cel alcătuit de noi, iar noi primindu-te cu dragoste, te vom duce în biserica cea mare cu cinste și cu slavă și ne vom împărtăși cu tine, cu preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Apoi te vom numi și te vom propovădui că ești părintele nostru și va fi bucurie nu numai în cetatea noastră, cea iubitoare de Hristos, ci și în toată lumea; pentru că știm cu adevărat această: când tu te vei împărtăși cu această sfânta Biserică a Constantinopolului, se vor apropia de noi toți, care pentru tine și învățătura ta s-au rupt de la noi”.

Sfântul Părinte Maxim, întorcându-se, a zis cu lacrimi către episcopul Teodosie: “Toți așteptăm, stăpâne, ziua cea mare a judecății; știi cele ce s-au așezat și întărit de noi pe Sfânta Evanghelie, pe făcătoarea de viață Cruce și pe sfânta icoană a Mîntu-itorului nostru Iisus Hristos și a Maicii Lui, Celei fără de prihană, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria”.

Episcopul, plecându-și fața în jos, cu umilit glas a răspuns: “Și ce pot face eu, când într-alt chip a voit dreptcredinciosul împărat?”. Părintele Maxim zise: “Apoi de ce te-ai atins de Sfânta Evanghelie și de cei ce erau lângă tine, dacă în voi nu era gândul întărit, adică să puneți în lucru cele grăite? Cu adevărat toate cereștile puteri nu mă vor pleca să fac ceea ce cere împăratul; pentru că ce răspuns voi aduce, nu zic lui Dumnezeu, ci însăși conștiinței mele, dacă pentru slavă și cinstirea omenească, care cu adevărat nu este nimic, m-aș lepăda de credința cea dreaptă, care mântuiește pe cei ce o iubesc?”.

Zicând sfântul acestea, toți s-au sculat îndată plini de mânie și de iuțime și repezindu-se la dânsul, au început nu numai a-l ocărî, ci apucându-l, îl băteau cu mâinile, îl întindeau, îl trăgeau încoace și încolo și fiecare se întindea să-l lovească; și poate l-ar fi ucis chiar acolo, de nu i-ar fi oprit episcopul Teodosie și de n-ar fi potolit tulburarea lor. După ce au încetat a-l bate și a-l întinde, au început a-l scuipa, și scuipară pe omul lui Dumnezeu peste tot de la picioare până în cap, încât toate hainele lui erau întinate. Episcopul le-a zis: “Nu se cădea să fie astfel, ci numai a auzi de la dânsul răspuns și a-l spune împăratului; pentru că lucrurile care se află sub canoane într-alt chip se judecă”.

Deci, abia i-a înduplecat episcopul ca, încetând gâlceava, iarăși să șadă; și astfel cu nenumărate cuvinte rele și cu negrăite dosădiri ocărând pe sfântul au șezut. Atunci, Epifanie patriciul cu multă asprime și mânie a zis către Sfântul: “Spune-ne nouă, răule bătrân și îndrăcit, pentru ce ai zis unele ca acestea? Oare ca niște eretici ne socotești pe noi, cetatea noastră și pe împăratul nostru? Cu adevărat mai buni creștini suntem decât tine și pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisim, căci are o voie dumnezeiască și omenească și suflet înțelegător; căci toată firea care are minte cu adevărat, are și voie și lucrare; pentru că vieții firească îi este mișcarea și minții firească îi este voia și știm pe Domnul având puterea voinței, nu numai dumnezeiască, ci și omenească; mai ales că pe cele două voințe și lucrări ale lui nu le lepădăm”.

Părintele Maxim a spus: “Dacă crezi astfel în Biserica lui Dumnezeu, apoi pentru ce mă silești să mă împărtășesc chipului care pe toate cele grăite acum de voi le leapădă cu totul?”. Zis-a Epifanie: “Acela s-a făcut ca dezlegare a celor grele de înțeles, ca să nu se vatăme popoarele de niște cuvinte ca acelea”. Grăit-a Părintele Maxim: “Aceasta este potrivnică, căci tot omul se sfințește prin mărturisirea credinței”. Troil patriciul a zis: “Tipos”-ul nu leapădă cele două voințe în Hristos, ci poruncește a tăcea, ca toți cu pacea să se unească”.

Părintele Maxim a zis: “A trece sub tăcere cuvântul, este a-l lepăda, fiindcă grăiește Sfântul Duh prin prorocul: Nu sunt graiuri, nici cuvinte, a căror glasuri să nu se audă. Pentru aceasta, de nu se grăiește vreun cuvânt, cuvântul acela nu este adevărat”. Troil zise: “Ai în inima ta precum voiești, nimeni nu te oprește”. Grăit-a Sfântul Maxim: “Pe a tuturor mântuire nu a hotărât-o Dumnezeu în inima unui om, zicând: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de el înainte Tatălui Meu cel din ceruri. Iar dumnezeiescul Apostol ne învață, zicând: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. Drept aceea, dacă Dumnezeu și dumnezeieștii proroci, cum și Apostolii, poruncesc să mărturisim cu cuvintele și cu glasurile taina credinței, care aduce la toată lumea mântuire, apoi nu este de folos ca să punem asupra acelei mărturisiri tăcere, ca să nu se împuțineze mântuirea oamenilor”.

Epifanie, cu glas mânios, a zis: “Ai iscălit la soborul care s-a ținut la Roma?”. Sfântul i-a răspuns: “Am iscălit”. Epifanie a zis: “Și cum ai îndrăznit a iscăli și a anatematiza pe cei ce mărturisesc astfel, o fire și o minte? Cu adevărat prin judecata mea te vom duce în cetate și te vom pune legat în târg, vom chema desfrânații și pe tot poporul, ca toți să te bată peste obraz și să scuipe în fața ta”.

La aceasta sfântul a răspuns: “Fie precum ai zis, dacă noi am anatematizat pe cei care mărturisesc că sunt întru Domnul nostru Iisus Hristos două firi și două firești voințe și lucrări, care cu firea cea dumnezeiască este adevărat Dumnezeu și cu firea cea omenească este adevărat om. Citește cărticica cu faptele acelui sinod și, de veți afla cele ce ați zis, să faceți ce vreți voi; căci eu și cei cu mine slujitori și toți cei iscăliți am anatematizat pe cei care, ca Arie și Apolinarie, zic că o voie și o lucrare este întru Domnul și nu mărturisesc pe Domnul Dumnezeul nostru, dintru care și întru care este și are puterea voirii și a lucrării, care săvîr-șește mântuirea noastră”.

Prietenii lui Epifanie și ceilalți care veniseră cu patricii aceia, ziceau între ei: “De-l vom asculta pe acesta, apoi astăzi nu vom mânca, nici vom bea, ci să ne sculăm și să prânzim; apoi mergând să spunem împăratului și patriarhului cele ce le-am auzit; pentru că acest ticălos, precum vedem, s-a dat pe sine satanei”. Deci, sculându-se, s-au dus să prânzească și era înainte prăznuirea Înălțării Cinstitei Cruci și privegherea de toată noaptea șosea; drept aceea, prinzând aceia, s-au dus în cetate cu mânie.

A doua zi de dimineață, a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim și toate cărțile care le avea sfântul le-a luat, zicând cuvintele împărătești: “N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care ești vrednic”. Și l-a dat pe el ostaților, care l-au dus mai întâi în Selimbria, unde a zăbovit două zile. În acea vreme, un ostaș din Selimbria s-a dus în gloate și ridicând pe popor asupra bătrânului zicea: “A venit la noi un monah care hulește pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu”.

Voievodul chemând pe clericii cei mai întâi ai cetății Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi și pe monahii cei mai cinstiți, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dânsul dacă sunt adevărate cele grăite despre el, că hulește pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat cuviosul și li s-a închinat până la pământ, cinstind fețele lor. La fel și ei s-au închinat sfântului și au șezut toți. Atunci un bătrân din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blândețe și cu cinste a grăit către sfântul: “Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinția ta, cum că nu mărturisești pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfânta și cea deoființă Treime, ca să ne spui adevărul, și vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine”.

Cuviosul Maxim întinzându-se pe pământ în chipul Crucii, și iarăși sculându-se, mâinile spre cer ridicându-și, a strigat cu glas mare și cu lacrimi: “Cela ce nu mărturisește pe Doamna noastră, cea întru tot cântată, și pe cea mai sfântă și fără de prihană, și decât toate mai cinstită, cum că cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, să fie anatema de la Tatăl și de la Fiul și de la Duhul Sfânt, de la Treimea cea deoființă și mai presus de fire și de la toate puterile cerești; cum și de la ceata sfinților apostoli și a prorocilor și de la mulțimea cea fără de sfârșit a mucenicilor, și de la tot duhul cel drept, care întru credință s-a sfârșit acum și pururea și în vecii vecilor”.

Acestea auzindu-le, toți au lăcrimat și l-au binecuvântat, zicând: “Dumnezeu să te întărească, părinte, și să te învrednicească a-ți săvârși alergarea ta, fără împiedicare”. Apoi s-au adunat acolo mulțime de ostași ca să audă cuvintele cele folositoare, ce vorbeau părinții între ei; dar unul din casnicii voievodului, văzând oastea aceea ce adunase el, se folosi de cuvintele sfântului, și cârtea pentru izgonirea lui; deci a poruncit ca îndată să-l apuce de acolo și să-l ducă ca la două stadii, până ce se vor pregăti aceia care aveau să-l ducă în Perveris, la surghiun; iar clericii aceia l-au pus pe sfântul cu mâinile lor pe dobitoc și, cuprinzându-l cu plângere, i-au dat pace; apoi s-au întors în cetatea lor, iar sfântul a fost dus în Perveris și în temniță acolo l-au închis.

Trecând multă vreme, iarăși împăratul a trimis ca să-l aducă în Constantinopol pe Cuviosul Maxim de la surghiun, cum și pe amândoi ucenicii lui. Și, sosind ei cu corabia în cetate, apunând soarele, au venit doi dregători cu zece ostași și, scoțându-i din corabie goi și desculți, i-au despărțit și deosebi pe fiecare îi străjuia. Iar după câteva zile au fost duși în palat și lăsând pe amândoi ucenicii afară cu străjerii, l-au dus pe bătrân singur înăuntru, unde suita ședea afară, împăratul cum și multă adunare de oameni cinstiți; după aceea l-au pus în mijlocul boierilor ce ședeau. Atunci i-a zis lui cu mânie, cel mai mare boier: “Creștin ești?”. Răspuns-a bătrânul: “Cu darul lui Hristos Dumnezeu sunt creștin”. Iar boierul, umplându-se de multă mânie, i-a zis: “Nu grăiești drept”. Răspuns-a sfântul: “Tu zici că nu sunt creștin; iar Dumnezeu știe că eu sunt și rămân creștin neschimbat”. Boierul a zis: “Dacă ești creștin, apoi de ce urăști pe împăratul?”. Grăit-a sfântul: “De unde o știi aceasta? Căci ura este o patimă tăinuită a sufletului, ca și dragostea”. Boierul a zis: “Din cele făcute de tine, la toți s-a făcut arătat, că și pe împăratul și cetatea lui le urăști, pentru că tu singur ai vândut saracinilor Egiptul, Alexandria, Pentapoli, Tripoli și Africa”.

Sfântul a zis: “Care sunt dovezile cele încredințate?”. Și aduseră pe unul Ioan, care a fost odinioară slujitor al lui Petru, când acesta era voievod în Numidia din Africa, și a zis acel Ioan: “Mai înainte cu 22 de ani, moșul stăpânului nostru împăratul, a poruncit fericitului Petru că să aducă oastea în Egipt împotriva săracinilor, iar Petru întru toate crezându-ți ție, ca robul lui Dumnezeu, a scris către tine, cerând sfat folositor; iar tu ai scris către dânsul cum că nu este plăcut lui Dumnezeu a ajuta împărăției lui Heraclie și moștenitorului lui”.

Sfântul a zis către dânsul: “De grăiești adevărul și ai scrisoarea lui Petru către mine și pe a mea către Petru, arată-le, ca să se citească și să-mi iau pedeapsa cea vrednică după lege”. Grăit-a Ioan: “Eu nu am scrisorile voastre, nici nu știu de ați scris unul către altul, ci în oaste toate acelea se grăiau în acea vreme”. Sfântul a zis: “Dacă toate cetele de ostași spun aceasta, apoi cum numai tu singur clevetești asupra mea? Au doară m-ai văzut pe mine undeva sau eu pe tine?”. Răspuns-a Ioan: “Niciodată nu te-am văzut”. Și întorcându-se sfântul către suită, a zis: “Oare cu dreptate este a aduce niște clevetitori ca aceștia întru mărturisire? Judecați drept, pentru că cu ce judecată veți judeca, cu aceea vă va judeca Domnul pe voi și cu ce măsură veți măsura, va măsura vouă Dumnezeu, judecătorul cel drept al tuturor”.

Apoi s-a adus Serghie Maguda și a zis: “Acesta este al nouălea an de când mi-a grăit mie fericitul Toma, cel ce venise din Roma. Mă trimitea papa Teodor la Grigorie, patriciul părților Apusului, care se rupsese de la împărăția grecească – ca să-i zic să nu se înfricoșeze de puterile grecești; căci Maxim, sluga lui Dumnezeu, a văzut în vis că în ceruri spre răsărit și apus erau mulțime de îngeri, dintre care cei ce erau spre răsărit strigau: “Constantine auguste, tu vei birui”. Iar cei ce erau spre apus strigau: “Grigorie auguste, tu vei birui. Și mai luminos era glasul apusenilor, decât al răsăritenilor”. Spunând acestea Maguda boierul, a strigat către sfântul: “Iată Dumnezeu te-a trimis în cetatea aceasta ca să fii ars”.

Sfântul a răspuns: “Mulțumesc lui Dumnezeu, Cel ce curăță păcatele mele cele de voie prin pedeapsa cea fără de voie; dar amar lumii de sminteli, pentru că este nevoie să fie sminteli, însă amar omului aceluia prin care vine sminteală. Nu se cade a grăi niște cuvinte mincinoase ca acestea înaintea credincioșilor, nici se cuvine să fie fără de pedeapsă cei care grăiesc și fac cele plăcute oamenilor, care astăzi sunt și mâine nu mai sunt”.

Acestea se cădeau a le grăi într-acea vreme când Grigorie era viu, și cu dreptate era ca să aducă aici pe patriciul Petru, pe Avva Toma și pe fericitul papa Teodor; atunci înaintea tuturor aș fi zis patriciului Petru: “Spune-mi, stăpâne patriciule, oare mi-ai scris cândva mie ceea ce mărturisește sachelarie al tău sau eu ți-am scris ție?”. De asemenea și fericitului papa i-aș fi zis: “Spune, stăpâne, ți-am spus eu cândva vreun vis? Și chiar de m-ar fi vădit papa pentru vis, apoi tot vina lui ar fi fost, iar nu a mea; căci vedenia visului este un lucru fără de voie și legea judecă numai acele lucruri care ies din voia cea stăpânitoare de sine”.

Se mai aduceau și alte clevetiri și pricini nedrepte asupra celui nevinovat și sfânt bătrân, dar mai ales despre hulirea împăratului, zicându-se că el și ucenicul ar fi hulit pe împărat în Roma; însă sfântul toate clevetirile acelea în nerăutatea să le biruia cu cuvinte smerite, înțelepte și de Dumnezeu insuflate, arătându-și nevinovăția sa. Și au adus separat pe ucenicul Anastasie și l-au silit să spună ceva de rău asupra învățătorului său; dar după ce acela n-a voit să grăiască nedreptate asupra dreptului, l-au bătut tare cu palmele, apoi au trimis pe fiecare în temniță la locul său.

După aceasta, a doua zi seara, Troil patriciul și Serghie Eratas, stolnicul împărătesc, au venit la cuvios; apoi șezând și poruncind și sfântului să șadă, i-au zis: “Spune-ne nouă, ce vorbă ai avut cu Piros în Africa și în Roma și cu ce fel de dovezi l-ai înduplecat să-și blesteme dogma sa și s-o primească pe a ta?”. Sfântul răspunse: “De-ar fi citit cărțile mele lângă mine, în care am scris vorbele și întrebările pe care le-am avut acolo cu Piros, vi le-aș arăta pe toate cu de-amănuntul, dar de vreme ce cărțile au fost luate de la mine, de aceea vă voi spune numai aceea ce-mi voi putea aduce aminte”.

Deci, sfântul grăia ceea ce putea să-și aducă aminte, și le-a spus acestea: “Eu n-am nici o dogmă a mea, ci cele de obște ale Bisericii sobornicești, pentru că n-am adăugat nici un cuvânt nou, care să se numească dogma mea”. Apoi l-au mai întrebat: “Nu te împărtășești cu scaunul Constantinopolului?”. Grăit-a sfântul: “Nu mă voi împărtăși”.

Aceștia au zis: “Pentru ce?”. Sfântul răspunse: “Deoarece a lepăda cele patru sfinte sinoade prin cele nouă capitole ce le-au alcătuit în Alexandria și din alcătuirea scrisă de Serghie patriarhul, în această carte, cum și prin “Tipos”-ul, care nu de mult s-a adus de față, iar pe cele ce le-au dogmatizat, pe acelea le-au lepădat prin Tipos și s-au blestemat singuri pe sine de atâtea ori. Deci cei ce singuri de la sine sunt blestemați și lepădați de sinodul ce a avut loc în Roma și de preoție sunt înstrăinați, aceia ce fel de taină săvârșesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?”. Zis-au lui: “Apoi, ce, tu singur te vei mântui, iar ceilalți toți vor pieri?”.

Grăit-a lor sfântul: “Când toate popoarele se închinau în Babilon chipului de aur, cei trei sfinți tineri n-au osândit pe nimeni la pierzare; pentru că nu căutau la faptele altora, ci numai pe ei singuri se păzeau, ca să nu cadă din bună credință cea adevărată. Asemenea și Daniil, cel aruncat în groapa cu lei, n-a osândit pe aceia care nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie; ci cugeta și se îngrijea despre sine și voia mai bine să moară, decât să greșească lui Dumnezeu și să se mustre de conștiința sa pentru călcarea legii lui Dumnezeu. Deci, să nu-mi dea și mie Dumnezeu, să judec pe cineva, nici să zic: numai eu mă voi mântui. Însă pe cât pot, voiesc mai bine a muri, decât să-mi tulbur conștiința mea, greșind cu ceva înaintea dreptei credințe”.

Zis-au lui cei ce veniseră: “Ce vei face când romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici și dimineață, în ziua duminicii, se vor împărtăși cu patriarhul din preacuratele Taine”. Cuviosul răspunse: “Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtășească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtășesc cu dânsul, pentru că știu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou în credință”. Aceia i-au zis: “Cu adevărat, este de trebuință ca două voințe și hotărâri să mărturisim în Hristos?”. Sfântul răspunse: “Este cu adevărat de trebuință să cinstim dreapta credință, pentru că nici o ființă nu este fără acea firească lucrare. Căci Sfinții Părinți arătat grăiesc, că nu este, nici nu se cunoaște fire fără lucrarea ei din sine; drept aceea, dacă nu este și nici nu se cunoaște firea fără lucrare, atunci cum se poate ști că Hristos este adevărat Dumnezeu și om cu firea?”.

Atunci au zis: “Știm că așa este adevărat, însă să nu mâhnești pe împăratul, care pentru împăcare a alcătuit “Tipos”-ul acela, nu ca să ia ceva din acele ce se cunosc în Hristos, ci ca să aducă pace Bisericii, poruncind ca să nu se mai vorbească de acele lucruri care fac dezbinare”.

Omul lui Dumnezeu, aruncându-se la pământ, a răspuns cu lacrimi: “Să nu se mâhnească bunul și iubitorul de Dumnezeu împărat asupra prostimii mele; căci nu pot să mânii pe Dumnezeu, tăcând asupra acelora care ne-a poruncit să le grăim și să le mărturisim; pentru că dacă după dumnezeiescul apostol, El este care a pus întâi în Biserică pe apostoli, al doilea pe proroci, al treilea pe dascăli, apoi printr-înșii El singur a grăit; iar din toată Scriptura, din Așezământul cel vechi și cel nou, de la sfinții învățători și de la sinoade învățăm a ști cum că are puterea a voi și a lucra acestea: prin dumnezeirea și prin omenirea să, adică Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, Cel ce S-a întrupat. Pentru că nimic nu-i este cu neajungere dintr-acelea, prin care ca un Dumnezeu, sau dintr-acelea prin care, ca un om se cunoaște, afară de păcat. Și dacă este desăvârșit după amândouă și de nimic nu are lipsă; apoi, cu adevărat, toată taina cea pentru El o înjosește acela care nu-L mărturisește, că este o singură ființă cu osebirile, care i se cuvin ei, după amândouă firile”.

Acestea și multe altele zicând sfântul, i-au lăudat înțelepciunea lui cei ce veniseră, și nu aveau ce să-i răspundă. Deci a zis Serghie: “Pentru aceasta toți se întristează, o! părinte, căci spre tine mulți căutând, se despart de împărtășirea cu Biserica Bizanțului”.

Sfântul a zis: “Și cine este unul ca acela care ar dovedi despre mine că aș fi poruncit cuiva să nu se împărtășească cu Biserica Bizanțului?”. Serghie a răspuns: “Însăși aceea este, că tu nu te împărtășești și așa pe foarte mulți îi întorci de la împărtășire”. Zis-a omul lui Dumnezeu: “Nimic mai greu și mai de mâhnire nu este, decât când pe cineva îl mustră conștiința și nimic nu este mai liber, decât când nu defaimă pe cineva”. Iar Troil știind că în tot Apusul chipul cel împărătesc este anatematizat, a grăit către dânsul: “Bine este că înțelegerea împăratului nostru este necinstită?”.

Sfântul a răspuns: “Să-i ierte Dumnezeu pe aceia care au sfătuit pe stăpânul împărat să alcătuiască acel “Tipos” și pe cei ce s-au învoit la “Tipos”. Zis-a Troil: “Cine a sfătuit și cine s-au învoit?”. Răspuns-a cuviosul: “Cei ce sunt în Biserică înainte-șezători, aceia au îndemnat și boierii s-au învoit; și astfel, răutățile vătămătorilor asupra celui nevinovat și străin de toate eresurile sunt aflate. Însă să sfătuiți pe împărat la aceasta, ca să urmeze moșului său, fericitul întru pomenire, împăratul Heraclie; pentru că el, când a știut că mulți părinți nu primesc acea alcătuire și eresul care se afla într-însa îl vădesc și-l leapădă, s-a curățit de prihană aceea, trimițând pretutindeni scrisorile sale, care adevereau că alcătuirea nu este a lui, ci a lui Serghie, care a fost patriarh; astfel să facă și împăratul acesta și va fi slobod de toată prihana”. Iar ei tăceau, clătinând capetele, apoi au zis: “Nu sunt toate lesnicioase, nici nu pot să fie astfel precum zici, părinte”. Și după vorbă cea multă, dându-și pace, s-au dus.

După aceea, trecând o săptămână, în cealaltă sâmbăta, au dus pe sfânt în palatul împărătesc, cu cei doi Anastasie, ucenicii săi. Mai întâi a fost dus Anastasie, ucenicul lui dinții, iar celălalt Anastasie, care a fost apocrisiarh al Bisericii Romei, a rămas afară. Intrând Anastasie înăuntru, unde ședeau cu suita doi patriarhi – Toma al Constantinopolului, adică cel care într-acea vreme era patriarh, și un altul –, îndată au intrat și clevetitorii, care alcătuiseră multe minciuni asupra Cuviosului Maxim și cereau ca Anastasie să mărturisească că adevărate sunt cuvintele lor.

Iar el cu multă îndrăzneală a vădit minciuna lor, grăind fără temere înaintea patriarhilor și a suitei. Când l-au întrebat: “Ai anatematizat “Tipos”-ul cel împărătesc?”. El a răspuns: “Nu numai l-am anatematizat, ci și o cărticică am scris asupra lui”. I-au zis boierii: “Nu mărturisești că rău ai făcut?”. El a răspuns: “Să nu-mi ajute Dumnezeu a zice că rău am făcut, ceea ce după rânduiala bisericească am făcut bine”. Și de alte multe lucruri fiind întrebat, el răspunzând precum îi ajuta Dumnezeu, l-au scos afară și l-au adus pe Maxim, cuviosul bătrân, înăuntru, căruia Troil patriciul i-a zis: “Vezi, părinte, să grăiești adevărul, că Dumnezeu te va milui; căci când vom veni la întrebarea cea legiuită, de se va afla adevărată o pricină din cele aduse asupra ta, după lege vei fi chinuit”.

Răspuns-a bătrânul: “Am grăit acum și iarăși grăiesc că atunci ar fi cu putință ca una dintr-acele pricini să fie dreaptă, când lui satan i s-ar putea zice că este înger luminat. Dar de vreme ce satana nu este astfel și nu poate să fie, fiind depărtat, pentru aceea și pricinile acelea nu pot să fie drepte, când sunt mincinoase. Însă ceea ce voiți să faceți, faceți; eu pe Dumnezeu cu dreaptă credință cinstindu-L, nu mă tem de strâmbătate”. Troil i-a zis: “Au doară n-ai anatematizat “Tipos”-ul?”. Bătrânul a răspuns: “Nu o dată ți-am spus că l-am anatematizat”. Troil a zis: “De ai anatematizat “Tipos”-ul, apoi și pe împăratul l-ai anatematizat”.

Cuviosul a răspuns: “Eu pe împărat nu l-am anatematizat, ci hârtia cea străină de credința cea dreaptă”. Troil a zis: “Unde l-ai anatematizat?”. Răspuns-a Sfântul Maxim: “La sinodul cel local ce a fost în Roma, în Biserica Mântuitorului și a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu”. Atunci i-a zis eparhul: “Te vei împărtăși cu Biserica aceasta sau nu?”. Sfântul a răspuns, zicând: “Nu mă voi împărtăși”. Eparhul a zis: “De ce?”. Sfântul a răspuns: “Pentru că a lepădat sinoadele cele credincioase”. Eparhul a întrebat: “Dacă Biserica noastră a lepădat sinoadele, apoi cum acelea se află în sinaxarul lunilor?”. Sfântul a zis: “Ce folos de lume și de pomenirile acelora, dacă dogmele lor sunt lepădate?”. Eparhul a zis: “Vei putea să dovedești că Biserica de acum a lepădat dogmele sfintelor sinoade de mai înainte?”. Bătrânul a răspuns: “De-mi veți da voie și îmi veți porunci, apoi cu înlesnire voi dovedi”.

Tăcând toți, a zis către dânsul boierul: “De ce iubești pe romani, și pe greci îi urăști?”. Sfântul a răspuns: “Poruncă de la Dumnezeu avem să nu urâm pe nimeni; iubesc pe romani ca pe cei de o credință cu mine și iubesc pe greci căci sunt de aceeași limbă ca și mine”. Boierul a zis: “Câți ani spui că ai tu?”. El a răspuns: “Am 75 de ani”. Acela i-a zis: “De câți ani este cu tine ucenicul tău?”. Sfântul a răspuns: “De 37 de ani”. Atunci un cleric a strigat: “Răsplătească-ți Dumnezeu de trei ori ce ai făcut fericitului Piros”. Iar sfântul n-a răspuns nimic acelui cleric. Și multe întrebări și cercetări făcându-se, nici unul din patriarhii care ședeau acolo n-a grăit nimic. Și când se întindea cuvântul pentru sinodul ce a fost în Roma, un oarecare Demostene a strigat: “Nu era drept sinodul acela, fiindcă l-a adunat Martin, episcopul cel lepădat”. Maxim, omul lui Dumnezeu, a răspuns: “Nu este lepădat Martin, ci prigonirea pătimită”.

După aceasta, trimițând pe sfânt afară, se sfătuiau ce să facă cu dânsul; deci, s-au sfătuit cei fără de omenie chinuitori, ca și cum fiind cu iubire de oameni, să-l dăruiască cu viață, dar chinuri să-i dea mai grele decât moartea; de aceea l-au dat în mâinile eparhului cetății. Acela luând pe Cuviosul Maxim cu ucenicii lui și în curte ducându-l mai întâi pe sfântul bătrân, dezbrăcându-l și întinzându-l la pământ, cu vine tari a poruncit să-l bată, necruțându-i bătrânețile, nelegiuitul chinuitor, nici rușinându-se de cinstea lui, nici umilindu-se, văzând trupul lui cel chinuit de nevoințele pustnicești. Și cu atâta asprime l-a bătut, încât s-a roșit păgânul cu sângele lui, iar trupul lui s-a sfărâmat, încât nici un loc nu i-a rămas neatins de răni.

Apoi, fiara cea sălbatică, întorcându-se la ucenicii cuviosului cu mânie, de asemenea i-a jertfit pe amândoi. Și bătuți fiind ei, crainicii strigau: “Cei ce nu se supun poruncii împărătești și întru nesupunere petrec, vrednici sunt să pătimească unele ca acestea”. Și astfel abia suflând, i-au aruncat în temniță.

A doua zi, pe sfântul și cuviosul bărbat, cu cel mai întâi ucenic Anastasie din temniță, iarăși în curte l-au adus abia viu, cu totul plin de răni, încât se înduioșa oricine văzând un bătrân cinstit, un sfânt pustnic, un învățător și mărturisitor de Dumnezeu cu totul însângerat și de cumplite bătăi rănit, de la picioare până la cap, neavând asemănare. Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriți la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoțându-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înțelepte învățături și îneca credințele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

Aceeași au făcut-o și ucenicului său, Anastasie cel dintâi, și iarăși în temniță i-au închis pe ei. Și Cel ce a făcut oarecând limba pruncilor spre lauda numelui lui Hristos Domnul și mutului i-a dat bună grăire, Acela și acestor robi ai Săi, credincioși adevărați, adică Cuviosului Maxim Mărturisitorul și Mucenicul, la fel și ucenicului său, Cuviosului Anastasie, le-a dat mai presus de nădejde a grăi și fără limbă, mai bine și mai limpede decât înainte de tăierea limbilor. Înștiințându-se despre aceasta ticăloșii eretici, o! câți s-au rușinat și, spre mai mare zavistie pornindu-se, mina lui cea dreaptă cu cuțitul i-au tăiat-o și la pământ i-au aruncat-o; la fel au făcut și Sfântului Anastasie, ucenicului său, i-au tăiat mâna. Iar pe ucenicul celălalt, Anastasie, apocrisiariul Bisericii Romei, l-au cruțat, fiindcă a fost cândva scriitor la împărați.

După aceasta, pe Cuviosul Maxim cu ucenicul scoțându-i din curte, îi târau prin tot târgul cu batjocură, arătând la tot poporul mâinile și limbile lor cele tăiate și cu glasuri fără rânduiala făcând strigare și râs. Iar după acea chinuire fără omenie și batjocură necinstită, i-au trimis separat la izgonire mai depărtată, pe fiecare din acești trei, fără purtare de grijă pentru dânșii, fără hrană și fără haine, goi și desculți.

Deci, multe nevoi și necazuri a răbdat pe cale Cuviosul Maxim, încât de durerile cele mari, cu nici un chip nu putea să fie dus nici pe dobitoc, nici în căruță; și împletind ostașii un coș în chip de pat și, punând într-însul pe bătrânul cel bolnav, astfel abia a putut fi dus cu multă osteneală în surghiun. Deci, trecându-l într-o țară oarecare a sciților din Europa, care se numea Alania, în cetatea Shimara, l-au închis în temniță. Iar Cuviosul Anastasie, ucenicul lui, care a răbdat cu dânsul tăierea limbii și a mâinii, acela pe cale a murit, de multe osteneli și dureri; iar sfântul lui suflet a trecut la Dumnezeu, în viața cea fără de moarte. Apoi Cuviosul Maxim, după izgonirea aceea petrecând încă trei luni lângă cei vii, cu rea pătimire a fost încuiat în temniță și nu avea de la nimeni ajutor la bătrânețile sale, nici miluire iubitoare de oameni de la cineva; ci când a voit Domnul să-i facă sfârșitul durerilor și necazurilor și la acea veșnică veselie, în cerești împărății să-l scoată din temniță, l-a mângâiat mai întâi pe pământ, prin oarecare dumnezeiască arătare, spunându-i ziua și ceasul cel mai de pe urmă al sfârșitului lui.

Fericitul răbdător de chinuri, de multă bucurie umplându-se, deși totdeauna era gata spre ieșire, însă atunci mai mult se pregătea. Și venindu-i vremea și ceasul cel dorit, cu veselie și-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeu, pe Care din tinerețe L-a iubit și pentru Care atâta a pătimit. Astfel mărturisitorul lui Hristos și mucenicul a trecut din cele de aici și a intrat întru bucuria Domnului său și a fost îngropat în acea cetate.

După îngroparea sfântului, s-au văzut la mormântul lui trei făclii, care cu minune luminau ca văpaia negrăitei străluciri și locul acela îl luminau. Căci cela ce în viața sa era lumină lumii, acela și după moarte nu înceta a lumina. Încă și acum luminează prin chipul vieții sale celei îmbunătățite și mult chinuite și al răbdării celei mari după Dumnezeu. Și erau acolo trei făclii ca un încredințat semn, care atunci se vedea, cum că un plăcut ca acesta al Preasfintei Treimi este sălășluit întru luminile cele neînserate, întru împărăția lui Dumnezeu, unde cu drepții strălucește ca soarele, îndulcindu-se la lumina Sfintei Treimi.

După sfârșitul Cuviosului Maxim, a rămas între cei vii, întru osebită surghiunie, celălalt ucenic Anastasie. Acela a scris cu de-amănuntul viața, nevoințele și pătimirile părintelui și învățătorului său, foarte pe larg, din care s-a adunat pe scurt, cât este destul spre folosul nostru și spre preamărirea lui Dumnezeu, Celui slăvit între sfinți, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Căruia și de la noi păcătoșii să-I fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

cititidespre Sfântul Maxim Mărturisitorul si pe ziarullumina.ro; doxologia.rowww.crestinortodox.ropravila.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

Pavel I al Constantinopolului (Secolul al IV-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Pavel I al Constantinopolului

Cel între sfinți, părintele nostru Pavel Mărturisitorul sau Pavel I al Constantinopolului a trăit în secolul al IV-lea și a slujit ca Arhiepiscop al Constantinopolului (337-339, 341-342, 346-351). Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 6 noiembrie.

Arienii, susținuți de împăratul din răsărit, s-au revoltat la alegerea lui Pavel în acest scaun. Împăratul Constanțiu al II-lea (fiul și urmașul lui Constantin cel Mare) a ținut un sinod care l-a alungat pe Pavel și a ales în locul lui pe Eusebiu de Nicomidia.

La rândul lui, Eusebiu i-a alungat la Roma pe ceilalți episcopi ortodocși. La moartea lui Eusebiu, Pavel s-a reîntors la Constantinopol.

Deși a fost primit cu multă căldură de popor, împăratul Constanțiu l-a exilat din nou la Roma. Împăratul apusean, Constans, l-a trimis pe Pavel la Constantinopol cu o scrisoare de amenințări către omologul său răsăritean, ceea ce a dus la reinstalarea lui Pavel ca arhiepiscop.

După asasinarea lui Constans într-o lovitură de palat (în anul 350), Pavel a fost din nou exilat, dar de data aceasta la Cucusus în Armenia. Acolo, în timp ce slujea Sfânta Liturghie, arienii au venit și l-au ștrangulat cu omoforul.

În 381, împăratul Teodosie cel Mare a adus moaștele Sfântului Pavel la Constantinopol. Aproape o mie de ani mai târziu, în 1326, acestea au fost din nou mutate, de data aceasta la Veneția.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 3-lea:

Pentru mărturisirea dumnezeieștii credințe ca alt Pavel pe tine Biserica te-a arătat râvnitor între preoți. Strigă împreună cu tine și Abel și sângele cel drept al lui Zaharia. Părinte Cuvioase, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac, glasul al 2-lea:

Luminând pe pământ, ca o stea din cer luminătoare luminezi acum Biserica cea a toată lumea, pentru care și pătimind, sufletul tău, Pavele, ți-ai pus, și ca al lui Zaharia și al lui Abel lămurit strigă sângele tău către Domnul.

 

Viața Sfântului Ierarh Pavel Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului

Sf. Ier. Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Când Constantie, fiul marelui Constantin, ținea sceptrul împărăției grecești, arienii au ridicat prigoană asupra celor binecredincioși, având ajutor pe împăratul, care era amăgit de același eres al lor. În acea vreme Biserica lui Hristos era în mare tulburare și necaz, având puțini stâlpi care o întăreau. Căci Sfântul Atanasie al Alexandriei, apărătorul cel mai mare al Ortodoxiei, era izgonit din scaunul său, iar Sfântul Alexandru, Patriarhul Constantinopolului, își schimbase viața aceasta vremelnică pe cea veșnică.

Când era să moară fericitul Alexandru, oile cele cuvântătoare au înconjurat patul păstorului și-l întrebau: „Părinte, cui ne lași pe noi, fiii tăi? Cine ne va fi nouă păstor în locul tău, care să meargă pe urma ta și să îndrepteze bine Biserica lui Hristos?”.

Atunci patriarhul Alexandru a pus înaintea lor doi bărbați: pe fericitul Pavel, de neam din Tesalonic, care era preot, și pe Macedonie, diaconul. Apoi a zis către dânșii: „Dacă voiți să aveți păstor învățat, strălucind cu faptele cele bune, alegeți pe Pavel; iar dacă voiți numai cu chip frumos și cinstit cu înfrumusețările din afară, să alegeți pe Macedonie”. Acestea zicând către oile sale pururea pomenitul patriarh Alexandru, s-a dus către Domnul.

Apoi făcându-se adunare și sfat pe care din cei doi să-i ridice la scaunul patriarhiei – Pavel sau Macedonie -, era neînțelegere în adunare, adică între cei dreptcredincioși și între arieni, care erau mulți acolo. Dreptcredincioșii voiau pe fericitul Pavel, iar arienii mai mult pe Macedonie. Însă a biruit partea celor dreptcredincioși și a fost ales ca patriarh Sfântul Pavel, în Biserica Sfintei Irina.

Deci, suindu-se pe scaun, a început a paște bine turma cea încredințată lui. Iar împăratul Constantie nu era atunci în Constantinopol, ci în Antiohia, și se făcuse alegerea fără dânsul; de aceea nu voia pe fericitul Pavel. Iar când s-a întors împăratul din Antiohia la Constantinopol, a început a se mânia asupra sfântului patriarh, că se suise fără voia lui pe scaunul arhieresc. Apoi, fiind îndemnat de arieni, a adunat un sobor nedrept și a depus din scaunul patriarhal pe Sfântul Pavel, care era nevinovat și curat cu inima, iar Bisericii lui Hristos de mare folos. Căci și cu înțelepciunea și cu viața, acest fericit părinte era lumina lumii și strălucea în Biserică ca o stea de dimineață în mijlocul norilor.

După detronarea lui, împăratul a pus patriarh pe Evsevie din Nicomidia și iarăși s-a dus în Antiohia. Dar Evsevie fiind eretic, a început a tulbura Biserica cu învățăturile sale cele nedrepte și a o întuneca cu eresul. Deci se sârguia cu toată puterea să șteargă din mărturisirea de credință cuvântul omousion, adică de o ființă, ca să nu se citească cuvintele acestea: născut iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl. Căci răucredinciosul nu mărturisea pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fi deopotrivă cu Dumnezeu Părintele.

Fericitul Pavel, după detronarea sa, s-a dus la Roma, căci atunci Biserica Romei era în bună credință și papa ținea credința cea dreaptă. Deci, mergând Sfântul Pavel la Roma, a aflat acolo pe marele Atanasie și pe alți episcopi, care erau izgoniți de Evsevie și a rămas împreună cu dânșii. Dar Evsevie, voind ca nici Roma să nu dea pace lui Atanasie și lui Pavel, a scris papei Iuliu al Romei; iar acesta, luând scrisoarea de la Evsevie, a cunoscut în ea mincinoasa clevetire a slujitorilor celor nevinovați ai lui Dumnezeu. Apoi a sfătuit pe Atanasie, pe Pavel și pe ceilalți episcopi, să se ducă la scaunele lor. După aceea a scris către episcopii Răsăritului să-i primească cu dragoste și să nu-i împiedice a-și lua scaunele.

Episcopii, plecând din Roma, au mers fiecare la Biserică sa și au trimis celor ce-i scoseseră pe dânșii, scrisorile pe care le aduseseră de la papă. Iar aceia primindu-le, iarăși se nevoiau să acopere dreptatea cu minciuna și au gândit să adune sobor în Antiohia; iar lui Papa Iuliu se sârguiau a-i răspunde prin scrisoare. Însă Evsevie n-a reușit aceasta, căci a murit cu puțină vreme mai înainte. Iar poporul cel dreptcredincios care era în Constantinopol, primind pe Pavel cu bucurie, l-a dus în biserică. Însă cei ce erau de credința cea rea a lui Arie, văzând că după moartea episcopului lor, Evsevie, cei binecredincioși iarăși au ridicat pe fericitul Pavel la scaunul arhiepiscopiei, s-au adunat în altă biserică și și-au ales episcop pe rău credinciosul Macedonie. Și era atunci tulburare mare în cetate, încât mulți au murit în războaie și în certurile ce se făceau. Apoi a ajuns aceasta și la urechile împăratului Constantie, când era în Antiohia.

Trimițând el pe voievodul Ermoghen în părțile Traciei, i-a poruncit să izgonească pe Pavel din Biserică. Și, venind Ermoghen în Constantinopol, a tulburat toată cetatea, silind pe popor să izgonească pe Sfântul Patriarh Pavel. În această mare tulburare, poporul se împotrivea lui Ermoghen, voievodul. Dar el a vrut ca, cu puterea mâinilor ostășești să izgonească pe Pavel. Atunci, mulțimea poporului cu mare mânie pornindu-se asupra lui, i-a ars casa cu foc, iar pe dânsul l-au ucis.

Auzind împăratul Constantie despre uciderea voievodului Ermoghen, a mers degrabă din Antiohia în Constantinopol și a izgonit pe fericitul Pavel din Biserică și din cetate. Iar pe popor s-a mâniat foarte, căci nu numai pe Pavel l-a primit fără poruncă lui ci și război și tulburare a ridicat pentru dânsul și au murit mulți, ucigând și pe voievod. De aceea a retras jumătate din dăruirea împărătească, pe care tatăl său, binecredinciosul Împărat Constantin, o făcuse cetății. Și dăruirea aceea consta în opt mii de pâini, care se dădeau în fiecare zi. Deci a retras de la cetate patru mii, iar pe Macedonie, luptătorul împotriva Duhului Sfânt, așezându-l episcop al cetății, iarăși s-a dus în Antiohia.

Atunci, fericitul Pavel, plecând către părțile Apusului și venind la dreptcredinciosul Iuliu, Papă al Romei, i-a spus toate ce i s-au întâmplat, precum și împăratului Constans. Iar împăratul Constansa făcut scrisoare către fratele său Constantie, la fel a făcut și papa, că Pavel să fie primit în scaunul său, ca un binecredincios. Deci, luând el scrisoarea de la împărat și de la papă, s-a dus la Constantinopol și a fost primit cu mare bucurie de cei credincioși. Iar scrisorile cele aduse de la Roma, le-a trimis printr-un om însemnat în Antiohia, la împăratul Constantie. Acesta însă a nesocotit scrisoarea fratelui său și s-a mâniat și mai mult asupra fericitului Pavel, pentru că iarăși, fără poruncă lui, a primit scaunul. Apoi, degrabă a trimis poruncă la Constantinopol lui Filip eparhul, poruncindu-i să-l dea jos pe Pavel din scaun și să-l izgonească, și iarăși să pună pe Macedonie.

Filip, temându-se de ridicarea poporului, ca să nu-i facă și lui ca lui Ermoghen voievodul, a plănuit să scoată pe Pavel din scaun în taină. De aceea a tăinuit porunca împărătească și a intrat în casă ce era lângă mare, unde se adunau birurile poporului, al cărei nume era Zevxip. Acolo a chemat cu vicleșug la sine pe fericitul Pavel, ca și cum ar fi voit să primească de la el un sfat pentru folosul de obște. Iar el, fiind în fericită nevinovăție, netemându-se de nimic, a mers acolo. Dar eparhul, temându-se de mulțimea mare de popor, care era împrejur și care venise cu Sfântul, n-a făcut nimic pe față, ci în ascuns. Deci, luând pe fericitul Pavel de mină și vorbind cu dânsul, a intrat în camerele cele mai din fund și a poruncit să se deschidă ușile din dos, care erau spre mare. Pe acolo scoțând pe fericitul, i-a spus porunca împărătească, l-a pus în corabia care era pregătită pentru acest lucru și a pornit pe Sfântul degrabă în surghiun. Apoi i-a poruncit să viețuiască în Tesalonic, căci aceea era patria lui și i-a dat voie să umble în toate cetățile cele dimprejur fără temere, numai să nu îndrăznească a se întoarce spre părțile Răsăritului.

După surghiunirea fericitului Pavel, eparhul s-a dus din casa mai sus zisă spre biserică, șezând în caretă cu Macedonie iar mulțime de oaste înarmată îl înconjura. Această faptă ajungând degrabă în auzul poporului, alergară spre biserică toți dreptcredincioșii, precum și arienii, sârguindu-se să se întreacă unii pe alții și să ajungă mai degrabă la biserică. Iar eparhul, fiind aproape de biserică, nu putea să intre într-însa de mulțimea poporului ce se adunase. Deci, a coborât pe Macedonie din caretă, iar ostașii împingeau cu sila poporul, care de multă strâmtoare nu se putea da la o parte. Dar ostașilor, părându-li-se că mulțimea poporului li se împotrivește, s-au mâniat foarte tare și au început a-i ucide cu săbiile, făcând eparhului și lui Macedonie cale către biserică. Deci, au fost omorâți trei mii o sută cincizeci, unii de ostași iar alții înghesuiți de popor. Și tuturor acestor fapte a fost pricinuitor răucredinciosul Macedonie. Acesta a șezut pe scaunul patriarhal după pofta împăratului și cu puterea ostașilor, iar nu după rânduielile bisericești. O astfel de silă și cumplită ucidere au făcut Bisericii, arienii cei fărădelege.

În acea vreme împăratul Constantie a ridicat biserica cea mare a Sfintei Sofia pe care a unit-o prin împrejmuire cu biserica Sfintei Irina, pe care a zidit-o Sfântul Constantin.

După câtva timp, fericitul Pavel și-a pus în gând să meargă de la Tesalonic la Corint și s-a întors la Roma unde, aflând pe Marele Atanasie, i-a spus toate cele ce i se întâmplaseră. Apoi, amândoi au mers și au spus împăratului Constanscele suferite. Iar acesta, cu mare supărare a scris fratelui său să trimită la dânsul din partea Răsăritului trei episcopi, care au fost pentru izgonirea lui Atanasie și a lui Pavel, aducând cu ei și așezământul credinței cel scris.

O scrisoare ca aceea primind de la fratele său, împăratul Constantie, care era în Antiohia, s-a temut de mânia fratelui său și a trimis la dânsul patru episcopi, pe Narcis al Ciliciei, pe Teodor al Traciei, pe Maris al Calcedonului și pe Marcu al Siriei. Aceștia, mergând la Roma la împărat, nu au îndrăznit a se da în vorbă și a disputa cu Atanasie și cu Pavel, tăinuind și credința lor cea eretică, pe care o așezaseră în Antiohia, și alcătuind alta au dat-o împăratului Constans, care era scrisă astfel:

„Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul și Ziditorul tuturor, prin Care toate s-au făcut în cer și pe pământ. Și întru Unul născut Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel mai înainte de toți vecii din Tatăl născut, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și de pe pământ, cele văzute și nevăzute, fiind cuvânt și înțelepciune și putere și viață și lumină adevărată, Care în zilele cele mai de pe urmă S-a făcut om pentru noi și S-a născut din Sfânta Fecioară și S-a răstignit și a murit și S-a îngropat și a înviat a treia zi din morți. Și S-a înălțat la cer și șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină la sfârșitul veacului să judece viii și morții și să dea fiecăruia după faptele lui. A Cărui împărăție este neîncetată și rămâne în nesfârșitul veac.

Credem încă și în Duhul Sfânt, Care este Mângâietorul pe Care L-a făgăduit Sfinților Apostoli, și după înălțarea Lui la cer a trimis pe Acela prin Care se sfințesc sufletele celor ce cu adevărat și curat cred în Domnul. Iar pe cei ce grăiesc că Fiul este din altă ființă, iar nu din Dumnezeu-Tatăl și cum că ar fi fost o vreme când nu era Fiul, pe aceia nu-i primește Sfânta sobornicească și apostolească Biserică”.

Astfel de așezământ al credinței dând episcopii aceia împăratului și altora mulți, s-au dus din Roma. Iar după trei ani, episcopii Răsăritului, iarăși adunând sobor, au dat alt așezământ al credinței și l-au trimis la episcopii din Italia. Aceștia, pentru mulțimea cuvintelor, nu l-au primit, fiind îndestulați cu acea mărturisire a credinței pe care au așezat-o dumnezeieștii Părinți din Niceea.

Fiind din amândouă părțile multă neunire și tulburare, amândoi împărații au poruncit să se adune sobor în Sardica pentru mărturisirea credinței, precum și pentru Atanasie și Pavel, ca și pentru dânșii să ia sfârșit neînțelegerea. Aceasta a fost în al unsprezecelea an după moartea marelui Constantin. Deci, s-au adunat în Sardica, din partea Apusului, mai mult de trei sute de episcopi, iar din partea Răsăritului, numai șaptezeci și șase. Episcopii Răsăritului nu voiau să primească în sobor disputa celor din Apus, până când nu vor izgoni de la dânșii pe Atanasie și pe Pavel, apărătorii dreptei credințe; căci răsăritenii aceia erau vătămați de eresul lui Arie și se temeau a sta de vorbă cu Atanasie și cu Pavel, apărătorii bunei credințe. Pentru aceea voiau să nu fie aceștia în sfânta adunare. De aceea, Protoghen care era episcop al Sredței și Cuviosul Cudrovie, cum și toți cei ce erau împreună cu dânșii, au zis către răsăriteni: „Nu numai pentru credință ne-am adunat aici, adică să credem că Fiul este de o ființă cu Tatăl, ci și pentru Atanasie și Pavel”.

Auzind acestea, răsăritenii s-au despărțit de apuseni și, întorcându-se, au ajuns la cetatea Filipopoli, care este în Macedonia. Acolo făcând necurată adunare, au îndrăznit a da anatemei învățătura prin care se mărturisea că Fiul este de o ființă cu Tatăl. Apoi acel eres al lor l-au împărțit prin scrisori în toate eparhiile.

Despre aceasta înștiințându-se episcopii sfintei adunări din Sardica, mai întâi au osândit pe acei eretici care au îndrăznit a face o păgânătate ca aceea, apoi pe clevetitorii lui Atanasie și Pavel i-au scos din treptele lor și, întărind așezământul dreptei credințe cel hotărât în Niceea, pe cei ce nu mărturiseau pe Fiul a fi de o ființă cu Tatăl, i-au dat anatemei.

După acestea, împăratul Constansa scris fratelui său Constantie, rugându-l să primească pe Pavel și pe Atanasie în scaunele lor. Apoi îndată a trimis pe Pavel în Constantinopol, dându-i și doi episcopi împreună călători, precum și scrisoarea către fratele său, în care era scris așa: „Atanasie este încă la mine, iar pe Pavel îl trimit la tine pentru ca să-i poruncească stăpânirea ta să-și primească scaunul său. La fel și Atanasie, voiesc să-și primească scaunul său, căci am cunoscut că ei pentru bună credință sunt izgoniți și clevetiți cu minciuni”. Și a adăugat în scrisoare cuvinte și mai amenințătoare: „Dacă nu vei porunci să fie astfel, apoi eu singur cu putere și cu arme voi veni asupra ta și chiar nevoind tu, le voi da bisericile și îi voi pune în scaunele lor”.

Ajungând Sfântul Pavel la împăratul Constantie, i-a dat scrisoarea aceea de la fratele său Constans; iar el, primind-o și citind-o, s-a temut de îngrozirea fratelui său și a izgonit din Biserică pe Macedonie, iar pe fericitul Pavel l-a ridicat în scaun. La fel și pe Atanasie, chemându-l prin scrisorile sale, l-a trimis în Alexandria să-și primească scaunul său. Deci s-a adus bucurie mare creștinilor pentru păstorii lor și au petrecut câtăva vreme mângâindu-se cu învățăturile cele de Dumnezeu insuflate ale acestor învățători mări a toată lumea. Căci Atanasie în Alexandria, iar Pavel în Constantinopol, îndreptând Biserica lui Hristos, luminau lumea cu bună credință și izgoneau întunericul eresului lui Arie.

După multă vreme, Magnențiu, povățuitorul oștilor împăratului Constans, sfătuindu-se cu sfetnicii săi, au ucis pe stăpânul lor, pe când era la vânat. Deci, fiind ucis bunul și binecredinciosul împărat al Romei, Consta, îndată arienii și-au înălțat capul și au ridicat prigoană asupra celor binecredincioși. Mai întâi s-au sculat asupra apărătorilor bunei credințe, a dascălilor a toată lumea, asupra lui Atanasie și a lui Pavel. Atunci Atanasie singur a fugit de la scaunul său, temându-se de mânia ereticilor arieni, pentru că îl căutau să-l ucidă. Iar fericitul Pavel a fost trimis la închisoare în cetatea Cucus din Armenia și închis într-o biserică, unde slujind odată dumnezeiasca Liturghie, au năvălit arienii asupra lui și l-au sugrumat cu omoforul lui. Și astfel și-a dat Domnului sufletul său.

Macedonie iarăși s-a suit pe scaunul patriarhal la Constantinopol, aducând nespusă răutate Bisericii lui Dumnezeu, izgonind și ucigând pe cei dreptcredincioși și înlocuind pe episcopi cu eretici de-ai lui. Având ajutător pe eparhul Filip, mulți, în diferite feluri, au fost omorâți, adică aceia care nu voiau să aibă unire cu dânsul. Femeilor celor binecredincioase li s-au tăiat sânii cu cuțitele, iar altora, deschizându-le gura cu fierul, li se punea într-însa cu sila împărtășire arienească. Altora, arienii le tăiau nasurile și urechile și pe alții îi pecetluiau cu fier roșu. Astfel de prigoană era asupra celor binecredincioși, vărsându-se fără cruțare sângele creștinilor.

În acea vreme arienii au ucis cu sabia pe doi clerici, pe Marchian și pe Martirie, care fuseseră notari ai fericitului Pavel și apărători ai bunei credințe. Apoi tirania lui Macedonie s-a întins până la părțile Paflagoniei, auzind cum că sunt acolo mulțime de dreptcredincioși. Deci, a trimis trei sute de ostași înarmați, și în latura aceea, pentru ca să silească cu sabia pe cei binecredincioși la unirea arienească.

Auzind credincioșii care viețuiau în cetatea Mantinei despre venirea ostașilor trimiși de arieni, s-au aprins de râvna. Și, adunându-se toți la un loc, au apucat unii topoare, alții coase, iar alții drugi și au alergat împotriva ostașilor care se apropiau. Apoi făcându-se război între dânșii, a căzut mulțime mare de popor din amândouă părțile, încât puțini dintre ostași au scăpat vii, dar și din cetățeni nu puțini au fost uciși. Acestei vărsări de sânge a fost pricinuitor blestematul eretic Macedonie. Iar când, fără poruncă împărătească, a îndrăznit să dezgroape din pământ moaștele binecredinciosului împărat Constantin cel Mare și a le muta în alt loc, atunci toată Biserica s-a umplut de sânge, căci mulți dintre ei nu voiau acest lucru, pentru care s-a făcut război și ucidere între dânșii.

De aceasta auzind împăratul, s-a mâhnit asupra lui Macedonie și asupra eparhului Filip. Deci, Macedonie a fost scos din scaunul patriarhal, iar Filip din cârmuire. Însă eresul lui Arie și al lui Macedonie se lățea și a făcut rău Bisericii lui Dumnezeu, încă patruzeci de ani, până la împărăția lui Teodosie, când acesta, adunând sobor de Sfinți Părinți la Constantinopol, a nimicit eresul, a ridicat bună credință și a adus cu mare cinste moaștele Sfântului și fericitului mărturisitor al lui Hristos, Pavel, din Cucusa Armeniei, în Constantinopol, slăvind astfel pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în veci. Amin.

Calendar Ortodox 8 august 2023

Sf. Ier. Emilian Mărturisitorul, episcopul Cizicului și Miron, episcopul Cretei

articol preluat de pe basilica.ro

 

Calendar Ortodox 8 august 2023

Sf. Ier. Emilian Mărturisitorul, episcopul Cizicului și Miron, episcopul Cretei

 

Sfântul Ierarh Emilian Mărturisitorul, Episcopul Cizicului

Sf. Ier. Emilian Mărturisitorul, episcopul Cizicului (secolul al IX-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Emilian Mărturisitorul, episcopul Cizicului (secolul al IX-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Emilian, Episcopul cetății Cizic a trăit în timpul domniei împăratului Leon Armeanul (813-820) care a luptat împotriva sfintelor icoane. De multe ori s-au făcut presiuni asupra Sfântului Emilian pentru a renunța la cinstirea icoanelor, dar acesta nu a cedat. Pentru aceasta a suferit multe chinuri.

Pe toate le-a răbdat cu bucurie având nădejdea că pentru necazurile cele vremelnice va dobândi bunătățile cele veșnice. Sfântul Emilian a trecut la Domnul în exil în anul 815, încununându-se cu cununa mărturisirii. De aceea este numit până astăzi Mărturisitorul.

Tropar – Glasul 4

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Emilian, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Emilian Mărturisitorul, episcopul Cizicului și pe doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Miron, Episcopul Cretei

Sfântul Ierarh Miron, Episcopul Cretei (Secolul al III-lea) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Ierarh Miron, Episcopul Cretei (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe basilica.ro

Acest sfânt părinte s-a născut în satul Avrachi din insula Creta (Marea Mediterană). A fost un om gospodar, lucrător de pământ, de o rară bunătate și blândețe, milostiv și iubitor de Dumnezeu. Odată a prins niște hoți pe aria sa. Tocmai își umpluseră sacii și încercau să-i ridice pe umeri.

În loc să-i izgonească sau să le facă vreun alt rău, Miron i-a ajutat să ridice sacii și să plece cu ei, poruncindu-le să nu spună la nimeni nimic. Dumnezeu nu a trecut cu vederea bunătatea sufletească a cuviosului Miron. Pentru aceste daruri alese a fost sfințit preot în vremea împăratului Deciu (249-251).

După încetarea prigoanei acestuia s-a învrednicit și de Episcopia Cretei, unde, cu darul și cu ajutorul lui Dumnezeu, a păstorit până la adânci bătrâneți. A trecut la cele veșnice la vârsta de 110 ani.

 

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Miron, Episcopul Cretei si pe: doxologia.ropravila.ro

Nichita Mărturisitorul (†824)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Cuv. Nichita Mărturisitorul

Cuviosul părintele nostru Nichita Mărturisitorul a trăit în secolul al IX-lea, fiind un mare apărător al cultului icoanelor. A fost egumen al mănăstirii din Midichia (în Bitinia, Asia Mică); a fost întemnițat și a suferit pentru că s-a împotrivit iconoclasmului. Biserica îl prăznuiește pe 3 aprilie.

 

Viața

Sf. Nichita s-a născut în Cezareea Bitiniei (nord-vestul Asiei Mici) într-o familie evlavioasă. Mama sa a murit la scurtă vreme după nașterea lui, iar tatăl său, pe nume Filaret, a îmbrățișat viața monahală. Copilul a crescut sub îndrumarea bunicii sale, crescând în smerenie și râvnă.

A intrat în mănăstirea Midichia, al cărei egumen era pe atunci Sfântul Nichifor Mărturisitorul. Nichita s-a făcut tuturor pildă de virtute și râvnă în viața monahală, astfel că faima lui i-a atras pe mulți dintre cei care căutau mântuirea sufletelor. Sfântul a fost ales egumen al mănăstirii după trecerea Sfântului Nichifor la cele veșnice.

În vremea când Sf. Nichita a ajuns egumen, influența ereziei iconoclaste creștea și practicile ei distructive se înmulțeau. Tot pe-atunci Sf. Nichita a primit și darul facerii de minuni. Când împăratul Leon Armeanul (813-820) a încercat să-i convertească pe cârmuitorii mănăstirii la erezia iconoclastă,

Sf. Nichita i s-a împotrivit cu putere, astfel că împăratul a poruncit să fie aruncat în închisoare. Iconoclaștii l-au înșelat, făcându-l să se împărtășească împreună cu ei, însă aflând ce se petrecuse, Sfântul s-a pocăit și s-a ridicat cu și mai mare putere împotriva ereticilor iconoclaști. A fost închis vreme de alți șase ani ca apărător al cinstirii icoanelor.

Sf. Nichita a adormit întru Domnul în data de 3 aprilie 824. A fost îngropat în mănăstirea lui, iar moaștele sale s-au făcut izvor de tămăduire pentru mulți.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 8-lea):

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Nichita înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Nichita, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac (glasul al 2-lea):

Dobândind viața și cugetul cel ceresc, strălucești luminat ca soarele cu lumina faptelor, luminând pe cei ce sunt întru întunericul vieții și către Dumnezeu aducând pe toți, Părinte Nichita. Roagă-te neîncetat pentru noi toți.

 

cititi mai mult despre si pe: basilica.rodoxologia.ro;

Sf. Ier. Metodie Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului (†847)

 

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ier. Metodie Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului

Cel între sfinți părintele nostru Metodie I a fost Patriarh al Constantinopolului la mijlocul secolului al IX-lea. Metodie a fost ales ca patriarh de Împărăteasa Teodora a II-a după caterisirea patriarhului iconoclast Ioan al VII-lea Grămăticul. El a purtat o politică moderată față de iconoclaști pe timpul când cinstirea icoanelor se reîntorcea în Biserică. Prăznuirea sa se face pe 14 iunie.

 

Viața

Metodie s-a născut în Siracuza (Sicilia), în ultima decadă a secolului al VIII-lea, într-o familie înstărită care l-a trimis la Constantinopol spre a-și continua educația și pentru a obține o funcție la curtea imperială. Când a ajuns la Constantinopol, Metodie a fost convins de un călugăr să urmeze viața monahală. A intrat într-o mănăstire din insula Chios, unde mai târziu a devenit și stareț.

La începutul secolului al IX-lea, Leon al V-lea a devenit împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) și, fiind iconoclast, a reînnoit persecuțiile împotriva iconodulilor (cinstitorii icoanelor), între care se găseau și majoritatea membrilor comunităților monahale. Patriarhul Nichifor I a fost depus în anul 815 deoarece se pronunțase împotriva legilor iconoclaste și a fost alungat din oraș.

Se pare că Metodie a fost trimis de patriarhul Nichifor la Roma în anul 815 pentru a-l informa pe papa Pascal despre cele ce se întâmplau la Constantinopol. Metodie a rămas la Roma până când împăratul Leon a fost asasinat în anul 820. La întoarcerea sa la Constantinopol în anul 821, Metodie a fost arestat de regimul împăratului iconoclast Mihail al II-lea, biciuit și trimis în exil la Antigoni, în Propontida. În anul 828, Metodie a fost pus în libertate de împăratul Mihail la puțin timp înainte de moartea sa.

Împăratul Teofil, și el un iconoclast, i-a urmat lui Mihail în anul 829 și a reluat persecuțiile. Metodie l-a înfruntat pe noul împărat, dar acesta a poruncit să fie biciuit și arestat, fiind reținut la palat. Văzând că Metodie rămânea neclintit în convingerile sale, Teofil a încercat să-l convingă cu argumente, însă Metodie a fost cel care a reușit până la urmă să-l convingă într-o oarecare măsură pe Teofil, făcându-l să mai potolească persecuțiile împotriva cinstitorilor icoanelor până la moartea sa în anul 842.

După moartea lui Teofil, situația s-a schimbat dramatic. Văduva lui Teofil, împărăteasa Teodora, o susținătoare convinsă a închinării la icoane a devenit regenta fiului său minor, Mihail al III-lea. A restabilit hotărârile Sinodului VII Ecumenic din anul 787. Patriarhul iconoclast Ioan al VII-lea, care a refuzat să renunțe la erezia sa, a fost depus. În locul său a fost ales Metodie. Acesta a convocat în anul 842 la Constantinopol un sinod care a confirmat depunerea lui Ioan al VII-lea și alegerea lui pe tronul patriarhal.

Pe 11 martie 843, restabilirea cinstirii icoanelor a fost celebrată solemn printr-o procesiune triumfală de la Biserica Maicii Domnului din Vlaherne până la biserica Sfânta Sofia. Atunci s-a stabilit ca în fiecare an, în prima duminică din Postul Mare să se facă pomenirea restabilirii icoanelor – “Duminica Ortodoxiei”. În fiecare an, în această zi se dă citire în biserici “Sinodiconului Ortodoxiei” compilat de Sfântul Metodie (un text prin care sunt condamnate public toate ereziile, sfârșind cu iconoclasmul).

Sfântul Metodie a trecut la Domnul pe 14 iunie 847 la Constantinopol.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Metodie înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 2-lea:

Pe pământ te-ai nevoit ca un fără de trup și cerurile ai moștenit, Metodie, ca cel ce ai apărat până la margini închinăciunea icoanelor, că în dureri și osteneli peste seamă petrecând, n-ai încetat, cu îndrăzneală mustrând pe cei ce se leapădă de icoana lui Hristos.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Metodie Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

Sfântul Sfințit Mucenic Eftimie Mărturisitorul, episcopul Sardei (26 decembrie)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro

26 decembrie 2020

 

Sf. Sfințit Mc. Eftimie Mărturisitorul, episcopul Sardei

Sfântul Eftimie Mărturisitorul a trăit pe vremea împăraților Constantin și Irina. Mai întâi a strălucit ca o stea în viața călugărească, apoi a fost făcut arhiereu. La Sinodul al VII-lea de la Nicea a zdrobit cu putere pe eretici.

Când Nichifor s-a urcat pe tronul împărătesc și a început să trăiască nelegiuit, sfântul l-a mustrat. Atunci împăratul l-a surghiunit în Apus împreună cu alți episcopi ortodocși. De atunci și până la pătimirea sa ca mărturisitor, timp de 29 de ani, fericitul nu și-a mai văzut mitropolia.

Când s-au schimbat împărații și a venit pe tron Leon cel cu nume de fiară, sfântul a fost chemat din surghin. Împăratul l-a întrebat de se închină sfintelor icoane. Sfântul, fiind plin de râvnă, l-a dat anatemei pe împărat. Acesta, mâniindu-se, l-a surghiunit din nou în Ason. După ce Leon a fost ucis, noul împărat l-a chemat din Ason și i-a cerut să se lepede de sfintele icoane.

Iar Sfântul Eftimie, râvnind pentru Hristos a zis cu glas mare: „Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos zugrăvit în icoană, anatema să fie!” Pentru aceasta sfântul a fost bătut, surghiunit și închis în temniță. Bătându-l cumplit cu vine de bou, a mai trăit puțin și și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

†) Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (†1763)

foto preluat de pe vladherman.blogspot.com
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu

 

Tănase Todoran

Tănase Todoran (n. 1643 sau 1659, Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud – d. 12 noiembrie 1763, Salva, judeţul Bistriţa-Năsăud) a fost un grănicer român, iniţiatorul revoltei de la Salva, sfânt al Bisericii Ortodoxe Române.

 

Originea şi familia

Tănase Todoran s-a născut în familia unor ţărani români ortodocşi din satul Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud.

În variate documente apare sub nume diferite: Tudoran a(l lui) Dănilă, Atanasie Todoran sau Anastasie Todoran.

A avut doi copiii, un băiat şi o fată, care au murit amândoi în timpul vieţii sale. Alte surse spun că ar fi avut un fiu, Pintea, care ar fi fost de vârstă adultă în anul 1763.

E posibil ca Tănase Todoran să fi fost înrudit cu familia preotului Coşbuc, strămoşul viitorului poet.

 

Viaţa

Tănase Todoran a fost înrolat în armata austriacă, pe vremea împăratului Carol al VI-lea, în care a servit câţiva ani. La un moment dat, a dezertat din armata austriacă şi s-a întors în Transilvania, unde a stat ascuns în Munţii Ţibleşului.

A luptat în oastea lui Pintea Viteazul până când acesta a fost ucis, apoi a trecut în Moldova, unde s-a înrolat în oastea moldoveană. Aici a fost ridicat de domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, la rangul de răzeş.

Io, Mihai Racoviţă, din mila lui Dumnezeu Voievod al Moldovei, slobozim din oastea noastră, după cea slujit-o 13 ani în rang de căpitan, pe dumnealui Tănase Todoran, în vârstă de 74 ani şi jumătate. Ridicăm la cinul de răzăş domnesc, pe dumnealui, Tănase Todoran, care ne-a dovedit supuşenie, credinţă şi vitejie şi îi dăm în stăpânire pe vecie pentru dânsul şi urmaşii săi douăzeci de pogoane de ţarină, trei de vie şi un crâng de pădure în ţinutul Neamţului…dat azi, la 2 octobăr 1717, iar de la facerea lumii an 7225 şi subscris în Cetatea de scaun a Ieşilor.

Din Moldova Tănase Todoran s-a întors în Transilvania, unde a fost prins de autorităţi şi închis pentru dezertarea din armată.

După eliberarea din temniţă, s-a înrolat în Regimentul 2 grăniceri români din armata austriacă, cantonat la Năsăud.

Fiul său fiind pe moarte, trebuia să primească ultima împărtăşanie, dar pentru că în sat nu mai exista preot ortodox, aceasta urma să fie făcută de preotul greco-catolic. Tănase Todoran a refuzat serviciile acestuia, din cauza ataşamentului pe care îl avea pentru credinţa sa ortodoxă.

Se pare că atunci când episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron a venit în zonă, la 4 mai 1763, Tănase Todoran a refuzat să îi înmâneze cheile bisericii ortodoxe, cerând să fie lăsat în pace, în credinţa sa ortodoxă.

La 10 mai 1763 era planificat ca Regimentul 2 grăniceri români să depună jurământul de credinţă faţă de împărăteasa Austriei, Maria Tereza. Acest eveniment urma să aibă loc pe platoul de la Mocirlă, pe drumul dintre Năsăud şi Salva, în prezenţa unor mari oficialităţi, cum a fost generalul Nicolaus Adolph baron de Bucow şi episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron. Pe platou erau aliniate cele două batalioane de grăniceri şi opt companii de dragoni.

După ce s-a citit conţinutul jurământului militar, Atanasie Todoran a ieşit în faţa trupelor şi a protestat faţă de depunerea acestui jurământ, spunând:

De doi ani suntem cătane, adecă grăniceri şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi. Ne-au înscris iobagi, dăm dare, facem slujbe împărăteşti, copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ni-o ciufulească tisturile. Jos cu armele! Alungaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi, creştini; numai atunci vom sluji când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul! Ce dă gubernia şi cancelaria din Beciu e nimica, îs minciuni goale de azi până mâine!

Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (†1763) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (†1763) – foto preluat de pe doxologia.ro

Motivul protestului lui Todoran era acela că în mod normal, grănicerii erau oameni liberi, scutiţi de majoritatea taxelor, având doar îndatoriri militare, dar Regimentul 2 grăniceri români nu beneficia de aceste drepturi. Mai mult, când fuseseră înrolaţi, nu li se ceruse să renunţe la religia ortodoxă, iar acum li se impunea trecerea la religia greco-catolică, dacă vroiau să rămână grăniceri. Nici una dintre aceste situaţii nu convenea grănicerilor români, astfel că, la îndemnul lui Todoran, au aruncat armele şi au refuzat să depună jurământul de credinţă faţă de împărăteasă.

Încercările de potolire a spiritelor grănicerilor, de către autorităţi, au eşuat.

La scurt timp după revoltă, la Salva a fost trimisă o comisie a armatei imperiale, care după şase luni de cercetări, a condamnat la moarte şaisprezece grăniceri, pentru instigare şi participare la revoltă.

Sentinţa a fost comunicată şi executată la 12 noiembrie 1763, pe platoul de la Mocirlă, unde avusese loc revolta.

Tănase Todoran a fost tras pe roată, de sus în jos. Alţi trei grăniceri (Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu) au fost spânzuraţi. Celorlalţi li s-a comunicat sentinţa capitală, apoi au fost graţiaţi şi pedeapsa le-a fost comutată la trecerea de zece ori în sus şi de zece ori în jos printre 300 soldaţi cu vergi. În urma loviturilor primite, unii dintre condamnaţi au murit.

Pentru credinţa sa, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis în anul 2007 canonizarea lui Tănase Todoran. Canonizarea a avut loc la 11 mai 2008, pe platoul de la Mocirlă, unde avusese loc revolta, în urmă cu 245 ani.

Prăznuirea Sfântului Atanasie Todoran, pentru că sub acest nume a fost canonizat Tănase Todoran, este pe data de 12 noiembrie a fiecărui an.

Împreună cu Tănase Todoran au fost canonizaţi şi ceilalţi trei grăniceri (Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu) care au fost executaţi odată cu el.

cititi mai mult despre Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni si pe: basilica.rodoxologia.ro

cititi despre Tănase Todoran si pe ro.wikipedia.org

†) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț; Sfinții Mucenici și Mărturisitori: Gurie, Samona și Aviv diaconul (Începutul Postului Naşterii Domnului)

Portret din secolul al XVIII-lea al Sf. Paisie de la Neamț

Pentru sfințenia vieții sale, numele Cuviosului Paisie de la Neamț era cunoscut în toate țările ortodoxe, începând din Muntele Athos până în Lavra Peșterilor din Kiev și de la Mănăstirea Optina până în sihăstriile din nordul Rusiei.

foto: ro.orthodoxwiki.org

 

† ) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț; Sfintii Mucenici și Mărturisitori: Gurie, Samona și Aviv diaconul (Începutul Postului Naşterii Domnului)

articol: basilica.ro

15 noiembrie 2017

 

Biserica Ortodoxă sărbătorește la data de 15 noiembrie, pe Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, starețul mănăstirilor Dragomirna, Secu și Neamț, un neobosit practicant al rugăciunii inimii, și pe Sfinții Mucenici și Mărturisitori Gurie, Samona și Aviv.

Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Paisie de la Neamţ s-a născut în oraşul Poltava din Ucraina în anul 1722, la 21 decembrie, într-o binecuvântată familie preoţească, fiind al unsprezecelea copil din cei doisprezece fraţi. Tatăl său se numea Ioan şi era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Din botez s-a numit Petru.

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț – foto: basilica.ro

Tatăl său murind de tânăr, în anul 1735 copilul a fost dat de mama sa să înveţe carte la Academia teologică din Kiev, întemeiată de mitropolitul moldovean Petru Movilă. După patru ani, părăsind şcoala, intră în viaţa monahală la Mănăstirea Medvedeski, având vârsta de 19 ani. Aici este făcut rasofor, primind numele de Platon.

După o scurtă şedere în Mănăstirea Pecerska, vine în Moldova, în anul 1745, şi se stabileşte la schitul Trăisteni – Vrancea, apoi la Mănăstirile Cârnu şi Dălhăuţi, aflate sub povaţa duhovnicească a Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, care-l îndrumă şi pe rasoforul Platon.

În vara anului 1746 se duce la Muntele Athos, unde se nevoieşte ca sihastru timp de patru ani. În 1750 este tuns în monahism de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său, primind numele de Paisie. Apoi, este hirotonit ieromonah şi întemeiază o obşte monahală în Schitul Sfântul Proroc Ilie, unde se nevoieşte până în vara anului 1763, adunând în jurul său 64 de călugări români, ucraineni şi ruşi.

Din pricina asupririi turceşti părăseşte Athosul şi vine în Ţara Românească, la Mănăstirea Vărzăreşti-Vrancea, dar, după o scurtă şedere acolo, trece în Moldova şi se stabileşte, împreună cu toţi ucenicii săi, la Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoieşte doisprezece ani, până în 1775. La Dragomirna obştea urma întru totul rânduiala atonită.

Aici, Cuviosul Paisie formează o obşte mare de 350 de călugări şi traduce, împreună cu ucenicii săi români, care erau buni cunoscători ai limbii greceşti vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinţilor Părinţi, devenind, astfel, ctitorul Filocaliei în limbile română şi slavonă. Filocalia de la Dragomirna din 1769 este prima colecţie majoră de traduceri româneşti filocalice (de 626 pagini), adunate de monahul Rafail.

În anul 1775, Moldova de Nord căzând sub ocupaţie austriacă, Sfântul Paisie a fost nevoit să se stabilească la Mănăstirea Secu, împreună cu 200 de ucenici, lăsând la Dragomirna o obşte de 150 de monahi. În anul 1779, cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei Gavriil Calimachi şi la îndemnul domnitorului Alexandru Moruzi, Cuviosul Paisie s-a mutat la Mănăstirea Neamţ, cu o mare parte din obştea de la Secu.

Timp de cincisprezece ani, cât a fost stareţ al celor două mânăstiri unificate, Neamţ şi Secu, Sfântul Paisie a păstrat cu sfinţenie aceeaşi rânduială. La biserică erau datori să ia parte toţi părinţii şi fraţii, afară de cei bolnavi sau cei trimişi la ascultări. Marele stareţ venea cel dintâi la sfintele slujbe şi neîncetat se ruga cu rugăciunea inimii, vărsând în taină multe lacrimi. Spovedania fraţilor obştii se făcea în fiecare seară, iar pentru cei mai sporiţi, o dată la trei zile.

Pentru aceasta, Cuviosul Paisie a rânduit 24 de duhovnici, care spovedeau şi îndrumau duhovniceşte întreaga obşte, iar marele stareţ supraveghea bunul mers al celor două mănăstiri, atât în cele duhovniceşti, cât şi în ascultările de obşte, primind pe cei care veneau pentru sfat şi binecuvântare. Cei neascultători primeau canon şi mustrare părintească.

O atenţie deosebită a acordat Cuviosul Paisie traducerii din limba greacă a scrierilor patristice filocalice, continuând, astfel, şirul traducerilor de la Dragomirna şi Secu. Unii călugări moldoveni, munteni şi ardeleni, fiind buni elenişti, traduceau scrierile Sfinţilor Părinţi din limba greacă veche în limba română, iar călugării slavi traduceau în limba slavonă, făcând din Mănăstirea Neamţ o adevărată academie patristică şi duhovnicească, nemaiîntâlnită în alte ţări ortodoxe din acea vreme.

Cuviosul Paisie era şi un bun organizator şi înnoitor al vieţii monahale, întemeind în jurul Muntelui Ceahlău câteva sihăstrii de călugăriţe, pe care le îndruma duhovniceşte, rânduindu-le duhovnic pe Cuviosul Iosif Pustnicul (†1828 pomenit la 16 august), unul dintre ucenicii săi de la Neamţ. Alt ucenic al său cu viaţă sfântă era Cuviosul Irinarh Rosetti (†1859), mare lucrător al rugăciunii inimii, ctitorul Mănăstirii Horaiţa din Moldova, precum şi al bisericii de pe Muntele Tabor, din Ţara Sfântă.

Pentru sfinţenia vieţii sale, numele Cuviosului Paisie de la Neamţ era cunoscut în toate ţările ortodoxe, începând din Muntele Athos până în Lavra Peşterilor din Kiev şi de la Mănăstirea Optina până în sihăstriile din nordul Rusiei.

De aceea, în 1790, mitropolitul Ambrozie, trecând prin Moldova, l-a făcut arhimandrit. În vremea aceea, mulţi dregători, boieri şi chiar ierarhi sau domnitori poposeau la Mănăstirea Neamţ, dorind să vadă pe acest mare stareţ cu viaţă sfântă. Înrâurirea lui a fost mare asupra multor mănăstiri şi schituri din Moldova şi din Ţara Românească.

În toamna anului 1794, îmbolnăvindu-se, şi-a dat sufletul său curat în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos în ziua de joi, 15 noiembrie, la vârsta de 72 de ani. A fost plâns de toată obştea celor două mănăstiri, cu schiturile lor, care numărau peste 1000 de călugări români, ruşi, ucraineni, greci, bulgari.

Fiind cinstit ca sfânt, încă din viaţă, ucenicii săi i-au săvârşit slujba de pomenire, rânduindu-i ca zi anuală de prăznuire 15 noiembrie. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, precum şi în secolul al XIX-lea, ucenicii lui români au răspândit isihasmul în Ţările Române, iar cei slavi în peste 100 de mănăstiri din Rusia şi Ucraina.

La mormântul lui de la Mănăstirea Neamţ vin să se închine şi să-i ceară ajutor nu numai credincioşi din România, ci şi din alte ţări ortodoxe.

Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

articol preluat de pe: basilica.ro

 

Sf. Mc. Mărturisitori Gurie, Samona şi Aviv; †) Cuviosul Paisie de la Neamţ (Începutul Postului Crăciunului)

articol: calendar-ortodox.ro

 

Sinaxar 15 Noiembrie

În această lună, ziua a cincisprezecea, pomenirea Sfinţilor Mucenici şi mărturisitori: Gurie, Samona şi Aviv.

Sfinții Mucenici Mărturisitori Gurie, Samona și Aviv. Prăznuirea lor de catre Biserica Ortodoxă se face la data de 15 noiembrie - Icoană sec. XX, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto: doxologia.ro

Sfinții Mucenici Mărturisitori Gurie, Samona și Aviv. Prăznuirea lor de catre Biserica Ortodoxă se face la data de 15 noiembrie – Icoană sec. XX, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: doxologia.ro

Dintre aceşti Sfinţi Mucenici, Samona şi Gurie s-au nevoit în zilele împăratului Diocletian şi a guvernatorului Antonie. Gurie se trăgea din satul Sargochitia, iar Samona din Ganad. Fiind pârâţi că sfătuiesc pe oameni să nu jertfească la idoli, îndată i-au spânzurat şi pe unul şi pe altul de câte o mâna, îngreuindu-le picioarele cu pietre, şi au stat spânzuraţi de la al treilea ceas, până la al şaselea. Apoi coborându-i, i-au băgat într-o temniţă întunecoasă, cu picioarele strânse în butuci, şi au zăcut patru luni, chinuiţi de foame şi de sete, în legături. Apoi scoţându-i iarăşi, au spânzurat pe Sfântul Samona de un picior şi, deznodându-i-se genunchiul l-au spânzurat cu capul în jos, de la al doilea ceas, până la al cincilea. Iar pe Sfântul Gurie, lăsându-l mai mult mort decât viu, l-au scos a doua zi de i-au tăiat capul.

Iar Aviv, diacon fiind cu rânduiala, a fost pârât în zilele împăratului Liciniu că învaţă în oraşe şi în sate cuvântul Domnului. De aceea, ţinându-l spânzurat şi bătându-l, l-au adus iarăşi la cercetare şi, neînduplecându-se după voia tiranului, a fost dat focului şi aşa îşi săvârşi mucenicia sa.

 

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Chintian, episcopul Seleuciei.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Elpidie, Marcel, Eustohie şi cei împreună cu dânşii.

Fericitul Elpidie era unul din sfetnicii senatului, şi i se încredinţaseră tainicele lucrări ale apostatului împărat Iulian, în anii 361. Şi scriind legile s-a aflat că este creştin. Deci fiind dus la înfăţişare la apostatul şi nesupunându-se a se lepăda de Hristos, a fost îmbrăcat cu îmbrăcăminte aspră, ţesută din păr de capră, care avea cuie de fier petrecute prin ea, iar pe deasupra era unsă cu păcură fiartă şi cu aceasta se întăreau cuiele şi, bătut fiind peste haina aceea, cuiele găureau trupul sfântului. Apoi a fost supus la alte multe feluri de chinuri. După aceasta a fost legat de cai sirepi şi sălbatici, împreună cu Eustohie şi Marcel, cu scop ca să fie ei spintecaţi. Dar dobitoacele, din dumnezeiască putere, au rămas nemişcate. Atunci li s-au zdrobit membrele cu toiege groase şi au fost aruncaţi în foc, în care şi-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu.

Zic unii însă că după aceasta au fost îngropate sfintele lor trupuri în muntele Carmelului. Iar făcându-se îndată fulgere şi trăsnete a venit acolo Stăpânul Hristos cu îngereştile Puteri şi a sărutat pe mucenici şi pe Eustohie adică şi pe Marcel, mutându-i într-un loc unde Însuşi a voit. Iar pe minunatul Elpidie l-a înviat şi întărindu-l i-a trimis ca de a doua oară să se lupte în mărturisire, pe care văzându-l Iulian, a poruncit să fie întins de patru părţi şi să fie bătut neîncetat, apoi să i se toarne oţet şi sare peste răni şi rănile să fie frecate cu târsâni de păr. După acestea a fost supus la nenumărate chinuri, dar, fiind păzit sfântul nevătămat din toate acestea, pe mulţi din cei necredincioşi i-a întors la credinţa lui Hristos, şi i-a înduplecat ca să-şi zdrobească idolii şi la sfârşit fiind aruncat mucenicul într-un cuptor înroşit în foc şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Şi aşa a luat de la El cununa biruinţei.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Dimitrie.

Acesta fiind prins pe vremea împăraţilor Maximian şi Maximin şi a guvernatorului Puplie, multe chinuri a răbdat pentru Hristos şi pe urmă i s-a tăiat capul cu sabia.

 

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Paisie de la Mănăstirea Neamţ.

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț – foto: doxologia.ro

Sfântului Cuvios Paisie de la Neamţ, sau Velicikovski, este unul din stareţii care au avut o influenţă deosebită atât asupra monahismului românesc, cât şi asupra celui slav.
Paisie s-a născut la 21 Decembrie 1722 la Poltava, în Ucraina, tatăl său fiind preot la catedrala oraşului. A avut 11 fraţi şi a primit o educaţie religioasă deosebită. Cercetări mai noi conchid că se trăgea din moldoveni stabiliţi în ţinutul Poltavei, înrudiţi cu strămoşi după mamă ai lui Dimitrie Cantemir.

A studiat la Academia duhovnicească din Kiev – întemeiată de Mitropolitul român Petru Movilă – dar n-a terminat studiile, fiind atras de viaţa monahală. Astfel, în 1740 intră în mănăstirea Liubetki, apoi la mănăstirea Medvedovski, unde devine rasofor, cu numele de Platon. Datorita prigoanei ocupanţilor polonezi, se întoarce la Kiev, la cunoscuta , unde va lucra icoane şi unde îl va întâlni pe Mitropolitul Antonie al Moldovei, care slujeşte aici în româneşte (Paul Mihail).

În anul 1742 vine în Moldova, la schitul Dălhăuţi – Vrancea, apoi trece în Muntenia, succesiv la schiturile Trăstieni – Rm. Sărat, Poiana Mărului – unde era stareţ cunoscutul Vasile – şi la Cârnu – Buzău, care se conduceau după regulile monahale athonite. Stareţul Vasile de la Poiana Mărului îl va determina să meargă la Muntele Athos pentru ca, potolindu-şi setea la izvorul milenar al monahismului, să se desăvârşească în viaţa cea întru Hristos.

La numai 24 de ani, în 1746, merge la Athos, mai întâi la mănăstirea Pantocrator. Negăsindu-şi un părinte spiritual cum şi-l dorea, locuieşte singur timp de patru ani într-o peşteră. În 1750 este vizitat la Athos de stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a tuns în monahism şi i-a schimbat numele în Paisie.

La 36 de ani este hirotonit ieromonah de către Episcopul Grigorie de la Athos. Primul său ucenic a fost monahul Visarion, venit din Moldova, la care se adaugă şi alţii, tot moldoveni.

Cu binecuvântarea Patriarhului Serafim, Paisie întemeiază schitul, cu 5 chilii, care ajunge repede la 60 de ucenici. Aici învaţă greacă de la monahul Macarie şi începe să traducă din greacă în slavonă, revizuind vechile traduceri slavone după originalele greceşti ale Sfinţilor Părinţi răsăriteni. Stă la Athos 17 ani.

În 1763 hotărăşte să se întoarcă în ţară, datorită rivalităţii dintre călugării greci şi ruşi de la Athos. Împreună cu 64 de ucenici se stabileşte mai întâi la schitul Vărzăreşti – Focşani, apoi se îndreaptă spre Iaşi, după ce mitropolitul de la Bucureşti – grec de neam – l-a refuzat. La Iaşi, Mitropolitul Gavril Calimah – de origine română – care-l cunoscuse la Athos -, îi încredinţează mănăstirea Dragomirna, ctitorie din 1609 a lui Anastasie Crimca, unde se mută cu ucenicii, la care se adaugă în curând mulţi alţii, români, ruşi şi ucraineni. Va rămâne aici 12 ani, formând o obşte de 350 monahi, pentru care a alcătuit un regulament monahal, cunoscut sub numele de, în opt puncte, care introducea rânduiala în viaţa călugărilor, prevăzând : . Deci, monahii erau obligaţi să ducă viaţă de obşte (comună), să lucreze în diferite ateliere, iar stareţul să fie ales de obştea tuturor vieţuitorilor şi confirmat de mitropolit. Se înfiinţează bolniţa, adică spitalul mănăstirii, pentru bolnavi şi bătrâni.

Paisie continuă şi în Moldova opera de traducere a scrierilor Sfinţilor Părinţi – mai ales a celor ascetice – din greacă în slavonă şi în româna; de exemplu, din Sfântul Antonie cel Mare, Petru Damaschin, Isaia Pustnicul, Marcu Ascetul sau Teodor Studitul. Cinstind pe întemeietorul isihasmului, Paisie traduce din greacă în slavonă, de Patriarhul Calist. De asemenea, traduce – cea mai de seamă scriere ascetă – răsăriteană -, la cererea Mitropolitului Gavriil al Petersburgului, tipărită aici în 1739 (Gh. Drăgulin).

Dintre operele sale personale se evidenţiază, în 6 capitole. Aici Paisie expune sistematic bazele biblice şi patristice ale rugăciunii lui Iisus, pregătirea celui ce doreşte s-o practice, precum şi efectele ce le produce. Prezentată ca o, cel ce o practica trebuie să fie ghidat de o persoană experimentată, cel având parte de iluminări speciale în înţelegerea Sfinţilor Părinţi. Există mai multe trepte ale acestei rugăciuni : pentru începători, aceasta corespunde vieţii active, fiind însoţită de observarea strictă a poruncilor (post, rugăciune, priveghere) ; pentru cei desăvârşiţi, rugăciunea minţii corespunde vieţii contemplative. Când sufletul se purifică de patimi, el poate primi harul divin care-l conduce spre viziuni spirituale, descoperindu-i tainele divine la care intelectul nu poate ajunge. Este stadiul rugăciunii vizionare sau al rugăciunii pure – după Sfântul Isac Sirul – din care izvorăşte viziunea. Rugăciunea pură este darul exclusiv al lui Dumnezeu (Romul Joanta).

În privinţa căilor vieţii monahale, Paisie expune învăţătura tradiţională ortodoxă: în singurătate totală ; în tovărăşia a doi-trei monahi sau în comunitate, forma pe care o privilegiază.

În 1775, când Bucovina este ocupată de austrieci, activitatea cărturărească a lui Paisie la Dragomirna ia sfârşit. Însoţit de 200 de ucenici, se aşează la mănăstirea Secu, unde rămâne patru ani, continuând pravila de la Dragomirna.

În anul 1779, la dorinţa domnitorului Constantin Moruzzi (1777-1782), Paisie devine egumen al mănăstirii Neamţ. Iată cum descrie Nicolae Iorga aceasta noua însărcinare :

Activitatea stareţului Paisie la Neamţ a fost deosebit de bogată. El întăreşte aici rânduielile monahale athonite, cu slujbe zilnice conform tipicului, cu viaţa de obşte, cu predici, cu muncă şi rugăciune – după regulă a Sfântului Vasile cel Mare – cu grija pentru bătrâni şi bolnavi. La Neamţ s-a construit, sub îndrumarea sa, un spital, o casă de oaspeţi şi noi chilii, numărul monahilor trecând rapid de 800 : români, ruşi, bieloruşi, ucrainieni, greci, sârbi şi bulgari.

Ultima şi cea mai importantă etapă din viaţa şi activitatea sa, a concretizat-o într-o imensă activitate literar-bisericească : două echipe de traducători, de copişti şi de critici, cu el în frunte, lucrau fără întrerupere la revizuirea şi traducerea scrierilor filocalice în slavonă şi în română. Numărul total al manuscriselor din timpul său se ridică la 300 – dintre care 44 alcătuite de el însuşi – Mănăstirea Neamţ devenind un deosebit de important centru de cultură teologică-ascetică.

Printre alte preocupări ale sale menţionăm şi pe aceea pentru muzica liturgică, organizând aici o scoală bisericească de muzică corală pe mai multe voci, realizând translaţia muzicii bizantine pe notaţie liniară şi introducând, pentru prima oară, cântarea Crezului de către toţi credincioşii în biserică.

A trecut la Domnul la 15 Noiembrie 1794, la vârsta de 72 de ani, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii Neamţ. Influenţa paisiană a fost deosebit de puternică în Moldova prin stareţii Ilarion de la Secu şi Sofronie de la Neamţ său prin ucenicii săi : Visarion, Gherontie şi Dorotei, trimişi la studii în Muntenia ; Platon, care i-a scris o ; Ştefan, care a tradus din slavonă.

În Muntenia, paisianismul s-a răspândit datorită stareţului Gheorghe de la Căldăruşani în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani.

Numeroase manuscrise slavone s-au răspândit în mănăstirile ortodoxe din Bulgaria, Serbia şi de la Athos. Schitul Sfântul Ilie şi mănăstirile Pantacrator şi Noul Athos – ultima înfiinţată de ucenicii săi – au dus mai departe tradiţia spiritului paisian. Opera Sfântului Efrem Sirul, tradusă de el din greacă în slavonă s-a tipărit la Neamţ în 1812. Cum era de aşteptat, rânduielile sale monahale au influenţat masiv viaţa religioasă a Bisericii Ruse. Mulţi dintre ucenicii săi s-au răspândit în 117 mănăstiri şi schituri din 35 de eparhii ale acestei Biserici.

Au fost alcătuite mai multe ale stareţului Paisie, scrise de monahii Spiridon de la Neamţ, Mitrofan, Grigorie, Andronic sau Vitalie, cea din urmă fiind considerată cea mai autentică (Ioan Ivan).

Stareţul Paisie de la Neamţ este considerat unul din cei dintâi scriitori asceţi ai secolului al XVIII-lea. Curentul de reînnoire a vieţii monahale pe care l-a creat a avut un efect benefic şi prin faptul că a contractat curentul de grecizare şi a favorizat impunerea limbii poporului în biserică, cultură şi literatură. El reprezintă (M. Păcurariu).

Pentru viaţa sa ascetică, pentru bogăţia învăţăturilor sale şi pentru contribuţia la înnoirea monahismului, a fost trecut în rândul sfinţilor. Mai întâi de către Biserica Ortodoxa Rusă, la 6 Iunie 1988, apoi de Biserica Ortodoxă Română la 21 Iunie 1992.

Să ne rugăm, dar, zicând: “Cuvioase Părinte Paisie, luminătorul credincioşilor şi podoaba călugărilor, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre”.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

articol preluat de pe: calendar-ortodox.ro

 

Începutul Postului Naşterii Domnului

"Adoration of the Shepherds" by Gerard van Honthorst, 1622 - foto: en.wikipedia.org

Adoration of the Shepherds” by Gerard van Honthorst, 1622 – foto: en.wikipedia.org

 

Mâine, 16 noiembrie, facem pomenirea

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol și Evanghelist Matei este considerat, în mod tradițional, autorul Evangheliei după Matei. Simbolul apostolului este un înger. El este prăznuit de Biserică în 16 noiembrie dar și în 30 iunie împreună cu cei Doisprezece - foto: doxologia.ro

Apostolul și Evanghelistul Matei – foto: doxologia.ro

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol și Evanghelist Matei este considerat, în mod tradițional, autorul Evangheliei după Matei. Simbolul apostolului este un înger. El este prăznuit de Biserică în 16 noiembrie dar și în 30 iunie împreună cu cei Doisprezece.

Fiul lui Dumnezeu, Unul fără de păcat, Care a venit pe pământ cu asemănare omenească să mântuiască pe oamenii cei păcătoşi, trecând prin Capernaum, a văzut un om şezând la vamă care se chema Matei şi a zis către dânsul: Vino după Mine!

(Sâmbătă 21 ianuarie 2017) Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul; Sfântul Mucenic Neofit

Sfântul Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662)

Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriţi la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoţându-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înţelepte învăţături şi îneca credinţele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

foto: doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul; Sfântul Mucenic Neofit; Sfântul Mucenic Valerian; Sfântul Mucenic Candid; Sfântul Mucenic Evghenie; Sfântul Mucenic Achila; Sfântul Maxim Grecul; Sfânta Muceniţă Agnia; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Înjunghiata” de la Vatoped; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Mângâietoarea” de la Vatoped; Ap. I Tesaloniceni 5, 14-23; Ev. Luca 17, 3-10

 

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul; Sf. Mc. Neofit; Sf. Mc. Agnia

Sfântul Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) a fost un teolog și sfânt părinte al Bisericii, cunoscut mai ales pentru scrierile sale de mistică și ascetică, precum și un apărător al Ortodoxiei în fața ereziei monotelismului. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 21 ianuarie și 13 august (mutarea moaștelor) - foto: basilica.ro

Sfântul Maxim Mărturisitorul – foto: basilica.ro

articol: basilica.ro

21 ianuarie 2017

Sfântul Maxim s-a născut către anul 580 în Constantinopol, într-o familie de neam ales. El a primit învăţătură temeinică de la cei mai de seamă dascăli ai vremii. De aceea, în anul 610, a fost chemat de împăratul Heraclie (610-641) la curtea sa, unde l-a făcut mare sfetnic al împărăţiei, dar Sfântul nu a rămas multă vreme în această dregătorie, întrucât, ivindu-se o rătăcire nouă şi împăratul căzând şi el în această învăţătură greşită, Sfântul Maxim a lepădat dregătoria sa şi lumea, mergând la o mănăstire din Hrisopole (azi cartierul Üsküdar din Istanbul), s-a făcut călugăr, alegând a fi mai bine ,,lepădat în casa lui Dumnezeu, decât a locui în locaşurile păcătoşilor” (Psalm 83, 11), precum zice psalmistul. Rătăcirea nouă, numită a monoteliţilor, adică a celor care mărturisesc o singură voinţă şi o singură lucrare în Hristos, se ridica împotriva credinţei celei drepte, care învaţă că Hristos Domnul, deşi este o singură persoană, persoana lui Dumnezeu-Fiul, totuşi are, după întrupare, două firi: cea dumnezeiască şi cea omenească, iar pentru că sunt în El aceste două firi întregi, tot astfel sunt în El două voinţe şi două lucrări, deosebite pentru fiecare fire a Lui, pentru că numai punând la lucru în armonie cele două voinţe şi lucrări, a putut El săvârşi mântuirea noastră, cum arată Scriptura. Iar rătăcirea aceasta, a monoteliţilor, era susţinută de doi patriarhi: Chir din Alexandria şi Serghie din Constantinopol, care se lăudau în faţa împăraţilor că această nouă învăţătură va câştiga de partea împărăţiei popoarele monofizite (o rătăcire mai veche, care învaţă că în Hristos este numai o singură fire) de la graniţa dinspre perşi şi arabi, şi va întări, astfel, hotarele Imperiului. Iar în anul 633 a avut loc chiar o învoială scrisă în acest scop, între bizantini şi monofiziţi. De aceea împăraţii au dat o poruncă aspră, oprind să se mai scrie sau să se mai vorbească despre una sau două voinţe şi lucrări în Hristos. Astfel, împăratul Heraclie a dat hotărârea numită Ecthesis, în anul 638, iar mai apoi împăratul Constans, al II-lea (641-668) pe cea numită Typos, în anul 648. Şi astfel, s-a umplut tot Răsăritul de rătăcire. Cel dintâi care şi-a dat seama de primejdie a fost Sfântul Sofronie († 638), patriarhul Ierusalimului, iar, după moartea lui apărarea Ortodoxiei a fost condusă de Sfântul Maxim.

Aflând, aşadar, că în Apus rătăcirea aceasta nu se întinsese, Sfântul Maxim s-a aprins de râvnă dumnezeiască şi, mergând din Răsărit în Apus, mai întâi în Africa, la Cartagina (641), şi apoi la Roma (646), i-a îndemnat pe cei de acolo ca, strângând multe sinoade de episcopi, să mărturisească dreapta credinţă şi, dând anatemei dogmele rătăcirii monotelite, să osândească şi cele două porunci împărăteşti care opreau mărturisirea adevărului. Sfântul Maxim spunea: „A tăinui cuvântul adevărului înseamnă a te lepăda de el”. Şi a scris Cuviosul Maxim cuvinte şi cărţi, pline de înţelepte dovediri care adevereau temeiul dreptei credinţe, pe care le-a trimis apoi pretutindeni în lume. Acestea aflându-le, împăratul Constans al II-lea (641-668) a trimis pe oamenii săi, cu putere ostăşească, în Apus, în anul 653, şi a prins mai întâi pe Sfântul Martin, papa Romei (649-655, pomenit ca Sfânt la 14 aprilie), pe care, judecându-l, l-a surghiunit la Herson, în Crimeea, unde a şi murit, iar peste câteva zile, prinzându-l şi pe Sfântul Maxim împreună cu doi ucenici ai săi, l-a dus la Constantinopol, apoi l-a surghiunit la Vizia, în Tracia (655). După o nouă judecată, a fost surghiunit la Perberis. Iar la cea din urmă înfăţişare, neprimind a tăinui dreapta credinţă, i s-au tăiat limba şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată mărturisi adevărul, nici cu graiul, nici prin scris, şi a fost surghiunit pentru toată viaţa în Lazica, din Caucaz (în Georgia de astăzi). Şi aşa, aruncat în surghiun la vreme de bătrâneţe, cu limba şi cu mâna tăiate, ca preţ de sânge pentru credinţă, şi rămânând simplu monah până la sfârşitul zilelor sale, Sfântul Maxim s-a mutat la Domnul în 13 august, anul 662, având 82 de ani. Cuviosul Maxim a fost un mărturisitor şi în războiul cel nevăzut al înnoirii duhovniceşti a omului, prin lupta împotriva patimilor, cu ajutorul harului dumnezeiesc, precum arată scrierile sale din Filocalie.

Prăznuirea sa se face la 21 ianuarie şi 13 august. Mâna sa dreaptă, tăiată pentru apărarea prin scris a dreptei credinţe, se păstrează până astăzi la Mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos, iar celelalte moaşte ale sale au fost descoperite în anul 2010 în Georgia, acolo unde a murit exilat.

 

Sfânta Muceniţă Agnia s-a născut în Roma cea veche, din părinţi creştini, şi a fost crescută de dânşii întru buna credinţă; iar în anul al treisprezecelea al vieţii sale, prin moartea cea vremelnică a scăpat de aici şi viaţa cea nesfârşită a aflat-o; deci pe singur Dătătorul de viaţă L-a iubit şi de Acela din tinereţe s-a lipit. Tânără era cu anii, dar bătrână cu înţelegerea cea desăvârşită, tânără cu trupul, iar în sufletul ei era înţelepciunea cărunteţelor; era frumoasă la faţă, dar mai frumoasă cu credinţa. Aceasta cu dragostea dulcelui ei Iisus, Celui ce S-a născut din curată Fecioară, rănindu-se, fecioria sa a logodit-o Lui şi afară de El pe nimeni altul n-a voit să-L aibă sieşi logodnic.

Fiind de bun neam şi prea frumoasă, prin frumuseţea sa a atras la sine ochii şi inima oarecărui tânăr, care era fiul lui Simfronie, eparhul cetăţii; încât când se întorcea de la şcoala fecioarelor, văzând-o acela, îndată s-a robit spre dragostea ei; şi degrabă întrebând şi aflând casa părinţilor ei, multe daruri a început a-i trimite ei şi multe îi făgăduia, voind să-i fie mireasă şi să se unească cu dânsul prin nuntă. Iar Sfânta Agnia toate darurile acelea le lepăda ca pe nişte gunoaie, întru nimic socotindu-le şi spunând că ea este logodită Mirelui Celui mai bun, de la Care are darurile cele înalte şi mai scumpe şi Aceluia mireasă fiind, nu poate să-l lase pe El şi să-şi schimbe dragostea şi credinţa ei.

Dar tânărul, din zi în zi cu mai mare dragoste se apropia de dânsa şi se zicea despre el că este mai cinstit şi mai bogat decât alţi tineri de bun neam; dar socotind că fecioara mai mari daruri voieşte de la dânsul, i-a trimis mai multe şi mai scumpe decât cele dintâi, adică pietre şi mărgăritare, podoabe şi haine de mult preţ; şi el însuşi le-a adus la dânsa, rugând-o pe de o parte singur, iar pe de alta prin cunoscuţi, prieteni şi vecini, ca pe nimeni mai mult decât pe el să nu cinstească, ştiindu-i numele cel bun al său, bogăţiile, casele şi moştenirile cărora ea poate să fie stăpână, de va voi să se logodească cu el.

Atunci, pe faţă a început a-i grăi lui sfânta: „Du-te de la mine aprinzătorule al văpăii păcatului, pătimaşule neiubitor al curăţiei şi mâncarea cea pregătită morţii celei veşnice; depărtează-te de la mine, de vreme ce te-a întrecut pe tine alt iubitor al meu, care fără de asemănare mai mari frumuseţi mi-a dăruit şi cu inelul credinţei Sale m-a logodit, dar tu nici cu neamul, nici cu dragostea nu poţi să te asemeni Lui.

Acela a pus pe mine podoaba cea scumpă a înfrumuseţării celei duhovniceşti, dreapta mea şi grumazul meu le-a înveselit cu pietre de mai mult preţ, a pus în urechile mele cercei de mărgăritare fără de preţ şi m-a încins cu mărgăritare de lumină strălucitoare. El a pus semn în faţa mea, ca astfel pe nici un iubitor să nu-l voiesc decât pe El. M-a îmbrăcat cu haină ţesută cu aur şi cu nenumărate podoabe m-a înfrumuseţat, şi arătându-mi şi o comoară fără de preţ, a făgăduit ca să mi-o dea mie, de voi păzi credinţa către El; deci nu pot să caut spre altcineva, ca să nu necinstesc pe iubitul meu cel dintâi, nici nu pot să-L las pe Acela cu care, prin legătura dragostei tare sunt legată, al Cărui bun neam este mai înalt, puterea mai mare, podoaba mai frumoasă, dragostea mai dulce, tot dorul covârşind, Cel care a pregătit mie acum cămara, al Cărui glas este dulce.

Acum a plecat din gura Lui lapte şi miere, acum cu braţele Sale cele curate m-a cuprins pe mine, inima Lui cu inima mea acum S-a unit şi sângele Lui a înfrumuseţat faţa mea, Cel a Cărui Maică este o Fecioară nenuntită, Căruia îngerii Îi slujesc şi soarele şi luna de frumuseţea Lui se minunează, care prin porunca Lui morţii înviază, prin atingerea Lui bolnavii se tămăduiesc şi ale Cărui bogăţii niciodată nu se împuţinează şi vistieriile nu-L ispitesc. Aceluia Unul îi păzesc credinţa şi Lui cu toată osârdia mă încredinţez; şi când Îl am pe Acela tovarăş, fecioară rămân, iubindu-L, fără prihană sunt, şi atingându-mă de El, curată rămân; nici nu voiesc să fac după nuntă fii, ci mă duc unde nu este durere şi roadele bune în toate zilele se înmulţesc”.

Auzind acestea nebunul de tânăr, mai mult s-a cuprins cu nesăţioasa dragoste către dânsa şi bolind cu inima, din rănirea de dragoste a căzut în grea boală de jale şi de mâhnire; deci, pe pat zăcând şi din adâncul inimii cu greu suspinând, şi-a arătat la doctori rana inimii sale. Iar tatăl lui, când a auzit acestea, cercetând pricina bolii, îndată a trimis la fecioară şi la părinţii ei, dorind să o logodească ca mireasă fiului lor. Iar ea s-a lepădat ca şi întâi, zicând: „Nicidecum nu mă voi lepăda de Cel mai înainte logodnic al meu”.

Dar eparhul cu mânie întreba cu dinadinsul: cine este cel ce voieşte să se asemene cu fiul său şi să-mi defăimeze casa? Atunci cineva din cei ce stăteau de faţă i-a spus că Agnia este din tinereţe creştină şi de vrăjile creştineşti atâta este înşelată, încât pe Hristos, pe care creştinii Îl au ca Dumnezeu, Îl socoteşte că îi este ca şi logodnic. Acestea auzindu-le eparhul, s-a bucurat, de vreme ce putea, fiind judecător, ca pe cea nevinovată de pedeapsă să o judece pentru necinstirea zeilor săi şi nădăjduia ca, cu puterea sa, să o silească spre însoţirea cu fiul lui.

Drept aceea, îndată trimiţându-şi slugile, a adus-o înaintea judecăţii sale păgâneşti. Unde mai întâi cu momiri, apoi cu îngroziri se ispitea şi se nevoia să o întoarcă de la Hristos şi de la fecioria cea făgăduită Lui. Însă fecioara lui Hristos nici de momire nu se înşela, nici de îngrozire nu se înfricoşa; ci, fiind îmbărbătată cu mintea, de cel ce o înfricoşa şi de cel ce o momea îşi bătea joc.

Văzând Sofronie eparhul o bărbăţie ca aceea a fecioarei, spre părinţii ei s-a întors şi cu ei despre logodnic a vorbit foarte mult. Dar de vreme ce erau de bun neam, necutezând ca să le facă lor silire, îi sfătuia ca cu adevărat să îndemne pe fiica lor spre nuntă; dar ei se lepădau, zicând: „Noi, o! eparhule, nu putem a o îndemna, căci precum din copilăria ei îi ştim gândul, aceasta niciodată nu o vom face, nici de la scopul său cândva nu se va întoarce”. Atunci eparhul iarăşi punând înainte pe fecioara la judecată şi multe vorbindu-i despre dragostea trupească şi de însoţire, când a părăsit tot cuvântul cel amăgitor şi momitor, la sfârşit a zis: „Din două una să-ţi alegi ţie: sau să te uneşti cu nunta fiului meu, sau zeiţei Vesta, dacă doreşti fecioria să-ţi păstrezi, întru veşnică slujbă să te dai; căci nişte fecioare ca acestea îi trebuiesc ei”.

La aceste cuvinte ale aceluia, fericita Agnia a răspuns: „Dacă pe fiul tău, care este răzvrătit de nebuna poftă, dar ca om are minte şi poate vedea, umbla şi gusta bunătăţile lumii acesteia, eu însă nu pot, pentru Hristos al meu, nici măcar a căuta spre dânsul, apoi cum aş putea să cinstesc pe idolul cel surd, mut, neînsufleţit şi nepriceput? Şi, ca să nu fac strâmbătate Atotputernicului Dumnezeu, capul meu nu-l voi pleca la piatra cea nesimţită, ştiind cu încredinţare că nu este alt Dumnezeu afară de Acela Care a făcut cerul şi pământul, prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, Care pentru noi S-a întrupat şi a treia zi a înviat; Care acum la ceruri împărăţeşte cu împărăţie fără de sfârşit. Acestuia eu îi slujesc şi mă închin ca unui Dumnezeu adevărat şi viu. Iar pe zeiţa ta cea mincinoasă şi pe necuraţii voştri zei îi blestem”.

Acestea auzindu-le eparhul Sofronie, i-a zis: „Îţi cruţ tinereţile tale şi hulele pe care le-ai zis contra zeilor noştri le iert ţie, că te văd că nu ai înţelegere desăvârşită; deci, cruţă-te şi tu singură pe tine şi nu mânia pe zei”.

Iar Sfânta Agnia a zis: „Pentru ce tinereţile mele ca nedesăvârşite şi nepricepute le socoteşti; ce ţi se pare că-mi trebuie vreo milă de la tine? Deci, să ştii că credinţa se păstrează nu în ani şi în vârsta trupului, ci întru înţelegere, căci Dumnezeu Atotputernicul laudă mai mult mintea decât anii şi binevoieşte înţelegerea mai mult decât anii. Iar zeii tăi, întru a cărora urgisire nu doreşti a fi eu, lasă-i ca singuri să se mânie asupra mea, singuri să-mi grăiască şi să-mi poruncească, ca să-i cinstesc şi să mă închin lor”. Zis-a eparhul: „Una din două să-ţi alegi: sau cu alte fecioare, spre lauda casei tale, să jertfeşti zeiţei Vesta, sau să mergi în casa de desfrânare spre veşnica ocară a numelui tău, la femei fără de ruşine”.

Atunci Sfânta Agnia cu îndrăzneală a răspuns: „De-ai fi ştiut cine este Dumnezeul meu, n-ai fi grăit unele ca acestea; iar eu văd puterea Dumnezeului meu Iisus Hristos şi întru nimic socotesc îngrozirile tale, nădăjduind cu neîndoire că nici zeilor tăi nu voi jertfi şi nici fecioria mea cea curată nu se va întina; pentru că am păzitor al trupului meu pe îngerul lui Dumnezeu şi pe Domnul meu Iisus Hristos, Unul născut Fiul lui Dumnezeu, pe care tu nu-L ştii încă; Acela îmi este zid nesurpat, străjer neadormit şi apărător neîncetat; iar nu ca zeii tăi, care sunt de aramă, din care mai bine se fac căldări pentru trebuinţe omeneşti, sau de pietre, care se aştern pe drum; iar Dumnezeu nu în piatră locuieşte, ci scaunul Lui este cerul, nu în aramă sau în oricare altă materie scumpă, ci întru împărăţia cea de sus, unde de toată zidirea este lăudat şi închinat. Iar tu cu cei asemenea ţie, de nu te vei întoarce de la închinarea de idoli la adevăratul Dumnezeu, apoi împreună cu zeii tăi, care în foc se varsă şi în foc se toarnă, în focul cel veşnic te vei chinui”.

Atunci eparhul, mâniindu-se foarte tare, a poruncit să dezbrace pe sfânta şi s-o ducă goală în casa de desfrânare, iar crainicul striga astfel: „Agnia, rău credincioasa fecioară, care a hulit pe zei ca o desfrânată, se dă în casa de desfrânare”. Şi fiind dezgolită sfânta fecioară spre batjocură, Dumnezeu nelăsând pe aceea care nădăjduia spre El, nici lăsând să fie ruşinată şi batjocorită mireasa Sa, îndată a făcut să crească perii capului ei atât de mari, încât tot trupul ei cu totul l-a acoperit, ca o haină prea frumoasă, încât nimeni nu putea să-i vadă goliciunea ei.

Apoi, intrând în casa cea de păcat, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu, pe păzitorul cel gata al fecioriei sale, care atât de mult a luminat-o pe ea cu o negrăită lumină, încât pentru mărirea slavei, nu puteau să caute la dânsa ochii celor fără de ruşine şi necuraţi; pentru că strălucea cămara aceea ca soarele, când străluceşte întru puterea sa; şi cu cât încerca cineva cu mai iscoditori ochi să caute la dânsa, cu atât se întunecau ochii lui de chipul cel nevăzut; iar când a început a se ruga fecioara, a văzut înaintea sa o haină albă, ţesută nu de mâini omeneşti, ci de mâini îngereşti, cu care îmbrăcându-se şi văzând-o potrivită staturii sale, a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că rânduindu-mă în rândul roabelor Tale, această haină mi-ai dăruit mie”.

Atunci casa păcatului era ca o casă de rugăciune şi locul petrecerilor diavoleşti se făcuse sălăşluire a casei lui Dumnezeu, desfrânarea cea necurată s-a făcut cămară frumoasă, unde mireasa lui Hristos, cu îngerul ce i se arătase ei, lăuda şi cânta pe Dumnezeu. Şi veneau mulţi răzvrătiţi cu mintea şi aprinşi cu pofta; dar temându-se de slava aceea ce înconjura pe fecioară şi cunoscând dumnezeiasca putere ce apăra fecioria ei, se înţelepţeau şi închinându-se, ieşeau de acolo.

Apoi, însuşi tânărul acela, începătorul răului, a venit cu prietenii săi, plin de patima desfrânării, vrând să facă silă sfintei fecioare şi văzând că cei care intraseră şi ieşiseră mai înainte de dânsul nimic au sporit, îi batjocorea, numindu-i neputincioşi şi mişei; deci, a intrat singur cu îndrăzneală, în cămara în care se ruga sfânta, şi văzând cereasca strălucire, n-a dat cinste slavei Domnului, ci fără de ruşine, s-a repezit la mireasa lui Hristos; şi mai înainte de a se atinge el cu mâna de dânsa, îndată a năvălit asupra lui diavolul, şi aruncâdu-l tare la pământ, l-a sugrumat şi l-a lăsat fără de suflet. Iar tinerii cei ce veniseră cu dânsul, văzând că el zăboveşte mult acolo, socoteau că el săvârşeşte lucrul păcatului; unul din cei mai iubiţi prieteni ai lui vrând să-l laude, a intrat acolo, dar găsindu-l fără suflet, a început a striga cu mare glas: „Bărbaţi romani, ajutor! Iată, fermecătoarea aceasta cu vrăjile sale a omorât pe fiul eparhului”.

Alergând îndată mulţime de popor şi văzând ceea ce se făcuse, unii o numeau fermecătoare, alţii nevinovată; însă tatăl celui mort, auzind de aceasta, a mers degrabă în popor şi văzând pe fiul său zăcând fără de suflet, cu tânguire a zis către dânsa: „O! fără de omenie şi mai rea decât toate femeile, pentru ce ai omorât pe fiul meu? Au n-ai putut cu altul oarecare să-ţi arăţi puterea meşteşugului vrăjilor tale? Vai, mie, ce-ai făcut? Spune-mi cum l-ai ucis pe el?”

Sfânta, cu blândeţe, i-a răspuns: „Acela a cărui voie poftea s-o împlinească fiul tău, adică cel din început vrăjmaş al neamului omenesc, care are putere asupra desfrânaţilor şi netemătorilor de Dumnezeu şi mai ales asupra batjocoririlor de fecioare, acela l-a ucis pe el; pentru că toţi cei care mai înainte de el au intrat sunt vii şi sănătoşi, de vreme ce au dat cinste Dumnezeului tuturor, Cel ce a trimis pe îngerul Său să mă îmbrace în această haină a milostivirii şi să-mi păzească întreagă fecioria mea, cea din scutece făgăduită lui Hristos. Deci, văzând toţi luminarea cea îngerească, se închinau şi ieşeau fără vătămare, iar fiul tău fiind fără ruşine şi vrând să se atingă de mine, îndată l-a dat pe el îngerul cel dumnezeiesc satanei, spre această amară şi necinstită moarte, pe care o vezi. Şi iată, nu cu ale mele farmece, precum ţie ţi se pare, ci cu puterea şi cu porunca îngerului lui Dumnezeu este omorât”.

Eparhul a zis către dânsa: „Ca să mă încredinţez că nu cu farmece ai făcut-o, roagă pe îngerul tău ca să învieze pe fiul meu”. Răspuns-a sfânta: „Deşi sunteţi nevrednici în necredinţa voastră de o minune ca aceasta, dar pentru că a venit ceasul ca puterea Domnului meu Iisus Hristos să fie arătată şi preamărită, ieşiţi toţi de aici ca să fac obişnuitele rugăciuni Dumnezeului meu”.

Deci, când se ruga cu faţa la pământ, plângând, atunci îngerul Domnului arătându-se, a ridicat-o pe ea şi a înviat pe tânărul cel mort. Ieşind afară, a început a striga cu glas mare: „Unul este Dumnezeu în cer şi pe pământ şi pe mare, Dumnezeul creştinesc şi alţi zei nimic nu sunt, fără numai înşelăciune a rătăcirii, aducând şi lor şi altora pierzanie veşnică”. Acestea auzindu-le şi văzându-le mulţi din popor, au crezut în acea zi 160 de oameni şi, mergând, s-au botezat. Dar acestora, puţin mai pe urmă, necredincioşii le-au tăiat capetele, împreună cu al tânărului celui înviat.

Pentru o minune ca aceasta s-au tulburat slujitorii idolilor şi vrăjitorii, apoi făcând gâlceavă şi tulburare mare în popor, strigau către judecător: „Scoate în mijlocul nostru pe vrăjitoare, ucide pe fermecătoarea aceasta, care nu numai trupul ucide, ci şi sufletele şi inimile bărbăteşti”. Sofronie, văzând o minune ca aceasta, era întru nepricepere şi voia să elibereze pe sfânta, însă se temea de răscularea asupra lui a slujitorilor idolilor. Şi ca să nu fie izgonit din patrie, a lăsat pe omul său, cel cu numele Aspazie, pentru împăcarea tulburării poporului, iar el singur s-a dus mâhnit, căci n-a putut ca pe sfânta fecioară, după învierea fiului său, s-o libereze.

Aspazie, luând puterea, a poruncit ca în mijlocul cetăţii să facă un foc şi să arunce pe Sfânta Agnia spre ardere. Şi fiind aruncată sfânta, îndată s-a despărţit văpaia în două părţi, făcându-i în mijloc loc şi răcoare, iar asupra celor ce stăteau împrejur, focul se întindea şi-i ardea. Popoul văzând pe fecioară nearsă, socotea că aceea nu are putere dumnezeiască, ci vrajă.

Deci, întărtându-se gâlceava, cu glasuri de hulă strigau tare. Sfânta muceniţă în mijlocul focului, ridicându-şi mâinile în sus se ruga: „Slavă Ţie Atotputernice, de toţi închinat şi slăvite Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care m-ai izbăvit de mâinile oamenilor celor necuraţi şi de spurcăciune ai păzit sufletul şi trupul meu curat. Iată şi acum cu cereasca rouă a Sfântului Duh se răcoreşte mie locul acesta, văpăile se despart şi toată puterea focului se duce asupra slujitorilor celor care se sârguiesc să mă ardă. Bine Te cuvântez, Dumnezeule, Cel Prealăudat, căci în mijlocul văpăii, fără temere îmi dai cale spre Tine, aceasta, care acum o cred şi o văd. De aceea, ce am nădăjduit, aceea am primit şi dorirea mi-am câştigat. Acum pe Tine Te mărturisesc cu inima, pe Tine cu toată dorirea Te-am dorit; iată, la Tine merg, Dumnezeul Cel viu şi adevărat, Care cu Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Tău, şi cu Sfântul Duh, locuieşti şi împărăţeşti în toţi vecii. Amin”.

Săvârşindu-şi rugăciunea şi focul stingându-se, Aspazie, nesuferind tulburarea poporului, a poruncit să înfigă sabia în grumazii sfintei. Şi astfel Mucenița lui Hristos Agnia, roşindu-se cu sângele său, s-a dus la nunta Mirelui Celui fără de moarte. Iar părinţii ei, luând cu bucurie cinstitul trup al Sfintei Agnia, fiica lor, l-au dus la un sat al lor, nu departe de cetate, pe calea ce se numea Nomentana, unde mulţi din credincioşi se adunau la rugăciune, mai ales noaptea, de frica necredincioşilor, care şi acolo şi pe cale pândind, mare răutate făceau.

Odată năvălind fără de veste, pe mulţi i-au rănit, aruncând cu pietre şi pe toţi i-au gonit şi numai o fecioară a rămas, anume Emerențiana, care era de o vârstă cu Sfânta Agnia. Aceea umplându-se de îndrăzneală, ocăra pe tâlhari, zicându-le: „Pentru ce, împietriţilor, ucideţi cu pietre pe oamenii cei nevinovaţi? Ce pricină aţi aflat într-aceştia care pe unul Dumnezeu laudă şi vouă multe bunătăţi vă mijlocesc cu rugăciunile lor?” Iar ei, mâniindu-se, au ucis-o cu pietre. Şi astfel, rugându-se la mormântul Sfintei Agnia, şi-a dat duhul său Domnului. Şi îndată s-a făcut cutremur mare, fulgere şi înfricoşate tunete şi cea mai mare parte din ucigaşi au căzut morţi, ucişi de sus. Şi într-acea vreme cu îndrăzneală mai mult se făcea rău credincioşilor celor ce mergeau la mormântul muceniţei lui Hristos.

Părinţii Sfintei Agnia, mergând noaptea cu prezbiterii, au spălat cinstitul trup al Sfintei Emerențiana, fiind sângerat, şi l-au îngropat aproape de Sfânta Agnia. Iar ei neîncetat erau la mormântul iubitei lor fiice, în toate nopţile priveghind şi plângând. Într-o noapte au văzut o ceată de fecioare, mergând pe lângă dânşii, cu hainele ţesute cu aur, frumos împodobite şi cu slavă cerească luminate, iar în mijlocul lor au văzut pe sfânta lor fiică, Agnia, de asemenea strălucitoare, având de-a dreapta sa un mieluşel mai alb decât zăpada. Aceea spunând către prietenele sale să stea şi să aştepte puţin, a zis către părinţi: „Nu mă plângeţi pe mine ca pe o moartă, ci mai ales vă bucuraţi cu mine, căci cu fecioarele acestea am luat luminoase locaşuri şi pe Cel pe Care L-am iubit cu toată inima pe pământ, cu Acela m-am unit acum în ceruri”. Acestea zicând, s-a făcut nevăzută.

După mulţi ani, sosind împăratul Constantin cel Mare, fiica acestuia bolea cu trupul, cuprinsă fiind de bube de la cap până la picioare şi nu era loc neatins pe trupul ei, încât nici doctorii nu puteau să-i ajute cu ceva. Şi sfat bun luând, a mers noaptea la mormântul Sfintei Muceniţe Agnia şi acolo cu neîndoită credinţă rugându-se cu lacrimi, a adormit şi a văzut în vedenie pe Sfânta Agnia zicând către dânsa: „Îndrăzneşte, Constanțio, şi crede în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul tău, prin care acum te tămăduieşti de rănile tale”.

Deşteptându-se din somn Constanția, s-a simţit atât de sănătoasă, ca şi cum niciodată n-ar fi bolit. Şi întorcându-se la palatul ei, a spus tatălui său şi fraţilor, cum a tămăduit-o Sfânta Agnia şi s-a făcut bucurie mare în casa împărătească, încât toată cetatea se bucura, slăvind pe Dumnezeu de acea minune preaslăvită; şi mulţi mergând la mormântul sfintei muceniţe, primeau multe tămăduiri.

După aceea, Constanția, fiica împăratului, a rugat pe tatăl ei să zidească o biserică în numele Sfintei Muceniţe Agnia, la mormântul ei, unde rânduindu-şi viaţa, a petrecut în feciorie cu multe altele de neam bun şi slăvite fecioare, până la sfârşitul ei. Şi astfel s-a făcut mănăstire de fecioare lângă biserica fecioarei şi miresei lui Hristos, Sfânta Agnia întru cinstea şi lauda ei şi întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, slăvit în veci. Amin.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Mucenic Neofit.

articol preluat de pe: basilica.ro

 

Ap. I Tesaloniceni 5, 14-23

Fraţilor, vă rugăm: dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi. Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi. Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi. Duhul să nu-l stingeţi. Proorociile să nu le dispreţuiţi. Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine; feriţi-vă de orice înfăţişare a răului. Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.

 

Ev. Luca 17, 3-10

Zis-a Domnul: luaţi aminte de voi înşivă: dacă-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi, dacă el se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi, şi de şapte ori se va întoarce la tine, zicând: îmi pare rău, tu să-l ierţi. Atunci apostolii au zis către Domnul: dă-ne mai multă credinţă. Iar Domnul a răspuns: dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi el va-r asculta. Şi cine dintre voi, având un servitor la arat sau la păscut oile, îi va zice când vine acasă de la câmp: treci şi şezi la masă? Oare, nu-i va zicemai degrabă: pregăteşte-mi ceva ca să cinez şi, încingându-te, slujeşte-mă până ce voi mânca şi voi bea eu; după aceea vei mânca şi vei bea şi tu? Va mulţumi el, oare, servitorului aceluia pentru că a făcut ce i s-a poruncit? Cred că nu. Aşa şi voi, când veţi face toate ce vi s-a poruncit, să ziceţi: slujitori nevrednici suntem, pentru că n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem.

artiucole preluate de pe: doxologia.ro

 

Cuv. Maxim Mărturisitorul; Sf. Mc. Neofit si Valerian; Sf. Mc. Agnes romana

articol: calendar-ortodox.ro

Sinaxar 21 Ianuarie

În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea cuviosului nostru părinte Maxim Mărturisitorul.

Maxim Mărturisitorul – foto: calendar-ortodox.ro

Cuviosul părinte Maxim a trăit până în zilele răucredinciosului împărat Constans, care a împărăţit între anii 642-648. Constans a fost tatăl binecredinciosului împărat Constantin Pogonatul şi nepotul viteazului împărat Heraclie, cel care a biruit pe perşi, de unde a adus în spate crucea Domnului, de la Ctesifon până la Ierusalim, în anul 629, la 14 septembrie. Cuviosul Maxim fiind iscusit în treburile politice, învăţând şi meşteşugul bunei cârmuiri, şi cu fire bună şi minte dreaptă fiind împodobit, a ajuns la împăraţii cei dinainte sfătuitor împărătesc şi secretarul cel dintâi.

Dar pentru că se răspândea părerea greşită şi vicleană a celor ce ziceau că Mântuitorul a avut numai o voinţă, înlăturând prin aceasta părere credinţa în cele două firi ale lui Hristos şi pentru că cei răucredincioşi răspândeau prin pieţe porunci greşite, care întăreau acest eres şi lipeau aceste porunci chiar înaintea bisericii celei mari, cuviosul Maxim neputând răbda să se pângărească şi el laolaltă cu toţi nelegiuiţii aceştia, părăsind dregătoriile lumeşti, n-a mai voit să locuiască în sălaşurile păcătoşilor, şi a mers la Mănăstirea din Hrisopoli, unde s-a călugărit şi a ajuns mai apoi egumen al mănăstirii.

Aprinzându-se de dumnezeiască râvnă s-a dus la Roma cea veche, şi a înduplecat pe fericitul papă Martin, să strângă un sobor al locului aceluia şi să dea anatemei pe începătorii şi pe pricinuitorii acestui eres păgânesc, care susţineau că în Hristos este numai o singură voinţă. El a alcătuit multe scrieri pentru mustrarea şi ruşinarea celor ce credeau în acest eres, şi a scris cărţi doveditoare despre adevărul credinţei noastre, sprijinite pe Sfânta Scriptură, trimiţându-le pretutindeni în lume. Întorcându-se de la Roma, împreună cu cei doi Anastasie, ucenici ai lui, el a fost adus ca vinovat înaintea Senatului care împărtăşea împreună cu împăratul acelaşi eres.

Şi în timp ce toţi se supuneau voinţei împăratului, numai el s-a ridicat împotrivă şi a îndemnat şi pe alţii să nu se supună, încredinţându-i prin scrisori să nu-şi schimbe credinţa lor. Din cauza aceasta a fost trimis la închisoare în Tracia şi stăruind în dreapta credinţă i s-a tăiat mâna şi limba. Din Tracia a fost trimis în exil în Lazichia, unde a trăit trei ani. Şi în plinătatea vârstei fiind, după o boala scurtă, a răposat în Domnul, în anul 662 şi a fost îngropat în Mănăstirea sfântului Arsenie, din acea ţară a Lazilor, făcând în toate zilele multe minuni. Din cei doi ucenici ai lui, celui mai vârstnic i s-a tăiat şi lui limba, şi a fost trimis într-o închisoare îndepărtată. Iar cel mai tânăr a fost trimis într-o cetate din Tracia, unde şi-a sfârşit viaţa.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului mucenic Neofit.

Sfântul Mucenic Neofit. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 21 ianuarie și 13 august (mutarea moaștelor) - foto: doxologia.ro

Sfântul Mucenic Neofit – foto: doxologia.ro

Muncitorul, umplându-se de frică şi de spaimă şi neştiind ce să mai facă, a poruncit ostaşului să străpungă cu ţepi de fier tot trupul mucenicului, până când îi va ieşi duhul.

Acest sfânt mucenic a fost din Niceea Bitiniei, fiu de părinţi binecredincioşi, pe nume Teodor şi Florentina, în timpul împăratului Diocleţian. De la începutul vieţii sale a fost plin de darul lui Dumnezeu. Astfel pe când era abia de 9 ani şi învăţa carte cu alţi copii, făcea rugăciuni şi sporea minunat la învăţătură. Şi venea o porumbiţă de zbura în jurul patului lui, vorbind un grai omenesc. Întâmplându-se ca maica lui să moară, copilul a înviat-o prin rugăciunea sa.

Pornind apoi către muntele Olimpului, a intrat într-o peşteră, unde a fost călăuzit de porumbiţă. Gonind fiara care se găsea acolo, a locuit în peşteră, fiind hrănit de un înger. Când a fost în vârstă de 11 ani, din arătare dumnezeiască s-a coborât din munte, şi-a sărutat părinţii, a dat la săraci din avutul lor şi s-a întors în munte. La vârsta de 15 ani a stat înaintea guvernatorului Deciu, povăţuit fiind de îngeri. Aici, pentru îndrăzneala lui neaşteptată, întâi a fost supus la felurite chinuri, după care a fost omorât cu sabia de un barbar, care s-a repezit asupra lui.

 

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Zosim, episcopul Siracuzei din insula Siciliei.

Acest cuvios părinte era din Sicilia, fiu de părinţi credincioşi, cucernici şi bogaţi, care aveau o moşie lângă mănăstirea sfintei Lucia fecioara. După ce Zosim s-a născut şi a fost înţărcat, a fost dăruit sfintei Lucia, împreună cu moşia. Şi vieţuind în mănăstire, a fost rânduit păzitor al raclei sfintei. Odată, ducându-se la părinţi, acasă, aceştia nu i-au îngăduit să stea cu ei, ci l-au trimis înapoi la locaşul sfintei, zicând că trebuie să stea acolo unde a fost dăruit. După treizeci de ani a ajuns egumen al mănăstirii, apoi a fost făcut episcop al cetăţii Siracuza, de Teodor, papa Romei. Şi păstorind bine turma cuvântătoare încredinţată lui şi pe mulţi întorcându-i de la necredinţă la credinţă şi de la răutate la bunătate, a adormit în pace, trăind cincizeci de ani.

 

Tot în această zi, pomenirea pătimirii sfinţilor mucenici Evghenie, Valerian, Candid şi Achila, care au mărturisit în Trapezunt.

Martiriul Sfinților Mucenici Evghenie, Achila, Candid și Valerian. Pomenirea lor de catre Biserica Ortodoxa se face la data de 21 ianuarie - miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul (985. Vatican Library. Roma.) - foto: wikimedia.org

Martiriul Sfinților Mucenici Evghenie, Achila, Candid și Valerian - miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul (985. Vatican Library. Roma.) – foto: wikimedia.org

Aceşti sfinţi mucenici au luptat muceniceşte pe vremea împăratului Diocleţian, a lui Maximian şi a lui Lisie Duca. Valerian, Candid şi Achila ascunzându-se în munţii Trapezuntei, Lisie i-a prins. Şi mărturisind ei pe Hristos, Lisie i-a exilat într-o mică cetate din ţinutul Lazichiei, numită Pitius. De acolo fiind aduşi la Trapezunt şi înfăţişaţi lui Lisie au fost supuşi la multe chinuri şi apoi au fost închişi. După câteva zile, prinzând şi pe Evghenie l-au bătut cu cruzime, apoi a fost dus împreună cu dregătorul în templul idolilor, unde sfântul rugându-se, au căzut toţi idolii şi s-au zdrobit ca praful. Pentru aceasta a fost şi el supus la chinuri. Apoi toţi sfinţii fiind băgaţi într-un cuptor aprins şi rămânând nevătămaţi, au fost omorâţi cu sabia.

 

Tot în această zi, pomenirea sfintei Irina în biserica închinată ei de lângă mare.

 

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Agni.

Sfânta Muceniţă Agnia. Pomenirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la 21 ianuarie - foto: doxologia.ro

Sfânta Muceniţă Agnia – foto: doxologia.ro

Sfânta muceniţă Agni era din cetatea Romei şi se trăgea dintr-un neam strălucit. Viaţa ei se potrivea cu numele, căci era curată la suflet şi la trup. Multe femei mergeau la dânsa şi ea le învăţa cuvântul adevărului şi le îndemna să cunoască pe Hristos Dumnezeu şi Lui unuia să-I slujească. Purtarea ei ajungând la cunoştinţa cârmuitorului, a fost luată şi dusă înaintea lui, unde a fost silită să jertfească idolilor, spunându-i-se că dacă nu va jertfi va fi dusă în casa de desfrânare. Iar ea a zis: “Nici idolilor tăi nu voi jertfi, nici de desfrânare nu-mi pasă, căci cred cu hotărâre în Dumnezeul meu, Care mă va ajuta să scap din toate încercările”. Acestea auzindu-le cârmuitorul cel nelegiuit, a chemat pe mai-marele casei de desfrânare şi i-a dat în seamă pe Agni cea curată, ca să o ducă, cu o singură îmbrăcăminte pe ea, în casa de batjocură.

După ce a ajuns în casa aceea a satanei, şi fiecare de acolo căuta să se apropie de ea ca să o batjocorească, nimeni nefiind împiedicat să se apropie de ea, ci, chiar mai mult, fiecăruia fiindu-i îngăduit să se apropie de ea fără teamă şi cu neruşinare. Cei ce se îndreptau spre ea amorţeau cu toţii şi tuturor li se tăia pofta, rămânând ca şi morţi. Atunci unul plin de trufie şi ca un cal turbat, după ce a batjocorit pe cei ce intraseră la sfânta şi rămăseseră amorţiţi, s-a apropiat cu multă obrăznicie de sfânta fecioară Agni, dar îndată a rămas fără suflare şi a căzut la pământ.

După mai multă vreme, unul din cei de faţă a strigat, zicând: “Mare este credinţa creştinilor”. Intrând şi ceilalţi, cu un glas au strigat cu toţii: “Mare este puterea lui Hristos”. Cârmuitorul, auzind acestea, avea sfânta să i se înfăţişeze şi au adus de faţă şi pe cel mort. Apoi cârmuitorul i-a zis: “Spune, vicleană femeie, cum ai omorât pe acest tânăr?” Sfânta a răspuns: “Când ai poruncit să fiu batjocorită, pe cale, spre casa de desfrânare, s-a luat după mine, un tânăr îmbrăcat în alb, care a intrat în casă şi a stat lângă mine. Acesta a amorţit pofta tinerilor iar pe acesta care zace aici mort, care cu trufie şi îndrăzneală căuta să se atingă de mine, l-a adus în starea aceasta pe care o vezi”. Cârmuitorul a zis: “Cine este acest tânăr îmbrăcat în alb?” Iar sfânta a răspuns: “Domnul şi Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său, ca să împiedice să fiu batjocorită”. Cârmuitorul a zis iarăşi: “De voieşti să ne faci să credem că grăieşti adevărul, roagă-te Dumnezeului tău şi înviază-l”.

Atunci muceniţa, ridicând mâinile spre cer şi făcând rugăciuni, mortul îndată a înviat. Şi s-au spăimântat toţi de această minune preamărită şi însuşi cârmuitorul împreună cu ei a strigat: “Mare este puterea creştinilor şi cu adevărat mare este Dumnezeul acestei preacinstite femei”. Dar unii dintre cei necredincioşi şi necuraţi au strigat către cârmuitor: “Omoar-o, că prin vrăji face lucrurile acestea care par minuni”. Atunci cârmuitorul a poruncit ca sfânta să fie arsă în foc. Deci, aprinzând un foc mare, sfânta, s-a pecetluit în semnul sfintei cruci şi a intrat cu îndrăzneală în mijlocul focului şi cu rugăciunea pe buze a zburat către Domnul, lăsându-şi trupul în foc. După ce a contenit văpaia, unii creştini au luat pe ascuns sfintele ei moaşte şi cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Dumnezeu.

 

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor patru mucenici din Tir, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Neofit, îngrijitorul Mănăstirii Vatopedului, care a auzit glasul Născătoarei de Dumnezeu, ieşind din gura sfintei ei icoane, şi care în pace s-a săvârşit.

 

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Maxim Grecul.

Mihail Trivolis (n. c. 1475 - d. 1556), cunoscut și ca Maxim Grecul, a fost un călugăr umanist rus de origine greacă. S-a afirmat și ca filozof, scriitor și cărturar. A fost considerat un adevărat luminator și reformator al poporului rus. A scris peste 150 de lucrări de o mare diversitate, de la comentarii de texte sacre până la exemplificări poetice. Se remarcă stilul de elevată armonie și eleganță, prin care a contribuit la modelarea artistică a limbii literare ruse. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă, care îl cunoaște ca Sfântul Maxim Grecul sau ca Sfântul Maxim Aghioritul (sau Vatopedinul) si este praznuit la 21 ianuarie - foto: doxologia.ro

Mihail Trivolis (n. c. 1475 – d. 1556) – foto: doxologia.ro

În închisoare, Bătrânul a scris cu cărbune pe perete un canon al Sfântului Duh, care şi în ziua de azi se citeşte în Biserică: “Aşa cum Israel a fost hrănit cu mană în pustie, la fel, Doamne, umple sufletul meu cu harul Tău prin care să slujesc întotdeauna Sfintei Treimi…”

Sfântul Maxim Grecul a fost fiul unui demnitar grec bogat din oraşul Arta (în Epir). El a primit o educaţie foarte bună. În tinereţe a călătorit mult şi a studiat limbile străine şi ştiinţele (i.e. disciplinele intelectuale) în Europa, la Pris, Florenţa şi Veneţia.

Întorcându-se în ţara natală, el a plecat la Muntele Athos, devenind călugăr la Mănăstirea Vatopedu. A studiat cu entuziasm manuscrisele vechi lăsate la Athos de împăraţii bizantini Andronicus Paleologul şi Ioan Cantacuzino (amândoi s-au călugărit).

În această perioadă, Prinţul Vasile al III-lea al Moscovei (1505-1533) a vrut să facă un inventar al manuscriselor greceşti şi al cărţilor mamei sale, Sofia Paleologhina, şi a cerut Protos-ului Sfântului Munte, egumenului Simeon, un translator. Sfântul Maxim a fost ales să meargă la Moscova fiindcă el studia încă din tinereţe cărţile vechi bisericeşti. Ajuns la Moscova, i s-a cerut să traducă în slavonă cărţile patristice şi liturgice, începând cu Psaltirea adnotată.

Sfântul Maxim a încercat să-şi îndeplinească sarcina, dar cum slavona nu era limba lui maternă, există anumite neconcordanţe în traducerile sale.

Mitropolitul Varlaam al Moscovei a apreciat foarte mult munca Sfântului Maxim, dar când Scaunul Moscovei a fost ocupat de Mitropolitul Daniel, situaţia s-a schimbat.

Noul Mitropolit i-a cerut Sfântului Maxim să traducă în slavonă Istoria Bisericii scrisă de Theodorit al Cyrului. Sfântul Maxim a refuzat categoric această însărcinare afirmând că “în această istorie sunt şi scrisori ale ereticului Arie şi acesta poate fi un pericol pentru cei mai puţin învăţaţi”. Acest refuz a cauzat o ruptură între Maxim şi Mitropolit. În ciuda diferendelor ivite, Sfântul Maxim şi-a continuat munca de luminare spirituală a ruşilor. El a scris scrisori împotriva musulmanilor, catolicilor şi păgânilor. A tradus Comentariile Sfântului Ioan Hrisostomul la Evangheliile lui Matei şi Ioan. A scris şi câteva lucrări proprii.

Când marele Prinţ Vasile a vrut să divorţeze de soţia lui Solomonia din cauza neputinţei ei de a avea copii, neînfricatul Maxim i-a trimis acestuia lucrarea sa “Capitole instructive privind dreapta credinţă”. În această lucrare îi arăta prinţului că nu trebuia să cedeze patimilor cărnii. Prinţul nu l-a iertat niciodată pentru această îndrăzneală şi l-a întemniţat pe Sfântul Maxim. Din acel moment, o etapă nouă, plină de multă suferinţă începe în viaţa monahului.

Greşelile de traducere din lucrările sale au fost privite ca deliberate şi intenţionate denaturări ale textului. A fost greu pentru el în închisoare, dar în suferinţele sale, el a câştigat mila Domnului. Un înger i s-a arătat zicându-i: “Îndură, Avvo! Prin această durere trecătoare vei fi eliberat de chinurile veşnice.”

În închisoare, Bătrânul a scris cu cărbune pe perete un canon al Sfântului Duh, care şi în ziua de azi se citeşte în Biserică: “Aşa cum Israel a fost hrănit cu mană în pustie, la fel, Doamne, umple sufletul meu cu harul Tău prin care să slujesc întotdeauna Sfintei Treimi …”

După şase ani, Sfântul maxim a fost eliberat şi trimis la Tver. Acolo atrăit sub supravegherea binevoitorului episcop Acacius care s-a purtat cu grijă faţă de nevinovatul suferind. Sfântul a scris atunci în autobiografia sa: “Cât am fost suferind în închisoare m-am consolat şi întărit cu răbdare.” Şi încă câteva cuvinte din acest text viu: “Nici durerea, nici întristarea, dragă suflete, nu au fost pe nedrept, pentru că acestea a trebuit să le înduri spre binele tău.”

Numai după 20 de ani petrecuţi la Tver, s-a hotărât că Sfântul Maxim poate fi eliberat şi-i poate fi ridicată excomunicarea. Sfântul Maxim, deja de 70 de ani, şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în Lavra Sf. Treime-Serghiev. Deşi oprimarea şi munca grea şi-au lăsat urmele asupra sănătăţii sale, spiritul i-a rămas viu, iar el şi-a continuat munca. Împreună cu slujitorul şi ucenicul său, Nil, sfântul a tradus Psaltirea din greacă în slavonă.

Sfântul Maxim a trecut la cele veşnice pe 21 ianuarie 1556. A fost îngropat lângă zidul de nord-vest al bisericii Sfântului Duh din Lavra Sf. Treime-Serghiev. Multe minuni au avut loc la mormântul Sfântului Maxim. Un tropar şi un condac au fost compuse în cinstea sa. Sfântul Maxim este pictat într-o icoană din Sinaxarul sfinţilor din Radonezh (6 iulie).

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

articol preluat de pe: calendar-ortodox.ro

 

Mâine, 22 ianuarie, facem pomenirea

Sfântul Apostol Timotei; Sfântul Cuvios Mucenic Anastasie Persul; ✝) Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu)

Sfântul Timotei a scos toate bunătăţile din vasul alegerii, adică de la Pavel, şi a primit apostoleasca sărăcie pentru Hristos, ca să nu câştige pentru el nimic, nici aur, nici argint, nici altceva de pe pământ; ci a trece din loc în loc şi a propovădui Evanghelia împărăţiei.