Articole

Canalul Dunăre-Marea Neagră

Canalul Dunăre-Marea Neagră (Ecluza Agigea)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; adevarul.ro; www.historia.ro

 

Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil aflat în județul Constanța, România, ce leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km. Canalul este al treilea ca mărime din lume după Suez și Panama.

Canalul, cu lungime totală de 95,6 km, este format din ramura principală, în lungime de 64,4 km și ramura de nord (cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, în lungime de 31,2 km.

Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră și Marea Nordului (prin Canalul Rin-Main-Dunăre). Folosind această rută, mărfurile din Australia și Orientul Îndepartat, destinate Europei Centrale, își scurtează drumul cu 400 kilometri.

 

Istoric

Din cei 2.413 km, cât măsoară calea navigabilă de la Kelheim (Germania) la Sulina, o lungime de peste 45% (1.075 km) mărgineşte sau traversează teritoriul României. Problema conectării sistemului de transport fluvial al Dunării cu portul Constanţa s-a pus, tot mai insistent, după anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus (1812) şi cu deosebire, după războiul ruso-turc din 1828-1829, când, în urma păcii de la Adrianopol, Rusia a ocupat în întregime Delta Dunării, preluând astfel controlul total al gurilor fluviului.

Ideea de a construi acest canal exista inca din 1837, când diplomatul englez David Urquhart a propus construirea unui canal „care sa lege Dunărea de Mare în locul unde cursul Dunării se apropie cel mai mult de Mare, evitandu-se in felul acesta un ocol si pericolele pe care gurile Dunării le cauzau navigaţiei

Construirea unui astfel de canal devenise unul dintre principalele proiecte ale administraţiei otomane, dar a fost abandonat după ce studiile au indicat rezultate nefavorabile construcţiei, aşa cum arăta şi raportul publicat de Karl von Vincke în Buletinul Societăţii de Geografie din Berlin, în 1840.

În 1850, agronomul şi economistul Ion Ionescu de la Brad menţiona în lucrarea sa ”Excursiune agricolă în Dobrogea” beneficiile majore pentru agricultură şi economie pe care le-ar avea ”dirijarea Dunării pe un nou braţ navigabil între Cernavodă şi Constanţa”.

Istoria aduce noi schimbări teritoriale, dar studierea acestui proiect continuă. Dovadă stau mai multe proiecte, precum cel al inginerului român Grigore Lahovary, realizat în colaborare cu belgianul J. Van Drunen (Bruxelles, 1883) sau cel al inginerului român Basil G. Assan (Bucureşti, 1897), care concluzionează că ”acest canal va fi făcut căci el este indispensabil viitorului economic al României”.

La 2 August 1922, inginerul Jean Stoenescu-Dunăre publică în revista ”Analele Dobrogei” studii ample cu privire la realizarea unui astfel de proiect. Primul dintre acestea, „Studiul unui canal navigabil Cernavoda-Constanţa”, care a indicat practic actualul traseu al canalului a aparut in 1929, la Timişoara, a fost lucrarea de diploma a lui Aurel Barglazan şi Octavian Smighelschi, studenţi ai Universitaţii Politehnica din acest oraş.

În 1939-1940, un studiu al inginerului Ovidiu Cotovu, subdirector în cadrul Regiei Autonome a Porturilor şi Comunicaţiilor pe Apă (PCA) prezintă o extindere a portului Constanţa spre Sud, care avea în vedere ”debuşarea în port” a unui Canal navigabil între Dunăre şi Marea Neagră.

La 25 mai 1949, conducerea Partidului Muncitoresc Roman, prin Consiliul de Miniştri, (dupa unele surse, la sugestia lui Iosif Vissarionovici Stalin şi cu sprijinul sovietic la realizarea memoriului tehnico-economic), a hotărât demararea lucrărilor pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, pentru a se asigura un transport mai ieftin şi crearea unui sistem de irigaţii.

Lucrările au început în iunie 1949. La muncă au fost aduşi zeci de mii de muncitori din toată ţara, cu calificări diferite, deportaţi, militari şi mai ales deţinuţi politici. Peste 11 lagăre de muncă forţată au fost înfiinţate pe traseul Canalului. Acestea au înghiţit intelectuali de marcă ai României, patrioţi care s-au împotrivit comunismului şi în general pe orice român care era socotit „duşman de clasă“ sau „duşman al poporului“. Femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni au îndurat cele mai grele condiţii de muncă, create special pentru a-i trimite la moarte. Pentru vina de a „sabota propăşirea economiei naţionale a Republicii Populare Române“, pedeapsa era moartea. Numele „sabotorilor şi diversioniştilor“, nu şi faptele de care erau incriminaţi, erau făcute publice în ziarul Canalul Dunăre-Marea Neagră, oficiosul Partidului Muncitoresc Român pentru acest proiect.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a folosit şantierul pentru exterminarea fostei clase politice româneşti, a elitei intelectuale, dar şi a tuturor oponenţilor regimului. Cum deţinuţii trebuiau reeducaţi prin muncă, de-a lungul traseului canalului au fost înfiinţate colonii. În timp, numărul deţinuţilor de la canal a variat, în funcţie de amploarea lucrărilor, în 1952 depăşind 80% din forţa de muncă folosită.

Scopul oficial al Canalului, potrivit Decretului nr. 75 din 22 martie 1950 al Marii Adunări Naţionale, era de a se realiza cea mai ieftină şi directă cale de transport pe apă de la Dunăre la Marea Neagră şi să îmbunătăţească irigarea Dobrogei. Neoficial însă, se urmărea nimicirea fizică nu numai a oponenţilor politici, ci şi a tuturor celor care prin apartenenţa socială erau încadraţi de partidul comunist în rândul „duşmanilor de clasă”.

Alături de forţa de muncă „liberă” şi retribuită, mobilizată pe şantiere, au fost aduşi militari în termen şi deţinuţi de drept comun. Securitatea a operat arestări rapide în rândul clericilor, monahilor şi ţăranilor care se opuseseră colectivizării agriculturii (Reforma Agrară din 2 martie 1949). Mulţi dintre aceştia nici măcar nu au fost judecaţi sau condamnaţi. Aşadar, zeci de mii de români arestaţi din rândurile celor mai demni şi capabili, de toate vârstele, profesiile şi păturile sociale, au luat drumul închisorilor și lagărelor de muncă forţată de la Canal.

Deţinuţii politici, după datele apărute în rapoartele vremii, erau în procent de 60% din totalul muncitorilor ce lucrau la Canal şi este estimat un număr de 30.000-35.000. Peninsula a fost colonia cu cel mai dur regim de detenţie, cu cele mai complexe lucrări şi cele mai multe puncte de lucru. Iernile geroase şi căldurile toride ale verii, muncile istovitoare ca durată şi normă, subalimentaţia, lipsa asistenţei medicale şi a medicamentelor, bătăile, carcerele precum şi presiunile psihice au constituit arsenalul metodelor diabolice de exterminare lentă, în timp.

Traseul Canalului a fost organizat în 18 şantiere, între care: „Columbia” (o suburbie mizeră a Cernavodei), „Saligny”, „Medgidia”, „Poarta Albă”, „Noua Culme”, „Galeşu”, „Peninsula”, „Capul Midia”, „Constanţa” şi alte 9 puncte de lucru. În luna iulie 1949 s-a organizat la Poarta Albă primul şantier al Canalului. La scurt timp, localitatea s-a transformat în cel mai mare lagăr din România unde se aflau în detenţie până la 12.000 de oameni, „centru de triere şi repartizare a deţinuţilor care erau aduşi din toate temniţele ţării” (Victor Corbuţ, „Cetatea diavolului”). Odată ajunşi la Canal, deţinuţii politici erau supuşi procesului de „reeducare prin muncă” şi nu numai. Cel puţin jumătate dintre ei erau intelectuali: doctori, profesori, foşti ofiţeri, preoţi, avocaţi.

Detinuti la Canalul Dunăre-Marea Neagră - foto preluat de pe www.activenews.ro

Detinuti la Canalul Dunăre-Marea Neagră – foto preluat de pe www.activenews.ro

Ca urmare a regimului de exterminare, în multe din lagărele Canalului Dunăre – Marea Neagră numeroşi deţinuţi şi-au pierdut vieţile. Înhumarea celor decedaţi se petrecea în împrejurări greu de imaginat. La Poarta Albă ziua era trimis un excavator ca să sape un şanţ , iar noaptea erau basculaţi acolo cei care muriseră în ultimele 24 de ore. Nici unul dintre ei nu avea parte de asistenţă religioasă. La ordinele ministrului de interne Alexandru Drăghici, multe decese erau ascunse, de aceea este imposibil de calculat cu precizie câţi deţinuţi au murit în lagăre.

Raţia alimentară a celor întemniţaţi era aceeaşi pentru toate lagărele Canalului şi consta dintr-o bucată de pâine neagră de circa 100 de grame completată de un turtoi făcut din mălai alterat. Rareori primeau în raţie carne de cal, dar şi aceea alterată. Deţinuţii erau supuşi la munci istovitoare cu mijloace de muncă manuale: săpat, cărat cu roaba, încărcat-descărcat basculante, vagoane-platformă sau vago­nete.

În iulie 1953, (dupa unele surse, la 18 iulie 1953, în urma unei decizii a Moscovei, după moartea lui Stalin) după un proces răsunător al sabotorilor de la Canal (august-septembrie 1952), conducerea comunistă decide să închidă şantierul, pentru care nu mai avea resurse financiare.

cititi aici Procesul „sabotorilor” de la Canal – Radiografia unei mistificari

Torţionarul Florian Cormoş a deţinut funcţia de comandant al coloniei de muncă de la Cernavodă din decembrie 1952 până în aprilie 1953. În această perioadă, faptele sale au dus la moartea a cel puţin 115 deţinuţi politici din lagărul numit „Colonia de Muncă Cernavodă – Columbia“, primul şantier deschis pentru lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, după cum arată reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc. În urma unui proces care a avut în anul 1957, la Tribunalul Militar Bucureşti, în care Cormoş era acuzat de crime împotriva umanităţii, acesta a fost condamnat la moarte, apoi amnistiat, după patru ani. Torţionarul deconspirat nu şi-a recunoscut niciodată crimele.

În continuare, numărul real al victimelor canalului este necunoscut. Nu există un cimitir care să le fie dedicat. Statistic, la şantierul la care s-a lucrat din 1949 până în 1953 au murit doar 656 persoane, ale căror decese au fost înregistrate oficial. Ca să le dispară urma pe vecie, morţii au fost îngropaţi în malurile canalului, peste care s-au revărsat milioane de metri cubi de pământ, rocă şi apă. Pe locul fostei colonii de la Galeşu, Asociaţia Deţinuţilor Politici din România – filiala Constanţa a înălţat un monument care să le cinstească memoria victimelor canalului, iar Arhiepiscopia Tomisului a pus piatra de temelie a unei mănăstiri închinate martirilor neamului. Pentru România, Canalul Dunăre-Marea Neagră a însemnat cel mai sângeros vis al regimului comunist.

Lucrările aveau să fie reluate în 1975, la dorinţa lui Nicolae Ceauşescu, care concentrase în Dobrogea mari obiective strategice de interes naţional, precum Centrala Atomică de la Cernavodă sau platforma petrolieră de la Midia Năvodari, ce aveau să întărească puterea economică dată României de Portul Constanţa. Această a doua etapă a canalului care s-a încheiat într-o primă etapă în 1984, apoi a continuat până în 1987, pentru finalizarea ramificaţiei Poarta Albă-Midia Năvodari, a reunit specialiştii ţării, care au avut la dispoziţie tot sprijinul PCR pentru crearea unui edificiu grandios.

Conducători de partid şi de stat în vizită de lucru pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.(6.VIII.1979) - sursa – „Fototeca online a comunismului românesc” - Cota: 117/1979

Conducători de partid şi de stat în vizită de lucru pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.(6.VIII.1979) – sursa – „Fototeca online a comunismului românesc” – Cota: 117/1979

Povestea Magistralei Albastre poartă semnătura inginerului Chiriac Avădanei. El a fost desemnat de Nicolae Cauşescu să proiecteze măreaţa realizare comunistă.

Proiectarea a început pe data de 10 iulie 1973. Iniţial, echipa a fost formată din 185 de ingineri şi de tehnicieni de la IPTANA. După după doi ani, erau 225 de specialişti. „Lucram la realizarea studiilor cu universităţile din Bucureşti şi Timişoara şi cu cei de la IPTANA, precum şi cu alte 37 de centre, institute de cercetare şi de proiectare din toată ţara. Le dădeam teme, examinam şi avizam studiile şi documentaţiile tehnice elaborate.Trebuia să găsim soluţiile ce mai economicoase. După aprobarea proiectului general, în 1978, timp de trei zile pe săptămână urmăream şi examinam execuţia lucrărilor“, a povestit pentru Adevărul Chiriac Avădanei.

După mai multe proiecte, a fost ales cel final: canalul se desprinde din Dunăre la Cernavodă (la kilometrul 300 pe fluviu) şi, urmând Valea Carasu, pătrunde la kilometrul 40 în platoul dobrogean, pe care îl traversează pe direcţia Basarabi-Valea Seacă-Straja-limita de nord a Lacului Agigea, până în portul maritim Constanţa.

În anii 1984-1987 s-a executat şi ramura de nord a canalului principal, pe direcţia Poarta Albă-Midia-Năvodari. În acest mod, s-a realizat în Dobrogea centrală, între Dunăre şi Marea Neagră, sistemul de canale navigabile ce conectează Dunărea cu principalele porturi maritime româneşti.

În aprilie 1974, au fost aprobate primele elemente ale proiectului. Pentru asta, s-au întocmit 147 de volume de studii şi de cercetări şi 358 de volume şi peste 6.000 de planşe – partea de proiectare propriu-zisă.

În total, pentru canal s-au întocmit peste 35.000 de proiecte şi devize de execuţie. În paralel cu întocmirea proiectului general, la sfârşitul anului 1975, s-a trecut la organizarea şantierelor, iar în următorul an, la lucrările propriu-zise.

cititi aici DOCUMENTAR ÎN IMAGINI: 35 de ani de la inaugurarea Canalului Dunăre – Marea Neagră

Canalul a fost inaugurat sâmbătă, 26 mai 1984, de către Nicolae Ceaușescu. S-au excavat 294 milioane m3 la canalul principal și alte 87 milioane m3 la ramura nordică, Poarta Albă-Midia Năvodari (mai mult cu 25 milioane decât la Canalul Suez și cu 140 milioane decât la Canalul Panama) și s-au turnat 5 milioane m3 de betoane. Inaugurarea canalului a fost marcata şi de lansarea slagarului „Magistrala albastra”, interpretat de Mirabela Dauer si Dan Spataru.

În zorii zilei de 26 mai 1984, o mobilizare fără precedent a avut loc în judeţul Constanţa. Localnicii au fost luaţi de la toate instituţiile (şcoli, primării, şantiere, fabrici, uzine, cooperative) şi duşi pe malurile Canalului Dunăre-Marea Neagră. Planul era ca toţi oamenii muncii, utecişti, pionieri, şoimi ai patriei, să fie prezenţi la inaugurarea edificiului. Suita prezidenţială urma să treacă pe canal, precum Cleopatra pe Nil, iar aplaudacii trebuia să fie la datorie pe toată lungimea traseului. Cale de 60 kilometri, constănţenii au fost înşiruiţi de la Cernavodă până la Constanţa, la distanţe de câţiva metri unul de celălalt.

Ore în şir au aşteptat oamenii în soare, pe taluz, într-un curent teribil. Ceauşeştii erau plimbaţi cu viteză de croazieră pentru a savura glorioasa împlinire a Epocii de Aur. Când, în sfârşit, vaporaşul fluvial a apărut la orizont, oamenii au fost îndemnaţi să agite steguleţele, pancartele şi eşarfele tricolore cu care fuseseră dotaţi. Uralele de „Trăiască!“ au însoţit trecerea lui Nicolae Ceauşescu, care a făcut semn cu mâna celor de pe margine.

Odată ce vaporaşul a dispărut din raza vizuală, oamenii au rupt rândurile şi s-au împrăştiat ca la comandă, tot aşa cum s-au aliniat. Pentru că autobuzele nu aveau consemn să îmbarce pasagerii decât la ordinul activiştilor, constănţenii s-au văzut siliţi să se întoarcă acasă cum au putut. Cei care fuseseră desemnaţi aproape de localităţile lor au fost mai norocoşi: au făcut drumul înapoi pe jos.

Canalul principal are o lungime de 64,4 km, o adâncime de 7 m, o lățime la bază de 70 m și la suprafață de 90-120 m și are o capacitate anuală maximă de transport de 80-100 de milioane tone, iar pentru ramura nordică de 15-25 de milioane tone de marfă. Pescajul maxim admis este de 5,5 m permițând astfel accesul navelor fluviale și a celor maritime mici. La fiecare capăt există câte două ecluze care permit traficul în ambele sensuri.

Canalul traversează localitățile Cernavodă, Saligny, Mircea Vodă, Satu Nou, Medgidia, Castelu, Poarta Albă. Aici canalul se bifurcă. Ramura sudică trece prin Basarabi și Agigea. Ramura nordică, cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, cu o lungime de 31,2 km, o adâncime de 5,5 m și o lățime de 50-66 m, trece prin Nazarcea, Constanța, Ovidiu și Năvodari.

Construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a necesitat o investiție de circa 2 miliarde de dolari. Estimările inițiale prevedeau recuperarea investiției în 50 de ani. Exploatarea canalului aduce însă venituri anuale de circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiției de peste 600 de ani.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.comadevarul.rowww.historia.ro
cititi mai mult despre Canalul Dunăre-Marea Neagră si pe: www.cuvantul-ortodox.roen.wikipedia.org

Insula Șerpilor

Insula văzută din larg în 1896, cu primul bric “Mircea“ în față

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Insula Șerpilor este o insulă din Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei, în dreptul golfului Musura. Insula, odinioară românească, a fost ocupată de URSS după sfârșitul celui de-al doilea război mondial și anexată în cursul anului 1948. În prezent este parte a raionului Chilia al regiunii Odessa din Ucraina. Cu o suprafață de doar 17 hectare, insula Șerpilor nu prezintă o importanță mare din punct de vedere teritorial, în schimb are importanță din punct de vedere strategico-militar și economic.

Insula Șerpilor (Poziționare geografică) - foto: ro.wikipedia.org

Insula Șerpilor (Poziționare geografică) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Geografie

Localizare

Insula Șerpilor este partea emersă a unei formațiuni de roci localizată la circa 45 km la est de Delta Dunării (44.814 m de orașul Sulina), pe coordonatele 45°15’15″ latitudine nordică și 30°12’12″ longitudine estică. Adâncimea mării în jurul insulei este redusă: în Nord este de 5–6 m, în Sud de 13–23 m, în Est de 9–19 m, iar în Vest de 10–16 m. Geograful grec Ptolomeu (care a trăit în secolul I după Hristos) menționează în opera sa “Îndreptar geografic“ că “Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt Boristena“ (numele antic al Niprului și al golfului acestuia, între gurile Dunării și Crimea) “și insula lui Achile sau Leuce (“albă”)“.

 

Istorie naturală

Insula Șerpilor, Coasta de nord - foto: ro.wikipedia.org

Insula Șerpilor, Coasta de nord – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Stâncoasă, insula Șerpilor este formată din gresii dure silicoase, din conglomerate și cuarțite. Pe insulă solul este sărac, crescând o vegetație de stepă și o floră xerofilă (suportând seceta) și halofilă (suportând sarea). Nu există izvoare de apă dulce, ceea ce face imposibilă locuirea ei fără apă adusă de pe continent. Năpârca sau șarpele de casă Natrix natrix, de la care insula își trage numele, prospera aici și atingea o lungime până la 2 metri, fiind complet inofensiv și util, împiedicând înmulțirea rozătoarelor. Fiind considerat neplăcut, a fost complet stârpit de pe insulă în a doua parte a secolului al XX-lea, cu ocazia amplelor lucrări militare desfășurate de sovietici.

Insula nu a avut în trecut importanță din punct de vedere economic, dar apele sale teritoriale au căpătat una deosebită dup 1980, odată cu descoperirea sub sedimentele submerse dimprejur, a unor zăcăminte de petrol și gaz natural.

 

Istorie

Antichitate

În antichitate, este menționaztă „la gurile Dunării” o insulă numită de către greci Λευκός (Leucos: „insula Albă”), denumire care apare pentru întâia oară în secolul VI înainte de Hristos. După mitologia greacă, zeița Thetis s-a rugat de Poseidon (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Ahile, erou al Iliadei. Potrivit versiunei lui Arctinos din Milet a Iliadei, rămășițele pământești ale lui Achile și Patrocle au fost aduse în insula Leucos sau Leuke de către zeița Thetis, pentru a fi păstrate într-un mausoleu. Nu putem fi absolut siguri că Leucos este chiar insula Șerpilor, dar există indicii concordante.
În anul 1823, căpitanul rus Krițki descoperă aici ruinele antice ale unui templu și alte vestigii, ruine ulterior descrise de către germanul Köhler. Câteva bazoreliefuri găsite pe insulă sunt expuse la Muzeul arheologic din Odesa. Toate sunt din antichitatea clasică, și nu există nici-o rămășiță „ciclopeană” mai veche, cum s-a scris uneori fără dovezi.

Printre inscripțiile antice de pe insulă, un decret olbiopolitan (din cetatea Olbia de la gurile Niprului) datând din secolul al IV-lea înainte de Hristos, le cere Olbienilor să-i alunge pe pirații care „se adăposteau pe insula sacră”, ori poetul roman Ovidiu (exilat la Tomis), geograful grec Ptolomeu, istoricul grec Strabon și învățatul grec Megalos din Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos) menționează cu toții „templul sacru, închinat lui Ahile, din insula Leucos”.

Tot în antichitate apare în scrierile grecilor ideea unei posibile existențe a unui templu dedicat venerării lui Apollo. După ultimele cercetări este posibil să fie vorba de aceeași construcție cu mausoleul lui Achile, care a fost transformat în templu. Mai târziu același templu păgân va apărea în folclorul românesc sub numele de „Biserica cu 9 altare”.

 

Evul mediu

După perioadele de stăpânire grecească și romană, insula Șerpilor ajunge în stăpânirea themei bizantine “Paradunavon“, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici și a lui Mircea cel Bătrân. În Cronica de la Nürnberg se afirmă că „românii locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi”. Prin termenul de Peuce se înțelegeau atunci și gurile Dunării.

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare și coastele Mării Negre, inclusiv asupra insulei Șerpilor. Ulterior, insula ajunge, împreună cu gurile Dunării, în stpânirea voievodatului Moldovei, fiind un adăpost pentru corăbiile lui Ștefan cel Mare în caz de furtuni, în drumul lor spre Constantinopol. În anul 1484 insula Șerpilor intră sub stăpânirea otomană.

 

Epoca modernă

În urma Războiului Crimeii, Rusia cedează către Principatul Moldovei, prin Tratatul de pace de la Paris din 26 decembrie 1856, delta Dunării, insula Șerpilor (anexate în 1829) și partea de sud a Bugeacului (anexat în 1812). Inițial, Sultanul Otoman, suzeran al Moldovei, revendicase și cedarea Cetății Albe (pe atunci “Ak-Kerman”) de Rusia către Moldova, pentru a relua el însuși direct în stăpânire Delta și insula Șerpilor. În final Turcia recuperează delta Dunării și insula Șerpilor, dar fără ca Moldova să recapete Cetatea Albă. Protocolul de la Paris semnat la 6 ianuarie 1857 stabilește că insula Șerpilor va aparține statului posesor al gurilor Dunării (în acel moment Imperiul Otoman) care se obliga să întrețină pe insulă un far pentru navigația navelor ce treceau pe Dunăre spre portul rusesc Odesa. Tratatul adițional de la Paris din 19 iunie 1857 confirmă aceste hotătâri.

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului - in imagine,  Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea de România către Rusia a sudului Basarabiei (cele trei județe moldovene din Bugeac), mărginit la vest de talvegul Prutului, la sud de talvegul brațului Chilia și de vărsarea brațului Stambul. Prin art. 45, sudul Dobrogei de la est de Silistra până la Ofidaki/Yilanlîk, la sud de Mangalia, era cedat României de Imperiul Otoman (frontiera actuală). Articolul 46 preciza că “Atât insulele formând delta Dunării, cât și insula Șerpilor și sangeacul Tulcei sunt alipite României”.

Sud-estul Europei după Tratatul de la Berlin din 1878 - foto: ro.wikipedia.org

Sud-estul Europei după Tratatul de la Berlin din 1878 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În primul război mondial, în anul 1917, nava de război germană Breslau a bombardat insula Șerpilor, distrugând farul construit de inginerul francez Michel de Pierredon pentru Otomani în 1860 (far care a fost reconstruit de România în anul 1922).

Tratatul de pace de la Versailles din 28 octombrie 1920 a confirmat stăpânirea românească asupra Insulei Șerpilor, administrată de Comisia Europeană a Dunării (mai anume sectorul Dunării maritime). Conferința din data de 18 august 1938 de la Sinaia a trecut sectorul Dunării maritime inclusiv insula Șerpilor în administrarea directă a statului Român, în cadrul căreia a a rămas până după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, char dacă o patrulă sovietică a debarcat pe insulă în vara anului 1944.

La data de 4 februarie 1948, la Moscova, prim-ministrul Republicii Populare Romîne, dr. Petru Groza și ministrul de afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, semnează „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS”, care, deși se referea la Tratatul de pace din 1947, stabilește, împotriva prevederilor acestui Tratat, că „Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componența URSS”.

Insula Șerpilor văzută din larg - foto: ro.wikipedia.org

Insula Șerpilor văzută din larg – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În cursul delimitării pe teren a frontierei, comisia sovieto-română sub comandament sovietic, s-a abătut de la talvegul brațului Chilia în mai multe rânduri, fixând frontiera nu pe acesta, ci pe brațe laterale pe partea dreaptă, incluzând în teritoriul sovietic nu numai ostroavele Coasta Dracului (Tătarul mic), Dalerul mare și Dalerul mic, ci și insula Maican și mai ales Ostrovul Limba de la gurile brațului Chilia, prelungind astfel linia frontierei de la golful Musura la sud de insula Șerpilor. În procesul-verbal de descriere a traseului s-a menționat trecerea acesteia la fosta U.R.S.S. În schimb, ostroavele Tatomirului (Tătarul mare sau Tatanir) și Cernofcăi, și ele ocupate în vara 1944, sunt oficial recunoscute ca aparținând României, grănicerii sovietici retrăgându-se din ele.

Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de către România. Cu toate acestea, la data de 23 mai 1948, reprezentanții ministerelor de externe din cele două țări (Nikolai P. Șutov, prim-secretar al ambasadei sovietice din București și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar) au semnat chiar pe insula Șerpilor un proces-verbal de predare a insulei. În acel document, se afirmă că “Insula Șerpilor a fost înapoiată U.R.S.S. de către R.P. România și încadrată în teritoriul U.R.S.S.“, deși aceasta nu aparținuse niciodată Uniunii Sovietice. Aceste documente au fost păstrate mult timp secrete astfel că în martie 1949, căpitanul Constantin Copaciu, membru al comisiei de delimitare a frontierelor, a fost arestat pentru că nu recunoștea URSS-lui Insula Șerpilor și nici celelalte 5 insule de pe brațul Chilia. În august 1949, nave militare sovietice, au debarcat pe insulă, au arestat grănicerii și paznicii români, și i-au debarcat în orașul Sulina.

Insula Șerpilor - Planul insulei - foto: ro.wikipedia.org

Insula Șerpilor – Planul insulei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Imediat după ocuparea insulei Șerpilor, sovieticii au început să construiască aici o bază militară de supraveghere maritimă și aeriană, prevăzută cu antene radar. În mai multe rânduri, pescarilor români care au fost surprinși de furtună pe mare nu li s-a permis să se adăpostească pe insulă, fiind respinși de către autoritățile militare sovietice, incidentele încheindu-se, de mai multe ori, cu victime.

Posesia sovietică asupra insulei Șerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române și Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare și asistență mutuală, semnat la București la 27 februarie 1961.

După anul 1980, odată cu descoperirea de rezerve considerabile de țiței (10 milioane de tone) și de gaze naturale (1 miliard m³), interesul pentru împrejurimile insulei a crescut mult. Convenția O.N.U. asupra mării de la Montego Bay recunoaște dreptul statelor să-și extindă apele teritoriale la 12 mile, și în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.

Insula Șerpilor - Faleza insulei, cu farul românesc vizibil deasupra - foto: ro.wikipedia.org

Insula Șerpilor – Faleza insulei, cu farul românesc vizibil deasupra – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Șerpilor împreună cu baza militară și cu apele sale teritoriale, a trecut „de facto” în componența Ucrainei. Un tratat frontalier Româno-Ucrainean semnat la Constanța la data de 2 iunie 1997, intrat în vigoare la 22 octombrie 1997, a confirmat dispozițiile tratatului Româno-Sovietic de la București din 27 februarie 1961, și a fost confirmat la rândul lui (penru a treia oară în ceeace privește insula Șerpilor) de către Tratatul dintre România și Ucraina privind regimul frontierei de stat, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, semnat la Cernăuți la data de 17 iunie 2003.

Pe insulă, în jurul farului odinioară românesc, a fost stabilită o garnizoană militară care face parte din sistemul de pază și apărare a granițelor de stat ale Ucrainei, deservită printr-un helicodrom, un debarcader militar, depozite, instalații energetice (generator electric cu motor diesel) și un rezervor de apă. Stațiile de radiolocație aflate pe insulă execută o cercetare herțiană la mare distanță, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră și Marea Mediterană.

 

Perioada contemporană

Podișul continental din sudul Insulei Șerpilor, în dreptul Sulinei, a intrat în litigiul teritorial dintre România și Ucraina, care a fost judecat la Curtea Internațională de Justiție (CIJ) de la Haga. Zona litigioasă a fost artificial lărgită până la suprafața maritimă de 12.000 km² prin extinderea revendicărilor ucrainene mult la apus de linia echidistantă între coastele sale și cele ale României. Miza disputei era îndeosebi economică: posibilitatea explorării și, eventual, exploatării resurselor de hidrocarburi. Ambele părți au declarat de la început că vor respecta judecata Curții, indiferent care va fi.

Insula Șerpilor - Delimitarea frontierei maritime în Marea Neagră între România și Ucraina conform deciziei CIJ - foto: ro.wikipedia.org

Insula Șerpilor – Delimitarea frontierei maritime în Marea Neagră între România și Ucraina conform deciziei CIJ – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

CIJ, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009, a acordat 79,34% din zona în dispută României, anume 9.700 km² cu o adâncime medie de peste 50 m, iar Ucrainei 20,26% din zona în dispută anume 2.300 km² cu o adâncime medie sub 50 m, incluzând totalitatea apelor teritoriale ale insulei Șerpilor, inclusiv în dreptul Sulinei. Prin acceptarea acestei judecăți, litigiul teritorial major s-a stins, litigiul minor privind insula Maican de pe brațul Chilia și partea de sud a golfului Musura din nordul imediat al Sulinei, rămânând singura divergență teritorială între România (care le revendică) și Ucraina (care le stăpânește).

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Distrugătorul USS Ross vine sâmbătă în Marea Neagră cu gânduri de “pace şi stabilitate”

Distrugătorul american USS Ross (DDG 71) în timpul exerciţiul maritim Sea Breeze în 2014
foto – epochtimes-romania.com
articol – Andrei Popescu – epochtimes-romania.com

Marina americană a anunţat joi că distrugătorul USS Ross (DDG 721), dotat cu rachete ghidate, va sosi sâmbătă în Marea Neagră pentru a promova pacea şi stabilitatea în regiune. Cu mai puţin de o lună în urmă, un distrugător similar din clasa Arleigh Burke s-a aflat în regiune pentru acelaşi scop declarat, conform International Business Times.

Trimiterea acestei nave de luptă face parte din planurile guvernului american de a contribui la securitatea colectivă a aliaţilor săi din NATO, a declarat Marina americană. Marea Neagră se învecinează în nord cu Ucraina şi peninsula Crimeea, care a fost anexată de către Rusia în martie 2014. Turcia se află în sud, Rusia în vest şi România şi Bulgaria sunt situate pe malurile sale vestice.

“Prezenţa distrugătorului Ross în Marea Neagră va reafirma dedicaţia şi angajamentul Statelor Unite faţă de întărirea parteneriatelor şi a capacităţilor operaţionale comune între NATO şi partenerii regionali din Marea Neagră”, conform unei declaraţii postate pe website-ul oficial al Marinei americane.

Marina americană îşi operează navele în Marea Neagră în conformitate cu Legea Internaţională şi Convenţia Montreux, care dictează că “navele de război ce aparţin statelor din afara regiunii Mării Negre nu trebuie să rămână în Marea Neagră mai mult de 21 de zile, indiferent care este obiectul prezenţei lor în zonă”, a raportat RIA Novosti.

În luna aprilie, distrugătorul USS Jason Dunham dotat cu rachete ghidate s-a aflat în Marea Neagră şi, în luna ianuarie, un alt distrugător american similar, USS Donald Cook, a participat la exerciţii militare comune cu o navă de luptă ucraineană.

articol preluat de pe http://epochtimes-romania.com/

(video) Principala provocare geografică a României este să rămână unită și să limiteze influența străinilor (Stratfor)

Foto: (c) captură video Stratfor
Articol: AGERPRES/(AS — editor: Gabriela Ionescu)

Criza din Ucraina a relansat temerile tradiționale ale României cu privire la o agresiune străină și a relansat strategia țării de a deveni mai independentă din punct de vedere energetic. Bucureștiul este îngrijorat de evenimentele din Moldova vecină, unde regiunea separatistă Transnistria se află sub influență rusă, și de evenimentele din Marea Neagră. Ca o țară înconjurată de mari puteri, principala provocare geografică a României este să rămână unită și să limiteze influența străinilor, apreciază agenția Stratfor, care a postat recent un video de două minute intitulat “Provocarea geografică a României”.

Romania’s Geographic Challenge is republished with permission of Stratfor.”

În înregistrarea video este făcută o prezentare a României din punct de vedere geografic și istoric. “România este amplasată în Europa de sud-est, în nordul Peninsulei Balcanice și pe malurile vestice ale Mării Negre. Munții Carpați împart România în trei. În sud se află Câmpia Valahă, unde se află inima României contemporane, capitala București și vechiul său centru petrolier, Ploiești. La est de Carpați se întinde Câmpia Moldovei, unde se află orașul Iași, important centru economic și cultural. În nord-vestul Carpaților se află Transilvania, o regiune mai accidentată, deluroasă”.

“Niciuna dintre aceste trei părți nu este ușor de apărat. Transilvania a fost ocupată de unguri în mai multe reprize, începând din secolul al XI-lea, căzând apoi sub ocupație otomană și austro-ungară. Valahia și Moldova au fost câmpuri de luptă constante pentru otomani, habsburgi și, mai apoi, ruși. După ce a devenit un stat-națiune la sfârșitul secolului al XIX-lea, România a avut o existență precară, făcând echilibristică între puterile străine. Pe parcursul întregului secol XX, România a încercat să-și găsească echilibrul între monarhie, autoritarism și democrație. În timpul Războiului Rece, România a fost condusă de o dictatură comunistă vag aliniată la Uniunea Sovietică. Ca majoritatea foștilor sateliți sovietici, după căderea comunismului, România s-a aliniat la NATO și Uniunea Europeană”, se mai spune în video-ul postat de Stratfor.

articol preluat de pe http://www.agerpres.ro/

România şi Republica Moldova vor colabora în domeniul incubatoarelor de afaceri în Marea Neagră

foto – ibdsandproperties.com
articol – infoprut.ro

Republica Moldova, Grecia, România, Armenia, Ucraina şi Turcia au creat o platformă internaţională de colaborare pentru incubatoarele de afaceri – „Black Sea BI-Net”.

Potrivit IPN, statutul “Black Sea BI-Net” a fost semnat astăzi, la Chişinău.

Viceministrul Economiei, Tudor Copaci, a declarat că prin intermediul acestei reţele “membrii incubatoarelor vor avea ocazia să facă schimb de bune practici şi să-şi găsească parteneri”.

Finanţat prin Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat (IEVP) şi Instrumentul de Asistenţă pentru Preaderare (IPA), în în cadrul Programului de cooperare transfrontalieră în bazinul Mării Negre 2007 – 2013, proiectul „Reţeaua Regională a Incubatoarelor de Afaceri” (BI-Net) a fost lansat la 23 martie 2013 de Organizaţia pentru Dezvoltarea Sectorului Întreprinderilor Mici şi Mijlocii (ODIMM) în calitate de partener lider, împreună cu partenerii din Grecia, România, Armenia, Ucraina şi Turcia.

“BI-Net” are un buget de 800 de mii de euro, cu o perioadă de implementare de 24 luni – până la 23 martie 2015.

Incubatoarele de afaceri sunt structuri create pentru a sprijini dezvoltarea afacerilor aflate la început de activitate. Firmele debutante sunt găzduite într-un incubator de afaceri pe o perioadă determinată de timp – numit “ciclul de incubare”-, interval în care beneficiază de suport financiar, servicii de consultanţă şi spaţii pentru birouri. Firmele incubate au ocazia de a participa la traininguri, seminarii şi conferinţe, de a primi asistență în realizarea strategiilor de afaceri, în scrierea de proiecte necesare atragerii de finanțare sau în alte domenii relevante.

articol preluat de pe http://infoprut.ro

Șase nave de luptă NATO au intrat în Marea Neagră

realitatea.md

Șase nave de luptă ale țărilor membre ale Alianței Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) au intrat în Marea Neagră. Navele fac parte din Grupul maritim permanent al NATO „SNMG-2” (Standing NATO Maritime Group 2) în componența căruia intră crucișătorul american „Vicksburg”, fregatele „Fredericton” (Canada), „Turgutreis” (Turcia), „Aliseo” (Italia) și „Regina Maria” (România), precum și nava auxiliară germană „Spessart”.

Potrivit unui comunicat al Alianței Nord-Atlantice, navele NATO vor participa la un exercițiu militar comun cu Bulgaria, România și Turcia și nu se vor afla în apele Mării Negre mai mult de 21 de zile.

Gruparea navală SNMG-2 este una dintre cele patru grupări navale multinaţionale ale Alianţei, este comandată de către contraamiralul Brad Williamson (SUA), fiind „o forţă maritimă integrată, permanentă, gata de acţiune în timp de pace sau în situaţii de criză”, scrie Agerpres.
„Participarea fregatei Regina Maria la acţiunile grupării navale SNMG-2 din Marea Neagră reprezintă contribuţia României la pachetul NATO de măsuri de reacţie imediată şi are ca scop întărirea încrederii şi dezvoltarea interoperabilităţii între aliaţi”, relevă sursa citată cu referire la un comunicat al Ministerului Apărării Naționale din România.

Conform MApN, misiunea SNMG-2 în Marea Neagră a fost planificată din anul 2014 şi face parte din Planul cu principalele activităţi ale Forţelor Navale Române, având ca obiective menţinerea ridicată a nivelului de instrucţie al marinarilor militari români şi asigurarea încrederii între naţiunile aliate în regiune.

articol preluat de pe http://www.realitatea.md/

Distrugătorul USS Cole soseşte în Marea Neagră, într-o misiune de promovare a păcii şi stabilităţii

de Ioana Bojan – Mediafax

Distrugătorul de rachete ghidate USS Cole soseşte duminică în Marea Neagră, într-o nouă misiune de promovare a păcii şi stabilităţii în regiune, a anunţat Flota a 6-a a SUA, într-un comunicat publicat pe site-ul său.

Prezenţa USS Cole în Marea Neagră are ca scop să reafirme angajamentul Statelor Unite faţă de consolidarea parteneriatelor şi capacităţilor operaţionale comune ale SUA, NATO şi partenerilor din regiunea Mării Negre, potrivit comunicatului.

“Statele Unite rămân angajate faţă de aliaţii din cadrul NATO şi partenerii regionali din Europa. Menţinem nave şi submarine mobilizate în Mediterana, Atlanticul de nord şi în Marea Neagră. Aceste mobilizări nu doar le oferă echipajelor noastre oportunitatea de a se antrena şi a participa la exerciţii cu aliaţii şi cu partenerii noştri pe mare, dar fac posibilă de asemenea efectuarea unor vizite în porturi, în cadrul cărora ne consolidăm relaţiile şi înţelegerea reciprocă”, a declarat viceamiralul James Foggo, comandantul Flotei a 6-a.

Distrugătorul USS Cole, care în anul 2000 a fost ţinta unui atac al-Qaida, iar 17 dintre marinarii aflaţi atunci la bord şi-au pierdut viaţa, s-a mai aflat în Marea Neagră în octombrie, când a efectuat o vizită în portul Constanţa.

USS Cole este dotat cu cele mai sofisticate sisteme de ascultare şi interceptare a comunicaţiilor, dar şi de ghidare operaţională pentru misiuni navale sau aeriene. Face parte din clasa de nave Arleigh Burke, dotate cu sistemul Aegys împotriva rachetelor.

articol preluat de pe http://www.mediafax.ro/

O scurgere la un oleoduct rusesc a provocat deversarea unei cantităţi de petrol în Marea Neagră

Mediafax

O scurgere la un important oleoduct rusesc a provocat deversarea unei cantităţi nedeterminate de petrol în Marea Neagră, miercuri, în apropierea portului Tuapse, iar autorităţile au anunţat că vremea nefavorabilă împiedică eforturile de evaluare şi limitare a pagubelor, relatează Moscow Times.

“O cantitate de petrol a fost deversată în mare“, a declarat pentru Reuters Serghei Proskurin, căpitanul adjunct al portului Tuapse.

El a adăugat că nu se cunoaşte exact cantitatea de petrol deversată şi că serviciile de urgenţă încearcă să monteze bariere plutitoare pentru a limita extinderea petei de petrol, însă eforturile sunt împiedicate de vremea nefavorabilă.

Tuapse este un important port petrolier şi industrial, aflat în apropierea mai multor staţiuni ruseşti de la Marea Neagră. Oraşul Soci se află la o distanţă de 118 kilometri.

Doi localnici au declarat pentru Reuters că au văzut petrol în mare şi într-un râu de-a lungul căruia trece oleoductul spre rafinăria din Tuapse, operată de compania petrolieră de stat Rosneft.

Ministerul rus pentru Situaţii de Urgenţă a confirmat scurgerea de petrol, iar compania Transneft a precizat că în urma incidentului oleoductul a fost închis.

articol preluat de pe http://www.mediafax.ro/