Pe 20 august 1470 (după alte surse 1469), la Lipnic (Lipinți), localitate în prezent situată în Raionul Ocnița, Republica Moldova a avut loc o bătălie, în care oastea moldovenească, condusă de Ștefan cel Mare, a învins tătarii Hoardei de Aur.
Prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu Turcii, Ştefan voia să aibă în Muntenia (Valahia) un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos, precum şi să încheie tratate de alianţă cu alţi vecini.
Ştefan cel Mare a început ostilităţile împotriva lui Radu cel Frumos prin incursiunea din februarie 1469/1470 cînd pradă şi arde Brăila (la 27 februarie, în “marţea brînzei“), Oraşul de Floci şi judeţul Ialomiţa.
Reacţia Turcilor a venit prin intermediul tătarilor (aliaţii turcilor) care au năvălit pînă peste Nistru şi au început să prade.
Năvălirea tătarilor
După un obicei deja consacrat, aceştia au pornit expediţia după ce au fost strânse recoltele.
De această dată, oastea tătărască, împărţită în trei grupe, a invadat concomitent Podolia, Lituania și Moldova.
Scopul principal al invaziei era pedepsirea polonezilor, lituanienilor şi a moldovenilor, pentru că l-au sprijinit pe Nur Devlet, unul din fondatorii Hanatului Crimeii, aliat ai regelui polon şi al lui Ştefan.
La 20 august 1470 (după alte surse 20 august 1469), tătarii Hanului Mamac de pe Volga au ajuns la Nistru.
Aici oastea cea mare s-a divizat în trei.
O parte din oaste a atacat Jitomirul, cea de a doua a atacat Trembovla, regiune periferică a Regatului Polonez, amplasată ceva mai la nord de Cernauți, iar cea de a treia a intrat în Moldova, prădând tot ce le stătea în cale.
Călăreții lui Ștefan cel Mare i-au atacat cu săgețile pe tătarii intrați în Moldova, aceștia din urmă retrăgându-se și căutând un vad pentru trecerea peste Nistru.
Totuși, oastea lui Ștefan i-a ajuns din urmă pe tătari, bătălia dându-se în dumbrava de lângă satul Lipnic.
Tătarii au fost învinși, suportând pierderi grele.
Fiul și fratele (Eminec) ai Hanului Mamac au fost luați prizonieri.
Sunt eliberaţi robii capturaţi de tătari şi recuperate prăzile jefuite de aceştia.
Rămășitele forțelor duşmane vor fi alungate peste Nistru, biruința românilor fiind deplină.
Principatul Moldovei în 1483 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Urmările bătăliei
După această măreață izbândă, Ștefan cel Mare va porunci, pentru a preîntâmpina alte incursiuni tătare, zidirea cetății Orhei, relativ aproape de malul drept al Nistrului, pe apa Răutului, cu scopul precis de a apăra hotarele de răsărit.
După obținerea victoriei, Ștefan “a cunoscut că ajutoriu nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu și Preacurata Maica Sa” (Grigore Ureche).
Cronicarul moldovean Grigore Ureche a relatat în detaliu conflictul:
„Ştefan vodă, le-au ieşitu înainte. Şi la o dumbravă ce se chiamă la Lipinţi, aproape de Nistru, i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, aug. 20, şi dându războiu vitejaşte, i-au răsipit şi multă moarte şi pieire au făcut într-înşii şi mulţi au prinsu în robie”.
La rândul său cronicarul polonez Jan Długosz scria că în bătălie au fost prinşi fiul hanului Mamak, şi Eminec, fratele Hanului.
Furios pe Ștefan, pentru faptul că-i luase fiul prizonier, Mamak Han va trimite în Moldova o solie alcătuită din 100 dintre cei mai de seamă sfetnici și războinici de la curtea sa, care să-i ceară eliberarea necondiționată a moștenitorului său și să-l amenințe cu o cruntă răzbunare în cazul unui refuz.
Aprigul Mușatin (1) nu se va lăsa impresionat, ci, din contră, el va porunci ca vlăstarul hanului să fie despicat în patru, chiar în fața solilor tatălui său.
Totodată, voievodul moldovean a poruncit ca nouăzeci și nouă dintre solii tătari să fie trași în țeapă și doar unul singur, căruia i s-au tăiat nasul și urechile, să fie lăsat în viață, pentru a-i povesti stăpânului său despre cele petrecute .
Acest teribil gest (de altfel obișnuit în epocă) avea drept scop descurajarea celor care ar fi avut gânduri de cotropire, urmărind să pustiască satele și orașele Moldovei.
Eminec, fratele Hanului Mamac, a reușit să fugă din Cetatea Albă, unde era ținut închis.
De altfel, după această cumplită lecţie dată de Ştefan, tătarii nu au mai îndrăznit multă vreme să atace Moldova.
Pe locul bătăliei duse de moldoveni cu tătarii la Lipnic a fost înălțată, încă în perioada interbelică, la cimitirul satului cu același nume, o Troiță în memoria celor căzuți în luptă.
Bătălia în amintirea urmașilor
În perioada interbelică a secolului XX, în amintirea bătăliei lui Ștefan cel Mare cu tătarii, a fost înălțată la cimitirul din satul Lipnic, o “Troiță” în memoria celor căzuți în luptă.
Lângă satul Lipnic mai există și astăzi Fântâna Cadânei, de unde, potrivit localnicilor, a început bătălia lui Ștefan cu Hanul Mamac.
În anul 1927, în revista “Calendarul Basarabiei” a fost publicată de institutorul chișinăuian Ioan Popovici o baladă despre Bătălia de la Lipnic.
Această baladă a fost auzită pe 18 august 1884 de la Mihalache a Ciobăniței din satul Năvârneț, în vârstă de 77 de ani.
Balada basarabeană despre bătălia de la Lipnic
Numai frunză trei măsline
Spre Soroca cine vine
Cu călări și sulițași,
Feciori de casă și arcași?
Cine în fruntea lor ca zmeu
Călărește pe albău,
Strălucește ca un soare
Ș’are pinteni la picioare?!…
Mări-i Ștefan Domn cel Mare,
Al Moldovei mândru soare,
Ce zorește la hotare,
Înspre hoardele tătare,
Ce ne strică satele,
Și ne fur bucatele,
Osândi-i-ar Dumnezeu
Nici mai bine, nici mai rău
Decât numai cum știu eu!…
………………….
Ș’apoi foaie mărărel
La Lipnic pe colincel
Supărat și’ngândurat
Și la față încruntat
Ștefan-Vodă mări s’arată
Cu-a lui oaste’nbărbătată,
Și pe loc că să oprește
Și din gură că grăiește:
- Dragii mei, voinicii mei
De la Dorna, din Orhei,
Din Suceava, de la Putna,
Din Vaslui și din Lăpușna,
Vedeți voi cum satele,
Satele și orașele
Ni le ard ani hoardele
De tătari păgâni și răi?!…
Luați seama, toți odată
În a lor păgână ceată
Ca un fulger să răzbim
Și din viață să-i gătim!…
Iute-acuma, măi flăcăi,
Săriți grabnic dar pe ei
Și mereu la cap să dați,
Sama la arme luați
Înapoi să nu vă dați
Și Moldova s’o-apărați!…
…………………………..
Numai frunză ș’o alună
Urlă buciumul și sună
Și ca leii cei turbați
Moldoveni’nfierbântați
Taie, taie și omoară
Până hăt colo sub sară,
Când tătarii sfărâmați,
‘Nspăimântați și’mpuținați,
Fug mereu pământ mâncând,
Peste Nistru buzna dând!…
1 - MUȘATINII, denumire generică, introdusă de istoriografia modernă (datorită echivalării cuvântului „Mușatin”, din vechile anale slavone, cu „al lui Mușat” în loc de „al Mușatei”) pentru a desemna fie prima generație de urmași ai presupusului eponim, domnii Moldovei:
Petru (c. 1375-c. 1391), Roman (c. 1391-c. 1394) și, cu ascendență nesigură, Ștefan (c. 1394-1399),
fie principala familie domnitoare a țării, de la Bogdan Întemeietorul (1359-c. 1365) până la Aron Tiranul (1591-1592; 1592-1595) – în succesiune directă și relativ continuă la tron (Bogdăneștii), sau Iliaș Alexandru (1666-1668) – numai în succesiune masculină directă.
Înrudiri frecvente cu Basarabii din Țara Românească și, încidental, cu dinastiile din Polonia, Rusia și Serbia.
Prin reprezentanții săi cei mai de seamă: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș ș.a., s-a identificat cu aspirațiile de progres și de libertate națională ale poporului. (dexonline.ro)
Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost cel mai de seamă domnitor al Moldovei, domnind între 14 aprilie 1457 și 2 iulie 1504.
A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.
A ridicat multe biserici și mănăstiri și a fost unul dintre apărătorii creștinătății împotriva invaziei otomane.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în ziua de 2 iulie, ziua trecerii sale la Domnul.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar.
Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie.
În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta.
De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.
Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii – și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova.
A încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.
În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune.
Prima a fost crearea unui sistem de fortificații permanent la granițele țării – în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin.
Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.
Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui (10 ianuarie 1475) împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa – beilerbeiul Rumeliei.
În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor sultanul Mahomed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în Bătălia de la Valea Albă-Războieni (26 iulie 1476).
După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții foarte bune pentru Moldova.
În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și autonomia politică internă.
Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos.
Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.
A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia – fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop – din familia imperială bizantină și Maria Voichița – fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte copii.
Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron.
A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.
Sf. Voievod Ștefan cel Mare (1433 – 1504) – după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a domnului – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Primii ani
Binecredinciosul Ștefan s-a născut în anul 1433, potrivit tradiției în localitatea Borzești, ca fiu al lui Bogdan al II-lea (domn al Moldovei între anii 1449-1451), din familia domnitoare moldoveană a Mușatinilor și al Mariei (Oltea). Este silit să fugă din Moldova în octombrie 1451, când tatăl său este ucis, la Reuseni, de Petru al III-lea Aron (1451-1452, februarie 1455, mai 1455-aprilie 1457).
Instalarea pe tron
Se întoarce în Moldova în aprilie 1457, cu ajutorul sprijinitorilor săi din Moldova și probabil cu sprijinul lui Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și îl înfrânge pe Petru Aron în Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457), fiind apoi proclamat domn în apropiere de Suceava, pe câmpia Direptății, de adunarea boierilor și ostașilor și târgoveților, în frunte cu mitropolitul Teoctist.
A domnit vreme de patruzeci și șapte de ani, până la trecerea sa la Domnul, pe 2 iulie 1504, cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, după cea a lui Carol I (1866-1914).
Ștefan cel Mare (portret de Constantin Lecca) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Politica externă
În politica externă, Ștefan a urmat o politică a echilibrului de forțe între cele trei mari puteri vecine Moldovei (Imperiul Otoman, Polonia și Ungaria), încercând în același timp să consolideze statutul și rolul politic și economic al Moldovei pe plan regional.
Astfel, Ștefan a continuat să plătească Imperiului Otoman tributul de 2000 de galbeni (monede de aur) anual până în 1473. În prima perioadă a domniei sale a acceptat totodată (1459) suzeranitatea a lui Cazimir al IV-lea al Poloniei (1447-1492), pe care o tratează ca pur nominală, evitând să se prezinte personal regelui pentru a depune omagiul.
În schimb, regele l-a alungat din Polonia pe Petru Aron, care se refugiase inițial acolo și care ulterior s-a retras în Ungaria.
Aceasta a adus Moldova și Ungaria în stare de război, război care s-a prelungit până în 1467.
Ștefan a încercat în 1462 să cucerească cetatea Chilia, una din cetățile de la Marea Neagră care funcționau ca noduri esențiale ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice și care aparținea atunci Ungariei, cetate pe care o cucerește în 1465.
În 1467, o expediție a regelui Ungariei, Matiaș Corvin în Moldova se soldează cu înfrângerea acestuia în Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467). Ostilitățile s-au prelungit până în 1469, când Petru Aron este prins și ucis.
Între 1470-1473, Ștefan pregătește ofensiva împotriva otomanilor, încercând fără succes să îl înlocuiască pe Radu cel Frumos, domnul Țării Românești (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475), care era sprijinit de aceștia cu Basarab Laiotă, un pretendent susținut de el, apoi, ca urmare a trecerii acestuia de partea turcilor, cu Basarab Țepeluș.
În aceeași perioadă se pun bazele unei alianțe între Moldova și Ungaria, Ștefan acceptând suzeranitatea regelui Ungariei.
În 1474, sultanul Mahomed al II-lea trimite o mare expediție punitivă împotriva lui Ștefan, sub conducerea lui Suleiman Pașa, beglerbegul Rumeliei.
Așteptându-se la represalii, Ștefan face apel la marile puteri europene, cerându-le sprijin în încercarea de a opri înaintarea otomană.
“Prealuminaţilor, preaputernicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu şi vă doresc tot binele şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea.
De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Paşa. Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii şi i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru.
Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să-şi răzbune şi să vie, în luna mai, cu capul său şi cu toată oştirea sa împotriva noastră şi să supuie ţara noastră care e o parte creştinească şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută, atunci creştinătatea va fi în mare primejdie.
De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri împotriva duşmanilor creştinătăţii până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiţi gata fără întârziere.
Ştefan cel Mare a pus biruinţele în luptele purtate nu pe seama iscusinţei sale, ci a voii şi puterii lui Dumnezeu. Pentru credinţa şi smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înţelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6)”.
Primește scrisori laudative de la Papa Sixt al IV-lea, din partea Republicii venețiene și promisiuni de ajutor armat în special din partea Ungariei, dar pregătirile de luptă au demarat cu întârziere.
Otomanii au cucerit în 1476 Caffa, ultima cetate genoveză din Marea Neagră și principatul independent al Mangopului, din Crimeea.
Sultanul însuși a preluat comanda trupelor într-o nouă expediție lansată în vara lui 1476 împotriva Moldovei.
Datorită disproporției mari dintre trupele otomane și cele moldovene, oastea lui Ștefan suferă o înfrângere importantă la Războieni, pe 26 iulie 1476.
Otomanii nu reușesc să cucerească însă Suceava, Neamțul și Hotinul, iar domnul Moldovei reușește să taie posibilitățile de aprovizionare ale armatei otomane, pârjolind pământurile înainte de sosirea oștilor otomane și continuă luptele de hărțuială.
În acest timp Ungaria pregătește trupele pentru o contraofensivă împotriva otomanilor, comasându-le la Turda.
Epuizată și amenințată de confruntarea cu o nouă armată, oștirea otomană se retrage în cele din urmă, fără să fi obținut o victorie hotărâtoare, astfel încât Ștefan își păstrează tronul.
În noiembrie 1476, pentru consolidarea frontului defensiv împotriva otomanilor, trupele moldovene și maghiare îl reinstalează pe tronul Țării Românești pe Vlad Țepeș.
Acesta a fost ucis după scurt timp, iar ulterior a alți doi pretendenți sprijiniți de el au trecut de partea turcilor.
În 1483, regele Ungariei a încheiat pace cu Imperiul Otoman.
În 1484, otomanii au atacat Chilia și Cetatea Albă, cetățile de la Dunăre care se aflau în stăpânirea Moldovei și puncte-cheie ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice.
Ștefan a cerut sprijinul regelui Ungariei, dar ajutorul acestuia a întârziat.
Cetățile au fost cucerite de otomani, iar încercările ulterioare de recuperare a lor au eșuat.
Ca urmare, domnul moldovean a renunțat la alianța cu Ungaria și s-a pus din nou sub suzeranitatea polonă.
A acceptat chiar să depună omagiul în persoană înaintea regelui Poloniei, potrivit dreptului feudal.
Ceremonia a avut loc la Colomeea, pe 15 septembrie 1485.
În timp ce domnul era plecat din țară, otomanii au atacat din nou Moldova, aducând cu ei un pretendent.
Ștefan se întoarce în Moldova cu oastea sa și sprijinit de 3000 de cavaleri poloni, iar trupele turcești se retrag și sunt înfrânte pe 16 noiembrie 1485 la Cătlăbuga, în apropiere de Chilia.
Stefan cel Mare si Aprodul Purice (Theodor Aman) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Polonii încheie însă pace cu otomanii, ceea ce îl face pe domnul Moldovei să ceară din nou sprijinul Ungariei, care îi oferă, ca gest de bunăvoință, castelul Ciceu și Cetatea de Baltă.
După 1486, domnul avea să facă și el pace cu Imperiul Otoman.
A acceptat (cu scurte întreruperi periodice) plata unui tribut mai ridicat.
După moartea lui Cazimir al IV-lea al Poloniei în 1492, succesorul său, regele Albert încearcă să îl așeze pe tronul Moldovei, în locul lui Ștefan, pe fratele său Sigismund.
Eșuând să îl atragă pe Ștefan în cursă pe cale diplomatică, acesta lansează împotriva Moldovei o expediție militară în 1497, sub pretextul unui atac îndreptat împotriva otomanilor.
Trupele polone nu reușesc să cucerească Suceava și, ca urmare a hărțuielilor permanente din partea armatei moldovene, sunt nevoite să accepte un armistițiu, angajându-se să se retragă pe drumul pe care veniseră.
Polonii nu au respectat însă prevederile armistițiului, ci au urmat un alt drum.
După înfrângerea polonilor, Ștefan lansează în Polonia o expediție punitivă, în coordonare cu otomanii.
Până la moartea domnului Moldovei în 1504, acesta și-a continuat eforturile de a ajunge la o formulă de pace atât cu Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, rămânând însă mai favorabil alianței cu Ungaria.
Principatul Moldovei în 1483 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Alianțele matrimoniale
În sprijinul politicii sale pontice, vizând extinderea și respectiv consolidarea influenței sale în zona Mării Negre, Ștefan a contractat o serie de alianțe matrimoniale.
S-a căsătorit mai întâi (1463) cu Evdochia, fiica cneazului Olelko de Kiev, din familia domnitoare a Marelui Ducat al Lituaniei, gest care servea astfel la consolidarea alianței moldo-polone.
Evdochia a fost probabil mama lui Alexandru (n. 1464?-m. 1492) și a Elenei, care avea să fie ea însăși măritată (1483) cu fiul țarului Ivan al III-lea al Moscovei, Ștefan devenind astfel un posibil mediator între moscoviți și polonezi.
Soțul Elenei a murit însă de tânăr, iar Elena și fiul ei au fost marginalizați și în cele din urmă uciși de a doua soție a lui Ivan al III-lea și de fiul acesteia.
Evdochia din Kiev – extras de pe tabloul votiv al bisericii „Sf. Nicolae Domnesc” din Iaşi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După moartea Evdochiei, în 1472, în pregătirea alianței antiotomane, Ștefan a contractat o a doua căsătorie cu Maria, sora principelui Alexandru al Mangopului, un mic principat independent din nordul Mării Negre, care avea să fie cucerit însă de otomani în 1476.
Maria a fost mama lui Petru, precum și a lui Bogdan și Iliaș (posibil gemeni), dintre care nici unul nu a supraviețuit până la maturitate. Maria de Mangop a murit în 1477.
Înainte de anul 1480, Ștefan s-a căsătorit a treia oară cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos, care trăia din 1473 ca prizonieră la curtea Moldovei, împreună cu mama sa. Maria a fost mama lui Bogdan Vlad (Bogdan al III-lea cel Orb), urmașul lui Ștefan la tron (1504-1517), și i-a supraviețuit până în 1511.
Pe lângă copiii săi legitimi, domnul a mai avut probabil și un fiu nelegitim, Petru Rareș (domn al Moldovei între 1527-1538 și 1541-1546) și poate un al doilea, Ștefan (viitorul domn Ștefan Lăcustă, 1538-1540, care este posibil să fi fost totuși nepotul acestuia, fiu al fiului său cel mare, Alexandru).
Petru Rareș (n. 1483 – d. 3 septembrie 1546, Suceava) a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 și 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 și 3 septembrie 1546. A fost fiul natural al lui Ștefan cel Mare cu o anume Răreșoaia, a cărei existență nu e documentată istoric. A urmat în linii mari politica internă și externă stabilită de tatăl său, având și o parte din calitățile acestuia – ambiția, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic – dar, fire mai aventuroasă, a făcut și erori, mai ales în politica externă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Ștefan a mai avut două fiice despre care nu există date precise, Ana, care a murit înainte de 1499 și Maria, care a trecut la Domnul în 1518.
Politica internă
Pe plan intern, Ștefan cel Mare a continuat eforturile de consolidare a autorității domnești, în defavoarea marii boierimi patrimoniale.
Încearcă și reușește, dar nu fără o intervenție brutală, în fața revoltei unei părți a boierilor, impunerea principiului ereditar de transmitere a domniei, în defavoarea sistemului semi-electiv de care beneficiase el însuși.
Și l-a asociat la tron, după moartea primului său fiu, Alexandru, pe Bogdan Vlad, singurul fiu legitim care mai supraviețuise până la maturitate, viitorul domn Bogdan cel Orb (+1517).
A stimulat ridicarea socială a micii boierimi și a țăranilor liberi, care au beneficiat de promovări îndeosebi pentru isprăvi militare, mulți dintre aceștia fiind, de exemplu, trecuți în rândul vitejilor (armata permanentă – plătită – a Domniei).
Le-a oferit acestora și diferite alte recompense (daruri în bani, moșii sau/și diferite privilegii), urmărind prin aceste măsuri câștigarea loialității lor directe față de domn.
Sistemul de privilegii, beneficii, scutiri de taxe și de vămi este folosit de domnitor și pentru a favoriza dezvoltarea comerțului.
Negustorii din Brașov, între alții, beneficiază de privilegii importante, iar domnia și Biserica se folosesc la rândul lor de facilitățile comerciale de care dispun pentru a-și consolida proprietățile.
Domnia dispune de o serie de monopoluri, precum cel al cerii.
Un rol important în asigurarea veniturilor domniei îl constituie vămile instituite pe principalele drumuri comerciale.
Stăpânirea temporară a Chiliei și Cetății Albe, două puncte importante de pe rutele comerciale internaționale asigură Moldovei o poziție foarte avantajoasă în comerțul internațional, iar pierderea lor va însemna și o pierdere economică importantă.
Sistemul juridic din Moldova lui Ștefan cel Mare era unul mixt, combinând elemente de drept scris și cutumiar cu un sistem politic de tip autocratic.
Domnia avea în principiu autoritatea judecătorească supremă, însă la aceasta se adăuga un sistem foarte complex de autorități intermediare (boierii mari sau mici, conducătorii orașelor, mitropolia, episcopiile și egumenii mănăstirilor, drepturile obștilor țărănești etc.) și de scutiri și privilegii individuale sau colective care diminuau impactul hotărârilor Domniei asupra vieții personale a oamenilor.
Domnitorul încearcă să consolideze, de-a lungul domniei sale, și armata țării, periodic decimată de numeroasele războaie și lupte de hărțuială în care este angajată țara.
Deși se bazează în principal pe armata profesionistă a vitejilor (călăreți) și pe boierii mari care constituiau cavaleria grea, el se folosește și de un corp de pedestrime ușoară (feciorii), de cavaleria ușoară (husarii) și chiar de tunuri, atunci când este cazul, iar în situații excepționale (ca în 1476 la Războieni sau în 1497 la Codrii Cosminului) face apel la „oastea cea mare” formată din țărani, aceștia din urmă probabil fără pregătire militară.
Sursele atestă faptul că mulți dintre oștenii lui Ștefan erau de origine țărănească (probabil răzeși).
Ștefan încurajează însă ascensiunea socială a țăranilor și a micilor boieri din corpurile militare inferioare spre corpul de elită al vitejilor și le răsplătește periodic loialitatea.
Ștefan cel Mare a întărit autoritatea și drepturile Bisericii – atât ale Mitropoliei (de la Suceava) și episcopiilor (de Roman și de Rădăuți), cât și ale mănăstirilor și a egumenilor acestora (egumenii mănăstirilor mari sunt înzestrați cu autoritate quasi-episcopală).
A înzestrat numeroase biserici și mănăstiri cu bani, moșii, beneficii, privilegii și scutiri de taxe.
A consolidat multe mănăstiri și biserici mai vechi, iar pe locul multor construcții preexistente de lemn a zidit lăcașe de piatră.
A fost de asemenea un mare binefăcător al mănăstirilor de la Muntele Athos, și îndeosebi al Mănăstirii Zografu.
Din punct de vedere politic, aceste măsuri îi asigurau la rândul lor sprijinul autorităților bisericești, de care beneficiază încă de la începutul domniei sale.
Astfel, este susținut de Mitropolitul Teoctist I în urcarea pe tron, iar acesta va rămâne până la moarte (1477) un colaborator apropiat al domnului și primul citat în toate actele oficiale.
Din punct de vedere bisericesc, și după cum reiese și din pisaniile bisericilor și mănăstirilor zidite de el, precum și din hrisoavele domnești și din diferite alte scrisori și documente emise de Ștefan, aceste ctitorii de biserici și mănăstiri și sprijinul extraordinar arătat Bisericii ilustrează evlavia binecredinciosului domnitor.
Din punct de vedere cultural, perioada lui Ștefan cel Mare a fost una de înflorire atât a culturii scrise, cât și a arhitecturii, picturii etc.
Limba cancelariei domnești, ca și a Bisericii, era slavona. potrivit unor documente este probabil că domnitorul însuși ar fi avut măcar unele cunoștințe de limba rusă.
Din porunca lui se încep sau se continuă mai multe cronici ale evenimentelor petrecute în Moldova, precum Letopisețul de la Bistrița, adăpostit la Mănăstirea Bistrița, dar care, potrivit lui Ion Ursu, ar fi fost mai degrabă opera cancelariei domnești și Analele putnene, scrise la mănăstirea Putna, de călugării mănăstirii.
Mănăstirile mari devin centre active de copiere a manuscriselor, și se dezvoltă în același timp și arta miniaturii.
Domnia stimulează dezvoltarea atelierelor de meșteșugari (orfevri etc.) de pe lângă acestea și încurajează schimburile culturale cu meșteșugari și ateliere din zonele învecinate, invitând constructori, arhitecți, meșteșugari îndeosebi din Transilvania și Polonia să participe la proiectele sale de construcție.
În perioada ștefaniană se dezvoltă o arhitectură bisericească și un stil de pictură cu totul distincte și specifice Moldovei.
Apar o serie de mănăstiri pictate atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară, cu programe iconografice foarte elaborate, de un stil inconfundabil, ancorate, cu unele particularități, în marea tradiție iconografică bizantină.
Multe mănăstiri și biserici mai vechi de lemn sunt înlocuite în vremea domniei sale de construcții din piatră, edificate fie de domnie, fie de boieri sau de alți particulari.
Sf. Voievod Ștefan cel Mare (1433 – 1504) – foto preluat de pe doxologia.ro
Ctitor și binefăcător al Bisericii
Dreptcredinciosul Ștefan este cunoscut și pentru ctitorirea și înzestrarea a zeci de biserici și mănăstiri din Moldova și de dincolo de hotarele acesteia.
Potrivit tradiției, dreptcredinciosul voievod a zidit câte o biserică în amintirea fiecărei bătălii purtate.
Campania de construcție și reconstrucție de biserici și mănăstiri a luat amploare mai ales în a doua parte a domniei sale, după anul 1475, cel al marii bătălii de la Vaslui împotriva turcilor otomani.
Mănăstiri înzestrate
Astfel, el a început prin a înzestra cu danii și privilegii mai multe mănăstiri ctitorite de înaintașii săi.
Astfel, el a făcut și confirmat Mănăstirii Moldovița, ctitorie a lui Alexandru cel Bun (1400-1432) mai multe danii, cuprinzând sate, lacuri cu pește, prisăci și o serie de privilegii comerciale.
Mănăstirea Sf. Nicolae-Probota din Poiana Siretului, locul de îngropare al doamnei Maria-Oltea, mama voievodului a primit și ea mai multe danii, iar egumenul mănăstirii a primit autoritatea directă asupra preoților din satele închinate mănăstirii.
Domnul a confirmat și privilegiile și daniile mănăstirii Humor, o ctitorie boierească, precum și pe ale mănăstirii Horodnic, ctitorită tot de Alexandru cel Bun, locuitorii din satele mănăstirești de aici fiind scutiți de toate obligațiile față de domnie, inclusiv cele militare, iar mănăstirea însăși a fost închinată mănăstirii Putna, ctitoria domnului.
A mai înzestrat și mica mănăstire de la Ițcani, de lângă Suceava.
Nou ctitor la mănăstiri și biserici mai vechi
La Mănăstirea Neamț, ctitorită de Petru I Mușat (1375-1391) și devenită una din cele mai importante din Moldova în vremea lui Alexandru cel Bun, pe lângă noi danii și privilegii, a zidit o nouă biserică (terminată în 1497), care se păstrează până astăzi.
Mănăstirea Bistrița, ctitoria și locul de îngropare al lui Alexandru cel Bun și, poate, și a fiului cel mare al lui Ștefan, Alexandru (+1496) a primit și ea danii și privilegii considerabile, devenind una din cele mai puternice mănăstiri din acea vreme.
Domnitorul a zidit aici o clopotniță cu paraclis în anii 1496-1497.
A înzestrat și mănăstirile de pe râul Dobrovăț, iar pentru una din acestea a zidit (1503-1504) și o biserică, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, care mai există și astăzi.
Mănăstirea a suferit o perioadă de declin în secolul al XIX-lea, după secularizarea averilor mănăstirești și mai târziu a fost transformată în biserică de mir, însă a fost redeschisă după 1990 ca mănăstire mai întâi de călugărițe, apoi, din 1992, de călugări.
Ziditor de noi mănăstiri și biserici
Prima și cea mai mare ctitorie a dreptcredinciosului Ștefan a fost Mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, începută în 1466, după cucerirea cetății Chilia, și sfințită pe 3 septembrie 1470, după victoria de la Lipinți împotriva tătarilor.
Menită să fie locul de îngropare al domnului și al familiei sale, mânăstirea a fost înzestrată cu multe privilegii și danii și sfințită cu mare fast.
La Putna aveau să fie îngropați Maria de Mangop, a doua soție a domnitorului (+1477) și cei doi fii ai ei, Bogdan (+1479) și Petru (+1480), domnul Ștefan însuși (+1504), doamna Maria Voichița (+1511), ultima soție a lui, fiul lor, domnul Bogdan cel Orb (+1517), o fiică a lui Ștefan pe nume Maria (+1518), Ștefăniță Vodă (+1527) prima soție a lui Petru Rareș, doamna Maria (+1529), precum și Mitropolitul Teoctist I al Moldovei (+1477), acesta din urmă îngropat în pridvor.
Mănăstirea Putna este un lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc” (Mihai Eminescu). Mănăstirea se află la 33 km nord-vest de orașul Rădăuți, în județul Suceava, în nordul Moldovei. Mănăstirea a fost un important centru cultural; aici s-au copiat manuscrise și au fost realizate miniaturi prețioase. Lăcașul deține un bogat muzeu mănăstiresc, cu broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
O altă ctitorie importantă a dreptcredinciosului Ștefan a fost Mănăstirea Voroneț, de dimensiuni mai mici, rezidită din piatră pe locul unui vechi schit de lemn, în anul 1488, pe care domnul a și înzestrat-o.
Mănăstirea Voroneț, supranumită „Capela Sixtină a Estului”, este un complex monahal medieval construit în satul Voroneț, astăzi localitate componentă a orașului Gura Humorului. Mănăstirea se află la 36 km de municipiul Suceava și la numai 4 km de centrul orașului Gura Humorului. Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Biserica a fost ridicată în anul 1488 în numai 3 luni și 3 săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acea vreme – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În Țara de Jos, în zona Buhușilor, domnul a ctitorit mănăstirea de la Tazlău, în preajma anului 1481, căreia i-a dăruit mai multe sate și prisăci și i-au fost închinate două mănăstiri mai mici din zonă.
A ridicat o nouă biserică a mănăstirii în 1496-1497, iar aceasta există până astăzi, transformată o vreme în biserică de mir, dar redeschisă ca mănăstire după 1990.
Domnul a zidit în Moldova și mai multe biserici. Astfel, el a ridicat biserica de la Bădeuți în 1487, și a început construirea unei biserici la Pătrăuți (inițial un mic schit de maici), în apropiere de Suceava în același timp.
În 1488, a zidit biserica Sf. Ilie de lângă (astăzi în) Suceava (posibil să fi fost inițial mănăstire de călugări).
În 1490 a zidit biserica domnească din Vaslui, probabil în amintirea luptei din 1475.
În 1491-1492, a construit biserica Sf. Nicolae Domnesc.
În 1492 a zidit biserica Sf. Gheorghe din Hârlău, iar în 1493-1494 pe cea din Borzești.
În 1495 erau zidite biserica Sf. Nicolae din Dorohoi și biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel din Huși.
În 1496 a zidit la Războieni biserica Sf. Arhanghel Mihail, în amintirea înfrângerii din 1476 și în același an a zidit biserica Sf. Nicolae din Popăuți, azi în Botoșani.
În 1497-1498 a ctitorit biserica Sf. Ioan Botezătorul din Piatra Neamț, căreia i-a adăugat în 1499 și un turn-clopotniță.
În 1500-1502 a zidit biserica de la Volovăț, probabil pe locul unei biserici mai vechi de lemn.
În 1503 a început construcția unei biserici la Reuseni, pe locul unde fusese ucis tatăl voievodului, biserică terminată după moartea lui Ștefan în septembrie 1504.
Pe lângă acestea, tradiția locală atribuie lui Ștefan cel Mare și bisericile din Scânteia, cheia, Florești, Cotnari, Ștefănești, Șipote, o biserică a mănăstirii Căpriana (Republica Moldova), o biserică în cetatea Chilia, un paraclis din cetatea Neamțului, unul la Hotin și poate încă o biserică la Cetatea Albă, și în sfârșit încă o biserică în Suceava.
Ctitorii în afara Moldovei
Dreptcredinciosului Ștefan îi mai sunt atribuite și unele ctitorii în Transilvania: o biserică de mănăstire de la Vad, pe râul Someș și o biserică din Feleac, lângă Cluj.
Se mai crede că a ridicat și o biserică în Țara Românească, la Râmnicu Sărat.
Danii și ctitorii la Muntele Athos
Dreptcredinciosul Ștefan este pomenit până în ziua de astăzi ca unul dintre marii binefăcători ai mănăstirilor de la Sfântul Munte.
Mănăstirea care s-a bucurat de cele mai mari danii din partea domnitorului, care o numea „mănăstirea noastră” a fost Mănăstirea Zografu, astăzi mănăstire bulgărească, care fusese mai înainte înzestrată și de Alexandru cel Bun, dar intrase în declin odată cu scăderea sprijinului moldovenesc în perioada de instabilitate politică din Moldova de după moartea lui Alexandru cel Bun.
Între anii 1466-1471, Ștefan face mănăstirii daruri în bani pentru înnoirea bisericii și a bolniței; în 1475 zidește arsanaua mănăstirii, iar ulterior între arsana și mănăstire avea să fie construit, tot în vremea domniei lui Ștefan, un drum pietruit; în 1502 se îngrijește de rezidirea bisericii, cu hramul Sf. Gheorghe, și de pictarea sa în frescă.
În 1484 dăruiește mănăstirii o icoană a Sf. Gheorghe, iar în 1492 un Tetraevangheliar și un Apostol.
În 1502 dăruia mănăstirii încă o icoană a Sf. Gheorghe, precum și cunoscutul său steag său de luptă, brodat cu icoana Sf. Gheorghe și cu stema țării.
Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare, dăruit Mănăstirii Zografu de la Muntele Athos – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Pe lângă aceste ctitorii, voievodul înzestra mănăstirea cu considerabile danii anuale și ocazionale, pentru pomenirea sa și a familiei sale.
Pe lângă mănăstirea Zografu, binecredinciosul voievod și familia acestuia a mai făcut danii și altor mănăstiri atonite.
Astfel, el mai înzestrează și Mănăstirea Grigoriu, ctitorie sârbească (azi mănăstire grecească).
În 1497, domnul Moldovei rezidește din temelii biserica și întreaga incintă a mănăstirii, care fuseseră distruse de pirați.
În 1500 face o mare danie pentru cumpărarea unui metoc, iar în 1502 finanțează noi reparații generale.
Din vremea reparațiilor făcute de domnitor, se păstrează astăzi două corpuri de chilii și turnul-clopotniță. Maria de Mangop, a doua soție a domnitorului, este probabil cea care a dăruit mănăstirii o icoană a Maicii Domnului Pantanassa („Împărăteasa tuturor”), care s-a păstrat până astăzi.
Binecredinciosul Ștefan a mai făcut danii semnificative și Mănăstirea Vatoped. Acesta a zidit turnul de apărare, arsanaua și biserica de pe malul mării care țin de mănăstire (construcții încheiate probabil în 1496).
Mănăstirii Constamonitu, voievodul i-a trimis anual, pentru întreținere și reparații, începând cu anul 1493, o danie de 5500 de aspri de argint.
În 1475, după victoria împotriva turcilor otomani, voievodul făcea danii și Mănăstirii Xenofont, care îl avea drept ocrotitor pe Sf. Gheorghe, sub steagul căruia domnitorul pornea la luptă.
Începând cu anul 1502, domnul mai făcea danii anuale de câte 4000 de aspri și Mănăstirii Sf. Pantelimon (rusească), căreia îi dăruia și diferite obiecte de cult.
La Mănăstirea Sf. Pavel, voievodul a construit în 1472 un aghiasmatar, a renovat biserica (1497-1500) și a construit un apeduct.
Profilul moral al lui Ștefan cel Mare și posteritatea sa
Personalitatea lui Ștefan cel Mare i-a fascinat atât pe contemporani, cât și pe urmașii săi direcți.
Politician și tactician abil, a încercat, cu rezultate notabile, să impună Moldova ca entitate statală relativ autonomă într-unul din punctele cheie ale drumurilor comerciale euro-asiatice și la granița între cele trei mari puteri regionale – Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman, aflat la acea dată în ascensiune.
Angajat într-un sistem de alianțe complicat, schimbat în funcție de evoluția situației locale, el a reușit să-și păstreze tronul vreme de 47 de ani, punând capăt unei perioade de instabilitate politică de un sfert de secol.
Reușitele sale militare i-au câștigat respectul și chiar admirația contemporanilor, și au captat imaginația posterității.
A fost numit Ștefan „cel Mare” de la scurt timp după moartea sa, într-o scrisoare adresată de regele Sigismund al Poloniei domnitorului Petru Rareș[6], iar cronicarii l-au numit „cel Viteaz”.
Domnia lui a rămas un reper pentru urmașii săi și legitimarea dinastică de la el a avut o importanță fundamentală pentru mai bine de un secol după moartea lui.
Personalitatea lui a făcut obiectul multor speculații, atât din partea contemporanilor cât și a posterității.
Cărturarul Grigore Ureche, scriind cu două secole mai târziu, îl vedea ca pe un om mic de statură, impulsiv și irascibil, dar curajos și altminteri practic, perseverent și mereu gata de acțiune.
Într-o descriere frecvent citată a domnitorului, el îl descrie astfel:
“Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă.”
Totuși, dacă se poate accepta ideea că domnitorul era irascibil, Ion Ursu arată că este greu de crezut a doua afirmație a lui Ureche, cu privire la uciderile nemotivate „la ospețe”.
Decapitări de boieri sunt puține (Ion Ursu enumeră trei, pentru acte de trădare), iar cele mai severe sancțiuni sunt pentru încălcarea ordinelor militare, sau ca gesturi excepționale față de unii dușmani pe care căuta să îi demoralizeze.
O posibilitate este ca Ureche să-l fi confundat cu unii urmași ai lui precum Ștefăniță Vodă sau Ștefan Lăcustă.
Ștefan s-a distins totodată prin realism politic și abilitate diplomatică, după cum o arată și reușita excepțională a unei domnii atât de lungi.
Pentru reușitele lui, mai ales în luptele împotriva otomanilor, și-a căpătat de la Papa Sixt al IV-lea (1475–1483) și apelativul de „atlet al lui Hristos”, iar de mulți cronicari contemporani de la curțile polonă și maghiară a fost numit deja „erou”.
A fost apreciat de contemporani, și mai ales de posteritate ca un om drept și un reper în administrarea dreptății, și s-au păstrat în memoria populară multe legende cu privire la acte de dreptate făcute de Ștefan de-a lungul domniei sale.
De asemeni, se pare că a fost iubit de țară și cinstit ca un părinte al țării încă din timpul vieții, după cum o mărturisește și cronicarul Ureche, care spune că la moartea domnitorului „prea Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un părinte al său…”
Pe bună dreptate, contemporanii l-au apreciat nu doar ca pe un mare războinic și diplomat, ci și ca pe un iubitor de frumos, lucru atestat și de excepționala dezvoltare a artelor și meșteșugurilor în vremea domniei lui.
Pe lângă comentariile lui Grigore Ureche, principala scădere morală pusă pe seama domnului este pasiunea sa pentru sexul frumos, iar aceasta a fost principala critică ridicată împotriva canonizării sale de către Biserica Ortodoxă Română și după căderea regimului comunist.
Astfel, este incontestabil faptul că Ștefan a avut cel puțin un fiu ilegitim (Petru Rareș), poate și un al doilea (al doilea fiind Ștefan Lăcustă, care s-a autodeclarat fiu al lui Ștefan, dar care ar fi putut fi nepotul său), din mame diferite.
Pe de altă parte, domnul a fost într-adevăr căsătorit de trei ori.
O primă căsătorie cu Marușca, care ar fi fost mama lui Alexandru, este atestată doar de o singură sursă, iar în documente ulterioare Alexandru apare alături de Elena ca fiu al lui Ștefan și al Evdochiei de Kiev.
Toate căsătoriile lui Ștefan au fost însă parte a rețelei de alianțe politice pe care domnul încerca să le consolideze prin aceste gesturi, și fără îndoială au avut ca scop și consolidarea succesiunii la tron, căci, în afară de primul său fiu, Alexandru, care a murit la maturitate, dar înaintea tatălui său, și de Bogdan Vlad, care i-a supraviețuit, toți fiii legitimi ai lui Ștefan au murit înainte de a atinge vârsta adultă.
Luând în considerare aceste lucruri, precum și evlavia extraordinară a domnitorului, mai ales în ultima perioadă a vieții sale, Biserica Ortodoxă Română a considerat că pentru scăderile sale omenești, domnitorul se va fi pocăit, după cum o arată, de altfel, și mai multe documente în care domnul mărturisește că este pedepsit „pentru păcatele sale”.
De aceea, nu a considerat aceste argumente drept hotărâtoare în luarea hotărârii de canonizare a domnitorului.
De altfel, binecredinciosul Ștefan a dat dovadă, de-a lungul întregii sale domnii, de o profundă credință în Dumnezeu, de smerenie și evlavie.
Preocupat din ce în ce mai mult, mai ales în a doua parte a vieții, de viața veșnică și de mântuirea sufletului său, domnul își dăruiește mare parte a averilor înzestrării de biserici și mănăstiri și cere mereu rugăciunile Bisericii pentru sufletul său, pentru familia sa, dar și pentru oștenii săi căzuți în luptă și pentru întreaga țară.
Se pare că avea o deosebită evlavie în primul rând față de Maica Domnului și față de sfinții mucenici militari – Sf. Gheorghe (23 aprilie), Sf. Dimitrie (26 octombrie) și, în plan secundar, Sf. Procopie (8 iulie).
Potrivit unor surse izolate, fiecare din acești trei sfinți i s-ar fi arătat înaintea unor bătălii, vestindu-i biruința.
Potrivit tradiției, Ștefan ar fi ridicat câte o biserică sau mânăstire după sau în amintirea fiecărei bătălii, și într-adevăr, acesta a ridicat multe biserici pe locurile unor bătălii purtate cu ceva vreme în urmă, și, mulțumind atât pentru victorii cât și pentru înfrângeri, a înzestrat cu multe daruri și beneficii o mulțime de biserici și mănăstiri din cele care existau deja în Moldova sau la Sfântul Munte.
Domnul primește înfrângerea dramatică de la Războieni cu smerenie, ca pe voia lui Dumnezeu, după cum o arată pisania bisericii construite de el pe locul bătăliei douăzeci de ani mai târziu, care spune simplu:
„cu voia lui Dumnezeu au fost biruiți creștinii de către păgâni”, ridicând biserica pentru pomenirea sa, a familiei sale și a mulțimii de oșteni căzuți pe acel loc. Iar prin Grigore Țamblac el își vestește cu smerenie înfrângerea Curților europene: „Eu împreună cu a mea curte am făcut tot ce am putut [...] Acest lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele”
Astfel, în jurul personalității lui Ștefan cel Mare s-a construit, încă de când acesta era în viață, dar mai ales după moartea sa, aura unui personaj de legendă – de erou și sfânt în același timp, făcând obiectul venerației atât pentru calitățile sale militare și justițiare, cât și ca un personaj miraculos.
I se atribuie, direct sau indirect, o serie de minuni, unele cu semnificație militară, altele nu.
Astfel, potrivit legendei, clopotul mare al Mănăstirii Putna a bătut singur de fiecare dată când țara a fost în mare pericol, chemându-l parcă pe domnitor la luptă, iar domnul însuși a devenit un personaj de baladă, gata oricând să vină în ajutor Moldovei, în vreme de primejdie.
Alte legende îl prezintă ca apărând misterios pentru a ajuta oameni la ananghie sau pentru a împărți dreptatea, uneori chiar în chip de înger.
Această imagine a domnului a trecut din memoria și evlavia populară în literatura cultă și în discursul istoriografiei naționale, Ștefan cel Mare devenind una dintre figurile eroice centrale ale acesteia.
Astfel, dacă Ștefan cel Mare și Sfânt a făcut obiectul evlaviei populare de la scurt timp după moartea sa, acest cult s-a amplificat și extins la nivelul întregii țări după crearea statului românesc modern, și a supraviețuit inclusiv perioadei comuniste.
Viața și personalitatea lui Ștefan cel Mare au făcut și obiectul a numeroase opere literare — poeme, balade, nuvele, romane, istorisiri, legende culte etc.
În ultimii ani, a făcut și obiectul unor eforturi istoriografice de reevaluare, în context european, punând în evidență complicata conjunctură istorică și inevitabilele rezultate împărțite ale politicii interne și externe a domnitorului
Portretul lui Ştefan cel Mare şi a familiei sale (Maria Voichița, Alexandru și Bogdan) la Mănăstirea Voroneţ – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Ştefan cel Mare a fost un om al pocăinţei şi al rugăciunii: el a simţit permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, el şi familia sa, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor sfinţiţi din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea rugătorii noştri:
“Să ne cânte nouă şi Doamnei Maria, cerea călugărilor şi egumenului din Mănăstirea Neamţ, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire„.
Viaţa de rugăciune personală a lui Ştefan cel Mare ne este arătată şi de cele trei icoane unite, numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii şi mai ales în bătălii.
Ştefan cel Mare şi Sfânt însoţea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu duşmanii credinţei şi ai neamului şi după biruinţă, aşa cum aminteşte cronicarul că a făcut-o la Vaslui: Cu toţii s-au legat a posti patru zile cu pâine şi apă.
Ştefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci şi cu fapta bună a milosteniei şi a dragostei creştine.
Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ şi vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă faţă de cei rămaşi cu infirmităţi, cum aminteşte tradiţia de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruieşte o pereche de boi, car şi plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să-şi are pământul în zi de sărbătoare cu boi şi plug împrumutate de la boieri.
Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptăţii şi al iubirii creştineşti, al iertării duşmanilor săi care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite:
Te-am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Şi nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile şi întâmplările petrecute, ci te vom milui şi te vom ţine la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioşi şi de cinste.
Întreaga sa viaţă Ştefan cel Mare a trăit sub povaţa permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a arătat toată ascultarea şi cinstea cuvenită.
Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morţii, aşa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viaţa cu adevărat creştineşte:
Iar când au fost aproape de sfârşenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum a ţinut-o el. Cum vedem, grija pentru binele ţării şi al credinţei străbune o poartă în inima sa până în ceasul morţii.
Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod şi aceste cuvinte înainte de moarte:
Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi înfrânt.
Ştefan cel Mare „s-a strămutat la lăcaşurile de veci” la 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul:
iar pe Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat (păgubit) de mult bine şi multă apărătură.
A fost plâns de întreg poporul şi de tot pământul Moldovei, cum se spune şi azi în cântarea populară: ,,Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne./ Şi norodu-n hohot plânge/ Cui ne laşi pe noi, Stăpâne?”
Cinstirea și proslăvirea
Ținând seama de toate aceste lucruri, Biserica Ortodoxă Română a hotărât proslăvirea (canonizarea) sa ca Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, punând în prim plan calitățile sale de apărător al creștinătății, ctitor de sfinte lăcașuri și binefăcător al Bisericii. Hotărârea a fost adoptată în iunie 1992, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a stabilit ca dată de prăznuire ziua de 2 iulie.
Sf. Voievod Ștefan cel Mare (1433 – 1504) – foto preluat de pe www.facebook.com
Imnografie
Tropar, glasul 1:
Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de lăcașuri sfinte, Ștefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi și din necazuri.
Condac, glasul al 8-lea:
Iubind pe Dumnezeu cu adevărat, binecredinciosule voievod Ștefane, sfinte biserici și mănăstiri ai înălțat, pe cei săraci ai ajutat și pe cei greșiți ai îndreptat. Pentru aceste fapte ale tale, Dumnezeu ți-a dat înțelepciune și putere ca să biruiești pe vrăjmașii țării și ai credinței creștinești; drept aceea, pentru vredniciile tale, te cinstim, ca pe un evlavios biruitor.
1486 – Imperiul otoman (Șcheia)1498 – Regatul Poloniei (Galiția și Podolia)1502 – Regatul Poloniei
Asedii
1462 – Chilia1462 – Chilia
1474 – Teleajen1482 – Crăciuna1485 – Cetate Albă și Chilia
1489 – Camenița
Incursiuni
1461 – Regatul Ungariei1469 – Regatul Ungariei
1470 – Țara Românească (Brăila, Cetatea de Floci)1480 – Țara Românească
1490 – Regatul Poloniei1491 – Regatul Poloniei1493 – Regatul Poloniei (3 incursiuni)
1495 – Podolia (Breaslav)
Cele patru acțiuni militare care nu au fost conduse de Ștefan personal au fost: incursiunea din Transilvania, sub comanda lui Pop (1469), lupta de la Lențești împotriva mazovienilor veniți în ajutorul polonezilor, sub conducerea lui Boldur (1497), lupta de la Cernăuți (1497) și atacul vornicului Boldur asupra Chiliei și Cetății Albe (1500).
„[...] Prea strălucitul domn şi principe al Ţării Moldovei Dimitrie Cantemir, ca un creştin drept credincios şi luptător pentru IIsus Hristos, a chibzuit că este spre binele numelui lui Hristos, mântuitorul nostru, să trudească alături de noi şi pentru eliberarea slăvitului popor moldovenesc aflător sub cârmuirea lui, care pătimeşte împreună cu alte popoare creştine sub jugul barbarilor; necruţând de asemenea viaţa şi starea sa, ne-a dat de ştire [...] dorind aşadar să fie sub protecţia măriei noastre ţarul, cu ţara şi poporul Moldovei. De aceea [...] noi îl primim pe principe sub apărarea noastră prea milostivă şi ne învoim cu articolele propuse de dânsul”.
Tratatul de la Luţk – 2 aprilie 1711
Tratatul de la Luțk a fost un acord secret între domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir și țarul rus Petru cel Mare, în urma căruia Principatul Moldovei își menținea autonomia, dar trecea sub protecția Rusiei. A fost semnat la 2/13 aprilie 1711 la Luțk în Polonia (azi în Ucraina).
Motivul semnării acordului a fost dorința lui Cantemir de a scăpa de sub jugul Imperiului Otoman. Conform unei scrisori a ţarului adresată generalului Sementiev, întreg textul Tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare nu a făcut altceva decât să confirme acest text ce i-a fost trimis de domnul Moldovei. Conform condiţiilor stipulate în Tratatul de la Luţk, ţărilor române urmau să li se retrocedeze teritoriile care au fost transformate în raiale turceşti de către Poarta Otomană.
Cele 17 articole enumerate în document repetau, în mare măsură, acordul semnat de Mitropolitul Gedeon în 1686, în urma căruia Mitropolia Ucrainei trecea sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse. Principatul Moldovei trebuia să recunoască puterea supremă a Moscovei, păstrându-și statutul de independență și tradițiile neamului. Privilegiile boierimii nu s-au schimbat. Moldovei urma să i se retrocedeze teritoriile acaparate de turci și transformate în raiale.
Acordul a fost salutat de majoritatea populației Moldovei, deși unii boieri optau pentru rămânerea sub influența otomană. Prin Tratat, Rusia se angajează să sprijine Moldova împotriva Imperiului Otoman, iar Moldova se va alătura cu oastea sa Rusiei, în lupta împotriva otomanilor. Garnizoanelor ruseşti li se permitea cantonamentul pe teritoriul Moldovei şi Munteniei numai pe timp de război.
Sankt Petersburg-ul se obliga, de asemenea, să nu se amestece în treburile interne (nu numai pe plan politic sau legislativ, dar şi cultural-lingvistic). Moșierilor ruși li se interzicea să achiziționeze pământuri și să-și strămute aici țăranii iobagi din regiunile interne ale Rusiei. Țările Românești rămâneau pe deplin suverane și în politica lor externă.
Tratatul a expirat în 1711, când Petru I a pierdut conflagrația cu turcii din Campania de la Prut. Campania din 1711 a fost una eşuată, căci armata ţaristă a suferit o grea înfrângere la Stănileşti. Petru I a fost nevoit să capituleze în faţa turcilor, cedând unica ieşire spre Marea Neagră, cetatea Azovului şi întăriturile Taganrogului. Moldova redevine vasal al Imperiului Otoman, iar Cantemir se refugiază la Moscova.
Conform majorităţii analizelor istorice, Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi integrităţii teritoriale a Moldovei, bazându-se pe cea mai mare putere creştină din răsăritul Europei. Interesele Rusiei vizau obţinerea controlului şi liberului acces către strâmtorile Bosfor şi Dardanele, care erau cele mai importante noduri comerciale din epocă, iar comerţul pe mare dinspre Mediterana spre Marea Neagră şi viceversa nu se putea realiza decât străbătând aceste strâmtori.
Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 şi 1710 – 1711) şi un mare cărturar al umanismului românesc, cititi mai mult pe unitischimbam.ro – Portret în prima ediţie a operei Descriptio Moldaviae (1716) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Articole ale tratatului
În preambulul Tratatului și în articolul I , Dimitrie Cantemir se închină țarului, primind în schimb protecție din partea lui Petru, pentru el și pentru tot poporul Moldovei. În art. I se prevede că domnul Moldovei “cu toți boierii mari și cu nobilii ei și cu locuitorii de orice stare ai slăvitului neam moldovenesc” să stea de acum înainte sub ocrotirea țarului, urmând să-i depună jurământ de ascultare, mai întâi în taină, până la intrarea oștilor ruse în principat, iar până atunci voievodul să-i poarte credința tăinuit “prin corespondență și prin alte chipuri.”
Conform articolului II, domnul Moldovei trebuia să se alăture cu armata oastei ruse.
Articolele III–V prevedea că moștenitorii tronului rusesc nu au dreptul să pună domn în Moldova nici pe pământul muntenesc. În Moldova, domnia trebuia să fie ereditară în familia Cantemir.
Articolul VI prevedea că: “După vechiul obicei moldovenesc toată puterea să fie la domn“. Țarul nu se putea amesteca în treburile interne ale Moldovei.
Articolul XI prevedea că hotarele principatului, după drepturile sale antice, sunt acelea ce se descriu cu râul Nipru, Camenețu, Bender, cu tot Buceacul, Dunărea, Muntenia, marele ducat al Transilvaniei și cu Polonia.
Conform articolelor XII–XV, protecția rusă asupra Moldovei urma să fie menținută și după încheierea păcii, în sensul că Petru nu va lăsa Moldova sub dominația Porții.
Articolele XVI și XVII conțin jurămintele lui Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir.
In fapt, au existat două tratate. Unul a fost scris de către contele Gavriil Golovkin la 2/ 13 aprilie 1711, iar al doilea a fost expus de către Ion Neculce în “Letopiseţul Ţării Moldovei” (Bucureşti, 1980, p. 188-202).
După conţinut, aceste două documente se deosebesc unul de altul. Pe de altă parte, istoricul E.Rusev scria că “de fapt tratatul a fost încheiat de o grupă de boieri care pledau pentru stabilirea alianţei cu Rusia şi izgonirea turcilor-înrobitori din Moldova” (Istoria RSS Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1954, p. 25).
Documentele de arhivă şi lucrările istoricilor contemporani, ne arată că s-au dus tratative, s-au elaborat două variante, inclusiv proiectul de tratat propus de contele Golovkin.
Dar acest proiect a rămas ca o hârtie, ca o ficţiune, ca un document începător, nefiind adus până la logica sa de a fi numit “tratat”.
La sfârşitul proiectului lui Golovkin s-a păstrat scris “Petru”, dar lipsesc semnăturile lui Petru I şi alui Dimitrie Cantemir.
Asa se face ca acest proiect n-a ajuns să devină un act juridic în conformitate cu dreptul internaţional.
După structura sa, proiectul lui Golovkin este alcătuit din 17 paragrafe, cele mai multe dintre acestea nefiind în folosul Moldovei.
Acest document prevedea in fapt trecerea Ţării Moldovei de sub jugul turcesc în “supuşenia” rusească.
Petru I (Petru cel Mare) (n. 9 iunie [S.V. 30 mai] 1672 – d. 8 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1725) a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682 până la moartea sa, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – Portrait by Paul Delaroche, 1838 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Tratatul dintre Moldova şi Rusia din 1711
Din mila lui Dumnezeu, noi Petru I, ţar şi autocrat a toată Rusia şi celelalte şi celelalte şi celelalte.
Facem cunoscut prin aceasta tuturor celor cărora li se cuvine a şti despre acestea că, deoarece sultanul turcesc uitîndu-şi făgăduielile şi tratatele de pace pe 30 de ani întărite cu jurămînt, care au fost înnoite de dînsul cu noi anul trecut, 1710, cu cartea şi jurămîntul lui, le-a călcat şi fără nici o pricină din partea noastră potrivnică păstrării păcii a poruncit ca ambasadorul nostru, maltratat şi jefuit în chip barbar, să fie prins şi aruncat în crudă închisoare, iar prin năvălirea hanului Crimeei cu hoardele tătarilor din Crimeea şi ale nogailor şi a celor din Buceac în ţara noastră a început chiar de fapt războiul împotriva noastră; pentru aceasta, noi, marele stăpînitor, măria noastră ţarul, chemînd în ajutor pe Cel de Sus, încredinţat de dreptatea armelor noastre împotriva lui, i-am declarat de asemenea război şi am poruncit oştirilor noastre să intre în Ţara Turcească sub comanda noastră proprie.
Avem convingerea că Cel prea Înalt ne va da biruinţă împotriva acelui perfid călcător de jurăminte şi duşman veşnic, nu numai al nostru, ci al întregii creştinităţi şi nu numai ne va mîntui cu gîndurile lui rele îndreptate spre pieirea noastră, dar va binevoi ca prin armele noastre creştineşti să elibereze şi alte multe popoare creştine de sub jugul său barbar. De aceea, noi, ca monarh creştin, drept credincios, suntem gata să luptăm pentru aceasta, necruţînd nici fiinţa noastră pentru slava lui Dumnezeu.
Şi pentru că a văzut apropierea oştilor noastre, prea strălucitul domn şi principe al ţării Moldovei, Dimitrie Cantemir, ca un creştin drept şi credincios şi luptător pentru Isus Hristos, a chibzuit că este spre binele numelui lui Hristos, mîntuitorul nostru, să trudească alături de noi şi pentru eliberarea slăvitului popor moldovenesc, aflat sub cîrmuirea lui, care pătimeşte împreună cu alte popoare creştine sub jugul barbarilor, necruţînd de asemenea viaţa şi starea sa, ne-a dat de ştire prin scrisorile sale despre gîndul său, dorind aşadar să fie sub protecţia măriei noastre, ţarul, cu ţara şi poporul Moldovei.
De aceea, noi, văzînd această rîvnă creştinească a sa, îl primim pe principe sub apărarea noastră prea milostivă şi ne învoim cu articolele propuse de dînsul mai jos şi anume:
1. Amintitul prea stălucitul principe al Moldovei, cu toţi boierii mari şi mici şi cu oamenii de cin 1 ai slăvitului popor moldovenesc şi cu toate oraşele şi locurile acelei ţări va fi, de acum înainte, sub apărarea măriei noastre ţarului, aşa cum se cuvine supuşilor credincioşi , şi pe vecie. Şi va fi dator, după primirea acestei diplome a noastre, să ne depuie nouă, marelui stăpînitor, juramînt, mai întîi în taină. Şi, pentru încredinţare, după ce va scrie acel jurămînt şi-l va fi iscălit cu mîna sa, şi-l va fi pecetluit cu sigiliul domnesc, împreună cu articolele întocmai cu acestea semnate de mîna sa, să le trimită măriei noastre ţarului cu un om credincios şi de nădejde, cît mai curînd, cel mai tîrziu pînă la ultimele zile ale lunii mai 2??. Acestea vor fi ţinute de noi în cea mai mare taină pînă la intrarea oştilor noastre în ţara Moldovei. Iar pînă atunci va trebui să ne arate nouă, marelui stăpînitor, măriei noastre ţarului, în toate imprejurările prielnice, slujbă credincioasă prin corespondenţă şi prin altele, pe cît se va putea, în taină.
2. Cînd grosul oştirii noastre va intra în ţara Moldovei atunci strălucitul principe se va declara pe faţă ca domn supus şi se va uni cu toată oştirea sa cu toată oştirea noastră, pentru care oştire noi făgăduim sa-i dăm, în acea vreme, şi ajutor în bani din visteria noastră. Şi el va acţiona împreună cu oştile noastre, după porunca noastră, împotriva duşmanului crucii Domnului şi a aliaţior şi celor de gînd cu dînsul, după ajutorul pe care-l va da Atotputernicul, şi ne va ajuta cu toate sfaturile, după priceperea sa, acţiunile de acolo. Şi va fi sub protecţia noastră şi supus al măriei noastre ţarului şi urmaşilor noştrii, el şi urmaşii lui, în veci.
3. În schimb făgăduim, noi, marele stăpînitor, măria noastră ţarul, pentru noi şi urmaşii noştri?? la tronul Rusie, că noi nu vom avea dreptul să punem domn în Moldova, nici în ţara Muntenească, nici în altă familie străină, pentru această dovadă de credinţă faţă de noi a prea strălucitului domn Dimitrie Cantemir, îl vom păstra pe el şi pe urmaşii lui din izvodul pe linie bărbătească în acea cîrmuire şi domnie a ţării Moldovei, fără schimbare, cu titlul de domn, exceptănd cazul cînd cineva dintre dînşii s-ar lepăda de sfînta biserică a răsăritului sau s-ar depărta de credinţa faţă de măria noastră ţarul.
4. Totuşi, dacă, ferească Dumnezeu, un astfel de domn nevrednic ar fi înlăturat din porunca măriei noastre ţarul (ori ca pedeapsă după legiuirea bisericească, ori cea mirenească), atunci va urma în domnie fiul aceluia, numai dacă acela va fi socotit de bună credinţă. Dacă va fi îndoială asupra credinţei lui, atunci va urma la demnitatea domniei aceleia alt domn de încredere, credincios şi fără cusur, din aceiaşi familie a Cantemiriştilor şi nu va trece în nici un chip demnitatea domnească la alţii, pînă la stingerea familiei lor, ci, chiar dacă va fi un prunc în sînul mamei, se va aştepta, sub cîrmuirea unor epitropi aleşi din rîndurile poporului mopldovenesc, cu învoirea măriei noasrte a ţarului, pînă se va naşte moştenitorul.
5. Chiar dacă domnia Moldovei ar fi fost cea făgăduită cuiva de înaintaşii noştrii această făgăduială se anulează prin cea de faţă.
6. După obiceiul vechi moldovenesc, toată puterea cîrmuirii va fi în mîna domnului Moldovei.
7. Domnul să aibă putere asupra tuturor şi asupra fiecăruia dintre boierii moldoveni, după obiceiul dinainte, fără a reînnoi legiuirile lor.
8. Domnul, după vechiul obicei, să aibă dreptul să stăpînească întotdeauna toate oraşele moldoveneşti, ca avere proprie, şi să nu aibă nici o scădere şi piedică în încasarea tuturor veniturilor acelui principat.
9. Boierii şi toţi supuşii domniei Moldovei să fie datori a se supune poruncii domnului, fără nici o împotrivire şi scuze (aşa precum mai înainte a fost întotdeauna obiceiul), afară de excepţiile menţionate la punctul al treilea, în care caz nu vor fi datori să-i dea ascultare.
10. Toată legea şi judecata să fie a domnului şi fără hrisovul domnului nimic nu va fi întărit sau desfăcut de către măria noastră, ţarul.
11. Pămînturile principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească asupra cărora domnul va avea drept de stăpînire sunt cele cuprinse între rîul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele ţări.
12. Cetăţile principatului Moldovei şi oraşele şi oricare alte locuri întărite să fie păzite şi prevăzute cu garnizoane domneşti sau, cu învoirea domnului, după nevoie, de ale măriei noastre ţarul.
13. În caz de cîndva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cnezatul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.
14. Dacă duşmanul (ferească Atotputernicul Dumnezeu) s-ar întări şi stăpînirea Moldovei ar rămîne în puterea păgînilor, atunci el, prea strălucitul principe al Moldovei, într-o asemenea împrejurare, are învoirea noastră ca să-şi aibă adăpost în ţara noastră şi va dobîndi acolo din visteria măriei noastre, a ţarului, anual, atîtea venituri cît să-i ajungă domnului şi de asemenea urmaşii lui nu vor fi lipsiţi pe veci de miluirea măriei noastre, a ţarului.
15. Proprietăţile şi palatele pe care el le are la Ţarigrad şi le lasă acolo pentru măria noastră ţarul îi vor fi despăgubite de măria noastră ţarul cu altele, la Moscova, deopotrivă şi asemănătoare cu acelea.
16. Făgăduim că noi, cît şi urmaşii măriei noastre ţarului, vom fi datori să păzim cu sfinţenie aceste articole, să le întărim în chip neclintit şi să le păstrăm pe vecie.
17. Această diplomă şi articolele vor avea urmare şi putere atunci cînd, după ce îi vor fi înfăţişate prea strălucitului domn Dimitrie Cantemir, după cum s-a spus mai sus, ne va depune jurămînt de credinţă în faţa Preasfintei Treimi că se va supune întotdeauna poruncilor noastre şi ne va sluji cu slujbă credincioasă şi cinstită şi, după ce va iscăli cu mînă proprie acel jurămînt şi aceste puncte, le va trimite măriei noastre ţarului şi se va strădui a le aduce la îndeplinire nestrămutat, iar după intrarea oştirilor noastre va aduce pe toţi boierii mari şi mici, oştirea şi tot poporul moldovenesc ca să ne jure credinţă şi se va uni cu oştirile noastre. Pentru aceasta, în schimb, noi, marele stăpînitor, măria noastră ţarul, făgăduim să-l apărăm pe el şi tot poporul moldovenesc de toţi duşmanii şi să nu-l părăsim niciodată.
Pentru întărirea acestora s-a dat această diplomă împărătească a noastră, semnată cu mînă proprie şi pecetluită cu pecetea noastră de stat la Luţk, aprilie, ziua 13, anul 1711.
PETRU 2
Contele GOLOVIN 3
1) Cuvînt de provenienţă slavonă; înseamnă: grad, rang.
2) Petru cel Mare, sau Petru I; ţar al Rusiei începînd din anul 1682; pînă în 1696 a domnit împreună cu fratele său Ivan al V-lea, în 1721 Petru Alexeevici s-a proclamat împărat şi a fost suveranul Rusiei pînă la încetarea din viaţă, în 1725.
3) Gavril Ivanovici Golovin (1660 – 1734)
Constantine Mavrocordatos depicted by Georg Friedrich Schmidt, 1763
foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Constantin Mavrocordat (1711 – 1769) domn al Țării Românești și al Moldovei
Constantin Mavrocordat (greacă: Κωνσταντίνος Μαυροκορδάτος; n. 27 februarie 1711, Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 23 noiembrie/4/15 decembrie 1769, Iași, Moldova) a fost de șase ori hospodar (domn) al Țării Românești și de patru ori hospodar al Moldovei.
Constantine Mavrocordatos depicted by Georg Friedrich Schmidt, 1763 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Biografie
Constantin Mavrocordat s-a născut la 27 februarie 1711 la Constantinopol și a fost fiul domnitorului grec Nicolae Mavrocordat și al Pulcheriei Mavrocordat, fiind crescut în țară.
A fost un om învățat ca și tatăl său și era pătruns de ideile filozofice și reformatoare ale veacului al XVIII-lea. Domnia a obținut-o fiind ales de boieri. După două domnii scurte în Țara Românească, a fost mutat în Moldova și unde, pentru a-și recâștiga tronul pierdut, contrar firii sale, a trebuit să mărească dările ca să-i poată cumpăra pe turci.
Reîntors în Țara Românească în 1735, a început să facă reforme, influențat fiind și de reformele austriece din Oltenia. Desființează unele impozite indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul” și introduce o taxă generală de 10 lei pe an, plătibilă în 4 „sferturi”.
Îi eliberează pe țărani dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu 10 bani, plătiți boierului respectiv. Pe țăranii boierești îi obligă la dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova (În țările învecinate, Transilvania, Polonia, Rusia, Prusia orientală, numărul zilelor de clacă ajungeau chiar la mai multe pe săptămână).
Pe boieri îi recompensează printr-un anumit număr (60 la un boier mare) de scutelnici, care nu plăteau bir decât boierului și de scutirea de orice bir pentru visterie. În județe a numit ispravnici cu un rol judecătoresc și administrativ foarte întins.
În același an, 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji masonice autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iași, Loja Moldova.
În urma războiului ruso – turco – austriac (1736 – 1739), înlăturând diversele combinații ale puterilor, obține reunirea Olteniei la Țara Românească, prin Tratatul de la Belgrad din 1739.
Toate aceste reforme le aplică și în Moldova, atunci când este numit domn.
În timpul domniilor avute, a căutat să îmbunătățească starea supușilor. A fost domnul care a suprimat iobăgia în țările române: mai întâi rumânia în Țara Românească (1746), apoi vecinia în Moldova (1749).
S-a îngrijit și de cele câteva școli existente, de cultura preoților, cărora le cerea să știe carte românească. A pus să se tipărească și cărți bisericești în românește.
În 1769, în timpul războiului ruso-turc, Constantin Mavrocordat cade prizonier la Galați și este ucis de un soldat rus. Totuși, a fost adus la Iași și înmormântat cu onorurile cuvenite unui domn, la 23 noiembrie 1769.
A fost căsătorit de două ori. Prima dată, în 1728, cu Smaranda Cantacuzino, decedată în 1730 cu care nu a avut copii. A doua a fost în 1732 cu Ecaterina Rosetti (1712(?)-1775), cu care a avut trei fii, Ion Mavrocordat (n. 1740), Alexandru Deli-Bei (1742-1812), Demetre (1744-1817), Maria Balș (n. ?- d. 1770), Ecaterina Racoviță.
Constantin Mavrocordat ilustrat pe un timbru din Republica Moldova – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Domnie
În Țara Românească a domnit de șase ori: septembrie 1730 – octombrie 1730; 24 octombrie 1731 – 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 – septembrie 1741; iulie 1744 – aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 – 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 – martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 – 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 – 29 iunie 1743; aprilie 1748 – 31 august 1749 și 29 iunie 1769 – 23 noiembrie 1769.
Mihai Viteazul (1558 – 1601) portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com
Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Țara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.
Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.
Mihai Viteazul – (portret de Mişu Popp) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Originea și primii ani ai vieții
În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică “în al 43-lea an al vieții”, ceea ce indică drept an al nașterii lui Mihai anul 1558.
Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557. Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale în anul morții sale apare ca foarte improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a cerut medici de la Sibiu. Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum și pe baza cronicilor de epocă.
Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. Cronica lui Radu Popescu menționează că “Acest Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, că nici un istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia, fără cât din auz unul din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci, care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme…”
Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.
Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol și apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.
Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a întocmit, probabil pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții domnitorului, document care s-a pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat în compilația lui Stephanus Zamosius.
Ascensiunea politică
La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău.
În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de bani (400.000 de florini) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării Românești la 2 septembrie/S.N. 12 septembrie 1593, înscăunarea sa având loc la București pe 15 octombrie/S.N. 25 octombrie, în același an.
Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două state românești, Moldova și Țara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța antiotomană.
Campania antiotomană
Luptele împotriva Imperiului Otoman
Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționată în București.
Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.
Bătălia de la Giurgiu (15-20 octombrie 1595) gravură din 1596 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care cazacii lui Aron Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci, pentru a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei).
Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,[ a negociat aderarea la această alianță și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea vasal al lui Sigismund. Ei și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.
Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești din Ardeal să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere implică și o evidentă tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost supuse bisericile din Țara Făgărașului, autorității Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox, hirotonisit în Țara Românească.
În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul marelui vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași, din care 6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august 1595. Bătălia, evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți, insuficient însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat la mănăstirea Radu Vodă, iar Sinan a început să numească funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură improvizată – „palanca” lui Sinan, o cetate ale cărei ruine se văd pe înălțimea de la mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea pașalâcului la București și Târgoviște, introducând garnizoane și transformând bisericile în moschei (Mihai Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).
Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a luat comanda unei armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și apoi București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor disperată peste Dunăre la Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Astfel, campania otomană, sub conducerea lui Sinan Pașa, pornită cu intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit cu un răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei.
Mihai Viteazul alungând pe Sinan Pașa – desen de Apcar Baltazar – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor.
În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Campania de hărțuire a turcilor a determinat retragerea otomană în cetățile de pe linia Dunării, situație în care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu reușind să elibereze așezările civile și să asedieze fortărețele. La 11 decembrie 1594 solii lui Mihai din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a cucerit castelul Brăila și Turnu (Turnus) fără pagubă[…]”. În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla sub controlul românesc. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.
Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai. Reconstrucție alb-negru de Dan Cernovodeanu după stemă, colorată ulterior – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Negocierile de pace cu Înalta Poartă
Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu vistieria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii statale: “așezământul” sau “legarea țăranilor de glie” prin care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu Imperiul Otoman. În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.
În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.
Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze de consecințele tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.
Unirea de la 1600
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la Școala Ardeleană”.
Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de “Domn” decât în Țara Românească):
- 1593-1599 este Domn al Țării Românești;
- Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;
- În perioada iunie 1600 – septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub “unirea personală” a lui Mihai; în cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său;
- Între septembrie 1600 – noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
- Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.
Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept “unire”, termenul este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte – Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu “unifică” nici armatele.
Transilvania
Domnia lui Ieremia Movilă, devotat politicii poloneze (acesta încheiase un tratat de vasalitate cu Polonia), însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță. În Transilvania, Sigismund renunța la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory (un aderent la politica cancelarului polon Jan Zamoyski).
Andrei Báthory (n. 1563, Șimleu Silvaniei – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic) a fost din 1589 arhiepiscop de Varmia, apoi, în anul 1599, principe al Transilvaniei și suzeran al Țării Românești - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Ieremia Movilă și cancelarul Zamoyski intenționau să așeze în scaunul Țării Românești pe Simion Movilă, fratele domnului Moldovei, ceea ce amenința existența Alianței. În aceste circumstanțe, în iulie 1599 Mihai Viteazul a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea pentru intervenția în Transilvania, cu intenția de a sparge cercul de adversități ce-l împresura. Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români și mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc. După victoria asupra lui Andrei Báthory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy. Andrei Báthory a fost ucis la scurt timp după Bătălia de la Șelimbăr, având vârsta de 28 de ani. Mihai a primit cu durere vestea morții lui Báthory, el puse să se îngroape după cuviință capul lui Andrei, în mausoleul pe care acesta însuși îl pregătise în Alba Iulia, și urmă chiar sicriul, ținând în mână lumânarea, după obiceiul românesc.
Secui prezentându-i capul cardinalului Andrei Báthory voievodului Mihai Viteazul, după Bătălia de la Șelimbăr. Pictură de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă încă discuții) mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia , un prim pas spre recunoașterea oficială a confesiunii ortodoxe.
Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei, Dieta recunoscându-i titlul de locum tenens al Transilvaniei, așa cum se specifică în diplomele latine. În actele slavone însă, el se intitulează domn al Țării Românești și Ardealului. (Mihai Bărbulescu ș.a., 2002, p. 190). Mihai nu a modificat sistemul constituțional al Transilvaniei: nu a intervenit în reprezentarea națiunilor politice, nobilimea maghiară, sașii și secuii. A intervenit însă, potrivit organizării constituționale, în alcătuirea Consiliului principatului transilvănean, unde a introdus doi din boierii săi români, așezând în cetăți pârcălabi proprii, dar păstrând vechii funcționari. Dieta Transilvaniei a fost profund nemulțumită de acordarea unor donații de domenii (sate) făcute boierilor munteni, în detrimentul nobilimii maghiare. Protestele Dietei și rapoartele nunțiului papal Malaspina dovedesc tendința lui Mihai de a structura o proprie bază socială română stăpânirii sale. Mihai a avut raporturi bune cu secuii, cărora le-a confirmat vechile drepturi și privilegii (ce fuseseră răpite de principii Báthory), de asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut cererile , manifestând toleranță față de luteranism. Mihai a luat măsuri în Transilvania în favoarea iobagilor români și a preoților români. În beneficiul preoților, Mihai a obținut scutirea lor de robotă.
Nunțiul Malaspina sus-amintit recomanda împăratului habsburgic , în rapoartele sale, respectarea legilor, instituțiilor și obiceiurilor provinciei. Acesta sugera ca principatul transilvănean să nu fie administrat după obiceiurile valahe – valachico more – ci numai după obiceiurile respectate până atunci de principii ardeleni.
“Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia” (1 noiembrie 1599) – Constantin Lecca – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Moldova
În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat tacit al Imperiului Otoman. Polonezii, a căror politică externă era practic sub controlul marelui hatman Jan Zamoyski, nu numai că îl înscăunaseră în 1595 pe protejatul lor, Ieremia Movilă, ca Domn al Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga Sfântă) și îl susținuseră pe Andrei Báthory în Transilvania, dar unelteau să îl detroneze pe Mihai și să-l pună în locul lui, în Țara Românească, pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia). Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile făcute către Sigismund Báthory, aflat de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al lui Ieremia Movilă.
Ieremia Movilă (n. 1555 – d. 10 iulie 1606, Iași, Moldova) a fost domn al Moldovei de două ori, între august 1595 și mai 1600, respectiv între septembrie 1600 și 30 iunie 1606 – (Ieremia Movilă pe vălul său funerar) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul pleacă din Alba Iulia, lăsând în locul său pe banul Mihalcea, acesta și Farkas Korniș fiind delegați să trateze cu comisarii imperiali. El se îndreaptă spre Miercurea Sibiului, după care trece pe lângă Făgăraș (17/27-20/30 aprilie), Codlea (21 aprilie/1 mai), Brașov (22 aprilie/2 mai) și ajunge la Prejmer (23 aprilie/3 mai).
La 1 mai 1600 Mihai își așeză tabăra la Prejmer. Acolo făcu cunoscut ostașilor săi că vor trece Carpații pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei. La 6 mai Mihai în fruntea oastei sale trece munții, dar nu pe drumul obișnuit, unde știa că îl așteaptă dușmanul, ci urcându-se pe munții cei mai grei. În acea vreme armata sa a avut mult de suferit, mai cu seamă din lipsa proviziilor care nu se găseau nici acolo și nici în părțile Moldovei, care au fost pustiite de Ieremia Movilă. Caii nu au avut pășune iar ostașii au fost siliți să mănânce foi din copaci.
La 26 aprilie/6 mai 1600, trupele lui Mihai Viteazul pătrund în Moldova prin trei sau chiar patru puncte: pe la Focșani (cu Nicolae Pătrașcu), prin pasul Oituz – valea Trotușului, coloana centrală (avangarda acesteia ajunsese la Trotuș încă de vineri 25 aprilie/ 5 mai), care se îndreaptă spre Bacău, urmată după 28 aprilie/8 mai de Mihai Viteazul, prin pasul Rodna-Cucureasa, urmând drumul spre Suceava, și, posibil, pe valea Ceremușului spre nord. Toate coloanele susțin lupte cu forțele moldo-polone care se retrăgeau spre nord.
Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române. Ieremia Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1 iunie 1600, Mihai se afla la Iași și boierii moldoveni au fost puși să jure în numele cârmuitorului celui nou. Lăsând pentru stăpânirea Moldovei un Sfat de boieri, alcătuit din hatmanul Udrea, vistierul Andronic Cantacuzino, armașul Sava și spătarul Negre, el se întoarse în Transilvania (N. Iorga, 1992, op. cit. ref.9).
Mihai a cucerit Moldova, invocând ca motiv alianța lui Ieremia Movilă cu turcii și tătarii. El a cerut împăratului recunoașterea stăpânirii sale in perpetuum asupra Ardealului, Moldovei și Țării Românești.
Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”. La recomandarea marii boierimi, Mihai a numit un domn în Moldova, subordonat sieși.
Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) – foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org
Sfârșitul domniei
Destrămarea Unirii
Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine vedeau în ambițiile sale politice o contradicție cu interesele proprii de dominanță. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara Românească. Mai mult chiar, uniunea personală a lui Mihai reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune.
Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii au rămas ostili lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor (Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc.).
Mihai nu reușeste să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți de generalul Basta care l-a învins în Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600) și astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone. Polonii au pătruns în Moldova cu cancelarul și marele hatman Zamoyski, Mihai fiind învins în Bătălia de la Bucov (20 octombrie 1600), astfel că Zamoyski îl reinstalează pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă.
Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileștilor, Simion Movilă.
Așadar, înfăptuirea unirii manu militari nu a durat, creația politică a lui Mihai s-a prăbușit ca efect al intereselor proprii ale Habsburgilor, Poloniei și Imperiului Otoman.
Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Moartea lui Mihai Viteazul
Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se îndreaptă spre Praga pentru solicita ajutor de la împăratul Rudolf al II-lea. Călătoria a fost lungă și anevoioasă (voievodul și însoțitorii săi fiind atacați de mai multe ori, mai ales în Transilvania), trecând prin Deva, Lipova, Oradea, Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena. A ajuns la Viena, împreună cu cei 40 de însoțitori care îi mai rămăseseră, la 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias (viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga. Mihai Viteazul a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie.
Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român.
Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul român îl îndepărtează pe Sigismund Báthory din Transilvania.
Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) – Parte a Războiului cel Lung – Centru: Discordia, ţinând unele din cele 110 de steaguri capturate de Mihai Viteazul şi Basta (stânga: Moldova, dreapta: Odorhei, centru: steagul lui Báthory). Dreapta: Prizonieri transilvăneni aşezaţi sub un scut rotund cu simboluri transilvănene: o mână, o pasăre, un măgar, o oaie. Stânga: Diana, ţinând o suliţă cu vulturul bicefal imperial, sub Scorpion, semnul astrologic al împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg. De Hans von Aachen, 1603–1604 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, și la 9/19 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta. Uciderea lui Mihai este astfel relatată de Dionisie Fotino:
„Între Basta și Mihai s-a rădicat o gelozie care a ajuns la dușmănie. Basta, după ce a pârât pe Mihai că avea înțelegeri secrete cu turcii, a hotărât ca să-l și aresteze; deci trimițând să-l poftească la consiliu și Mihai nevoind a veni, a poruncit la câțiva nemți ca să înconjoare cortul său, și să-l prinză viu sau să-l omoare. Mihai Vodă văzându-se astfel surprins a scos sabia și a rănit pe unul din sbirii lui Basta, dar un altul străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la pământ și i-a tăiat capul. Această ucidere infamă a lui Mihai Vodă nu fu aprobată de nimene la curtea împăratului Rodolf”.
Trupul lui Mihai a fost aruncat apoi în câmpia Cristișului, pentru ca ostașii săi să vadă că a pierit căpitanul lor. Pe mormântul lui Mihai Viteazul din Turda s-a construit un obelisc, închinat lui Mihai.
Capul său este luat de Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii voievodului, adus în Țara Românească și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă osemintele părintelui său, Pătrașcu-Vodă.
Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu este scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”.
Miron Costin a scris în cronica sa următorul comentariu, după ce a relatat uciderea lui Mihai: „Și așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților”. Abia generația pașoptistă, angajată în lupta pentru crearea statului național român, îl va recunoaște pe Mihai Viteazul ca pe un ilustru predecesor.
Uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii din Turda (gravură editată la Leiden – Olanda în anul 1703) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Portrete
Au rămas mai multe portrete înfățișându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele postume. Într-o ipostază mai tânără este prezentat la Mănăstirea Căluiul, apoi și la Biserica Domnească din Târgoviște. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În 1598 Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleșuv, slab și ferm, îmbrăcat într-o platoșă și acoperit de o blană mițoasă. În mâna dreapță ține un baston de comandant, iar mâna stângă și-o ține sprijinită pe sabia terminată cu un cap de lup. În fundalul gravurii se vede bătălia și stema cetății Nicopole, iar dedesubt apare inscripția „Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la cità di Nicopoli nella Bvlgaria l’anno 1598”.
În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm – după cum relatează H. Ortelius – i se realizează un portret în aramă de către gravorul curții, Egidius Sadeler. Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind răspândit în numeroase copii. Inscripția circulară spune „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicație: „Tanti facit nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atât de mult iubește pe Cristos și Împărăția creștină și unirea Bisericii sub Papă” . Aproape două secole și jumătate mai târziu, în 1847, Nicolae Bălcescu și Alexandru G. Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiași, la cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris. „Cându vezurămu pe cellu de allu siésselé strigarămu de o dată: Acesta este [...] Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu. [...] Otărârămu în dată a ne desierta ușiórele nóstre pungi…” pentru a comanda o copie după acest portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata înfățișare a voievodului.
Mihai Viteazul – portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă și o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum și altele inspirate după cel al lui Sadeler. Odată, Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei.
De la Mihai Viteazul au rămas și două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken II. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având căciula transformată în turban și lanțul și medalia dăruite de împăratul german. În celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum Vienna (Muzeul de Istorie a Artei din Viena), apare alături de fiica sa Florica într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi văzute întregile costume ale lui Mihai și ale fiicei sale la curtea pragheză.
Franz Franken: Mihai Viteazul şi domniţa Florica, detaliu din tabloul Croesus arătându-şi comorile lui Solon – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Mihai Viteazul mai apare și în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul uciderii sale, însă de cele mai multe ori are o înfățișare imaginată.
Mihai Viteazul a fost reprezentat în tablouri pictate în secolele XIX și XX de artiști precum Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.
In memoriam
Deși efemeră, prima unire de facto a celor trei țări medievale românești, realizată de Mihai Viteazul în 1599-1600, a făcut ca acesta să rămână în conștiința românilor ca un simbol al unității naționale.
În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele numite „Mihai Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai Viteazul” sau „Mihai Bravul”.
Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de instituții militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații), Școala de Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului.
Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o unitate militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol, ceremonii și onoruri militare la cel mai înalt nivel.
În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași, Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București. Pe locul unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mănăstirea Dealu, este adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederic Storck.
Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de arme în timp de război.
Ioan Vodă cel Viteaz (1521 – 1574) domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574
foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org;
Ioan Vodă cel Viteaz (alternativ Ioan Vodă cel Cumplit sau Ioan Vodă Armeanul; n. 1521 – d. 1574, Roșcani) a fost domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574. Era fiul lui Ștefăniță cu armeanca Serpega, fiica lui Basarab cel Tânăr Țepeluș. După domnia sa, în Moldova a fost introdusă instituția mucarerului.
Domnie
În timpul domniei sale a dus o politică de întărire a autorității princiare, lovind în boierime, care l-a numit „Ioan Vodă cel Cumplit”. A vrut să preia domnia încă de la răsturnarea lui Alexandru Lăpușneanu de către Despot Vodă. Neizbutind și nefiind ajutat nici de tătari, polonezi sau germani, se retrage la Constantinopol. Exilat la Rhodos în urma insistențelor reînscăunatului Alexandru Lăpușneanu, ajunge negustor de pietre scumpe, obținând avere și trecere la Constantinopol . Punându-se în legătură cu boierii moldoveni, între care cu Ieremia Golia Cernăuțeanul, nemulțumit de prea multa plecare către polonezi a lui Bogdan Lăpușneanu, fiul lui Alexandru Lăpușneanu, jurând credință turcilor, Ioan Vodă câștigă tronul Moldovei. Bogdan Lăpușneanu e învins și gonit cu tot ajutorul polonez, ba chiar înlăturat și din Polonia.
Văzându-și visul împlinit, caută să-și asigure tronul în exterior, punându-se bine și cu turcii și cu polonezii, pe de o parte, iar pe de alta asmuțindu-i pe unii împotriva altora prin tot felul de iscodiri, uneltiri și minciuni. Pe plan intern, persecută și chinuie cumplit pe boieri și clerici, de unde și supranumele de „cel Cumplit”. În curând însă se ivesc piedici în domnia lui.
Statuia lui Ioan Vodă cel Cumplit (Ioan Vodă cel Viteaz) – Suceveni – foto preluat de pe www.historia.ro
Alexandru al II-lea Mircea și fratele său Petru Șchiopul pătrund în primăvara anului 1574 în Moldova, cu sprijin turcesc, pentru a-l instala pe acesta din urma pe tronul principatului în locul lui Ioan Vodă.
Aliat cu cazacii din Zaporoje, se aruncă într-un șir de lupte, care reprezintă momentele cele mai glorioase ale domniei acestui voievod. Întâmpină armata invadatoare a lui Alexandru Vodă al Munteniei, care susținută și de un contingent otoman îl aducea pe Petru Șchiopul domn în Moldova, învingând-o într-o acțiune fulgerătoare lângă Jiliște, la vadul Râmna (Râmnicu Sărat). Pune la Târgoviște domn pe un credincios de-al său, Vintilă, îndreaptându-se apoi spre Brăila, unde se refugiase Petru Șchiopul.
Aici se dă o bătălie în care Ioan Vodă învinge, după care se îndreaptă spre Bugeac pentru a-i sprijini pe cazaci. Învinge trei corpuri de oaste turcească la Tighina și Cetatea Albă. Are loc o nouă expediție în vara lui 1574, alcătuită din turci, tătari și munteni. În timp ce Ioan Vodă îi învinge și alungă pe tătari, Golia e trimis să-i țină pe turci la Dunăre. Turcii reușesc să treacă, iar Golia fuge spre Ioan Vodă aflat cu oștirea lângă iezerul Cahulului, direcție în care se îndreaptă și oastea turcă.
Aici se dă lupta și călărimea boierilor în frunte cu Golia trece la dușman. Sosirea tătarilor îi copleșește pe moldoveni, care se retrag în satul Roșcani, în apropiere. După o lungă și eroică, dar și zadarnică rezistență, Ioan Vodă s-a predat, primind asigurări că oștenii săi vor fi, în schimb, cruțați. Turcii îl ucid însă legându-l de cozile a două cămile, pentru a-l sfârteca (10-11 iunie). Oștirea, care nu apucase să părăsească locul luptei, se întoarce atunci spre turci, și oștenii lui Ioan Vodă reîncep lupta pentru a răzbuna moartea mișelească a voievodului.
Îngrijorați de zvonurile pe care le primeau despre mulțimea dușmanilor, înainte de bătălia de la Iezerul Cahulului, întrebându-și Domnul despre acest aspect, Ioan Vodă le-ar fi dat răspunsul: „îi vom socoti în luptă”.
Ioan Vodă a fost căsătorit înainte de domnie cu Maria Rostowski și ca domn, cu Maria Huru, fiica boierului L. Huru, Pârcălab de Hotin. După moartea lui Ioan Vodă cel Viteaz, doi frați de-ai lui după mamă și un nepot, au ajuns pe tronul Moldovei: Ioan “Nicoară” Potcoavă (Crețul), Alexandru Sarpega și Petru Cazacul, care era fiul lui Alexandru, iar un alt frate și un alt nepot au fost doar pretendenți: Constantin (frate) și Lazăr (nepot)
![Petru I (Petru cel Mare) (n. 9 iunie [S.V. 30 mai] 1672 – d. 8 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1725) a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682 până la moartea sa - Portrait by Paul Delaroche, 1838 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2016/04/Petru-cel-Mare.jpg)
