Dobrogea Arhive - Uniti Schimbam

Articole

Ioan Casian (Secolele al IV-lea/al V-lea)

29 februarie 2024/0 Comentarii/în De suflet, Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/1.933 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfântul Cuvios Ioan Casian Romanul

Slăvitul și de Dumnezeu-purtătorul Părintele nostru Ioan Casian a fost un sfânt monah din secolele al IV-lea /al V-lea cunoscut pentru scrierile sale despre viața monahală și pentru scrierile corective anti-pelagiene ale Fericitului Augustin.

Prăznuirea sa se ține în 29 februarie (sau 28 februarie în anii nebisecți) iar, la nivel local, în 23 iulie în Marsilia, Franța.

Sfântul Ioan s-a născut în Delta Dunării, în Dobrogea în jurul anului 360 (unele izvoare spun că era din naștere din neamul galilor).

În anul 382 intră într-o mănăstire din Betleem și după câțiva ani primește permisiunea ca, împreună cu prietenul său Sfântul Gherman din Dobrogea, să meargă să-i cerceteze (viziteze) pe Părinții pustiei din Egipt.

Ei au rămas în Egipt până în anul 399, cu excepția unei scurte perioade când s-au reîntors la Betleem și au primit binecuvântarea de plecare definitivă din acea mănăstire.

După ce au plecat din Egipt, au mers la Constantinopol, unde l-au întâlnit pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care l-a hirotonit pe Sfântul Ioan Casian ca diacon.

Au trebuit să plece din Constantinopol în anul 403, când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost exilat, stabilindu-se ulterior lângă Marsilia (în Franța de azi), unde a fost hirotonit preot și unde a fondat două mănăstiri, una de călugări și una de maici.

Cele mai cunoscute lucrări ale Sfântului Ioan Casian sunt Instituțiile, care detaliază modul de trăire a vieții monahale și Convorbirile duhovnicești, care oferă detalii despre conversațiile dintre Ioan și Gherman și Părinții pustiei.

De asemenea, el avertizează asupra unora din excesele din teologia Fericitului Augustin; evită să-l critice însă numindu-l direct.

Din aceste motive, el este adesea acuzat de semi-pelagianism de către Biserica Romano-Catolică și de către unii comentatori protestanți.

Sfântul Ioan a adormit în Domnul, în pace, în anul 435.

Scrierile Sfântului Ioan Casian

- Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, ed. IBMBOR, București, f.a.

- Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, vol. I, Humanitas, București, 1999, pp. 111-154.

- Sfântul Ioan Casian, Virtutea curăției – biruitoare a patimilor desfrânării, Trinitas, Iași, 2003

- Sf. Ioan Casian, Despre rânduiala chinoviilor (De institues coenobiorum), publicat în Rânduiala vieții de obște la Sfântul Ioan Casian, colecție coord. de Ignatie Monahul, Anastasia [Comorile Pustiei], București, 2001.

- „Rânduiala Cuviosului Ioan Casian”, în Rânduielile vieții monahale, colecție alcătuită de Sf. Teofan Zăvorâtul, după traducerea în limba română de la Mănăstirea Dobrușa (1929) diortosită, Sophia, București, 2001, pp. 408-471.

Citate

„Ar trebui să vorbesc în primul rând despre stomac, opusul îmbuibării și despre cum se postește și cât de mult trebuie să mănânci.

Nu trebuie să spun nimic de la mine, ci numai ceea ce am primit de la Părinții deșertului.

Ei nu ne-au dat doar o singură regulă privind postul sau o singură măsură pentru mâncat, pentru că nu toți oamenii au aceeași rezistență; vârsta, boala sau delicatețea trupului fac diferența.

Dar ei ne-au dat tuturor un singur scop: să evităm să mâncăm prea mult și să ne umplem burțile…

O regulă simplă de autocontrol pusă pe tapet de Părinți este aceasta: oprește-te din mâncat cât încă îți este foame și nu continua până te-ai săturat.”

Imnografie

Tropar (glasul al 8-lea):

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor
și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare;
și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Casiane, Părintele nostru.
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Tropar (glasul al 8-lea):

Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Ioan, duhul tău.

Condac (glasul al 4-lea):

Făcându-te cuvios, te-ai dat lui Dumnezeu
și luminându-te cu faptele cele bune, Casiane,
ca un soare ai strălucit,
cu lumina învățăturilor tale celor dumnezeiești
luminând inimile credincioșilor celor ce te cinstesc.
Pentru aceasta, cu deadinsul roagă-te lui Hristos Dumnezeu
pentru cei ce te laudă pe tine, cu dragoste fierbinte.

Iconografie

După Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, p. 160), Sfântul Ioan Casian trebuie zugrăvit ca un bătrân cuvios, având barba ascuțită, purtând în mâini înscrisul:

„Somnul cel mult se adună împreună cu neînfrânarea; iar vegherea răspândește degrabă neastâmpărarea, precum fumul gonește albinele și, precum un foc, o arde”.

cititi si Sfântul Cuvios Ioan Casian, mărgăritar al literaturii monahale

Viața Sfântului Cuvios Ioan Casian Romanul

Sf. Cuv. Ioan Casian (Secolele al IV-lea/al V-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ioan Casian a înzestrat monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpându-l din izvoarele vii ale Părinților pustiei.

Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365 de la venirea mântuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciția Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime până azi numele „podișul Casian” și „peștera lui Casian”. Localitatea Casimcea din județul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la școlile timpului. Dar însuflețit de o arzătoare sete de desăvârșire duhovnicească renunță de tânăr la atracțiile deșarte și înșelătoare ale vieții lumești și pleacă la Locurile Sfinte însoțit de prietenul său Gherman, frate nu prin naștere, ci în duh. Așa au ajuns amândoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviință în rânduielile vieții chinoviale, adică de obște, după modelul de viață al călugărilor din Palestina, Mesopotamia și Capadocia și simțind în ei dorul de o mai mare desăvârșire, au hotărât să plece în sihăstriile Egiptului, la anahoreții despre a căror îmbunătățită viață duhovnicească auziseră. Așa au ajuns la comunitățile din delta Nilului, adâncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu râvnă pe sfinții însingurați, ca să cinstească în ei strălucirea harului și bogăția roadelor lor și pentru a le cere sfaturi duhovnicești pentru mântuirea sufletului. Aceste întrebări și răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moștenire sfântă în cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.

Dobândind pe cât puteau să adune din învățătura lor cerească, la sfatul Avei Iosif, au mai rămas în Egipt șapte ani și apoi au mers mai departe cercetând din loc în loc pe acești învățători în lucrul duhovnicesc până ce au ajuns în vestita pustie Schitică, unde Sfântul Macarie întemeiase și făcuse „pustia strălucitoare” vrednică de a fi sărbătorită de toți. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare număr de călugări printre care străluceau îndeosebi, cuvioșii părinți Moise, Serapion, Teona, Isaac și preotul Pafnutie, învățătorul lor. El le spunea că nu este deajuns pentru călugăr să renunțe la lume, părăsind bunurile și măririle lumești pentru a se dedica grijii de suflet în nevoință, în asceză și tăcere. De aici înainte trebuie împlinită o a doua „renunțare” care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile și atracțiile vechi ale sufletului și ale trupului printr-o luptă îndelungată și răbdătoare, plină de ispite, dar care duce la curăția inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încât mintea, nerisipită la grijile lumii, să ajungă cu liniște și pace în altarul despătimit, curățit al inimii. Iar capătul lucrului său este viața de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobândi chiar de aici, de jos, o arvună, o pregustare a ei prin sfânta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfârșit al celei de a doua „renunțări”, sufletul pe de-antregul tinzând către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească cea de-a treia „renunțare” care cuprinde întreaga desăvârșire. Iar aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de față și văzute ale ei, socotite mărețe, deși sunt deșarte și repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în „pământul făgăduinței” în care nu mai cresc spinii și buruienile viciilor, în locașurile cele veșnice în care vom rămâne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simțirea negrăitei bucurii și a revărsării luminii dumnezeiești.

Acesta este marele dar al rugăciunii curate căci „atunci – precum grăia ava Isaac – acea iubire desăvârșită, prin care El ne-a iubit mai întâi, trece și în adâncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate”. Aceasta se va face așa când toată dragostea, Toată dorința, toată râvnă, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce vorbim, ce respirăm va fi cu Dumnezeu. Și, când acea unitate care există veșnic între Tatăl cu Fiul și între Fiul cu Tatăl, prin Duhul Sfânt va trece și în simțirea și în mintea noastră. Așa precum El ne iubește cu iubirea cea adevărată și curată care nu se stinge niciodată, să ne dăruim și noi Lui printr-o legătură veșnică, de nedespărțit, pentru ca orice respirăm, orice înțelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atât cât este cu putință pe pământ, plinindu-se cuvântul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atât de desăvârșită cu Tatăl, vom putea zice Celui Care este Fiu și moștenitor prin fire: Toate câte are Tatăl ale Mele sunt (Ioan 16,15). Pentru că El Însuși S-a rugat, grăind despre noi: Părinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sunt Eu să fie și ei cu mine. Aceasta trebuie să fie năzuința pustnicului, aceasta toată strădania, pentru ca, după cuviință, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare și să înceapă să guste înainte din începutul vieții și măririi cerești. Acesta este scopul întregii desăvârșiri: ca sufletul eliberat de orice lanțuri trupești să se înalțe zilnic la negrăitele daruri ale vieții duhovnicești, într-atât încât întreaga viață și bătaie a inimii să devină o unică și negrăită rugăciune (din Convorbirea a X-a). Cât de mângâiat și uimit este creștinul, descoperindu-i-se un asemenea suiș al sufletului întru care petreceau străbunii noștri sfinți.

Astfel, îndrumați de pe culmile vieții călugărești și contemplând plinirea vie la acești străluciți anahoreți, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate și neclintită statornicie vieții contemplative în timpul anilor petrecuți aici, în pustia Schitică. În liniștea chiliei, Sfântul Casian a izbutit să facă experiența luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gândurilor pătimașe și a demonilor pizmași, îndeosebi împotriva ispitei amorțirii sufletului, a plictiselii care-i tulbură pe eremiți și îi silesc să-și părăsească retragerea liniștirii. Din această adâncă experiență adâncă personală și din învățătura altor bărbați învățați, ca Sfântul Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut în Nitria, Cuviosul Casian întocmi o învățătură aleasă de luptă duhovnicească și despre cele opt păcate capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării de mâncare; al doilea, al desfrânării; al treilea, al iubirii de arginți sub care se înțelege zgârcenia; al patrulea, al mâniei; al cincilea, al tristeții; al șaselea, al neliniștii, sau al dezgustului inimii; al șaptelea, al slavei deșarte și al optulea, al trufiei.

După șapte ani, Cuvioșii Ioan și Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobândit de la părintele lor duhovnicesc binecuvântarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Și așa plecară cu râvnă și grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniștea cuvenită contemplației, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuși călugării din Egipt de către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuvioșii Ioan și Gherman, urmând un grup de 50 de monahi, hotărâră să-și caute liniștea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfântului și marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, deslușind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuși să-l convingă pe Gherman să primească prin mâinile lui preoția, iar Casian diaconia. Cucerit de curăția și sfințenia Sfântului Ioan Gură de Aur și de negrăita sa măiestrie a cuvântului, Casian se așeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimțind să jertfească liniștea pustiei pentru a scoate câștig din petrecerea pe lângă un asemenea învățător.

Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfântul Ioan Gură de Aur – victimă a lui Teofil – fiind dus în exil, Cuvioșii Casian și Gherman au fost trimiși în misiune la Roma de cler și popor, însoțindu-l pe episcopul Paladie ca să încunoștiințeze pe episcopul Romei, Inocențiu I, printr-o scrisoare, privind suferințele Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul Casian petrecu astfel zece ani la Roma și în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbați, mănăstirea Sfântului Victor, pe mormântul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mântuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viața ascetică și totodată părinte ajuns la o mare înțelepciune pastorală, el a oferit mulțimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevărata tradiție monahală pe care o primise de la Părinții din Răsărit, ținând seama însă de condițiile de viață din Galia, de climă și de firea locuitorilor de aici.

La rugămintea Sfântului Castor, episcop de Apt, el întocmai lucrarea sa „Instituții cenobitice” (rânduieli pentru viața în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provența. În această lucrare el descrie modul de viețuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorământ în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmând și aici rânduielile care se obișnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci, scrie el: „Dacă se împlinește porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală și după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvârșirii, chiar dacă mijloacele nu sunt aceleași”. El descrie apoi leacurile și căile de vindecare de cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvârșirea virtuții. Mai târziu el a completat această învățătură duhovnicească prin cartea Convorbirilor în care înfățișează, la cererea ermiților care trăiau la Lerins și în insulele Hâeres de lângă Marsilia, treptele mai înalte ale luptei pentru curățirea inimii și contemplație, folosindu-se de învățătura marilor anahoreți, pe care îi întâlnise în Egipt. Sfântul Casian a înzestrat astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpându-l din izvoarele vii ale Părinților pustiei.

Ca ucenic credincios al marilor învățători Sfinții Capadocieni Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Grigore de Nîssa, ca și al Sfântului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adânci între firea omenească și harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deși tot darul desăvârșit și tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertății absolute a lui Dumnezeu și reînnoită în Sfântul Botez, este chemată să răspundă și să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mântuitoare ale sfintelor virtuți și, într-o așa măsură, încât se poate spune, cu Sfântul Ioan Gură de Aur, că: „Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar cel al omului este de a-și oferi credință”. Căci, așa cum grăiește același mare învățător al Bisericii în alt loc: „Harul lui Dumnezeu curge atât pe cât este de deschis vasul credinței pus sub șipot”. O asemenea învățătură își avea limpede rădăcina în cuvântul lui Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: Cel care luase cinci talanți de la stăpânul său, a adus alți cinci talanți, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alți doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevărat, precum spune și Sfântul Apostol Pavel, suntem împreună lucrători cu Hristos (II Corinteni 6, 1).

Față de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic în dreapta credință a Bisericii, departe de zgomot și certuri, învățat cu adâncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate și blânde, și a unei liniști senine. El își încredință în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfânt de cei din vremea lui, el este cinstit de toți călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor și unul dintre cei mai mari învățători. Sfintele sale moaște sunt păstrate până în ziua de astăzi în mănăstirea Sfântului Victor din Marsilia.

Toţi sfinţii români din calendarul Bisericii Ortodoxe Române

Toţi sfinţii români din calendarul Bisericii Ortodoxe Române – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfinţi străromâni şi români trecuţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române sunt următorii:

Ianuarie:

(10) Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti;

(13) Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic;

(25) Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului.

(26) Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei

Februarie:

(29) Sfinţii Cuvioşi Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea.

Martie:

(26) Sfinţii Mucenici Montanus preotul şi soţia sa Maxima.

Aprilie:

(6) Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium;

(12) Sfântul Mucenic Sava de la Buzău;

(14) Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului;

(20) Sfântul Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului;

(24) Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Simion Ştefan, Mitropoliţii Transilvaniei; Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş; Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin;

(25) Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului;

(26) Sfinţii Mucenici din Dobrogea: Chiril, Chindeu şi Tasie;

(28) Sfinţii Mucenici Maxim, Dada şi Cvintilian din Ozovia.

Mai:

(2) Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, Patriarhul Constantinopolului;

(3) Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici;

(12) Sfântul Mucenic Ioan Valahul;

(27) Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul.

Iunie:

(2)Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava;

(4) Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel;

(15) Sfântul Mucenic Isihie;

(22) Sfântul Ierarh Grigorie Dascălu, Mitropolitul Ţării Româneşti;

(24) Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana;

(30) Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ.

Iulie:

(1) Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi;

(2) Sfântul Voievod Ştefan cel Mare; (8) Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion;

(18) Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum;

(21) Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia;

(26) Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel.

August:

(5) Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ;

(7) Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla;

(11) Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului;

(16) Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi; Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache; Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic;

(17) Sfântul Gheorghe Pelerinul;

(21) Sfântul Mucenic Donat Diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust;

(23) Sfântul Mucenic Lup;

(30) Sfinţii Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, şi Ioan de la Râşca şi Secu, Episcopul Romanului.

Septembrie:

(1) Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul;

(7) Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi;

(9) Sfinţii Cuvioşi Onufrie de la Vorona şi Chiriac de la Tazlău;

(13) Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop;

(15) Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului;

(22) Sfântul Sfinţit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi;

(26) Sfântul Voievod Neagoe Basarab;

(27) Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti.

Octombrie:

(1) Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani;

(14) Sfânta Cuvioasă Parascheva;

(21) Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori: Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea; Sfinţii Preoţi Mărturisitori: Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel;

(27) Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor;

(28) Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti.

Noiembrie:

(9) Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat;

(12) Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu;

(15) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ; (20) Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul; Sfântul Mucenic Dasie;

(23) Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii;

(30) Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei.

Decembrie:

(3) Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica;

(5) Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş;

(13) Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei;

(18) Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul;

(22) Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului;

(26) Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana.

Gherman din Dobrogea (Secolele al IV-lea/al V-lea)

29 februarie 2024/0 Comentarii/în De suflet, Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/163 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea

Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea a fost un sfânt cuvios din secolul al IV-lea originar din Dobrogea, prieten al Sf. Ioan Casian.

Prăznuirea sa se face pe 29 februarie în anii bisecți, iar în ceilalți pe 28 februarie.

Sf. Gherman s-a născut cândva în a doua jumătate secolului al IV-lea, în jurul anului 368, în Dacia Pontică, fiind rudă și prieten din copilărie al Sfântului Ioan Casian.

Sf. Cuv. Ioan Casian (†435) şi Gherman (†405-415), din Dobrogea – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Fiind mai vârstnic decât compatriotul său, Cuviosul Gherman a intrat din tinerețe în nevoința călugărească la una din mănăstirile existente în Tomis, Histria, Callatis sau Axiopolis.

Întrucât mulți asceți „sciți” se nevoiau în peșteri, cum atestă numeroasele toponime paleocreștine, se crede că și Cuviosul Gherman s-a nevoit la început într-una din aceste peșteri.

După o scurtă nevoință împreună cu prietenul său la una din mănăstirile din Dacia Pontică, Cuviosul Gherman se nevoiește un timp împreună cu Sfântul Ioan Casian la Betleem (380-385), aproape de Peștera Nașterii Domnului.

Apoi pleacă împreună cu prietenul său în Egipt și vizitează toate marile mănăstiri, sihăstriile de pe Valea Nilului și pe sfinții călugări anahoreți din Muntele Nitriei și din Sinai.

În anul 399, Cuviosul Gherman se stabilește cu Sfântul Ioan Casian la Constantinopol, în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care îl iubeau atât de mult.

În anul 404, Sfântul Ioan Gură de Aur fiind exilat și depus din scaun de împăratul Arcadie, Cuviosul Gherman împreună cu Sfântul Ioan Casian se duc la Roma, spre a mijloci în favoarea marelui patriarh și dascăl al lumii creștine, în fața Papei Inocențiu I.

De aici nu se știe unde s-a retras la bătrânețe Cuviosul Gherman.

El s-a săvârșit fie la mănăstirea întemeiată de Sfântul Ioan Casian la Marsilia, fie s-a reîntors la mănăstirea din patria sa, în Dacia Pontică, unde se crede că și-a săvârșit călătoria acestei vieți în primele două decenii ale secolului V (probabil în anul 415).

Biserica face pomenirea sa pe 29 februarie.

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Cu ostenelile tale, cu privegheri neîncetate, cu rugăciuni și cu post te-ai nevoit, cuvioase părinte Gherman, împreună cu Sfântul Ioan Casian, din pământul Dobrogei odrăslind; și curgerile harului preoțesc, cu rugăciunile lui Ioan celui cu Gura de Aur te-ai învrednicit a le primi. Bogăție de daruri duhovnicești din Ţara Sfântă prin osârdie ai agonisit și prin aceasta pe mulți ai învrednicit pe Hristos a urma. Pentru aceasta, Părinte al Dobrogei, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Toți ne bucurăm, Cuvioase, de nașterea ta pe pământul Dobrogei, cel binecuvântat de Apostolul Andrei, întâiul chemat, împreună cu Sfântul Ioan Casian, de mănăstiri întemeietor arătându-te, Părinte Gherman; și lepădând grijile cele lumești, viață sihăstrească ai dus, cununa biruinței ai luat și de de brațele părintești te-ai învrednicit. Pentru aceasta, ca unul ce ești vas ales al sfințeniei, cu umilință alergăm către tine ca să dobândim mântuire de la Dumnezeu prin rugăciunile tale.

cititi si:

- Cuviosul Gherman din Dobrogea şi moştenirea sfinţilor daco-romani peste veacuri

- Ioan Casian (Secolele al IV-lea/al V-lea)

Viața Sfântului Cuvios Gherman din Dobrogea

Sf. Cuv. Gherman din Dobrogea (Secolele al IV-lea/al V-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Acest mare nevoitor era atât de cinstit de prietenul său, Sfântul Ioan Casian, încât îl numea, în cartea sa „Convorbiri cu Părinții din Pustie”, „Sfântul Părinte Gherman”. El a contribuit mult la întărirea vieții monahale în Dobrogea, în Italia și Galia.

Acest sfânt și purtător de Dumnezeu Gherman s-a născut pe la anul 368 în nordul Dobrogei, din părinți străromâni, fiind din același sat și contemporan cu Sfântul Ioan Casian. Localitatea Casimcea este considerată vatra străbună a acestor doi sfinți daco-romani de la gurile Dunării.

Părinții și strămoșii lor erau creștini din primul secol, fiind botezați în numele Prea Sfintei Treimi poate chiar de Sfântul Apostol Andrei și de ucenii lui, care au semănat cuvântul Evangheliei lui Hristos în jurul Mării Negre și în Sciția Mică, adică Dobrogea de astăzi.

După ce a învățat carte în satul natal și pe lângă Episcopia Tomisului, împreună cu fericitul Ioan Casian, cu care a fost prieten și împreună-viețuitor până la moarte, s-a dus să deprindă învățătura Sfinților Părinți în părțile Constantinopololului. Apoi, tot împreună, au intrat în viața monahală, la una din mănăstirile din sudul Dobrogei, ce depindeau de vestita eparhie a Tomisului, unde străluceau mari ierarhi și purtători de Dumnezeu, că Sfinții Bretanion și Teotim.

Dorind o viață mai înalt duhovnicească în Hristos, s-a dus împreună cu fericitul Casian să se închine Cuvioșilor Părinți ce se nevoiau în Egipt, pe valea Nilului. După ce au vizitat pe marii sihaștri de acolo și au primit multe cuvinte de folos de la ei, s-au nevoit un timp în preajma marilor anahoreți egipteni, învățând de la ei neîncetata rugăciune. Apoi s-au dus la Sfintele Locuri și s-au închinat la mormântul dătător de viață al Domnului nostru Iisus Hristos.

S-au nevoit apoi un timp în mănăstirile din Constantinopol, în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, care i-a hirotonit pe amândoi – Sfântul Ioan Casian diacon, iar pe Cuviosul Gherman, preot. Aceasta era pe la anul 400.

În anul 403, când unii ierarhi și dregători din Răsărit, îndemnați de împărăteasa Eudoxia, s-au ridicat împotriva Sfântului Ioan Gură de Aur cerând să-l depună din treaptă, atunci și Coviosul Gherman s-a aflat printre cei ce au luat apărarea marelui ierarh.

După o aspră și îndelungată nevoință duhovnicească, ajungând la măsura sfințeniei, Cuviosul Părintele nostru Gherman a răposat la Roma, prin anii 405-415, dându-și sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, plin de zile și de harul Duhului Sfânt. Pentru viața lui aleasă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în ceata Sfinților Părinți, la 20-21 iunie 1992, cu data de prăznuire la 29 februarie, iar când nu sunt ani bisecți, la 28 februarie.

Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.

Toţi sfinţii români din calendarul Bisericii Ortodoxe Române

Toţi sfinţii români din calendarul Bisericii Ortodoxe Române – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfinţi străromâni şi români trecuţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române sunt următorii:

Ianuarie:

(10) Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti;

(13) Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic;

(25) Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului.

(26) Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei

Februarie:

(29) Sfinţii Cuvioşi Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea.

Martie:

(26) Sfinţii Mucenici Montanus preotul şi soţia sa Maxima.

Aprilie:

(6) Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium;

(12) Sfântul Mucenic Sava de la Buzău;

(14) Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului;

(20) Sfântul Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului;

(24) Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Simion Ştefan, Mitropoliţii Transilvaniei; Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş; Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin;

(25) Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului;

(26) Sfinţii Mucenici din Dobrogea: Chiril, Chindeu şi Tasie;

(28) Sfinţii Mucenici Maxim, Dada şi Cvintilian din Ozovia.

Mai:

(2) Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, Patriarhul Constantinopolului;

(3) Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici;

(12) Sfântul Mucenic Ioan Valahul;

(27) Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul.

Iunie:

(2)Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava;

(4) Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel;

(15) Sfântul Mucenic Isihie;

(22) Sfântul Ierarh Grigorie Dascălu, Mitropolitul Ţării Româneşti;

(24) Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana;

(30) Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ.

Iulie:

(1) Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi;

(2) Sfântul Voievod Ştefan cel Mare; (8) Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion;

(18) Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum;

(21) Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia;

(26) Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel.

August:

(5) Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ;

(7) Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla;

(11) Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului;

(16) Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi; Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache; Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic;

(17) Sfântul Gheorghe Pelerinul;

(21) Sfântul Mucenic Donat Diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust;

(23) Sfântul Mucenic Lup;

(30) Sfinţii Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, şi Ioan de la Râşca şi Secu, Episcopul Romanului.

Septembrie:

(1) Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul;

(7) Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi;

(9) Sfinţii Cuvioşi Onufrie de la Vorona şi Chiriac de la Tazlău;

(13) Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop;

(15) Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului;

(22) Sfântul Sfinţit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi;

(26) Sfântul Voievod Neagoe Basarab;

(27) Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti.

Octombrie:

(1) Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani;

(14) Sfânta Cuvioasă Parascheva;

(21) Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori: Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea; Sfinţii Preoţi Mărturisitori: Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel;

(27) Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor;

(28) Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti.

Noiembrie:

(9) Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat;

(12) Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu;

(15) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ; (20) Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul; Sfântul Mucenic Dasie;

(23) Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii;

(30) Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei.

Decembrie:

(3) Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica;

(5) Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş;

(13) Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei;

(18) Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul;

(22) Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului;

(26) Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana.

Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940)

7 septembrie 2021/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/7.685 vizite

Dobrogea: partea românească în portocaliu, partea bulgărească (Cadrilaterul) în galben

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: istorie-pe-scurt.ro; ro.wikipedia.org

Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940)

Tratatul de la Craiova: Tratatul de frontieră dintre România și Bulgaria, prin care partea de sud a Dobrogei (“Cadrilaterul“, adică județele Durostor și Caliacra) intră în componența Bulgariei.

Tratatul de la Craiova a fost semnat la 7 septembrie 1940 între România și Bulgaria. Conform prevederilor acestuia, România a cedat partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul în română), și și-a dat acordul în realizarea unor schimburi de populație. Acest teritoriu a fost cedat de către Bulgaria României, în urma Păcii de la București din anul 1913.

80.000 de români (mocani mărgineni, aromâni și meglenoromâni), majoritatea așezați de la sfârșitul celui de-al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia teritoriul a fost anexat de România, au fost obligați să își abandoneze locuințele din sudul Dobrogei și să se așeze în nord, în timp ce 65.000 de bulgari din nordul regiunii au fost obligați să așeze în Cadrilater. În final, din întreaga Bulgarie s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români, iar din România au plecat 77.000 bulgari

Pe 3 august 1940, reprezentantul german în România, Fabricius, a informat guvernul român că trebuie să cedeze Bulgariei întreg Cadrilaterul, ca urmare a întâlnirii din 15 iunie 1940 de la Berchtesgaden dintre Hitler și primul ministru bulgar. Conformându-se cererii lui Hitler, guvernul român a făcut demersuri la Sofia pentru începerea de negocieri. Tratativele au început la Craiova pe 19 august. Delegația română avea mandat să accepte ideea cedării Cadrilaterului astfel că discuțiile au vizat pribleme concrete asupra modului de rezolvare a acestei chestiuni.

Tratatul de la Craiova – Procesul-verbal – foto: istorie-pe-scurt.ro

Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Alexandru Cretzianu care, împreună cu alţi membri ai reprezentanței române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială, vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună.

La Craiova se alătură delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic (reședința Caliacrăi), Tascu Purcărea din Silistra și alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff.

Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”(Dobrogea de aur). După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.

Tratatul de la Craiova – Refugiati din Cadrilater – foto: Refugiati-din-Cadrilater1

S-a propus ca Silistra, cetate ce a aprținut termporar Ţării Româneşti în Evul Mediu să rămână României. De asemenea portul Cavarna şi Balcicul, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să ne rămână. Pretenţiile noastre au fost minime. În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.

Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden adică dictat în toată puterea cuvântului. La poarta Palatului Jean Mihail (actualul Muzeu de Artă) din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor, dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute. S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce alinare la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.

Tratatul de la Craiova – Armata bulgara intra in Cadrilater – foto: istorie-pe-scurt.ro

În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, generalul Ion Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat. Al. Cretzianu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar.

Acordul a fost semnat de Henri Meitani, membru al delegației, și nu de Alexandru Cretzianu, șeful părții române la tratative, cel din urmă refuzând categoric. La 13 septembrie 1940, Ion Antonescu a ratificat tratatul de cedare a sud-estului Dobrogei. Unii ofițeri ai armatei Române (de exemplu, generalul Argeșanu) s-au opus acestei retrageri și au organizat pe cont propriu o rezistență armată.

Conducătorul rezistenței fiind însă arestat în cele din urmă din ordinele lui Ion Antonescu, bulgarii au reintrat în posesia acestei regiuni de 7.412 de kilometri pătrați şi 410.000 de locuitori relativ fără probleme. În total vara anului 1940 a adus României pierderi teritoriale de aproximativ 100.000 de kilometri pătrați, adică o treime din suprafață și un deficit de 6.800.000 de locuitori însumând 33% din populație.

Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 și problema minoritarilor bulgari și români din România și Bulgaria

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Istoriografiile bulgară si româna din trecut au avut opinii diferite în ceea ce priveste Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) intra în componenta Bulgariei. „Corectarea unei nedreptati” prin mijloace diplomatice, îl considerau bulgarii, si un act de „mutilare a tarii” sub presiunea fortelor Axei, sustinea teza româneasca.

Dialogul actual dintre istoricii celor doua tari ne lasa speranta ca se poate ajunge la un acord în litigioasa problema a Dobrogei, pornind de la ideea ca ea a fost solutionata definitiv prin Tratatul de la Craiova. Procesele identice de integrare a Bulgariei si României în Europa unita impun o asemenea abordare.

Cauzele aparitiei grupurilor etnice minoritare de bulgari în România si de români (respectiv, valahi si aromâni) în Bulgaria sunt migratiile si schimbarile frontierelor de stat.

Situatia lor a fost deosebit de tensionata între cele doua razboaie mondiale. Conform recensamântului din România, în 1930, numarul persoanelor de nationalitate bulgara era de 366 384, cele mai compacte comunitati fiind instalate în Dobrogea (185 279 persoane), Basarabia (163 726 persoane) si Banat (10 012 persoane).

La rândul lor, valahii din Bulgaria se concentrasera mai ales în partea de nord-vest a tarii, în timp ce aromânii erau dispersati în regiunea de sud-est. Recensamântul bulgar din 1926 dadea urmatoarele cifre: 69 080 de români, 5 324 aromâni, 3 777 „cutovlasi”, 1 551 „tintari” (în total 79 728 persoane).

Transferul de populatii si statul-natiune.

In coabitarea bulgaro-româna din aceasta perioada punctul nevralgic l-a constituit regiunea din sudul Dobrogei (adica judetele Durostor/Silistra si Caliacra/Dobrici), anexata de România în 1913.

Dupa statisticile românesti din 1930, populatia bulgara din aceasta regiune cuprindea 149 409 locuitori, în timp ce românii erau 77 728. Cresterea de mai multe ori a numarului populatiei românesti, în raport cu anul 1910, când numara doar 6 359 de locuitori, s-a datorat colonizarii intensive în cursul anilor ‘20 a românilor din Vechiul Regat si a aromânilor din Grecia si din alte tari balcanice.

In relatiile bilaterale româno-bulgare, contradictiile privind sudul Dobrogei au jucat un rol important. Eforturile politice au mers în directii opuse. România voia sa schimbe statu-quo-ul etnic din regiune si sa pastreze statu-quo-ul teritorial, Bulgaria se straduia sa faca exact invers.

Tratamentul reciproc al minoritatilor – ca principiu – a fost impus în relatiile bilaterale înca de la crearea statului bulgar modern, în 1878, si a contat substantial în negocierile privind problemele minoritatilor în cursul anilor ‘30.

Pozitiile opuse privind aplicarea acestui principiu au cauzat esecul negocierilor. Unicul acord privind minoritatile respective din Bulgaria si România a fost realizat prin Tratatul de la Craiova din 1940. In afara de restituirea Dobrogei de Sud Bulgariei si de stabilirea unei frontiere „definitive si perpetue”, tratatul stipula si schimbul de populatii între cele doua tari vecine.

Principiul schimbului s-a impus la insistentele diplomatiei române. La început, ea a staruit pe emigrarea obligatorie a tuturor bulgarilor din nordul Dobrogei (judetele Tulcea si Constanta), comparativ cu libertatea de optiune a românilor din sudul Dobrogei. Mai târziu, diplomatia româna a insistat pe emigrarea obligatorie a tuturor bulgarilor din România fata de emigrarea românilor din sudul Dobrogei, dar nu si a românilor din restul teritoriului Bulgariei.

Diplomatia bulgara a consimtit sa negocieze pe baza principiului privind schimbul de populatii, pentru a nu face sa esueze negocierile, dar si la presiunea Germaniei. Reprezentantii bulgari au cerut mai întâi ca emigrarea sa nu fie obligatorie.

Ei nu au acceptat schimbul tuturor bulgarilor din România fata de românii din sudul Dobrogei, deoarece nu era echivalent. Atunci, partea bulgara a propus o solutie de compromis, care combina schimbul obligatoriu cu emigrarea facultativa. Propunerea a fost adoptata.

Articolul III al Tratatului de la Craiova stipula: schimbul obligatoriu, într-un interval de 3 luni, începând de la schimbarea instrumentelor de ratificare, între resortisantii români de origine etnica bulgara din judetele Tulcea si Constanța si resortisantii români de origine etnica româna din judetele Durostor si Caliacra; imigrarea facultativa, în termen de un an, a altor resortisanti români de origine etnica bulgara si resortisanti bulgari de origine etnica româna în tara lor de afinitate etnica; dreptul fiecarui guvern de a decreta emigrarea obligatorie a unui numar de resortisanti de origine etnica bulgara sau româna, egal cu numarul de resortisanti din cealalta tara, care si-ar exercita dreptul la o emigrare facultativa.

Un Acord anexat Tratatului se ocupa de chestiunile tehnice legate de acest transfer.

Clauzele sale stipulau: proprietatile imobiliare rurale, care apartineau emigratilor, deveneau proprietatea statului din care emigrau, statul de imigrare obligându-se sa-i despagubeasca pe imigranti: proprietatea imobiliara urbana a emigrantilor ramânea proprietatea privata a proprietarilor lor; emigrantii pastrau dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor mobile. S-a creat o Comisie mixta bulgaro-româna, având misiunea de a supraveghea transferul de populatii.

Schimbul obligatoriu al bulgarilor si românilor de pe cele doua parti ale frontierei din Dobrogea s-a efectuat în doua valuri succesive. Migratia principala (noiembrie-decembrie 1940) a angajat 61 500 de bulgari din nordul Dobrogei si 83 928 de români din sudul Dobrogei. Cea suplimentara (aprilie-mai 1941) s-a efectuat pe baza unui Acord aditional si a antrenat înca 3 600 de bulgari si 4 700 de români.
Numarul total al emigratilor a fost de circa 65 000 de bulgari, instalati în Dobrogea bulgara, si circa 88 000 de români, stabiliti – în cea mai mare parte, în Dobrogea româneasca.

Contradictia principala din cursul realizarii transferului obligatoriu a aparut în privinta numarului celor emigrati. Guvernul bulgar a încercat sa evite emigrarea întregii populatii bulgare din nordul Dobrogei, dar a insistat pe emigrarea tuturor românilor din sudul Dobrogei, adica nu numai colonistii, ci si populatia autohtona de origine valaha (vlaha), desi numarul acestora era restrâns. Pozitia Bucurestiului a fost opusa: epurarea de toti bulgarii a partii românesti a Dobrogei, dar prezenta cât mai mult timp posibil a românilor în „Cadrilater”.

Emigratia obligatorie a provocat deceptia si nemultumirea populatiei bulgare autohtone din nordul Dobrogei. Impotriva abandonarii regiunii si a expatrierii s-a nascut o miscare. Guvernul bulgar, precum si mediile emigratiei dobrogene din Bulgaria au evidentiat dimpotriva succesul restituirii partii de sud a regiunii si au explicat astfel sacrificiile impuse.

Ca un astfel de sacrificiu a fost perceputa si expatrierea fortata a bulgarilor din nordul Dobrogei.

Desi fusesera instalati în sudul Dobrogei cu numai vreo cincisprezece ani în urma, colonistii români au ramas la fel de nemultumiti de emigrarea obligatorie ca si bulgarii aflati în aceeasi situatie. Insa clauzele Tratatului de la Craiova nu au generat miscari puternice în România. Sunt simbolice în acelasi sens cele scrise de istoricul si omul politic Nicolae Iorga în ziarul Neamul Românesc, din 17 septembrie 1940: „Am restituit Bulgariei cele ce i s-a luat ca urmare a Razboiului balcanic.

Am zugravit aiurea, de la un pas diplomatic la altul, acea actiune gresita a ministerului Maiorescu prin care, dupa dorinta lui Take Ionescu în prima fasa, s-a cautat de politica de partid a României o crestere de teritoriu, care sa întareasca dominatia celor de la cârma fara ca un curent national adevarat sa îndemne catre întinderea hotarelor la Sud, atunci când aspiratiile noastre tinteau Carpatii.
Nici regele Carol n-a dorit de fapt aceasta completare dobrogeana, el marturisindu-mi cu sinceritate ca-i trebuiau numai acele unghiuri intrânde la noi pe care guvernul Filov ar fi putut fara nici o paguba sa le acorde astazi.

S-a început cu implorarile catre ´Europa’ ca sa ni se dea Silistra si s-a mers pâna la capul Sabla, nu departe de Varna.
E adevarat ca aici poporul bulgar era reinstalat de curând, dar tot asa de adevarat ca pe baza teoriei ´echilibrului’ luam, în momentul maririi Bulgariei, un tinut care nu facea parte din raza noastra nationala pe care am încercat a o crea pe urma si prin nepretuitul element macedonean.

Cu tot aportul lor, care va trebui fructificat cu îngrijire aiurea, trebuie sa recunoastem ca, în ciuda operei de civilisatie îndeplinita, ni-am simtit straini acolo”.

Spre deosebire de schimbul obligatoriu, clauzele care priveau emigrarea facultativa au fost impuse de reprezentantii bulgari, ale caror scopuri vizau posibilitatile altor bulgari din România (din afara Dobrogei) de a emigra în Bulgaria.

Diplomatii români s-au pronuntat împotriva emigrarii facultative si, în special, împotriva echilibrului fortat al numarului de emigrati, deoarece România voia sa-i pastreze pe loc pe valahii din partea de nord-vest a Bulgariei. Contradictiile au împiedicat reglementarea rapida a acestei probleme.

Emigrarea facultativa de populatii a fost mult mai limitata decât schimbul obligatoriu. In cursul intervalului prevazut, de un an, mai exact la începutul anului 1941, 213 bulgari din România au emigrat, din proprie vointa, si nici un român din Bulgaria. La 1 aprilie 1943, cele doua guverne au semnat un Acord de lichidare a problemelor litigioase provocate de Tratatul de la Craiova. Regulamentul privind schimbul facultativ, anexat acestui acord, prelungea intervalul de emigrare pâna la 1 noiembrie 1943.

Dar, la 22 mai 1943, cele doua guverne au decis sa înceteze emigrarea din cauza dificultatilor razboiului. Pe baza Regulamentului, 61 de familii bulgare (155 de persoane), din Banat si din alte regiuni ale României au emigrat voluntar în Bulgaria. Numarul emigratilor din Bulgaria în România s-a ridicat la 95 de familii de aromâni din regiunea Gorna Djumaia (Blagoevgrad) si de valahi din regiunea Vidin.

Rezultatele schimbului de populatii dintre Bulgaria si România pe baza Tratatului de la Craiova sunt contradictorii. Schimbul obligatoriu a stabilit o frontiera etnica între bulgarii si românii din Dobrogea, care coincidea cu frontiera dintre cele doua state.
Aceasta coincidenta a influentat pozitiv relatiile bilaterale, deoarece a împiedicat formularea de pretentii teritoriale pe temeiul unor argumente etnice.

Disputa bulgaro-româna privind apartenenta Dobrogei, împartita pentru totdeauna între cele doua tari, avea sa se manifeste mai ales în domeniile propagandei si al stiintei, nu însa si în domeniul politicii reale. Pe de alta parte, emigrarea obligatorie a însemnat mizeria economica si dezradacinarea emigratilor din propriile camine. Tendinta de asimilare a minoritatilor etnice ramase între frontierele celor doua state a fost stimulata dupa efectuarea transferului.

Astazi putem auzi înca limba româna la Tutrakan (Turtucaia) sau limba bulgara la Constanta. Limbile, ca si amintirile, sunt pastrate de emigratii ramasi în viata, dar si de urmasii familiilor care nu au emigrat. Câteva prbleme privind proprietatile abandonate si despagubirile cuvenite pentru ele ramân înca o tema de actualitate. Pe de alta parte, organizatiile minoritare ale bulgarilor din România, ca si cele ale vlahilor si aromânilor din Bulgaria manifesta procese identice de redesteptare etnica în perioada de tranzitie de dupa prabusirea comunismului.

Destinele istorice si schimbarile de identitate ale acestor comunitati au fost asemanatoare. Pe aceasta baza, se urmareste reabilitarea principiului reciprocitatii în privinta minoritatilor. Asa au fost restabilite scolile bulgara din Bucuresti si româna din Sofia. Destinul istoric al emigrantilor si minoritarilor ridica un nou pod între Bulgaria si România.

Sursa:

http://starbisnov.blogspot.com/2008/08/301.html

Frontiera – un zid sau un pod

Dr. Blagovest Niagulov (Sofia)

In româneste de Mihai POPESCU

cititi mai mult despre Tratatul de la Craiova si pe en.wikipedia.org

Podul Regele Carol I

26 noiembrie 2020/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/5.407 vizite

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Podul Regele Carol I

Podul Regele Carol I (redenumit în perioada comunistă Podul Anghel Saligny) a fost construit între 1890 și 1895 pentru a asigura legătura feroviară între București și Constanța. La momentul respectiv ultimul pod peste Dunăre era Podul Franz Josef din Novi Sad, situat la 955 de km în amonte și inaugurat în anul 1883.

Podul Carol I cu statuile „Dorobanții” este înscris în lista monumentelor istorice

Lucrări pregătitoare

Primul tronson al căii ferate spre litoralul Mării Negre a fost cel dintre Constanța și Cernavodă, realizat în 1860, înainte ca Dobrogea să fie cedată României. După Războiul de independență și alipirea Dobrogei, în 1879 a început construcția tronsonului București–Ciulnița–Fetești. Legătura celor două tronsoane necesita realizarea unor poduri peste Dunăre și Brațul Borcea.

Inițial guvernul român a inițiat două concursuri internaționale pentru proiectarea și executarea podurilor. Suprastructura podului de peste Dunăre a fost proiectată de Gustave Eiffel a cărui firmă de antrepriză executase recent, sub coordonarea inginerului Émile Nouguier podurile metalice ale căii ferate Ploiești–Predeal. Neajungându-se însă la un acord, guvernul român a întrerupt tratativele cu firmele de antrepriză a lui Gustave Eiffel și a încredințat proiectarea și realizarea podurilor Direcției Generale a Căilor Ferate Române.

Aceste tratative au dus totuși la legenda că suprastructura metalică a podului peste Dunăre, executată în Franța a fost utilizată pentru podul Faidherbe din orașul Saint-Louis din Senegal, executat în aceeași perioadă. Deși analize recente efectuate de specialiști francezi au demonstrat că această legendă este falsă, ea este periodic reprodusă în ghidurile și relatările turistice despre Senegal.

Realizarea podului

Legătura feroviară dintre Fetești și Cernavodă are o lungime de 21 km. și cuprinde podurile peste Brațul Borcea și peste Dunăre. Începerea lucrărilor de execuție a avut loc la 26 noiembrie 1890 în prezența regelui Carol I. Colectivul de proiectare și de execuție a fost condus de inginerul Anghel Saligny. Întreaga linie ferată, inclusiv podurile, au fost executate cu cale simplă.

Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri și alte 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri. Podul se află la 30 m peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai mari catarge. Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri și un viaduct cu 11 deschideri a 50 metri. În Insula Borcea, care în acea vreme constituia o baltă, pe care o traversa un tronson de 14 km al căii ferate, s-a mai realizat un viaduct de 34 deschideri a 42 metri.

Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri construit în România și al treilea ca lungime din lume. Deschiderea centrală de 190 m era cea mai mare din Europa continentală.

Costul total al tronsonului de linie ferată Fetești-Cernavodă, inclusiv liniile de cale ferată și stațiile, a fost de 35 milioane lei aur.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Cei doi dorobanți

La capătul podului dinspre Cernavodă, în memoria eroilor căzuți în Războiul de Independență, a fost ridicat un impresionant monument din bronz, reprezentând doi dorobanți. Dorobanții și stemele au fost realizate de sculptorul francez Léon Pilet (1836-1916), o parte din contravaloarea lor fiind suportată de ambasada franceză de la București, ca un dar în cinstea regelui Carol I.

Pilet a realizat mai întâi cinci modele diferite în miniatură, iar regele însuși a ales modelul care a fost realizat pentru pod. Statuile au fost turnate în trei bucăți la Lyon și mai apoi îmbinate la fața locului. Dorobanțul de pe partea nordică poartă semnătura autorului, alături de anul realizării (1895).

Podul Regele Carol I – Dorobanţul dinspre partea de sud – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Inaugurarea podului

După cinci ani, în data de 15/26 septembrie 1895 a fost inaugurat cel mai mare complex de poduri din Europa acelor vremuri și al treilea ca lungime din lume. Realizarea podului de la Cernavodă a însemnat extinderea la o construcție de mari proporții a două noutăți pe plan tehnic: utilizarea oțelului turnat (moale) în locul celui pudlat și a sistemului de grindă cu zăbrele în consolă (grindă Gerber), foarte avantajos din punct de vedere economic și al rezistenței materialelor în cazul structurilor cu deschideri mari.

Podul are cinci deschideri, cea centrală de 190 m. Peste deschiderea a doua a podului, lungă de 140 m, se întinde o grilă cu zăbrele, având două console (brațe de câte 50 m) care se prelungesc peste pilele podului, la dreapta și la stânga deschiderii.

Pe deschiderea din mijloc s-a montat o grindă de numai 90 m, deoarece aceasta se poate sprijini pe cele două console, una din dreapta deschiderii a doua și cealaltă din stânga deschiderii a patra. În felul acesta se acoperă întreaga deschidere centrală de 190 m. Înălțimea maximă a grinzilor cu console este de 32 m (deasupra pilelor).

Viaductul de acces la pod are 15 deschideri a 60,85 m în total 913 m. Podul a fost înălțat deasupra apelor mari cu 30 m pentru a permite trei deschideri de câte 140 m, precum și un viaduct cu trei deschideri de 50 m spre Fetești și cu opt deschideri de 50 m spre Cernavodă.

Pentru a se da scurgere apelor de inundație peste balta Iezerului s-a mai executat un viaduct cu 34 deschideri de 42,80 m (total 1455 m), care a fost desființat în anul 1969 în urma desecării bălții și înlocuit cu un terasament de rambleu. Cele trei părți ale complexului de poduri însumau 4088 m.

Pentru lucrările de la Borcea, boltă și viaducte, s-au executat 19000 m³ săpături cu aer comprimat, s-au folosit 610 t oțel la chesoane, circa 62850 m³ zidărie, 9554 t oțel moale, 310 t oțel pudlat. Terasamentele au însumat 3 mil. m³, iar pereurile 200000 m².

Proba de rezistență a podului s-a făcut în ziua inaugurării cu un convoi de 15 locomotive, circulând cu o viteză de 80 km/h. După ce s-a bătut ultimul nit, un nit de argint, s-a zidit documentul inaugurării și s-a celebrat serviciul religios. În acest timp, Anghel Saligny a stat alături de șefii echipelor de muncitori care lucraseră la execuția podului, într-o șalupă sub pod, aceasta pentru a garanta rezistența podului.

Podul de la Cernavodă, dublat astăzi de un sistem de poduri combinate, rămâne cel mai important simbol al ingineriei românești din perioada de început, examenul său de maturitate.

Anghel I. Saligny (n. 19 aprilie 1854, Şerbăneşti, judeţul Galaţi – d. 17 iunie 1925, Bucureşti), academician, inginer constructor, ministru şi pedagog român, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor şi silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei româneşti - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Reconstrucția podului

Pe parcursul celor două războaie mondiale complexul feroviar construit de Anghel Saligny a avut de suferit. Din cauza izbucnirii Primului Război Mondial, trupele românești, aflate în retragere, au primit ordinul de a distruge unul dintre cele două poduri în luna octombrie a anului 1916.

Podul de peste Dunăre a suferit unele avarii în urma încercării de a-l distruge, fiind reconstruit de firma Maschinefabrik Augsburg-Nürnberg (MAN) din Germania. În schimb, podul peste brațul Borcea a fost distrus, iar autoritățile au fost obligate să execute un ansamblu nou, care a fost montat pe pilele rămase intacte, pentru a restabili complet circulația peste pod. Lucrările de proiectare și montaj au fost executate de specialiștii români și încheiate în anul 1921.

La 22 iunie 1941, o escadrilă de avioane Polikarpow I-16 bombardează podul lui Saligny, fără să reușească să-și atingă obiectivul. După o lună și jumătate (10 august), avioanele sovietice primesc ordin să atace orașul, distrugând fabrica de ciment din Cernavoda. Mai târziu, în aceeași zi, la 4:30 a.m., apar trei avioane dinspre Constanța care lanseaza două bombe peste podul dunărean.

Prin această ofensivă distrug conducta de petrol și avariază podul. Deși calea ferată nu a fost nimicită, „din cauza slǎbirii legǎturilor podului, trenurile nu circulǎ pe pod, iar pasagerii fac transbordare”.

În jurul orei 6.00 a.m., alte trei avioane venite din direcția Orșova atacă orașul, una dintre bombe distrugând calea ferată dintre pod și stația CFR Cernavodă și conducta de petrol. Bombardamentul aerian efectuat de către armata sovietică asupra podului de peste Dunăre în cel de-al Doilea Război Mondial (1941) a produs avarii grave, prin ruperea unor bare, respectiv prin deplasarea unui tablier de pe baza de sprijin a podului, însă inamicul nu și-a atins obiectivul, acela de a distruge integral podul.

Tehnicienii de la CFR și Reșița, alături de specialiștii de la aceeași firma MAN, din Germania, au executat reparațiile în regim de urgență. Acestea au fost efectuate în aproximativ patru luni, perioadă în care circulația a fost oprită.

Podul Regele Carol I – Vedere asupra podului de la începutul secolului XX – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Realizarea celui de-al doilea pod

Odată cu dezvoltarea tehnologică a apărut și necesitatea electrificării magistralei București – Constanța, proces realizat prin intermediul unor lucrări de consolidare și de asigurare a gabaritului de electrificare, acestea constând în modificarea și ridicarea riglelor transversale superioare cu circa 1,50 m.

Lucrările pe acest complex au avut loc fără anularea garniturilor de tren care circulau pe traseul respectiv, demonstrându-se astfel că există modalități prin care se poate asigura prelungirea duratei de viață a podurilor, în condiții normale de circulație și siguranță și după o perioadă lungă de exploatare.

Accentuarea solicitărilor de transport pe calea ferată a crescut odată cu dezvoltarea schimbului internațional de mărfuri, în special după anul 1970. Astfel, traficul pe magistrala București-Constanța s-a intensificat datorită numeroaselor importuri și exporturi care se desfășurau prin port.

Prin intensificarea capacității de circulație pe această rută, precum și prin eliminarea punctelor critice de traversare a Dunării, era evidentă necesitatea construirii unui nou pod în imediata vecinătate a celor existente. Concomitent cu realizarea celui de-al doilea pod dunărean s-a rezolvat și problema traficului rutier între București și litoral.

Proiectul specifica construcția unei căi ferate duble și a unei șosele cu patru benzi de circulație. Această variantă rezolva chestiunea transportului rutier între București și Constanța, șoseaua fiind mai scurtă cu 42 km în comparație cu ruta de traversare de la Giurgeni la Vadu Oii. Noile realizări erau din punct de vedere structural aproape identice cu cele existente, iar viaductele de acces s-au construit independent — pentru cale ferată și pentru șosea.

Noul pod a fost așezat în amonte de construcția lui Saligny, la o distanță de 30–80 m, având o lungime de peste 1600 m, iar viaductele rutiere aveau deschideri identice cu cele feroviare. Benzile de circulație, care trec pe sub cele două poduri de cale ferată, au axul în curbă, astfel realizat pentru a facilita înscrierea pe consolele rutiere, montate pe stâlpii principali ai podului feroviar.

Ansamblul podurilor din albia minoră este compus din grinzi metalice (care formează sistemul de rezistență al podului) continue pe trei deschideri în cazul podului peste brațul Borcea, fiecare cu o lungime de 140 m, respectiv cu una centrală în cadrul podului de peste Dunăre, de 190 m.

Construcția noilor poduri dunărene a fost posibilă prin întrebuințarea unor tehnologii și idei inovatoare. Noul complex feroviar (București-Constanța) era complet electrificat, automatizat și dotat cu o cale ferată dublă. Primul pod inaugurat a fost cel peste brațul Borcea în mai 1986, urmat de cel de la Cernavodă în octombrie 1987.

Scoaterea din funcțiune a podului

Podul a fost folosit timp de aproape un secol până în 1987, când a fost construit un nou pod, alături de cel vechi, care a fost dezafectat. De asemenea, în paralel cu podul de cale ferată a fost realizat un pod rutier, pentru Autostrada A2.

Întreținerea podului

În anul 2013 Compania Națională CFR anunța închiderea pentru mai mulți ani a podului de cale ferată de peste Dunăre în vederea realizării unor lucrări de reabilitare, menționând că se va putea circula din nou pe o porțiune din vechiul pod Anghel Saligny. Reprezentanții au declarat că s-au demarat procedurile legale pentru a putea începe lucrările de reabilitare la podul de cale ferată (km 152+149 și km 165-817), linia CF București-Constanța.

De asemenea, s-a menționat că se vor începe lucrările și pe vechiul pod proiectat de Anghel Saligny, care va fi redat circulației cât timp se va lucra pe noul pod. Valoarea estimată a proiectului, fără TVA, se ridică la 154,9 milioane de lei. Compania a lansat anunțul de participare la licitația pentru efectuarea lucrărilor de reabilitare a podul nou, dat în folosință în 1987. Lucrările de reparații la podul nou se vor executa cu închiderea acestuia.

Având în vedere traficul mare de călători și marfă pe ruta Fetești-Constanța și faptul că lucrările de reparații la noul pod vor dura o perioadă lungă de timp, CFR a decis să deschidă circulației firul III, între halta Dunărea și stația Cernavodă, al podului Saligny, care este în momentul de față închis. În această situație circulația feroviară între stațiile Dunărea și Cernavodă se va desfășura pe linie simplă pe firul de circulație III, de pe podul vechi.

Astfel, înainte de începerea lucrărilor de reparații la podul nou și anume a lucrărilor care necesită închiderea podului nou, trebuie efectuate lucrări pentru datea în exploatare a firului III. Compania CFR a declarat că cele două poduri, inaugurate în 1986, respectiv în 1987, au grave probleme din cauza lipsei întreținerii și reparațiilor, dar și din cauza erorilor de pe parcursul construcției. De asemenea, peste 300 de fisuri au apărut în structura acestora, afectând implicit viteza de circulație a trenurilor, recent aceasta fiind redusă la 30 km/oră.

cititi despre Podul Regele Carol I si pe en.wikipedia.org

Arhiva tag-ul pentru: Dobrogea

Articole