Trăim cu toţii într-o dictatură. Fie că înţelegem fie că nu, dictatura ne este aplicată tuturor. Şi este nemiloasă: Dictatura majorităţii. Dacă privim cu-atenţie la felul în care este modelată societatea, observăm această dictatură. Şi spun că este o dictatură, pentru că îşi impune deciziile şi sancţionează pe cei ce nu le respectă.
Mecanismul prin care majoritatea crează această dictatură este normalitatea. Sau mai bine zis ceea ce ne apare ca fiind normal celor mai mulţi dintre noi. A doua rotiţă a acestui mecanism este cedarea de putere. Cedarea de putere dealtfel este la baza tuturor deformărilor sociale. Deciziile şi comportamentul nostru zilnic sunt modelate de presiunea acestei majorităţi, dar există ceva mult mai palpabil şi mai evident în viaţa noastră care este modelat de această dictatură: Sistemul politico-administrativ. Teoretic suntem egali în faţa legii doar că… Sistemul politic se face pe bază de alegeri şi obţinere de majoritate. Apoi sistemul ales începe să-ţi impună viziunea prin legislaţie. Viziune care se va răsfrânge asupra tuturor cetăţenilor. Chiar şi asupra celor care au votat împotrivă, chiar şi asupra celor care nu cred în sisteme politice, chiar şi asupra celor care vor o viziune nouă bazată pe soluţii moderne. Aceştia, de multe ori sunt foarte mulţi, şi cam aproape de 50% în ultima vreme, dacă avem în vedere de câte ori cineva iese la alegeri cu 51 de procente, trebuie să ţinem cont că are 49% oameni împotrivă. Şi de-aici începe dictatura. Indiferent de viziunea ta aspura vieţii, ţi se vor impune regulile construite pentru acea majoritate. În ce fel eşti egal acum în faţa legii? Păi simplu… tocmai ai fost egalizat de majoritate. Tocmai a trecut peste tine tăvălugul mulţimii care te-a forţat şă fii ca ei.
Ce este interesant în această paradigmă este că sistemele nu pot evolua dacă toată lumea se conformează. Dacă toţi ar face ce li se cere şi ar fi mulţumiţi cu sistemele actuale, totul ar rămâne pe loc. Nemodificat. Schimbările apar pentru că sunt oameni care nu vor să se conformeze acestei dictaturi. Sunt oameni care îşi cer dreptul nativ de a fi egali, dreptul nativ de a avea calea proprie şi nu calea impusă de majoritate. Astfel, aceşti oameni, printr-o luptă imensă împotriva majorităţii şi împotriva sistemului reuşesc să producă schimbări care ulterior devin “normale” pentru că sunt asimilate şi de majoritate. Folosind acest mecanism, progresul este foarte greu de implementat, totul făcându-se cu consum imens de energie şi efort.
Vă rog permiteţi-vă să înţelegeţi! Problema nu este că un anume guvern sau sistem este neperformant, sau nu se ocupă de problemele reale. Problema este că majoritatea oamenilor consideră asta ca fiind “normal” şi prin asta forţează impunerea acestui sistem şi celor care ar vrea să schimbe ceva. Problema nu este că sistemul politic actual s-a dovedit a fi depăşit ci faptul că majoritatea consideră că este singura soluţie posibilă. Şi mai grav este, că consideră acest sistem ca fiind cel mai bun din simplul motiv că nu a fost încercat altul care să se fi dovedit mai bun. Putem încerca infinite variante de organizare socială, dar am ales să o susţinem pe cea actuală, bazată pe viziune şi impunere politică pentru că este cel mai răspândit pe glob… adică pe faptul că dacă majoritatea foloseşte acelaşi sistem, nu poate fi găsit altul mai bun. E foarte interesant să observăm că dacă vine vorba de autoturisme sau locuinţe avem o diversitate de modele fantastică care se modifică în fiecare an sau mai rapid uneori, dar când vine vorba de sistemul administrativ, este acelaşi de zeci sau uneori sute de ani.
Ne-am construit ca şi societate în ansamblu acest mecanism dar cât de benefic este el? Care sunt beneficiile şi care sunt pagubele acestui sistem? Există alternative la acest sistem? Iată câteva întrebări care sper să vi le puneţi serios. De ce anume funcţionăm pe acest sistem al majorităţii? Pentru că aşa funcţionează tiparul nostru. De ce funcţionează astfel tiparul nostru? Pentru că astfel a fost programat de societate. Iată că avem un cerc vicios. Dar la bază stă o nevoie. Nevoia de a fi sigur că decizia pe care am luat-o este corectă. Nevoia de validare. Aşa cum scriam în cele două articole intitulate “Marea scăpare”, sistemul nostru a scos cu totul din ecuaţie sufletul VIU. Totul se bazează pe un set de legi şi norme logice, presupunându-se că omul este doar o maşinărie logică fără sentimente. Deşi a fost demonstrat deja că toate deciziile le luăm emoţional şi nu bazându-ne pe logică, continuăm să folosim acest sistem care se bazează sută la sută pe logică şi exclude emoţionalul.
V-aţi gândit vreodată că toată industria de advertising se adresează emoţionalului, ştiind clar că acolo trebuie umblat pentru a obţine rezultate, iar sistemele juridice, administrative, sociale sunt bazate integral pe logică şi nu pe sentiment?
Astfel oamenii fie nu mai simt ce le-ar place, fie neagă acele simţăminte. Lipsit de ghidajul natural al emoţiilor, deciziile nu mai au suport. Nu mai poţi identifica ce e bine şi ce nu pentru tine. Aşa că cel mai la îndemână este să vezi ce au ales ceilalţi. Făcând aceiaşi alegere, nu poţi greşi, pentru că atâţia alţii au ales la fel ca tine. Acesta este un mic progrămel, care rulează în tiparul nostru şi care ne determină să alegem la fel cu majoritatea.
Să imaginăm un mic exemplu. O clădire cu două camere de mărimi diferite. O cameră foarte mare plină cu o mulţime de oameni, şi o cameră mai mică şi goală. În camera plină de oameni se află câţiva care au o părere diferită de majoritate. Pur şi simplu ei cred că lucrurile sunt altfel. Ceea ce pentru ei este un simţământ, o certitudine şi deci un motor al acţiunilor pe care le fac, pentru ceilalţie este tocmai o incertitudine. Adică, înafară de ceea ce ştiau deja, iată că vine cineva care susţine că se poate altfel. Iar asta te forţează la o acţiune. La o decizie, la o ALEGERE. Vâzându-se că cei care consideră normalitatea “normală”, pe cale de consecinţă, cei care văd diferit lucrurile nu pot să fie decât “anormali” . Pentru a scăpa de presiunea lor, îi închid pe toţi în camera mai mică, şi spun că sunt nebuni. Acum avem două încăperi: Una cu oameni mai mulţi care au un punct de vedere, şi una cu oameni mai puţini care au alt punct de vedere. În ce fel, sau pe ce baze părerea celor mai mulţi, o exclude şi o neagă pe a celor mai puţini? Într-un singur fel: Că sunt mai mulţi. Dar de fapt sunt mai mulţi, pentru că o mare parte au raliat la aceiaţi idee din nevoia de a fi validaţi. Din nevoia de a fi siguri că au ales “corect”. Acum vă întreb cine a izolat de cine? Cine este mai periculos pentru cine? Cei mulţi spun că ceilalţi sunt nebuni. Dar şi cei puţini pot spune acelaşi lucru. Cine poate dovedi care dintre grupuri are dreptate? Există vreo dreptate aici?
Toată această împărţire este foarte iluzorie. Nu există nici un fel de dreptate. Există oameni care vor să încerce altceva, şi oameni care vor să repete acelaşi lucru. Deocamdată cei mai mulţi sunt cei care vor să repete. Dar cred că acest lucru este pe cale să se schimbe. Nu sunt departe zilele în care cei care vor vrea să repete mereu şi mereu acelaşi joc vor fi consideraţi nebuni de oamenii care vor încerca zilnic activităţi noi, sau moduri noi de a face aceleaşi acţiuni mai vechi.
Care este nebunul şi care este normalul? cine trage linia dintre ele? Deocamdată acest joc nu are nici o soluţie natural-emoţională, nici logică. Acest joc are deocamdată o soluţie impusă de mulţime. Dictatura mulţimii, a majorităţii.
