Articole

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur (27 ianuarie 438)

/0 Comentarii/în /de /2.512 vizite

Aducerea moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur – miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul (sec. XI)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur

 

Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (347 - 407) - foto preluat de pe www.icon-art.info

Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (347 – 407) - foto preluat de pe www.icon-art.info

În sâmbăta Sfintelor Paşti (16 aprilie 404), Sfântul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, a fost scos cu forţa din biserică de ostaşii împărătesei Eudoxia (soţia lui Arcadiu) şi închis în reşedinţa Arhiepiscopiei până după sărbătoarea Cincizecimii, când a fost adus în exil într-o localitate din Asia Mică (Turcia de astăzi), anume Cucuz.

De aici a continuat legăturile sale cu prietenii din Constantinopol şi Antiohia.

Acolo a stat sub paza legionarilor armatei imperiale bizantine timp de trei ani, până în anul 407.

În acel an, la insistenţele împărătesei Eudoxia, împăratul Arcadius a hotărât ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie exilat pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, în localitatea Pityus, pentru a fi cât mai departe de Constantinopol şi Antiohia şi pentru a nu influenţa pe credincioşii din capitala imperiului.

După trei luni de călătorie, au ajuns în localitatea Comane din provincia Pont, a Imperiului Bizantin.

Într-o noapte, i s-a arătat mucenicul Vasilisc, ale cărui sfinte moaşte se aflau acolo şi i-a zis: „Curaj, frate Ioane, că mâine vom fi împreună!”.

Această călătorie afectând iremediabil starea precară a sănătăţii Sfântului, în data de 14 septembrie a anului 407, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, s-a mutat la Domnul rostind cuvintele: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate”.

După 31 ani, adică la 27 ianuarie 438, împăratul Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius, îndrumat de sfatul duhovnicesc al patriarhului Proclu, a adus moaştele sfântului Ioan Gură de Aur din localitatea Comana la Constantinopol.

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur (27 ianuarie 438) - foto preluat de pe basilica.ro

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur (27 ianuarie 438) – foto preluat de pe basilica.ro

Când racla cu sfintele moaşte a ajuns în portul capitalei imperiale, toţi locuitorii, în frunte cu împăratul şi patriarhul, au ieşit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur.

După acest moment, procesiunea cu moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, condusă de patriarhul Proclu şi de împăratul Teodosie al II-lea, a pornit spre Biserica Sfinţilor Apostoli, ctitoria Sfântului Împărat Constantin cel Mare, după ce mai întâi s-a oprit la Biserica Sfântului Apostol Toma, iar apoi la Biserica Sfintei Irina, care se numea şi Biserica păcii lui Hristos.

Aici, la Biserica Sfintei Irina, împăratul şi patriarhul au descoperit racla şi au aflat trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune şi emanând o mireasmă duhovnicească.

Împăratul, în semn de smerenie, şi-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialităţii sale, şi a întins-o sub racla cu sfintele moaşte şi şi-a cerut iertare în numele părinţilor săi, împăratul Arcadius şi împărăteasa Eudoxia.

Toţi locuitorii Constantinopolului au venit să atingă măcar racla Sfântului şi au rămas în rugăciune zi şi noapte lângă ea.

De la Biserica Sfintei Irina, moaştele au fost duse la vechea Biserică a Sfintei Sofia, pe locul căreia, peste o sută de ani, marele împărat Justinian, va construi Catedrala „Sfânta Sofia”, care străjuieşte şi astăzi malurile Bosforului.

De la Biserica „Sfânta Sofia”, moaştele Sfântului au fost duse la catedrala de atunci a Constantinopolului, Biserica Sfinţilor Apostoli.

Moaştele Sfântului au fost aşezate sub sfânta masă din altarul acestei biserici construite de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

 

Imnografie

 

Tropar la Sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur

Glasul al 8-lea:

Din gura ta ca o văpaie de foc strălucind harul, lumea a luminat; vistieriile neiubirii de argint lumii a câştigat; înălţimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci, cu cuvintele tale învăţându-ne, Sfinte Părinte Ioan Gură de Aur, roagă pe Hristos Cuvântul să mântuiască sufletele noastre.

Condac la Sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur

Glasul 1

Ceata îngerească…

Veselitu-s-a în Taină Cinstita Biserică de întoarcerea cinstitelor tale moaşte; şi pe acestea ascunzându-le ca pe nişte aur de mult preţ, dăruieşte celor ce te laudă pe tine neîncetat, prin rugăciunile tale, harul tămăduirilor, Sfinte Părinte Ioan Gură de Aur.

 

cititi si Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului (347 – 407)

 

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului

 

Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (347 - 407) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (347 – 407) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Punând sfintele moaște în sicriul poleit cu aur pe care îl aduseseră, au pornit la drum cu sârguință, petrecându-le cu cântare de psalmi, cu făclii și cu tămâieri. Iar când era să se apropie de o cetate sau de vreun sat, ieșea spre întâmpinare tot poporul și astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealaltă.

Iarăși praznic strălucit și pricinuitor de bucurie, iarăși sărbătoare mult luminoasă a cuprins Biserica noastră, care pierde iarna mâhnirii și gerul păcatului; iarăși prăznuim pomenirea dascălului și a părintelui celui cu gura de aur, a cărui vestire, ca și a fericiților apostoli, a străbătut cu adevărat toate marginile lumii și a umplut toate cetățile; ba chiar toate țările s-au bucurat de graiurile lui cele preastrălucite și aurite. Iată a sosit privighetoarea cea mult glăsuitoare, prevestind taina cea mare a învierii celei de obște, ca pe o dumnezeiască primăvară; iar prin tăcerea lui de puțină vreme arată înnoirea cea nemărginită a vârstei celei după Hristos și a tinereților celor duhovnicești.

A venit iarăși gura de aur, care, după puțină tăcere, grăiește acum cu adevărat cuvinte mai dulci decât fagurele de miere, mai scumpe decât pietrele cele neprețuite și cu adevărat mai trebuincioase decât aurul. Limba care grăia cândva măririle darului, fiind lovită de duh ca de un arcuș, și trestia scriitorului ce scrie degrab urmând-o, pe Dumnezeu cel întrupat îl vestește nouă. Iată marele stâlp al Bisericii, turnul bunei credințe cel neclătinat și luminătorul cel nestins al didascaliei, care a fost prigonit mulți ani pentm Hristos și ascuns pentru pizma vrăjmașilor, s-a arătat acum după 30 de ani și a strălucit mai mult decât soarele cel simțit.

Acum iarăși a venit după îndelungate și amare izgoniri, sau mai bine să le zic dulci; căci pentru Hristos le-a pătimit. A venit iarăși la turma sa, după strălucita izgonire și fericita moarte, și a intrat cu cinste și cu dreptate în cetatea de la care cu nedreptate a fost izgonit mai înainte.

Dar să povestim de la început, după rânduială, istoria întoarcerii, ca mai mult să vă bucurați și să vă veseliți. Și să arătăm cine au fost pricinuitorii prin care s-a făcut aducerea sfintelor moaște ale Hrisostomului, cum și când s-a făcut. Căci despre petrecerea lui cea minunată, precum și despre ispitele ce a pătimit în acea nedreaptă izgonire, am scris deplin în ziua a treisprezecea a lunii noiembrie, și ajung acelea să înțeleagă fiecare cum era minunatul Hrisostom în fapta cea bună.

După fericita lui moarte, dumnezeiescul lui suflet s-a dus în ceruri, bucurându-se, iar mult pătimitorul și mucenicescul lui trup a fost îngropat în Comane, de cei împreună călători cu dânsul, adică de ucenicii și prietenii lui; care împreună au călătorit cu dânsul în izgonire, care ca niște recunoscători și mulțumitori către dascălul lor, nu s-au lenevit, ci s-au dus la Roma, unde era episcop într-acea vreme Sfântul Inocențiu (401-417), iar împărat Onoriu (395-423), fratele lui Arcadie (395-408), cărora le-au povestit de la început toate muncile și nedreptățile ce le-a pătimit Sfântul Ioan de la împărăteasa Eudoxia și de la episcopii cei nesfințiți, care au dat mulțime de aur la doi bărbați netrebnici ca să ucidă pe cel numit „Gură de Aur” și decât aurul mai cinstit. Dar Dumnezeu, ca un drept judecător, n-a lăsat a se săvârși o ucidere ca aceasta nedreaptă. Asemenea le-au povestit și câte semne s-au întâmplat în împărăteasca cetate după izgonirea cea nedreaptă a sfântului, adică cutremurul cel mare, care a surpat palatul cel împărătesc și mai toată cetatea; înfricoșata grindină ce a căzut acolo și a făcut atâta pagubă și pierzare cetății; apoi au spus despre statuia de argint a nelegiuitei Eudoxia, care s-a sfărâmat, precum și despre dumnezeiescul foc, care a ieșit din scaunul sfântului și a vătămat biserica; și cum de acolo focul, s-a întors prin minune asupra palatului împărătesc și până la trei ceasuri din zi a ars de tot casa aceea mare și prea frumoasă a singlitului. Atunci tot poporul s-a mâniat și a strigat, zicând: „Cu dreptate este a se prăpădi toată cetatea, de vreme ce a fost izgonit acela, care o ocârmuia și o păzea”.

Pe lângă acestea au povestit încă și reaua pătimire, luările în batjocură, chinurile cu care l-au muncit acei ucigași și fără de omenie ostași care l-au dus în surghiun, pentru care l-a primit tot Răsăritul, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Apoi au povestit cum i s-au arătat lui cu minune slăviții Apostoli Petru și Ioan, precum și toate celelalte care au urmat în surghiun, până la fericita lui adormire.

Acestea auzindu-le romanii s-au întristat, dar apoi s-au bucurat. S-au întristat zic, că acei ostași răi și fără de omenie au pricinuit sfântului atâtea chinuri, răutăți, ocări și batjocuri, de care toată lumea s-a îngrozit, dar s-au și bucurat că sfântul, în toate acele chinuri grele și cumplite, a rămas neplecat și neclintit; și a ieșit biruitor strălucit și neînfrânt. Iar mai vârtos papa și împăratul cu totul s-au aprins de dumnezeiasca râvnă și au scris amândoi scrisori, cu multă asprime, mustrând nelegiuirea lui Arcadie.

Deci papa i-a trimis o înfricoșată afurisenie, zicând astfel:

„Glasul sângelui dreptului Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta, împărate Arcadie, precum de demult sângele lui Abel a strigat asupra lui Cain, ucigătorul de frate; căci în vreme de pace ai ridicat prigoană asupra Bisericii, izgonind pe păstorul și arhiereul ei cel adevărat, cu care împreună chiar pe Hristos Dumnezeu, vai, l-ai izgonit și ai vândut turma lui năimiților arhierei, și nu adevăraților păstori!

Dar eu nu mă întristez pentru Sfântul Ioan, căci fericitul și de trei ori fericitul Ioan, pentru isprăvile lui cele mari și pentru nenumăratele chinuri, pe care cu nedreptate le-a răbdat, a luat moștenire în Împărăția lui Dumnezeu, cu apostolii și cu mucenicii; ci mă mâhnesc pentru pierzarea ta, căci, pentru ca să faci voia unei femei rele și nebune, ai lipsit lumea de învățăturile cele cu miere curgătoare și de viață făcătoare ale lui Ioan de trei ori fericitul.

Pentru aceasta și eu preaumilitul, căruia mi s-a încredințat scaunul verhovnicului, te canonisesc pe tine și pe dânsa și vă îndepărtez de la Sfânta împărtășire a dumnezeieștilor Taine ale lui Hristos. Și care va îndrăzni a vă împărtăși pe voi, să fie caterisit și neiertat; iar dacă voi veți sili pe cineva ca să vă împărtășească, defăimând această apostolească poruncă și așezământ, să fiți ca vameșii și ca păgânii pentru adunarea dreptcredincioșilor. Și să stea păcatul vostru înaintea voastră, iar în ziua dreptei judecăți, când nici una din cele ce sunt ale voastre nu vor putea să vă ajute – nici averile voastre, nici slava, nici stăpânirea și nici însăși vrednicia împărătească –, să vă luați pedeapsa cea cuviincioasă.

Iar pe Arsachie, pe care l-ați pus pe scaunul Sfântului Ioan Hrisostom, pe acesta îl caterisim și după moarte împreună cu toți aceia care s-au împărtășit cu dânsul. Găci în chip prea nelegiuit a luat vrednicia arhieriei, el nevrednicul. Iar pe Teofil, nu numai îl caterisim, ci îl și afurisim, să fie anatematizat și străin de Hristos. Acestea, precum le legăm noi pe pământ, să fie legate și în ceruri, precum se zice în Sfânta Evanghelie”.

Acestea a scris sfințitul Inocențiu. Iar împăratul Onorie a scris și el altă scrisoare, zicând astfel:

„Frate Arcadie, nu știu ce lucrare potrivnică și drăcească te-a plecat să te încredințezi unei femei rele și răzvrătite, care te-a îndemnat să faci niște lucruri ca acestea, pe care niciun alt împărat creștin dreptcredincios nu le-a făcut niciodată; și pentru care te osândesc și te prihănesc toți preacuvioșii episcopi cei de aici, că ai scos pe marele arhiereu al lui Dumnezeu, fără judecată, fără socoteală și fără rânduială, din scaunul lui, și l-ai omorât cu chinurile pe care i le-au dat robii tăi cei răi, în nedreptul surghiun, unde l-ai trimis.

Apoi pe arhiereii și slujitorii pe care ți i-a trimis de aici Biserica romanilor, pentru cinstea ta, spre întărirea și adeverirea dreptei judecăți, atâta i-ai defăimat, încât i-ai și închis în temniță, le-ai luat banii ce aveau de cheltuială, încât ei se primejduiau să moară și de foame. N-ai băgat în seamă cât de puțin poruncile apostolești, ci pe cei cuvioși și sfinți, cu necinste i-ai scos din scaunele lor, și cu nedreptate i-ai osândit, în depărtate surghiuniri și în grele munci, iar pe cei nevrednici i-ai hirotonisit. Deci, sârguiește-te frate, nu cu cuvintele, ci cu lucrurile a cinsti pe Dumnezeu și pe oameni prin îndreptarea greșelilor tale; știind că rugăciunile preoților întăresc și îndreptează împărăția noastră”.

Deci Arcadie, primind scrisorile și înțelegând puterea cuvintelor lor, s-a rănit foarte mult de săgețile certării și ale canonisirii; iar somnul cel adânc al trândăviei, care era asupra lui, scuturându-l, căci se deșteaptă sufletele cele trândave de certările cele mai aspre, întâi a pedepsit pe acei care au făcut rău arhiereilor romani, pe unii i-a bătut, iar pe alții i-a omorât și a spânzurat și pe lemne trupurile lor. Iar pe toate rudeniile Eudoxiei, care au ajutat la scoaterea sfântului din scaun, le-a scos din dregătorii și le-a luat toate averile.

Încă nici de a sa femeie nu s-a milostivit nicidecum, ci cu mâinile sale a bătut-o fără milă și a închis-o într-o casă cu defăimare și cu necinste, poruncind ca nimeni să nu meargă la dânsa să o cerceteze și să-i facă vreo mângâiere, astfel că dânsa, din nemăsurată mâhnire și rușine, a căzut în boală grea. Apoi, prinzând pe Mina, Teotechi și pe Ishirion, nepoții lui Teofil, pe Severian al Gabalilor și pe Acachie al Beriei – care se întâmplaseră a fi într-acea vreme acolo în cetate –, i-a legat și i-a trimis cu mare defăimare la papa Inocențiu, scriindu-i și o scrisoare cu multă smerenie pentru dezvinovățirea lui, zicând unele ca acestea:

„Eu, o, arhiereule al lui Dumnezeu, nimic n-am știut din cele câte s-au lucrat contra arhiereilor trimiși de la voi. Și după ce m-am înștiințat, am omorât pe aceia care i-au nedreptățit pe ei. Nici de scoaterea marelui Ioan n-am fost vinovat, ci ticăloșii episcopi, care arătând niște canoane ca și cum ar fi bisericești, au primit păcatul asupra necuratelor lor suflete și, crezând lor, am dat acea nedreaptă hotărâre, pentru care aceia mai mult decât noi sunt vinovați. Deci, trimit cuvioșiei tale pe răul Acachie, pe Severian și pe rudeniile răului Teofil și îi voi scrie și lui ca și acela să vină cu sila acolo cât mai degrabă, și îi vei pedepsi după măsura celor îndrăznite și lucrate de dânșii. Iar pe noi ne iartă, prin părinteasca ta iubire de oameni ce ai asupra noastră și să nu ne lipsești de sfințita împărtășire a Preacuratelor și de viață făcătoarelor Taine. Căci și pe fiica ta Eudoxia cu necinste am pedepsit-o și greu am bătut-o, din care cauză a căzut în grele boli și zace la pat. Deci, nu ne pedepsi mai mult, preacinstite părinte, că nici Stăpânul nu osândește de două ori pentru un păcat; mai ales când ne pocăim din toată inima noastră; se cuvine dar, după nemărginita milostivire a preabunului Dumnezeu, să ne ierți și cuvioșia ta”.

Apoi a scris și fratelui său Onorie, deosebit, ca să mijlocească pe lângă papa și să-i trimită iertare.

Deci, primind papa scrisorile lui Arcadie, s-a veselit foarte mult pentru smerenia împăratului și a scris către preacinstitul Proclu, ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur, care era atunci episcop al Cizicului, să meargă la Constantioopol, ca să dezlege pe împărați de afurisenie și să-i împărtășească cu dumnezeieștile Taine; apoi, să țină loc de patriarh, ca un epitrop, până ce va cerceta despre Atic cu de-amănuntul. A scris deosebit iarăși și către Arcadie, înștiințându-l că a primit pocăința lui și că îi va mijloci iertăciune; apoi să poruncească să scrie numele Sfântului Ioan în sfințitele table, și să trimită pe Teofil la Tesalonic, unde avea de gând să meargă și papa, pentru oarecare pricină.

Niște porunci ca acestea cu dragoste primindu-le împăratul și având dorință ca să împlinească fără lipsă toate câte a scris papa, îndată a scris o înfricoșată scrisoare lui Teofil, zicând așa:

„Toate marginile lumii le-ai tulburat, cel ce ești decât toți oamenii mai cumplit și cu covârșire preavicleanule, și ai luat de la sine satanicește stăpânirea de loc și n-ai băgat în seamă nici legile bisericești, nici stăpânirea împărătească, de care nu vei scăpa tu, necuvioase. Deci, scoală-te îndată, fără de nicio pricinuire de boală trupească și purcede la Tesalonic, ca să te judece arhiepiscopul Romei”.

Deci Teofil, primind scrisoarea împărătească și văzând poruncile cele înfricoșate ale stăpânitorului, s-a cutremurat foarte. Dar n-a putut să meargă acolo unde i-a scris, căci Dumnezeu a trimis celui cumplit o boală foarte cumplită, și chinuindu-se de împietrirea udului, mărturisea la arătare fapta cea rea pe care a făcut-o sfințitului pătimitor loan Hrisostom, pentru care cu dreptate se pedepsea cel nedrept, până când rău și-a lepădat sufletul cel rău și nelegiuit. Și nu numai atât, ci și alții care s-au unit la surghiunirea Sfântului loan, chinuindu-se în multe feluri de boli trimise de la Dumnezeu și cumplit muncindu-se, rău au murit. Iar mai vârtos ticăloasa Eudoxia a căzut în boala sângelui, și atât a putrezit tot trupul ei, încât a făcut viermi și de vie s-a împuțit ticăloasa, încât a cunoscut că pătimea pentru cele lucrate de dânsa asupra Sfântului loan. Pentru aceea, chemându-l pe dânsul cu glasuri jalnice, a dat înapoi via văduvei și celelalte, pe care cu nedreptate le luase, și astfel a murit cu multă durere.

Dar nici după moarte n-a rămas fără pedeapsă, căci îi sălta mormântul și se clătina, făcând spaimă neasemănată celor ce priveau. Care clătinare și cutremur a ținut 33 de ani, până când s-au adus din surghiun sfintele moaște ale sfântului. Și a lăsat Eudoxia patru fete și anume: Pulcheria, Fulchia, Arcadia și Maria, precum și un fiu, cu numele Teodosie. Deci Arcadie trăind la împărăție 14 ani, s-a săvârșit când era de opt ani Teodosie cel Mic. Iar surorile lui nu s-au măritat, ci Pulcheria ocârmuia împărăția, fiind cu vârsta de 19 ani, până când a venit tânărul în vârsta cea legiuită.

Deci făcându-se împărat Teodosie cel Tânăr (408-450), în Constantinopol era arhiepiscop Sfântul Proclu (434-446), ucenicul Sfântului Hrisostom, care a îndemnat pe împărat și i-a dat multe sfătuiri duhovnicești, ca să trimită oameni cucernici în Comane și să aducă sfintele moaște ale Sfântului loan Gură de Aur, părintele său cel duhovnicesc, spre mângâierea cetății, și pentru ca să înceteze și cutremurarea mormântului, căci până atunci mormântul Eudoxiei încă tremura.

Ascultând împăratul Teodosie sfătuirea cea folositoare a patriarhului, a trimis oameni îndemânatici și cucernici, pentru acest lucru, care nu în puține zile ajungând în Comane și sosind la biserica Sfântului Mucenic Vasilisc, au întrebat pe locuitorii cei de acolo ca să le arate mormântul sfântului și să ia moaștele. Iar ei auzind că se lipsesc de o vistierie neprețuită ca aceasta, peste măsură s-au întristat și s-au amărât; însă n-au îndrăznit a se împotrivi poruncii împărătești, ci i-au dus la mormântul fericitului.

Și ridicând piatra ca să scoată afară toate sfintele moaște, acestea s-au făcut nemișcate, o, minune, și n-au putut atâția oameni să le miște din loc. De aceea s-au întors trimișii la împărat, propovăduind în toată cetatea această minune. După aceea, împăratul și toți cei mai cucernici ai cetății au făcut mai întâi rugăciuni de obște către Domnul ca să-i învrednicească, ca un milostiv, să dobândească pe cel dorit.

După aceea iarăși a trimis împăratul cu multă evlavie pe aceiași soli, ca să aducă pe sfântul; către care a scris și o rugăciune în chip de epistolă într-acest fel:

„Către dascălul cel a toată lumea și patriarhul Ioan Hrisostom, scrie împăratul Teodosie. Eu socotind, nu din necredință, ci din neștiința și neluarea-aminte a mea că cinstitele moaște se află ca și trupurile celorlalți oameni, neîmpărtășite de dumnezeiescul dar, am trimis să le aducă cum s-ar întâmpla, fără cuviincioasa evlavie; pentru aceasta, cu dreptate n-am dobândit aceea, pentru care m-am sârguit. Deci, acum iarăși scriu către sfințenia ta, ca și cum ai fi viu, această rugăciune, cerând să ne ierți pentru necunoștința cea mai dinainte și să binevoiești a veni cu pace într-ale tale, ca să te primească cu multă dorire și osârdie fiii tăi, căci dorim foarte mult să dobândim iertare păcatelor prin rugăciunile tale cele bine primite”.

Deci, luând trimișii cartea cea de rugăciune, au plecat la drum. Și ajungând la locul unde erau moaștele sfântului, au făcut precum le-a poruncit împăratul și prăvălind piatra de pe mormânt, au văzut iarăși o altă minune: adică a ieșit din mormânt o lumină negrăită cu multă strălucire și o bună mireasmă neasemănată, în care sfântul nu se arăta ca un mort, ci strălucit la față, plin de veselie. Apoi, îndată s-a dat de bunăvoie și fără de împiedicare l-au ridicat. Atunci s-au făcut multe minuni către cei ce l-au sărutat cu credință. Iar mai ales era acolo un om șchiop, în mijlocul mulțimii celei adunate, care cu multă osteneală făcând loc, a apropiat de picioarele lui haina sfântului și îndată s-a tămăduit.

Deci punând sfintele moaște în sicriul poleit cu aur, pe care îl aduseseră, au pornit la drum cu sârguință, petrecându-le cu cântare de psalmi, cu făclii și cu tămâieri. Iar când era să se apropie de o cetate sau de vreun sat, ieșea spre întâmpinare tot poporul și astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealaltă, până ce au ajuns la Calcedon. Și auzindu-se în cetatea împărătească de venirea sfintelor moaște, toți au alergat, tineri și bătrâni, cu multă dorire, ca să-l întâmpine precum se cădea. Și s-a umplut toată marea de corăbii, încât se părea ca un pământ uscat. Deci a mers și patriarhul Proclu cu împăratul, având osebită corabie, împodobită și plină de aromate binemirositoare, pentru mult pătimitoarele și mult cinstitele moaște.

Atunci s-a făcut furtună mare și toate caicele și luntrele s-au risipit, unele la un loc, altele în alt loc, precum le mâna vântul; numai corabia aceea pe care o aveau pregătită pentru sfintele moaște, n-a putut vântul s-o zbuciume, nici s-o abată într-altă parte, ci alerga împotriva valurilor, ca și cum ar fi fost însuflețită și cu simțire; și, o, minune, că alergând spre pământ, s-a dus la via văduvei și a stat acolo așteptând sfintele moaște. Zic despre văduva aceea, pentru care părintele văduvelor și părtinitorul sărmanilor cel prea cald, a băut paharul umilinței, care pe aceia care îl beau, îi face părtași ai fericirii celei cerești.

Vezi, o, omule, cum pietrele și lemnele sprijină și ajută păstorului celui cuvântător? Vezi cum chiar cele nesimțitoare și necuvântătoare prihănesc fapta cea necuvântătoare și nedreaptă a celor cuvântători, care au făcut-o asupra celui drept? Dar acestea s-au întâmplat astfel cu dumnezeiască și negrăită iconomie. Și atunci iarăși s-a făcut liniște adâncă în mare și iarăși s-a umplut marea de corăbii și de caice, ca și mai înainte. Iar când aceia care aduceau cinstitele moaște au ajuns la locul unde era via văduvei, corabia cea împodobită și pregătită pentru sfântul s-a plecat de la sine înspre aceia, în chip minunat, și chema în chip negrăit sfintele moaște. Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale!

Apoi, punând cinstitele moaște în corabia cea pregătită, împăratul avea dorire a merge la palatul împărătesc, dar precum se vede, n-a voit Sfântul Hrisostom, și fiindcă Helespontul cel repede curgea împotriva lor, de aceea s-au dus la biserica Sfântului Apostol Toma, care se numește Amantiu, precum a iconomisit dumnezeiasca pronie. Deci, intrând în biserică sfintele moaște, împăratul și-a luat de pe cap coroana cea împărătească, pentru smerenie, și, închinându-se, a sărutat frumoasele și evangheliceștile picioare ale marelui Ioan și le-a udat, ca și păcătoasa pe ale lui Hristos, cu prea fierbinți lacrimi, cu plângeri din inimă și cu tânguiri, cerând milă și iertare pentru maica sa și zicând astfel:

„Iartă, o, sfinte al lui Dumnezeu, fărădelegea aceleia care te-a nedreptățit, milostivește-te spre dânsa, o, preamilostivule; și precum când trăiai tu, ai împrăștiat și ai izgonit departe de fiii tăi patima pomenirii de rău, cu toată puterea, astfel și acum, urmând adâncul nepomenirii de rău, iartă fărădelegea maicii mele; și ca semn că te-ai milostivit spre dânsa și ai iertat-o, fă să înceteze tremurarea mormântului”.

Astfel s-a rugat binecredinciosul și preacucernicul împărat Teodosie, Iar cuviosul i-a ascultat rugăciunea lui, și ca o vistierie și dascăl al milostivirii s-a milostivit spre cea nemilostivă și a oprit cutremurul mormântului ei. Deci, au făcut priveghere de toată noaptea în biserica aceea, preamărind pe Domnul și pe sfântul Lui.

Apoi l-au dus în biserica cea mare pe sfântul și, punându-l în dumnezeiescul scaun, au făcut și acolo asemenea doxologie, ca și mai înainte; apoi au pus în careta împărătească cinstitele și sfintele moaște și s-a suit în caretă și patriarhul Proclu. Iar împăratul, clericii, tot sfințitul sobor și tot singlitul mergeau înainte cu lumânări și cu tămâieri. Iar toată cheltuiala a făcut-o împăratul cu neasemănată dărnicie, dând la toată mulțimea făclii cu îndestulare. Și era adunată toată cetatea, încât umplea toate drumurile, ulițele, casele, fiind ca albinele mulțime nenumărată. Iar aerul, de mulțimea aromatelor, tămâierilor și a mirurilor ce se vărsau, era atât de bine mirositor, încât se arăta ca un rai. Și atâta cinste i-au făcut, încât, precum spun alții, altă dată nu s-a făcut altui om, nici vreunui împărat, nici vreunui patriarh sau altuia dintre sfinți.

Deci, cu astfel de cinste l-au dus la sfânta biserică a Sfinților Apostoli, ca pe un alt apostol al lui Hristos, împăratul mergând înainte, preoții lăudându-l și boierii binecuvântându-l, iar popoare nenumărate închinându-se și dănțuind dănțuire prăznuitoare și a toată lumea. Și nu numai oamenii, ci și rândurile sfinților și cetele îngerilor socotesc că s-au adunat și împreună au petrecut cinstitele moaște ale aceluia care era de o râvnă și de un cuget cu dânșii. Iar când au așezat pe sfântul în scaunul cel arhieresc, toți au strigat cu mare glas către bunul păstor, zicând: „Ia-ți scaunul tău, sfinte”.

Atunci și nepomenitorul de rău Ioan, deschizându-și gura cea de aur izvorâtoare și mișcându-se, buzele cele de miere curgătoare, o, minunile Tale, Hristoase împărate, a strigat: „Pace tuturor, dragoste și milă să fie la tot poporul și Eudoxiei iertare!”. Cine a văzut, sau cine a auzit din veac o minune înfricoșată ca aceasta? Trup mort după 33 de ani, care avea dezlegate organele, să sloboadă glas deslușit și bine grăitor! Cu adevărat drepții în veci sunt vii, deși cei fără de minte socotesc ieșirea lor pedepsire.

Acest mântuitor glas, care ca din cer a ieșit din gura cea de foc purtătoare și cu totul aurită, a unit Biserica, care era dezbinată mai înainte; pe cei rău credincioși i-a povățuit la credința cea dreaptă, pe cei binecredincioși, mai întemeiați i-a făcut, iar pe cei ce vrăjmășeau și urau pe sfântul, în dragoste negrăită i-a prefăcut. Și ca să zic pe scurt, pe toți i-a adunat și într-o glăsuire și unire i-a adus. Apoi, au pogorât sfintele lui moaște și le-au pus în mijlocul bisericii, ca să le sărute tot poporul, spre sfințirea sufletelor lor. Și atâta se înghesuiau și se călcau unii pe alții, și, o, minune, că nimeni nu s-a vătămat din acea înghesuire; căci cum ar fi fost cu dreptate să se vatăme cei ce se înghesuiau pentru credința către sfântul, care și pe cei acum vătămați, de tot felul de vătămare i-a izbăvit?

Deci după ce au săvârșit cântarea de laudă și acolo, împăratul și patriarhul au ridicat pe sfântul, l-au dus în Sfânta Sfintelor și l-au pus în părțile de-a dreapta, în 27 ale lunii ianuarie. După așezarea cinstitului trup, au adus niște oameni cucernici pe un bolnav, care avea mâinile și picioarele veștejite, care nicidecum nu se mișcau, că atât de subțiri și de neputincioase erau, încât se vedeau ca niște trestii, fiind numai pielea și oasele. Și îndată ce s-a apropiat de mormânt, mai înainte de a ruga pe sfântul, s-a tămăduit minunat și umbla fără împiedicare și cu mâinile lucra.

Această veste a străbătut în toată cetatea, numai într-o zi, și se adunau toți bolnavii și își luau sănătatea cea dorită, slăvind pe Dumnezeu; apoi, mulțumind sfântului, se întorceau bucurându-se. Și nu numai atunci, ci și până astăzi, toți care se apropie de mormântul lui cu credință, orice boală ar avea, cu sufletul sau cu trupul, îndată capătă dorita vindecare.

Astfel preamărește Dumnezeu pe robii Săi și aici în lumea aceasta și în ceea ce va să fie îi face moștenitori ai împărăției Sale. Pe care, facă-se ca noi toți s-o dobândim întru Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Aducerea moaștelor Sfinţilor Mucenici doctori fără de arginți Chir și Ioan (Secolul al V-lea)

/0 Comentarii/în /de /2.720 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Aducerea moaștelor Sfinţilor Mucenici doctori fără de arginți Chir și Ioan

 

În data de 28 iunie se face pomenirea mutării moaștelor Sfinților Chir și Ioan de la Canopus (actualul Abukir, Egipt) la Manutin.

La un veac de la martiriul lor, Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei (412 – 444), s-a rugat lui Dumnezeu să alunge demonii din templul idolesc de la Manutin, o cetate situată în apropiere de Canopus și în care se afla un templu păgân.

Un înger al Domnului i-a spus sfântului patriarh că demonii nu vor putea fi îndepărtați decât prin ducerea moaștelor Sfinților Chir și Ioan. Sf. Chiril la Manutin. Aceasta a și făcut Sf. Chiril al Alexandriei, ridicând la Manutin o biserică în cinstea sfinților mucenici.

Din acel moment, duhurile necurate au fost gonite din cetate, iar biserica unde au fost mutate moaștele sfinților a devenit izvor de tămăduiri.

 

Sfântul Chir

 

Sf. Chir s-a născut la Alexandria, în Egipt, în secolul al III-lea d.Hr. A studiat și a ajuns un medic foarte bun. Era renumit, pentru că își trata pacienții fără plată sau alte recompense materiale.

El îi vindeca în numele lui Iisus Hristos, rostind rugăciuni și citând din Sfânta Scriptură. După ce îi trata, ca și Mântuitorul, își sfătuia pacienții să nu mai păcătuiască.

După ce s-a declanșat marea persecuție împotriva creștinilor ordonată de împăratul Dioclețian, Chir a ajuns în Arabia, unde s-a călugărit. El a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni.

 

Sfântul Ioan

 

Sf. Ioan era soldat în oraşul Edesa, din Asia Mică. Auzind de minunile pe care le făcea Sf. Chir, a mers în Arabia să-l cunoască și a devenit discipolul lui atât în credință, cât și în știința medicinei, devenind și el „doctor fără de arginți”.

Când au aflat că o femeie, pe nume Atanasia, a fost închisă din cauza credinței ei creștine împreună cu cele trei fiice ale sale, Teodota, Teoctista și Eudoxia, Sfinții Chir și Ioan le-au încurajat să rămână statornice în credința în ciuda torturilor.

Pentru această faptă, au fost însă privaţi de libertate, chinuiţi şi, în cele din urmă, decapitaţi împreună cu Atanasia și fiicele ei, în ziua de 31 ianuarie.

Credincioșii au luat trupurile sfinților Chir și Ioan și le-au îngropat creștinește într-un loc despre care se spune în Proloage că a fost aflat doar cu puțin timp înainte ca Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei, să decidă mutarea lor la Manutin.

 

Imnografie

 

Troparul aducerii moaştelor Sfinţilor Mucenici doctori fără de arginţi Chir şi Ioan

Glasul 5

Minunile sfinţilor Tăi mucenici, zid nebiruit ne-ai dăruit nouă, Hristoase Dumnezeule; pentru rugăciunile lor, sfaturile păgânilor le risipeşte şi sceptrurile Împărăţiei le întăreşte, ca un bun şi de oameni iubitor.

Condacul aducerii moaştelor Sfinţilor Mucenici doctori fără de arginţi Chir şi Ioan

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Din harul cel dumnezeiesc dar de minuni luând, sfinţilor, faceţi minuni în lume, toate patimile noastre cu doctorie nevăzută, le tăiaţi, Sfinte Mucenice Chir, de Dumnezeu înţelepţite, împreună cu măritul Mucenic Ioan; că voi după adevăr sunteţi doctori dumnezeieşti.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Doctori fără de Arginți Chir și Ioan pe unitischimbam.ro

 

Aducerea moaștelor Sfinților Mucenici Doctori fără de arginți Chir și Ioan

 

Sf. Mc. doctori fără de arginți Chir și Ioan (Secolele III – IV) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mc. doctori fără de arginți Chir și Ioan (Secolele III – IV) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Acești sfinți pătimitori de chinuri, Chir și Ioan, au pătimit pentru Hristos în 31 de zile ale lunii ianuarie, pe vremea împărăției lui Dioclețian, în cetatea care se numea Canopos, care era departe de Alexandria ca la 12 stadii. După mucenicescul lor sfârșit, creștinii luând în taină sfintele lor trupuri, le-au îngropat cu cinste. Iar după trecerea a mulți ani, tămăduitoarele lor moaște au fost aflate într-acea vreme când creștinii întărindu-se mai mult decât elinii cei închinători la idoli, au început pretutindeni a zidi biserici fără opreliște, iar mai ales în vremea împărăției marelui Teodosie, care a biruit pe tiranul Maxim al Apusului cu toate puterile sale, prin rugăciunile cuvioșilor părinți, care viețuiau în pustiile Egiptului și la care împăratul Teodosie a trimis într-adins, având trebuință de rugăciunile lor spre ajutor. Intre acești părinți cu cuviință este a pomeni pe unul, cu numele Senufie, slăvit întru minuni, care petrecea în Schit și pentru care împăratul a scris patriarhului Teofil al Alexandriei să-l trimită în Constantinopol la dânsul, ca prin binecuvântarea și cu rugăciunile lui să se înarmeze împotriva vrăjmașilor.

Deci Teofil, voind să împlinească porunca împăratului, s-a dus el însuși în Schit la Cuviosul părinte Senufie, ca să-l roage să meargă la Constantinopol la împăratul Teodosie; dar acela nicidecum nu a voit să iasă din chilia sa. Iar după multă rugăminte și îndemnare a patriarhului, cuviosul supărându-se, și-a luat rasa și toiagul, pe care ridicându-le în sus spre răsărit și înălțându-și ochii spre cer, a grăit: „Doamne, Dumnezeul puterilor, mă rog Ție cu smerenie, dă rasei și toiagului acestuia acea putere pe care mi-ai fi dat-o mie cu a ta milostivire, de aș fi mers acolo”.

Astfel rugându-se, a dat rasa și toiagul patriarhului, zicându-i: „Acestea să le trimiți împăratului în locul meu și să-i scrii ca în timp de război să pună rasa pe dânsul, iar toiagul să-l ia în mână și să meargă cu îndrăzneală înaintea oștilor lui împotriva vrăjmașilor și va vedea slava lui Dumnezeu”. Iar patriarhul a trimis acelea împăratului și i-a spus lui cuvintele cuviosului. Iar împăratul primindu-le cu credință și făcând după cuvântul cuviosului, a câștigat mare biruință asupra vrăjmașilor. Deci spre aducerea aminte a acelei biruințe și spre pomenirea Cuviosului Senufie, alexandrinii au făcut asemănarea împăratului, săpată și pusă pe un stâlp înalt, având rasa călugărească pe dânsul și toiagul ținându-l în mâini. Și în toți anii prăznuiau cu dănțuire ziua acelei biruințe, mulțumind lui Dumnezeu. De atunci mai ales au început a se zidi biserici lui Dumnezeu în Alexandria și în tot Egiptul, pentru că se înmulțise creștinătatea.

Și când Patriarhul Teofil a voit să zidească o biserică aleasă în Canopos în numele Sfinților Apostoli, în acea vreme s-au aflat moaștele Sfinților făcători de minuni Chir și Ioan. Aceasta a fost după sfârșitul lui Teodosie și pe timpul împărăției fiului său, Arcadie. Iar despre aducerea moaștelor Sfinților Mucenici Chir și Ioan se scrie în viața Sfântului Chirii, patriarhul Alexandriei, că aproape de Canopos, ca la două stadii, este un loc care se numește Manutin, care mai înainte era sat. Acolo era o capiște veche și locuință diavolească, fiind foarte înfricoșat locul acela, deoarece multe duhuri necurate petreceau acolo. Deci când patriarhul Teofil era încă între cei vii, dorea să curețe locul acela de diavoli și să-l facă loc sfânt, spre mărirea lui Dumnezeu, dar având multe împiedicări și apropiindu-i-se sfârșitul vieții, n-a putut să-și ducă gândul său la îndeplinire. Atunci Sfântul Chirii, moștenitorul scaunului lui Teofil, a început a se îngriji de aceasta și se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul să-i dea de sus ajutor și putere, pentru biruirea și izgonirea din locurile acelea a duhurilor necurate. Deci îngerul Domnului i s-a arătat în vedenie, poruncindu-i ca să aducă cinstitele moaște ale Sfinților Mucenici Chir și Ioan la locul ce se numește Manutin, că astfel va fugi de acolo diavoleasca putere.

Și făcând aceasta Sfântul Chirii, a adus în Manutin moaștele sfinților, zidind acolo o biserică în numele lor. Atunci îndată s-au gonit de acolo necuratele duhuri și s-a făcut în acel loc izvor de tămăduiri, ce izvorăsc din moaștele mucenicilor. Deci se cuvine să se pomenească oarecare minuni ale acestor sfinți, pe scurt.

În zilele prea sfințitului Evloghie, patriarhul Alexandriei, un fiu de-al lui Iulian, mai marele cetății, cu numele Amonie, avea împrejurul grumajilor săi oarecare vătămări dureroase care creșteau înăuntrul trupului. Acele vătămări care doctorii le numesc scrofule au crescut și s-au umflat din zi în zi, i-au îngreunat grumajii și îl îngrozeau cu moarte. Și chemând mulți doctori, nimic n-au aflat spre vindecare, din care pricină tatăl și fiul mâhnindu-se, i-au lăsat pe aceia și au alergat la Sfinții făcători de minuni Chir și Ioan, rugându-se cu lacrimi lângă cinstitele moaște, ca să dea tămăduire fiului său.

Atunci acela, arătându-se în vedenie, au poruncit tânărului, care se îngâmfa pentru slavă și bogății, să-și lepede mai întâi mândria sa și, în semn de smerenie, să măture gunoiul din casa lor; apoi să facă un plasture de ceapă amestecat cu pâine și să oblojească tot grumajul și gâtlejul. Și după ce a făcut aceasta, îndată i s-au închis vătămările, și Amonie a luat tămăduire, cu rugăciunile sfinților doctori fără de plată. Insă tot același Amonie, după câtăva vreme, uitând sfatuirile sfinților, s-a înălțat cu mândria și iarăși s-a îmbolnăvit de altă boală, care îi era pedeapsă pentru neascultarea lui. Prin boala aceea pântecele lui îi era foarte greu, din care pricină stomacul său nu putea să primească deloc nici mâncare, nici băutură; ci toate cele ce îi intrau pe gură, îndată i se întorceau înapoi.

Atunci iarăși a alergat cu lacrimi, rugându-se Sfinților răbdători de chinuri Chir și Ioan, doctorii săi cei încredințați. Iar aceia, arătându-i-se lui în vis, mai întâi l-au ocărât pentru mândria lui, apoi i-au poruncit să-și lepede hainele cele de mult preț și să se îmbrace într-o haină de păr și, luând vasele cele de apă, să aducă apă rece la frații cei neputincioși și săraci, pentru adăparea lor. Iar după ce Amonie a făcut aceasta fără lenevire, sfinții iarăși i s-au arătat și i-au poruncit, ca, luând untdelemn din candelele lor, asemenea și ceară din lumânările aprinse lângă raclele lor, să facă un plasture și să-l lipească de pântecele său. Aceasta făcând Amonie, s-a făcut sănătos.

Un alexandrin, anume Teodor, fiind multă vreme orb de amândoi ochii, a fost dus la Manutin, în biserica unde erau moaștele sfinților răbdători de chinuri și acolo se ruga cu osârdie pentru luminarea ochilor săi. Deci sfinții i s-au arătat în vedenie și i-au poruncit să meargă și să se spele la izvorul care era aproape de biserica lor. Iar el ducându-se, s-a spălat, și când și-a șters fața cu băsmăluța îndată a văzut în băsmăluță albețile care căzuseră din ochii lui ca niște solzi. Deci s-a întors de la biserică cu bucurie, arătând la toți orbiciunea sa cea căzută în băsmăluță.

Un alt bărbat, anume Calos, plăcut lui Dumnezeu după nume și după viață, din întâmplare căzând de pe o scară, și-a sfărâmat fluierul piciorului în multe bucăți, și-l durea foarte tare. Și chemând mulți doctori și neputând dobândi nici un ajutor de la ei, a alergat cu credință mare la acești doctori fără de arginți, Chir și Ioan, și ungân- du-i piciorul cu untdelemn din candele lor, s-a tămăduit în același ceas.

Un om, anume Isidor de la Maiuma, avea durere înăuntru, la rărunchii săi, care, putrezind, s-au prefăcut în sânge și în flegmă, astfel că scuipa cu sânge. Și neputând omul acela să se tămăduiască cu nici un fel de doctorii, a alergat la moaștele cele tămăduitoare ale sfinților răbdători de patimi și aceia i s-au arătat, nu în vedeniei ci la arătare și i-au dat lui să mănânce o bucată de chitrin. Iar acela, primind acea bucată din mâinile lor, nu știa de la cine o primește deoarece socotea, că aceia sunt din poporul ce venise să dea închi­năciune sfintelor moaște ale mucenicilor. Și după ce a mâncat ceea ce i se dăduse, îndată s-a tulburat stomacul lui și a vărsat un vierme mare, care rodea ficații lui, iar sfinții fără de arginți s-au făcut nevăzuți. Iar el făcându-se sănătos în acel ceas, a dat mulțumire lui Dumnezeu și plăcuților Lui.

Un om, anume Mina, mai marele cetății Filoponiei, fiind cuprins de o boală cumplită cu friguri, i s-a adaos pe lângă aceasta și împietrirea stomacului, căci i s-a încuiat stomacul. Și câte leacuri îi dădeau pe gură doctorii, toate rămâneau fără de folos, și încă mai rău i se umfla pântecele, neputând să iasă afară. Și a pătimit bărbatul acela așa două săptămâni, suferind acea cumplită durere, încât se deznădăjduise din partea doctorilor, dar aducându-și aminte de Sfinții doctori fără de arginți Chir și Ioan, a poruncit să-l ducă cu patul în Manutin la tămăduitoarele lor moaște. Acolo, rugându-se el cu lacrimi și adormind puțin, i s-au arătat sfinții și i-au dat să mănânce o smochină. Și deșteptându-se din somn a găsit smochina pe pat lângă el și, luând-o, a mâncat-o și îndată i s-a dezlegat stomacul și s-a făcut sănătos.

Un alt Mina, care era ca acel vechi Asail, ușor și grabnic cu picioareleca o căprioară de cele din țarină, s-a îmbolnăvit după aceea foarte tare de picioare, încât nici nu putea păși; și a zăcut multă vreme în pat, umflându-se foarte picioarele lui. Deci a poruncit să-l ducă cu patul la Sfinții făcători de minuni Chir și Ioan. Și după ce și-a uns picioarele cu untdelemn de la candelele care ardeau la cinstitele lor moaște, îndată s-a sculat sănătos și umbla bine cu picioarele cele tămăduite, mulțumind lui Dumnezeu și sfinților Lui.

O femeie cu numele Teodora, bând apă, din întâmplare a băut o broscuță mică, însă nu știa ce a băut și acea broscuță a crescut în pântecele ei. Deci la început, cât a fost mică acea broască, îi făcea puțină durere înăuntru, iar după ce a crescut mare, s-a mărit și durerea, încât femeia aceea nu avea odihnă nici ziua, nici noaptea de acea cumplită durere. Deci se văita cu amar și se tăvălea pe pământ, și nimeni nu putea să-i ajute ei, nici să cunoască care îi este boala. Și mulți socoteau că ea este muncită de diavol; deci au adus-o la acești Sfinți tămăduitori Chir și Ioan, care, arătându-i-se noaptea, i-au poruncit, ca, mai înainte de primirea mâncării, să bea apă multă. Și după ce femeia a făcut aceasta, stomacul ei îndată s-a tulburat și a vărsat o broască mare și astfel s-a făcut sănătoasă. Deci toți cei care au văzut aceasta, minunându-se, au slăvit pe Dumnezeu și pe plăcuții Lui.

După acea femeie Teodora, a alergat un bărbat oarecare, anume Teodor, la sfinții doctori fără plată, având înăuntru otravă dată de niște oameni răi. Acela, bolind foarte tare, nu putea să câștige ajutor de la doctori. Deci rugându-se el cu lacrimi pentru sănătatea sa, sfinții i s-au arătat în vedenie, poruncindu-i să mănânce o jivină, care pe grecește se numește scolopendra. Și deșteptându-se el din vedenie, s-a întărit cu semnul Sfintei Cruci, pentru că socotea că este o nălucire drăcească și iarăși se ruga către sfinți, cerând sănătate. Iar în altă noapte, sfinții i s-au arătat iarăși, poruncindu-i același lucru. Dar el nu credea, fiindcă acea jivină este plină de otravă, iar nu de tămăduire. Și i s-a făcut lui și a treia oară aceeași arătare; dar nici așa n-a ascultat, părându-i-se că aceea este o nălucire a vrăjmașului. Dar într-a patra noapte, sfinții i s-au arătat, nu în vis, ci la arătare, fiindu-le milă de boala cea grea a lui, și i-au zis: „Pentru ce nu crezi cuvintele noastre? Deci dimineață, sculându-te, mergi la izvorul nostru și ceea ce vei găsi acolo de mâncare să mănânci, că aceea îți va fi doctorie lucrătoare”.

Atunci Teodor, crezând că acea vedenie este adevărată, făcându-se ziuă, a mers la izvor și acolo a găsit un castravecior mic ce era pe jos, pe care luându-l, a început a-l mânca cu plăcere. Dar când voia să bage în gură rămășița castravetelui, a văzut într-însul cea din urmă bucățică a jivinei, care se numește scolopendra; căci acum o mâncase pe toată cu castravetele acela. Deci, temându-se foarte, a aruncat la pământ acea rămășiță, iar el a început a vărsa. Și a vărsat cu castravetele și cu jivina aceea, pe toată otrava care a fost mai înainte într-însul. Astfel s-a făcut sănătos desăvârșit și întorcându-se la biserică, s-a închinat cu mulțumire cinstitelor moaște ale tămădui­torilor săi.

O femeie, anume Maria, a venit din Babilonul Egiptului în Manutin, la sfinții făcători de minuni, având cu sine un fiu de opt ani. Prin lucrarea diavolească, aceluia i se trăsese limba din gură și atârna afară ca de o palmă de lungă, iar mărimea ei nu era după măsura limbii omenești și vederea ei era străină, fiind groasă, neagră, puturoasă și grețoasă la toți cei ce priveau spre dânsa; și curgeau neîncetat spume negre din ea. Acel copil căzând din întâmplare la pământ lângă mormântul sfinților, s-a lovit cu limba de o marmură ce se afla acolo și îndată limba slobozindu-se de batjocura aceea drăcească, s-a tras la locul ei, în obișnuita măsură de creștere, și copilul s-a făcut sănătos.

Un bărbat din Egipt, anume Evghenie, fiind bolnav de idropică, a fost adus la sfinți bolnav cu tot trupul, având pântecele foarte umflat. Aceluia arătându-i-se sfinții în vedenie, s-au atins cu mâinile de pântecele lui și i-au zis: „Evghenie, scoală-te și întoarce-te sănătos la casa ta!”. Iar Evghenie, deșteptându-se, îndată s-a slobozit de toată greutatea de idropică, ieșind el cu umblările firești, și din acel ceas a dobândit sănătate desăvârșită.

Pomenind aceste puține minuni, din cele multe ale Sfinților fără de arginți Chir și Ioan, slăvim pe Hristos Dumnezeu, Cel ce le-a dat un dar ca acesta slăvit, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Aducerea la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae (9 mai 1087)

/0 Comentarii/în /de /319 vizite

foto preluat de pe basilica.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Aducerea la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae

Sfântul Nicolae a trăit la sfârșitul secolului III și începutul secolului al IV-lea.

Datorită vieții sfinte a fost ales episcop al Mirelor Lichiei.

Din cauză că a propovăduit credința în Domnul Iisus Hristos a fost prins de conducătorii cetății, a fost bătut și aruncat în temniță, împreună cu alți creștini.

Imediat ce Sfântul Constantin cel Mare a ajuns împăratul romanilor au fost eliberați toți din închisoare, inclusiv Sfântul Nicolae care a mers în Mira.

În timpul vieții pământești a săvârșit numeroase minuni.

Sfântul Ierarh a participat la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325.

La 9 mai 1087, pentru a nu cădea în mâinile musulmanilor, moaștele Sfântului Nicolae au fost mutate din Mira la Bari, în sudul Italiei.

 

Imnografie

Troparul Aducerii la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae

Glasul 4

Nepărăsind cu duhul patria ta, cetatea Mira Lichiei, în cetatea Bari cea prea liniştită, preamărit te-ai adus cu trupul, arhiereule Nicolae, şi prin venirea ta ai veselit mulţimea oamenilor celor de acolo, şi pe cei neputincioşi ai tămăduit.

Condacul Aducerii la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Ca o stea de la Răsărit până la Apus au răsărit moaştele tale sfinţite Nicolae, şi marea s-a sfinţit prin trecerea ta, iar cetatea Bari te primeşte pe tine dar, căci pentru noi te-ai arătat făcător de minuni ales, prea minunat şi preamilostiv, mare ierarhe Nicolae.

 

Aducerea la Bari a moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae

Aducerea la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae (9 mai 1087) - foto preluat de pe doxologia.ro

Aducerea la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae (9 mai 1087) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Unui preot cinstit și cucernic care locuia în cetatea Bari, i s-a arătat noaptea Sfântul Nicolae, zicându-i: „Mergi și spune poporului acestuia și la tot soborul bisericesc ca, ducându-se în Mira, cetatea Lichiei, să ia de acolo moaștele mele și, aducându-le aici, să le pună în această cetate a Bariului, pentru că nu pot să fiu în acel loc pustiu; așa voind Domnul Dumnezeul meu”.

Pe vremea binecredinciosului împărat grec Alexie și a patriarhului Constantinopolului, Nicolae, stăpânind în Rusia iubitorul de Hristos marele domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici, și Vladimir cel de bun neam, fiul lui, domnul Cernigovului, care după aceea s-a numit Monomah, a fost năvălire a ismailitenilor asupra stăpânirii grecești de pe cealaltă parte de mare, pentru că, începând de la Herson, vrăjmașii Crucii lui Hristos, au robit pământul creștin până la Antiohia și Ierusalim și au pustiit cu foc și cu sabie toate cetățile și satele, bisericile și mănăstirile; iar pe cei ce au scăpat de sabie, bărbați, femei și copii, i-au robit și toate părțile acelea le-au luat în stăpânirea lor. Atunci și cetatea Mirelor, cea din latura Lichiei, unde se aflau cinstitele moaște ale arhiepiscopului lui Hristos, Nicolae, au pustiit-o tot aceiași agareni.

Toate acestea s-au făcut însă cu îngăduința lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre cu care mâniem foarte mult pe Domnul și întărâtăm până la amărăciune îndelunga Lui răbdare, precum zice pentru cei păcătoși în psalmi:Amărât-au pe Cel Preaînalt… Pentru că atunci când Dumnezeu Se mâhnește prea mult de fărădelegile poporului ce viețuiește fără de pocăință; atunci nu cruță nici sfințeniile sale, nici ascultă rugăciunile plăcuților Săi; pentru că a zis oarecând către Sfântul Prooroc Ieremia:De vor sta Moise și Samuil înaintea feței Mele – rugându-se pentru poporul cel ce Mă urăște -, sufletul meu nu este către poporul acesta. Surpat-am pe dânșii – de la fața Mea -la moarte, la sabie, la foamete și la robie.

Cu o dreaptă mânie ca aceasta a lui Dumnezeu pustiindu-se multe părți grecești de la răsărit, între care a fost și Lichia, cu cetatea ce se numește Mira; a voit Domnul să se aducă cinstitele moaște ale Sfântului Nicolae, plăcutului Său, din cetatea cea pustiită, Mira, în cetatea cea cu popor, care se numește Bari, și care este în Italia. Pe de o parte pentru că moaștele unui luminător ca acesta al lumii, al cărui sfânt suflet petrece întru cefele cerești cu cinstea cea vrednică, n-a voit să fie pe pământ fără de cinstire și sub obroc, și ca izvorul cel pururea curgător al minunilor celor de tămăduiri să nu fie lipsit de cei ce scot dintr-însul; iar pe de altă parte, ca și Apusul să nu se lipsească de facerile de bine ale lui Dumnezeu, care se dau prin mijlocirile marelui arhiereu.

Iar aducerea acestor sfinte moaște s-a făcut într-acest fel: Unui preot cinstit și cucernic care locuia în cetatea Bari, i s-a arătat noaptea Sfântul Nicolae, zicându-i: „Mergi și spune poporului acestuia și la tot soborul bisericesc ca, ducându-se în Mira, cetatea Lichiei, să ia de acolo moaștele mele și, aducându-le aici, să le pună în această cetate a Bariului, pentru că nu pot să fiu în acel loc pustiu; așa voind Domnul Dumnezeul meu”.

După vedenia aceasta sculându-se preotul, a mers în biserică și a spus clerului bisericii și la tot poporul arătarea Sfântului Nicolae, ce o văzuse în acea noapte. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat mult, zicând: „Astăzi a mărit Domnul mila Sa spre noi, poporul Său, și spre cetatea noastră”. Deci degrabă au rânduit trei corăbii și au ales niște oameni vestiți și temători de Dumnezeu, dându-le lor din sfințita rânduială câteva fețe cinstite, ca să meargă pentru aducerea sfintelor moaște ale marelui Arhiereu Nicolae. Deci, socotind ei lucrul călă­toriei lor, au gândit ca nu fără de minte să se apuce de aceea, ca nu în loc de câștigarea cea dorită a moaștelor celor făcătoare de minuni, să li se întâmple lor ceva împotrivă. Deci, luând asemănare neguță- torească, ca și cum ar face ei o neguțătorie și ca să nu le împiedice calea mării oarecare popoare, au umplut corăbiile lor cu grâu și au plecat, făcându-se că merg la neguțătorie. Astfel, călătorind cu bună sporire, au ajuns mai întâi la Antiohia unde, vânzându-și grâul după obiceiul neguțătoresc, au cumpărat alte lucruri.

Apoi auzind acolo de alți negustori – care erau venețieni și merseseră mai dinainte din alte părți cum că și aceia au de gând să meargă la Lichia, în cetatea Mirei, pentru moaștele Sfântului Nicolae, barenii s-au sârguit, ca să-i întreacă pe dânșii. Deci, mai degrabă călătorind și mai iute înotând, fiindcă vântul sufla cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre ajutorul lor, au ajuns în latura Lichiei și au stat la malul cetății Mirelor și, întrebând cu dinadinsul de biserica sfântului și despre moaștele lui, și-au luat armele, temându-se ca nu cumva să-i oprească pe dânșii cineva, și au mers la biserică. Acolo, aflând patru monahi, i-au întrebat pe dânșii: „Unde se află moaștele Sfântului Nicolae, că voim – ziceau dânșii – să ne închinăm lor”. Iar monahii le-au arătat lor mormântul în biserică, întru care, ca sub un obroc, zăceau sub pardoseală în pământ, moaștele cele tămăduitoare ale arhiereului lui Hristos.

Deci barenii, dând la o parte pardoseala bisericii și săpând pământul, au găsit racla sfântului; iar când au descoperit-o, au văzut-o plină de mir binemirositor, care izvorâse din cinstitele lui moaște. Deci mirul l-au turnat în vasele lor, iar moaștele sfântului, luându-le preoții cu bucurie pe brațele lor, le-au dus la corăbiile lor și le-au pus cu cinste într-una din ele. Și s-au dus cu dânșii și doi monahi, iar doi au rămas la locul acela lângă biserică. Deci cu o bună neguțătorie ca aceasta și cu câștigul cel fără de preț depărtându-se de malul Mirei Lichiei în 28 de zile ale lunii lui aprilie, după o bună și fericită călătorie, barenii au ajuns degrabă în cetatea lor într-o Duminică, în nouă zile ale lunii lui mai, la vremea Vecerniei.

Iar poporul cel din Bari, înștiințându-se de venirea la dânșii a cinstitelor moaște ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, îndată au ieșit toți întru întâmpinarea lor împreună cu episcopii, cu preoții, cu monahii și cu tot clerul bisericesc. Deci bărbați, femei și copii, și mulțimea a tot poporul, de la mic până la mare, cu făclii și cu tămâie, cântau și lăudau pe Dumnezeu, săvârșind cântări de rugăciune arhiereului lui Hristos. Și luând cu bucurie și cu cinste acea neprețuită și duhovnicească vistierie, au pus-o în biserica Sfântului Ioan Inaintemergătorul, care era lângă mare. Și se făceau multe minuni la moaștele cele tămăduitoare. Pentru că șchiopii și orbii, surzii și îndrăciții, precum și cei cuprinși de tot felul de boli, primeau tămăduiri, atingându-se de moaștele sfântului; și luni de dimineață erau patruzeci și șapte de bărbați și de femei tămăduiți; marți, douăzeci și doi; miercuri, douăzeci și nouă; joi dimineața a tămăduit pe un om surd și mut, care fusese cinci ani într-acea neputință.

După aceasta, arhiereul lui Hristos, Sfântul Nicolae, arătându-se în vedenie unui oarecare monah plăcut lui Dumnezeu, i-a zis: „Am venit cu bunăvoirea lui Dumnezeu în această cetate, într-o Duminică, în ceasul al nouălea din zi și, din darul Domnului, într-același ceas am dat tămăduire la unsprezece oameni”. Această arătare a sfântului, a spus-o monahul acela la toți, spre slava lui Dumnezeu și mărirea plăcutului său. Dar și după aceea, în toate zilele, n-a încetat a da cu minune tămăduire și dă și până acum, celor ce aleargă la dânsul cu credință. Deci, cetățenii Bariului, văzând darul cel făcător de minuni al moaștelor Sfântului părinte Nicolae, curgând ca dintr-un izvor fără de scădere, au zidit o biserică din piatră în numele lui, mare și frumoasă, și au înfrumusețat-o cu tot felul de podoabe scumpe.

După aceasta, au ferecat o raclă de argint cu pietre de mult preț și au aurit-o peste tot. Iar în anul al treilea, după aducerea cinstitelor moaște de la Mira Lichiei la Bari, adunându-se arhiepiscopii și episcopii din cetățile și țările cele dimprejur, împreună cu clericii lor, au făcut cinstita mutare a sfintelor moaște ale făcătorului de minuni Nicolae din Biserica Botezătorului, în biserica cea nouă, zidită din piatră, întru numele lui, în aceeași zi în care mai înainte le aduseseră de la Mira Lichiei în Bari, și le-au pus cu racla cea de argint în altar. Iar racla cea veche, pe care o aduseseră de la Mira Lichiei, au pus-o în biserică, având în ea o parte oarecare mică din sfintele moaște, pentru închinăciunea tuturor celor ce veneau. Dintr-acea vreme s-a așezat praznicul aducerii cinstitelor moaște ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, ca să se prăznuiască în toți anii, în ziua a noua a lunii mai, cinstind prin acest praznic amândouă aducerile; și pe cea din Mira la Bari și pe cea din biserica Mergătorului înainte, în biserica cea nouă din piatră, pe care barenii au zidit-o în numele Sfântului Nicolae.

Și în aceeași vreme, nu numai într-acea cetate a Apusului, ci și în cetățile și laturile Rusiei, s-a luat obiceiul de a se prăznui cu bună credință și cu bună cucernicie această aducere, din dragostea cea către Sfântul Nicolae, făcătorul de minuni; de vreme ce și Rusia cea nou luminată atunci s-a învrednicit de multe minuni ale Sfântului Nicolae. După aceea, trecând câțiva ani, după buna voire a Sfântului Nicolae – precum i-a poruncit în vedenie unui oarecare monah cinstitele lui moaște s-au pus sub Sfânta Masă în altar, unde izvorăsc totdeauna mir – precum se vede și acum acolo care se dă spre tămăduirea tuturor bolilor și întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce este preamărit întru sfântul Său, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă: În prolog, după istoria scrisă despre aducerea cinstitelor moaște ale arhiereului Nicolae, se adaugă și o sfatuire către dreptcredincioși, pe care o pomenim și noi aici, mai pe scurt, în acest fel:

„Să nu te minunezi tu, iubitule, că a voit Dumnezeu de a mutat trupurile sfinților din părțile Răsăritului la Apus – precum și pe Sfântul Nicolae la Bari –, căci năpădeau răutăți de la păgânii agareni asupra dreptei credințe. Pentru că aceasta nu s-a făcut nici pentru mai multa dreaptă credință a apusenilor, nici pentru credința cea rea a răsăritenilor; pentru că răsăritenii, cu darul lui Dumnezeu, petrec până acum fără de prihană întru buna credință a părinților lor; iar apusenii este arătat că, începând de la anul 809 de la nașterea lui Hristos, pentru purcederea Sfântului Duh au scornit un lucru nou întru mărturisirea credinței. Deci Dumnezeu a trimis trupurile sfinților Săi de la Răsărit la Apus, ca pe oarecare apostoli vii, care să sfătuiască cu facerile de minuni pe cei de acolo, să se apuce iarăși de cea dintâi mărturisire neschimbată a credinței, împreună cu răsăritenii. Pentru că minunile nu se fac pentru cei dreptcredincioși, nici la unii ca aceștia se trimit ucenicii lui Hristos la propovăduire, ci la păgâni. Și nu se trimit apostolii în mijlocul celor blânzi, ci ca oile în mijlocul potrivnicilor lor”.

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (Secolul al IX-lea)

/0 Comentarii/în , /de /2.731 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Nichifor, Patriarhul Constantinopolului; 

Împăratul Leon Armeanul, (813 – 820) nu a respectat hotărârile Sinodului VII ecumenic de la Niceea, ci a pornit din nou lupta împotriva icoanelor.

În această perioadă, ierarhii care au luptat împotriva iconoclasmului au fost trimişi în exil.

Printre aceştia s-a numărat şi Patriarhul Nichifor care a fost exilat în insula Proconis, şi care a trecut la cele veşnice la 2 iunie 828, după 13 ani de exil.

În secolul al IX-lea, binecredincioşii împăraţi Teodora şi Mihail, împreună cu cei mai de seamă monahi ai timpului au hotărât restabilirea cultului icoanelor, l-au alungat pe patriarhul Ioan şi l-au ales şi rânduit ca patriarh pe Metodie.

După patru ani, patriarhul Metodie a cerut împăraţilor să aducă la Constantinopol moaştele Sfântului Nichifor, care fusese îngropat în Biserica „Sfântul Teodor“ de pe acea insulă.

Moaştele au fost întâmpinate de împărat, senatori şi mulţi credincioşi cu lumânări aprinse, iar apoi au fost aşezate în Biserica Sfinţilor Apostoli, la data de 13 martie.

 

Troparul, glas 4:

Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Nichifor, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

cititi si Nichifor I al Constantinopolului (cca 758 – 828)

 

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Nichifor, Patriarhul Constantinopolului

Sfântul Ierarh Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (cca 758 - 828) - foto preluat de pe www.johnsanidopoulos.com

Sfântul Ierarh Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (cca 758 – 828) – foto preluat de pe www.johnsanidopoulos.com

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Patriarh Metodie a ridicat de la pământ moaștele Sfântului Ierarh Nichifor și, punându-le în racla cea nouă, le-a luat pe umeri împreună cu sfințitul sobor și cu cântări de psalmi le-a dus în Constantinopol.

Marele arhiereu al lui Dumnezeu, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, pentru cinstirea cea dreptcredincioasă a sfintelor icoane a fost izgonit din scaunul său de răucredinciosul împărat Leon Armeanul (813-820), în insula Proconis. Și, petrecând acolo în strâmtorare și chinuire treisprezece ani, s-a mutat la Domnul și s-a îngropat lângă biserica Sfântului Mucenic Teodor, în mănăstirea cea zidită de dânsul.

După ce au trecut câțiva ani și au pierit cu sunet răucredincioșii împărați Leon Armeanul, iar după dânsul Mihail Valvos (820-829), apoi Teofil, fiul lui (829-842), a luat sceptrul împărăției grecești dreptcredincioasa Teodora, împreună cu fiul său Mihail, care era foarte tânăr; asemenea și mincinoșii patriarhi ai Constantinopolului, adică Teodot Casiter, după dânsul Teodor Spatarocandilat, apoi Antonie Casimat au pierit de pe pământul celor vii. După aceasta Ioan, ce se numea Annia, care a fost cu meseria vrăjitor, s-a gonit de pe scaun ca unul ce era fără rânduiala ales. Și a luat scaunul Sfântul Metodie, când s-a întors buna credință și icoanele sfintelor biserici; atunci și cinstitele moaște ale Sfântului Nichifor, mărturisitorul lui Hristos, s-au întors de la surghiun în Constantinopol.

Pentru că, preasfințitul Patriarh Metodie a sfătuit pe drept-credincioasa împărăteasă Teodora: „Nu este cu cuviință ca Sfântul Nichifor, cel mai vestit între patriarhi pentru dreapta credință, să fie izgonit de pe scaun și până într-atâta uitat, deși este mort. Deci, se cade să se întoarcă sfântul lui trup la scaunul său, altfel nu vom scăpa de păcat. Iar dacă îl vom lăsa să fie în pedeapsă, vom arăta că împreună ne-am învoit la izgonirea lui și că a fost izgonit cu dreptate. Știm seminția lui Iosif, că s-a învrednicit binecuvântării pentru că oasele tatălui, după patru sute de ani, le-au adus fiii din Egipt în pământul Canaan.

Iar noi, fii ai binecuvântării fiind, oare să suferim mai mult ca să ne lipsim de venirea părintelui nostru, de care suntem hrăniți cu dumnezeieștile legi întru dreapta credință? Pentru că cetatea aceasta împărătească, care este cea mai vestită sub soare, dorește cinstitele moaște ale sfântului povățuitor și păstorului său, fiind gata a le păstra la sine cu bună credință. Veselească-se iarăși Sfânta Biserică de mirele său, de care s-a lipsit când era viu, fiind luat cu nedreaptă mână. Iar acum, trupul celui odihnit întru Domnul se întoarce cu porunca împărătesei iubitoare de oameni. Vezi, o, dreptcredincioasă împărăteasă, pe poporul cel împăcat prin tine cu dreapta credință, cum dorește să audă glasul păstorului său cel mort. Pentru că măcar numai umbra lui de o va vedea, îl va socoti ca însuflețit, și ca pe un viu îl va primi și-l va păzi ca pe o vistierie preabogată”.

Cu niște graiuri ca acestea ale preasfințitului Patriarh Metodie iubitoarea de Hristos, împărăteasa Teodora, îndată s-a învoit, zicând: „Va fi aceasta de folos sufletelor noastre și numele nostru va fi cinstit în vremurile cele de pe urmă”. Deci, nezăbovind, preasfințitul Patriarh a luat preoți și monahi și s-a dus în insula Proconis, urmându-i mulțime de popor, și, intrând în mănăstirea Sfântului Mucenic Teodor, a descoperit mormântul Sfântului Nichifor. Atunci au văzut toți cinstitul trup, după nouăsprezece ani, întreg cu totul, neavând nici urmă de stricăciune și dând bună mireasmă.

Făcând cântare de toată noaptea și săvârșind dumnezeiasca Liturghie, Sfântul Metodie a intrat în acel mormânt și, cuprinzând cinstitele moaște ale Sfântului Nichifor, grăia către dânsul ca și către un viu: „O, preafericitule bărbat, cel ce te-ai asemănat Sfântului Ioan Gură de Aur – căci după asemănarea aceluia ai luat asupra ta osteneala și ai răbdat nevoi -, și precum el, așa și tu, cu îndrăzneț cuvânt mustrând fărădelegea, ai suferit izgonire nedreaptă. Acum, după atâta surghiunie de treizeci de ani, în viață și după moarte, dă-te nouă fiilor tăi, celor ce te iubim, și, ieșind de aici, întoarce-te la ale tale, căci și acum poporul, ca și altă dată, are să te primească. Pentru că împăratul cel fără de Dumnezeu, care cu nelegiuire te-a izgonit din Biserică, și-a luat pedeapsa cea vrednică după faptele sale, lipsindu-se cu ticăloșie de împărăție și de viață. Iar acum împărați dreptcredincioși, ție, celui mort, ca unui viu îți dau a ta Biserică pe care, ca niște fii ai Evangheliei, împreună cu mine au curățat-o de necurățeniile ereticilor și au adus-o în același chip, precum ai împodobit-o tu mai înainte și ai lăsat-o frumoasă și fără de prihană. Caută și vezi pe fiii tăi adunați, care sunt veniți de prin cetățile cele de aproape, iar alții, fiind departe, cu dorință așteaptă întoarcerea ta la dânșii. Pe aceștia tu, ca pe cei sărmani și mâhniți, să nu voiești a-i trece cu vederea și a fi departe de dânșii. Cetatea ta să aibă ca pe un dar preascump sfintele tale moaște, prin care, împodobindu-se, mai mult să se mărească și să se proslăvească decât cu coroana cea împărătească”.

Zicând unele ca acestea, preasfințitul Patriarh Metodie a ridicat de la pământ moaștele sfântului și, punându-le în racla cea nouă, le-a luat pe umeri împreună cu sfințitul sobor și cu cântări de psalmi le-a dus în corabie. Apoi, ridicând pânzele, a ajuns degrabă la împărăteasca cetate. Dreptcredincioasa Teodora, cu fiul său Mihail, cu toată suita și toată mulțimea poporului, cu lumânări, cu tămâieri, cu cântări și cu negrăită bucurie și veselie dănțuind, au ieșit la limanul corabiei, în întâmpinarea cinstitelor moaște ale Sfântului Nichifor, patriarhul lor.

Deci, luându-le, le-au dus mai întâi în soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, din care a fost izgonit odată. Și s-a săvârșit acea întoarcere a sfintelor moaște în treisprezece zile ale lunii martie, în care mai înainte a fost izgonit Sfântul Nichifor de către răucredinciosul împărat; adică în care zi a fost izgonit, în aceeași zi s-a și întors. După ce s-a plecat ziua aceea în care s-a săvârșit întoarcerea, s-a făcut cântarea de toată noaptea în biserica Sfintei Sofia, deasupra cinstitelor moaște. A doua zi le-au dus din Sfânta Sofia în biserica Sfinților Apostoli și le-au pus acolo cu cinste. Acolo și soborul lui s-a rânduit a se săvîrși întru cinstea și pomenirea Sfântului Nichifor Mărturisitorul și întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Aducerea moaștelor Sfântului Apostol Bartolomeu

/0 Comentarii/în , /de /2.084 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Aducerea moaștelor Sfântului Apostol Bartolomeu

articol preluat de pe basilica.ro

Sfântul Apostol Bartolomeu (†69 d.Hr.) a fost răstignit în orașul Albana din Armenia Mare.

Creștinii de acolo i-au așezat trupul într-o raclă de plumb.

Mulți dintre cei ce se atingeau de sfintele lui moaște se vindecau, iar mulți păgâni se botezau.

Din această cauză, furia necredincioșilor a mers până acolo că au luat racla și au aruncat-o în mare, odată cu alte patru racle ale Sfinților Mucenici Papian, Lucian, Grigorie și Acachie.

Însă, Dumnezeu nu a îngăduit ca raclele să se scufunde în adâncul mării, ci au plutit pe valuri.

Racla cu moaștele Sfântului Bartolomeu a fost pescuită în insulele Lipari (sudul Italiei) de Episcopul Agaton.

Racla lui Papian a rămas în Sicilia.

A lui Lucian, în Mesina.

A lui Grigorie, în Calabria.

A lui Acachie în Ascalon.

În anul 809 moaștele Sfântului Apostol Bartolomeu au fost aduse din Lipari la Benevent, iar de aici la Roma, în anul 983.

 

Tropar la Sărbătoarea aducerii moaştelor Sfântului Apostol Bartolomeu

Sfinţilor Apostoli, rugaţi pe Milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşeli sufletelor noastre.

 

cititi mai mult despre Sf. Ap. Bartolomeu pe unitischimbam.ro

 

Aducerea moaștelor Sfântului Apostol Bartolomeu

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ap. Bartolomeu (†69 d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ap. Bartolomeu (†69 d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

După sfârșitul mucenicesc al Sfântului Apostol Vartolomeu, care a suferit de la păgâni pentru Hristos în Alvana, cetatea Armeniei celei mari, credincioșii, luând cinstitul lui trup, l-au pus într-o raclă de plumb și l-au dus într-aceeași cetate. De la moaștele apostolului se făceau multe minuni, dându-se tămăduire bolnavilor. Pentru aceea, mulți din cei necredincioși se întorceau la Hristos. Iar slujitorii diavolești, popii cei necurați și chinuitorii, auzind și văzând cu ochii minunile acelea, nu numai puterile lui Dumnezeu nu le cunoșteau, dar se și mâniau asupra cinstitelor moaște ale apostolului, necăjindu-se în inimile lor.

Deci, adunându-se cu vrăjmășie și cu mânie, au luat racla de plumb în care erau puse moaștele și au aruncat-o în mare, socotind să le scufunde în adâncul mării. Ei au aruncat încă și alte patru racle cu moaștele altor sfinți mucenici, ale lui Papian, Luchian, Grigorie și Acachie. Dar, în loc ca raclele acelea să se afunde în adânc, ele au plutit ca niște luntre, mergând astfel pe deasupra apei și purtând comorile cele fără de preț în ele; mai ales racla apostolului fiind de plumb, stătea neafundată în apă, mai presus de fire. Acea raclă se făcuse ușoară și, ca o corabie purtându-se cu a lui Dumnezeu puternică îndreptare, înota pe mare în mijlocul raclelor mucenicești, pentru că, spre cinstea Apostolului Bartolomeu, două erau de-a dreapta și două de-a stânga.

Deci, raclele acelea mergând cu minunată înotare, s-au îndreptat spre Bosforul Traciei, la Propontis, și au trecut strâmtoarea Helespontului; apoi, trecând marea Egee și Ionică, au ajuns în Sicilia, și, lăsând Siracusa în stânga, au plecat spre apus și au ajuns la insulele Lipăr. Acolo a stat racla apostolului, iar raclele celorlalți sfinți mucenici, petrecând pe apostol la Lipăr, l-au lăsat și s-au despărțit, unde i-a poruncit voința dumnezeiască fiecăreia să meargă sau să stea. Racla lui Papian a plecat în Sicilia; a lui Luchian, în Meșina; a lui Grigorie, în Calabria; iar a lui Acachie, în Ascalon, cetate care se numește astfel. Despre toate acestea s-a făcut descoperire de la Dumnezeu lui Agaton, episcopul insulei Liparului; iar el cu clerul și poporul, mergând la malul mării și aflând acolo racla cu moaștele apostolului, s-au umplut cu toții de bucurie și au grăit: „O, Lipare, de unde ți-a venit ție o bogăție ca aceasta? Cu adevărat că te-ai mărit și te-ai proslăvit acum; deci, dănțuiește acum și saltă, primind în mâinile tale pe acest mare folositor al tău, care te cercetează pe tine, și pe mijlocitorul cel către Dumnezeu!”. Apoi a strigat către dânsul: „Bine ai venit la noi, apostole al lui Hristos!”.

Deci, toți se minunau și preamăreau puterea lui Dumnezeu, cum racla aceea de plumb cu moaștele sfântului nu s-au afundat în apă, ci mai ușoară decât luntrea a venit la dânșii o cale atât de lungă, înotând pe mare, nu cu mâna omenească, ci ocârmuindu-se de dumnezeiasca putere. Apoi, luând racla aceea cu moaștele, au dus-o în biserică cu cântare de psalmi și cu dănțuire, și a curs mir din sfintele moaște ale apostolului, prin care se tămăduiau bolile cele nevindecate. Aceste cinstite moaște au petrecut în insula aceea mulți ani, până la împărăția lui Teofil, luptătorul împotriva icoanelor. Iar în zilele lui, cu voia lui Dumnezeu și pentru păcatele oamenilor, agarenii au prădat insula Liparului. Iar un boier din cetatea Vinenda, anume Sicard, care de demult auzise de minunile apostolului, din credința cea fierbinte către sfântul, a chemat din cetatea Amanfiei niște oameni corăbieri și, făgăduindu-le că le va da lor averi îndestulate, i-a rugat să meargă cu corabia la insula Liparului, ca de acolo să aducă la dânsul comoara aceea sfânta cu moaștele Sfântului Apostol Bartolomeu.

Plecând ei cu corabia și ajungând la insula aceea, au luat acea dorită bogăție duhovnicească și s-au întors la locul lor. Iar când boierul Sicard a fost înștiințat despre moaștele sfântului, că se apropiau de dânșii, a ieșit întru întâmpinare cu episcopul și cu mulțime de popor cu corăbiile pe mare și, primind cu bucurie pe apostolul lui Hristos, l-au dus cu cinste în cetatea Venenda, și, punându-l în biserica cea mare, i-a așezat praznic luminos. Din acea vreme se prăznuiește aducerea cinstitelor moaște ale acestui sfânt apostol, în ziua a douăzeci și cincea a lunii august; zi în care cinstitele lui moaște au fost aduse în Venenda. De la ele se dau multe tămăduiri de toate neputințele, cu rugăciunile apostolului și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos.