Arhiva tag-ul pentru: 5 iulie

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul

Preacuviosul Părintele nostru At(h)anasie Atonitul (în grecește: Αθανάσιος ο Αθωνίτης), sau Atanasie din Trapezunt, a fost un monah care a întemeiat comunitatea monastică de la Muntele Athos, comunitate ce a devenit mai apoi cel mai mare centru al monahismului ortodox.

Prăznuirea lui se face pe 5 iulie.

Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul (920 – 1000) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Atanasie s-a născut în Trapezunt în preajma anului 920, primind la botez numele de Avraam (Avramie). Rămas orfan din copilărie, a fost crescut de o monahie evlavioasă.

După moartea mamei lui, Avraam a fost dus la Constantinopol, la curtea împăratului Roman cel Bătrân (Roman I Lecapenos).

Acolo a fost dat la învățătură la școala lui Atanasie, un renumit profesor de retorică. În scurt timp, priceperea lui a ajuns să o egaleze pe cea a maestrului său, astfel că tânărul Avraam a devenit la rândul său profesor.

În timpul șederii sale la Constantinopol, l-a cunoscut pe Sfântul Mihail Malein (12 iulie), egumenul unei mănăstiri de pe muntele Kyminas. Avraam i-a povestit Sf. Mihail despre viața lui și i-a descoperit dorința lui de a intra în monahism. Mihail a înțeles atunci că Duhul Sfânt îl învățase multe despre mântuire pe tânărul Avraam.

În timpul unora dintre convorbirile lor duhovnicești, Sf. Mihail a primit și vizita lui Nichifor Focas, un ofițer din armata imperială care avea să devină mai târziu împărat. Nichifor a fost profund impresionat de înțelepciunea lui Avraam și l-a privit toată viața cu evlavie și cu dragoste.

Aprins de râvnă pentru viața monahală, Avraam a lăsat toate și a plecat la mănăstirea din Kyminas. Căzând la picioarele egumenului Mihail, s-a rugat să fie primit în viața monahală. Acesta l-a primit cu bucurie și l-a tuns în monahism, schimbându-i numele în Atanasie.

Mai târziu, în anul 958, părăsind mănăstirea din Kyminas în căutarea unui loc mai însingurat, a ajuns la locul numit Melanos, la capătul Muntelui Athos, unde s-a așezat, departe de alte așezări monahale.

Şi-a propus să se nevoiască aici vreme de un an; dar în ultima zi a anului rânduit, atunci când a început să se roage, deasupra lui a strălucit o lumină de nedescris, umplându-l de bucurie negrăită. Orice gând de plecare s-a risipit, iar din ochii lui au început să curgă râuri de lacrimi binecuvântate.

Din acea clipă, Sfântul Atanasie a primit darul blândeții, și a început să îndrăgească locul nevoințelor sale pe cât îl urâse mai înainte.

În acea vreme, Nichifor Focas, amintindu-și că făgăduise să intre și el în viața monahală, l-a îndemnat pe Atanasie să construiască o mănăstire. Deși la început s-a împotrivit, Atanasie a început mai apoi să construiască mănăstirea.

În timp ce se străduia să-i apere pe pustnicii și schiturile din jur de raidurile sarazinilor musulmani, a construit ceea ce avea să devină Mănăstirea Marea Lavră din Sfântul Munte, reunind schiturile existente într-o singură comunitate. Mănăstirea a fost sfințită în anul 963.

Mănăstirea există și funcționează până în zilele noastre. Alte trei mănăstiri au mai fost întemeiate pe Muntele Athos în vremea vieții Sfântului Atanasie: Iviron, Esfigmenu și Vatopedi.

Atanasie a stabilit în mânăstire o rânduiala de viață cenobitică (viața de obște), pe baza modelului oferit de vechile mănăstiri din Palestina.

Slujbele dumnezeiești erau respectate cu tristețe, nici unul dintre monahi neîndrăznind să vorbească în timpul slujbelor sau să întârzie la biserică decât în caz de mare nevoie.

Cu toate acestea, Sfântul Atanasie a avut de înfruntat și o considerabilă mișcare de opoziție în încercarea sa de a pune ordine și rânduială în viețile monahilor de la Sfântul Munte.

La moartea împăratului Nichifor, în 969, dușmanii lui au avut câștig de cauză, iar Sfântul Atanasie a fost nevoit să plece în Cipru. A trăit acolo până când noul împărat, Ioan Tzimiskis (969-976) a luat și el sub ocrotire Marea Lavră și a dat mănăstirii primul Statut de organizare (Tragos) în anul 971.

Adormirea și Sfintele Moaște

Sfântul Atanasie a trecut la Domnul în preajma anului 1000, într-un accident, fiind ucis sub dărâmături, atunci când cupola noii biserici s-a prăbușit.

Din pricina acestei morți brutale, mulți dintre dușmanii săi îl huleau, zicând că aceasta fusese pedeapsa lui Dumnezeu. Sfântul a fost înmormântat alături de biserica mănăstirii Marea Lavră (astăzi extinsă pentru a cuprinde mormântul Sfântului), ctitoria sa, în partea stângă a bisericii.

La scurtă vreme după adormirea sa, Atanasie a fost proslăvit ca sfânt. La un an de la moartea sa, pregătindu-se monahii de la Marea Lavră de hramul bisericii, închinată Născătoarei de Dumnezeu, Maica Domnului le-a vestit ea însăși în vis monahilor că în acel an se cuvenea să-l cinstească mai întâi pe Sfântul Atanasie.

Iar când patriarhul de atunci al Ierusalimului a vrut să scoată Sfintele Moaște ale Cuviosului Atanasie și să le aducă în biserică spre închinare, din mormântul său a ieșit foc, arătând astfel că sfântul nu voia ca rămășițele sale pământești să fie cinstite ca ale unui sfânt, ci doar să fie pomenit în rugăciune.

Cu timpul, s-a construit un paraclis, lipit de zidul bisericii mari a mănăstirii, deasupra mormântului Sfântului Atanasie, care există până azi, și unde monahii și pelerinii se pot închina după cuviință celui care a fost întemeietorul vieții de obște de la Sfântul Munte.

Imnografie

Tropar, glasul al 3-lea:

De viața ta cea în trup s-au minunat cetele îngerești; cum cu trupul la luptele cele nevăzute ai ieșit, pururea mărite, și ai rănit cetele drăcești. Pentru care, Atanasie, Hristos ți-a răsplătit cu bogate daruri. Drept aceea, părinte, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

Ca spre un văzător al ființelor celor fără de trup și ca spre un tâlcuitor cu adevărat strigă către tine turma ta, de Dumnezeu grăitorule. Nu înceta a te ruga pentru robii tăi, ca să fie izbăviți de ispite și de primejdii cei ce îți cântă: Bucură-te, Părinte Atanasie!

Alt condac, glasul al 2-lea:

Jugul lui Hristos, Atanasie, și crucea ta pe umeri ridicând, următor prea ales patimilor Lui te-ai făcut, și părtaș măririi Lui celei dumnezeiești, împărtășindu-te și desfătării celei fără de sfârșit.

Iconografie

Sfântul Atanasie Athonitul se zugrăvește bătrân, pleșuv, cu barbă ascuțită, înveșmântat după chipul sfinților cuvioși. Poartă în mână un înscris care pe care Dionisie din Furna spune că se scrie astfel: „Nimic alta nu vatămă mai mult pe călugări și bucură pe demoni decât a-și ascunde gândurile, că în inima celor blânzi odihnește Domnul, iar sufletul răzvrătitor este scaun diavolului” (Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 158, 208).

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org

Viața Sfântului Cuvios Atanasie Athonitul

Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul (920 – 1003) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Atanasie mai avea încă și putere tămăduitoare și, slujind bolnavilor, a tămăduit cu mâinile sale pe mulți.

Pe Cuviosul Atanasie, cel vrednic de laudele celor fără de moarte, l-a odrăslit în viața cea muritoare și omenească cetatea cea mare Trapezunda și a învățat carte în Bizanț, iar munții Chimenului și ai Athonului l-au adus pe dânsul ca dar lui Dumnezeu. Părinții lui erau de neam bun și binecredincioși. Tatăl lui era din Antiohia, iar maica sa din Colhida, și viețuiau în Trapezunda. Deci mai înainte de nașterea Cuviosului Atanasie, tatăl său a murit, iar maica sa, născându-l și luminându-l prin Sfântul Botez, s-a dus către Dumnezeu în urma bărbatului său. Numele pruncului din botez a fost Avramie. El rămânând din scutece orfan de părinți, l-a luat o călugăriță oarecare din cele de bun neam și l-a hrănit.

Și încă din vârsta prunciei se arătau într-însul semnele vieții lui, ce avea să fie când va ajunge bărbat desăvârșit, pentru că pruncul, deși era mic, însă se arăta înțelept în toate și bun la obiceiuri. Deci, făcând jocuri copilărești cu cei de o vârstă cu el, aceia nu-l puneau pe Avramie împărat sau împărat, ci egumen. Și cu dreptate, căci din copilărie se deprindea la viața monahicească, pentru că văzând pe monahia care-l creștea petrecând în rugăciuni și în postiri, se sârguia și el să-i urmeze ei pe cât era cu putință, postind și făcând rugăciuni. Apoi dat fiind la învățătura gramaticii, sporea mai mult decât cei de o vârstă cu el. Deci, crescând cu trupul și cu înțelegerea, a trecut vârsta pruncească.

În acea vreme, călugărița aceea care i-a fost lui în loc de maică s-a dus către Domnul. Deci Avramie rămânând orfan a doua oară, plângea ca după maica sa cea adevărată și dorea ca să meargă în Bizanț pentru căutarea înțelepciunii cărților. Iar Dumnezeu, Care se îngrijește de cei orfani, a rânduit să se împlinească dorința lui astfel:

În vremea aceea, împărățind peste greci dreptcredinciosul împărat Roman, unul din famenii palatului a fost trimis la Trapezunda ca să adune de la târguri dajdia cea împărătească. Acela, văzând pe copilul Avramie frumos la vedere cu trupul și cu sufletul, l-a luat cu sine în Bizanț și l-a încredințat unui dascăl, bărbat ales, cu numele Atanasie, spre învățătura filosofiei, și în scurtă vreme s-a făcut ucenicul ca și dascălul.

În acei ani, era în Bizanț un împărat, anume Zefinazer, care luase ca soție fiului său pe o rudenie de-a lui Avramie. Acela, cunoscând pe Avramie, l-a luat în casa sa. Dar tânărul Avramie, deși petrecea în casă bogată și îndestulată cu toate desfătările de hrană, însă nu se lăsa de înfrânarea cea pustnicească, pe care o deprinsese de la călugărița care-l hrănise pe el. Astfel, nu voia să mănânce la masa cea domnească, nici nu-i plăcea să guste bucate alese, ci își împlinea nevoia foamei sale cu verdețuri nefierte și cu poame. El era atât de treaz, încât, vrând să biruiască somnul cel firesc, umplea ligheanul cu apă și-și spăla fața sa în el adeseori, când dormita, ca să nu se îngreuieze de somn. Astfel se chinuia în tot felul, omorându-și trupul și robindu-l pe el duhului.

Pentru o viață îmbunătățită ca aceasta și încă și pentru înțelegerea cea multă a lui era iubit tuturor. Încă a fost cunoscut și de împăratul și a fost pus dascăl de dânsul în școală, asemenea cu dascălul Atanasie. Dar de vreme ce învățătura lui Avramie era lăudată mai mult decât cea a lui Atanasie și se adunau mai mulți ucenici la Avramie decât la Atanasie, de aceea Atanasie, dascălul de mai înainte al lui Avramie, a început a-l pizmui și a-l urî. Acest lucru înțelegându-l fericitul Avramie, nu după multă vreme și-a lăsat rânduiala dăscăliei, nevrând să fie supărător dascălului său, și s-a dus să viețuiască în casa celui mai sus zis împărat, petrecând în obișnuita sa faptă bună. După aceasta, împăratul a poruncit împăratului să meargă pentru o trebuință pe Marea Egee, iar împăratul, plecând, a luat cu sine și pe Avramie, pentru dragostea cea multă ce o avea către dânsul și au plecat la Avid și de acolo au ajuns la Lemnos.

Și văzând Avramie Muntele Athonului, i-a plăcut foarte mult și se gândea să se sălășluiască în el. Dar după ce au săvârșit slujba împărătească și s-au întors acasă, a venit la Constantinopol, după rânduiala dumnezeiască, Cuviosul Mihail Malein din Mănăstirea Chimenului. Iar Avramie, înștiințându-se și auzind de viața lui cea plăcută lui Dumnezeu, s-a bucurat și a mers la dânsul. Și vorbind el cu starețul, s-a îndulcit și s-a folosit de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Și astfel s-a cuprins mai fierbinte de dorința ca să se lepede de lume și să slujească lui Dumnezeu în rânduiala monahicească. Și a descoperit gândul său Cuviosului Mihail și i-a spus cele pentru sine, adică de unde este, de ce neam, cum a fost crescut și pentru ce petrece în casa împăratului.

Iar cuviosul, văzându-l pe el că are să fie vas ales al Sfântului Duh, l-a iubit foarte mult și-l învăța pentru mântuire, semănând în inima lui, ca într-un pământ bun, semințele cuvintelor lui Dumnezeu, ca să aducă rod însutit de fapte bune. Și îndeletnicindu-se ei cu vorba cea duhovnicească, a venit spre cercetare la Cuviosul Mihail nepotul său, Nichifor, împăratul Răsăritului, care mai pe urmă a fost împăratul grecilor. Și vorbind el cu cuviosul, unchiul său, a văzut pe tânărul Avramie și a întrebat pe stareț despre dânsul cine este. Iar sfântul i-a spus toate despre Avramie și că voiește să se facă monah. De atunci Avramie s-a făcut cunoscut lui Nichifor.

Iar după câteva zile, Cuviosul Mihail întorcându-se din Constantinopol la mănăstirea sa, Avramie n-a mai voit să stea în mijlocul gâlcevilor lumești, ci, defăimând degrab toate cele lumești și tras fiind de dragoste către cuviosul, s-a dus, vrând să se facă monah. Și ajungând la locașul Chimenului, s-a aruncat la picioarele sfântului stareț Mihail, rugându-l cu lacrimi să-l îmbrace în chipul monahicesc și să-l numere în turma cea aleasă a oilor celor cuvântătoare din ograda lui Hristos. Iar Cuviosul Mihail l-a primit cu dragoste și îndată, fără să-l mai trimită cu cei noi începători, l-a tuns în călugărie ca pe un iscusit, pentru că vedea într-însul râvna cea aprinsă a dragostei către Dumnezeu. Și l-a numit Atanasie în loc de Avramie, și nefiind obicei în mănăstirea aceea să se îmbrace monahii la tundere cu cămăși de lână, fericitul Mihail a îmbrăcat pe Atanasie cu cămașă de lână ca într-o platoșă, întrarmând pe ostașul cel viteaz al lui Hristos împotriva potrivnicilor.

Și a rugat Atanasie pe sfântul stareț să-i dea lui poruncă să mănânce o dată pe săptămână. Dar înțeleptul povățuitor, tăind voia ucenicului său, i-a poruncit să primească hrană a treia zi. Și făcea Atanasie toate slujbele mănăstirești și bisericești care i se porunceau, întru toate ascultările, arătând osârdie în nevoințele călugărești. Iar în vremea care-i prisosea din lucrurile mănăstirești, se îndeletnicea cu scrierea sfintelor cărți, după porunca părintelui său. Și era iubit de toți frații pentru această iubire de osteneală a lui, și în patru ani s-a arătat desăvârșit în viața monahicească.

Apoi Cuviosul Mihail i-a poruncit să viețuiască în liniște, într-o chilie ce era în pustie la un loc departe de mănăstire ca la o stadie; și i-a dat poruncă starețul pentru post, să nu mai mănânce a treia zi, precum se obișnuise, ci a doua zi să guste pâine uscată și puțină apă. Iar la toate praznicele cele domnești și ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și în zilele de Duminici, începând de cu seară până la al treilea ceas din zi, i-a poruncit să petreacă fără de somn în rugăciuni și în preamărirea lui Dumnezeu.

Și trecând câtăva vreme, cel mai sus zis Nichifor, împăratul Răsăritului, nepotul Cuviosului Mihail, săvârșind slujba cea împărătească și trecând din întâmplare pe lângă locul acela, a mers în mănăstirea unchiului său Mihail. Și vorbind cu dânsul, și-a adus aminte și l-a întrebat, zicând: „Părinte, unde este copilul Avramie, pe care l-am văzut la tine în Constantinopol?” Starețul a răspuns: „Se roagă lui Dumnezeu pentru mântuirea voastră, căci acum este monah și s-a numit Atanasie din Avramie”. Atunci s-a întâmplat că era cu Nichifor și fratele lui, Leon patriciul. Și auzind amândoi de viața îmbunătățită a lui Atanasie, au dorit să-l vadă. Deci, starețul neoprindu-i, au mers la Atanasie, care i-a întâmpinat și a vorbit cu dânșii cuvinte din duhovniceasca înțelepciune, pentru că gura lui era plină de darul Duhului Sfânt. Iar ei s-au îndulcit atât de mult din cuvintele lui, încât doreau să petreacă pururea cu dânsul, de le-ar fi fost cu putință a se libera de dregătoriile lor și de gâlcevile lumești.

Și întorcându-se ei la Cuviosul Mihail, au zis către dânsul: „Părinte, îți mulțumim că ne-ai arătat comoara pe care o ai ascunsă în țarina păstoriei tale”. Deci starețul, chemând pe Atanasie, i-a poruncit ca iarăși să întindă cuvânt de învățătură pentru mântuirea sufletelor celor ce veniseră. Căci darul Domnului lucra atât de mult prin gura lui Atanasie, încât cei ce auzeau cuvintele lui, se umpleau și se sfărâmau cu inimile lor și plângeau. Deci însuși starețul se minuna de darul învățăturii lui.

Din acea vreme, împăratul Nichifor și Leon patriciul au iubit foarte mult pe fericitul Atanasie. Nichifor, luându-l la o parte, i-a descoperit gândul său, zicând: „Doresc, părinte, să mă înstrăinez de viforul cel lumesc și, scăpând de grijile vieții, să slujesc lui Dumnezeu în liniștea monahicească. Această dorință s-a aprins în mine mai mult din cuvintele tale cele insuflate de Dumnezeu și am nădejde în sfintele tale rugăciuni că-mi voi câștiga dorința”. Iar fericitul Atanasie i-a răspuns, zicând: „Pune-ți spre Dumnezeu nădejdea ta, domnule, și El va rândui pentru tine, precum va voi”. Astfel vorbind din destul, împăratul și patriciul s-au dus în calea lor cu mult folos pentru sufletele lor.

Iar Cuviosul Mihail voia să facă pe Atanasie, după sine, egumen al mănăstirii, căci el îmbătrânise și se apropiase de sfârșit. Iar Atanasie, înștiințându-se de aceasta, deși nu voia să se despartă de iubitul său părinte, însă, temându-se de greutatea începătoriei și judecându-se a fi nevrednic de rânduiala păstoriei, a fugit de acolo și umbla prin Muntele Athonului, înconjurând pe părinții cei din pustie, îndemnându-se spre mai multă nevoință, din viețile lor cele îmbunătățite. Și găsind pe câțiva frați petrecând prin crăpăturile pietrelor aproape unul de altul, s-a sălășluit lângă aceia și urma vieții lor celei aspre, pentru că ei nu aveau nici o grijă de trup, nici de acoperământ, nici de hrană, nici de vreun alt câștig; ci gerul, zăduful și foamea le răbdau cu plăcere pentru Dumnezeu. Iar nevoia cea trupească o îndestulau cu poame sălbatice care creșteau prin pustia aceea si din care gustau puțin la vremea lor.

În acea vreme, Cuviosul Mihail Malein s-a dus către Domnul; iar Atanasie, înștiințându-se de sfârșitul cuviosului, a plâns după el, ca un fiu după părintele său. Și s-a înștiințat și de aceea, că împăratul Nichifor cu fratele său, Leon patriciul, vor să treacă prin locul acela, și s-a temut să nu-l caute pe el. Deci a lăsat pe pustnicii aceia – ca pe unii ce erau cunoscuți de alți frați și adeseori cercetați, ca să nu fie cunoscut și el de cei ce veneau – și s-a dus într-o mănăstire mai departe, care se numea grecește Tuzig.

Acolo, găsind pe un stareț din afară de mănăstire liniștindu-se în pustie, l-a rugat să-l primească să petreacă cu dânsul și și-a schimbat numele său din Atanasie în Varnava, ca nu cumva, căutându-l după nume, să-l găsească. Iar starețul îl întreba, zicând: „Cine ești, frate, de unde și pentru ce pricină ai venit aici?” Iar Atanasie a zis: „Părinte, am fost corăbier și, căzând în primejdie, am făgăduit lui Dumnezeu ca să mă lepăd de lume și să plâng pentru păcatele mele. Deci pentru aceasta m-am îmbrăcat în acest sfânt chip monahicesc, și, povățuit fiind de Dumnezeu, am venit aici la sfinția ta, dorind să petrec cu tine și să fiu povățuit de tine la calea mântuirii. Iar numele meu este Varnava”. Și crezând starețul cele zise, l-a primit, iar Varnava petrecea acolo, supunându-se starețului în toate, ca unui părinte.

Iar după un timp a zis către stareț: „Începe, părinte, să mă înveți și pe mine carte, ca să pot să mă obișnuiesc cât de puțin a citi Psaltirea; căci în lume la nimic nu m-am deprins, decât numai la umblarea pe mare cu corabia”. Prin aceasta fericitul Atanasie se făcea că nu este cărturar, ca să nu fie cunoscut de cei ce voiau să-l caute. Deci starețul i-a scris mai întâi literele și-l învăța pe el, ca pe un om ce niciodată nu învățase nimic, iar Varnava se făcea că nu poate să înțeleagă. Și aceasta a făcut-o mult timp, iar starețul se mâhnea asupra lui și uneori, amărându-se, îl gonea de la dânsul. Iar cel ce se numea Varnava zicea cu smerenie: „Părinte, nu mă izgoni pe mine, nebunul și nepriceputul, ci rabdă pentru Dumnezeu și mă ajută cu rugăciunile tale, ca Domnul să-mi dea înțelegerea literelor”. După aceasta, ucenicul a început a se face cum că înțelege puțin alcătuirea literelor, dând nădejde starețului că va învăța carte.

În acel timp, Nichifor, slăvitul împărat al Răsăritului, aflând că Atanasie a fugit din mănăstirea Chimenului, s-a mâhnit foarte și gândea în sine, cum ar putea să-l afle pe el. Deci a scris judecătorului Tesalonicului ca, mergând până la Muntele Athonului, să cerceteze cu dinadinsul despre Atanasie. Iar judecătorul, citind scrisoarea aceea, îndată s-a dus în Sfântul Munte și, chemând pe protosul – adică egumenul care este mai mare peste toți egumenii mănăstirilor Athonului -, l-a întrebat de monahul Atanasie, spunându-i lui fața, asemănarea vârstei și iscusința aceluia în Scripturi, după cum îi scrisese Nichifor. Iar protosul i-a răspuns, grăind: „Un bărbat ca acesta pe care îl căutați n-a venit până acum în muntele acesta. însă nu știu cu dinadinsul. Dar în scurt timp, va fi la noi sobor, la care sunt datori să vină toți câți locuiesc în muntele acesta. Deci dacă monahul pe care-l căutați va fi în muntele acesta, apoi cu adevărat va veni la sobor, ca și ceilalți, și atunci îl vom cunoaște pe el”. După aceasta, judecătorul s-a întors la Tesalonic.

Pe atunci era obiceiul în Athon de a se aduna frații de trei ori pe an în lavra care se numește Kareia, la aceste trei mari praznice: Nașterea Domnului Hristos, Învierea Domnului și Adormirea Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu. La aceste praznice adunându-se toți frații, prăznuiau împreună, se împărtășeau cu dumnezeieștile Taine, cu Trupul și Sângele Domnului, și mâncau la masă de obște. Deci sosind praznicul Nașterii Domnului, și adunându-se toți părinții și frații de prin mănăstirile și chiliile cele din pustie, a venit și starețul acela, învățătorul lui Varnava, împreună cu ucenicul său. Deci uitându-se protosul printre frați și căutând pe acela care s-ar fi potrivit cu semnele cele descrise de Nichifor, a văzut pe unul ca acela și l-a întrebat pe el de nume, dar, auzindu-l pe el că se numește Varnava, iar nu Atanasie, s-a îndoit, căci numele care se căuta era Atanasie. Deci s-a gândit că-l va cunoaște pe el din citirea cărții.

Și sosind timpul citirii și punându-se cartea dinainte, protosul a poruncit monahului care se numea Varnava să citească înaintea soborului. Iar el se lepăda, zicând că nu știe carte. Și văzând aceasta starețul lui, a început a zâmbi și a zis către cel ce poruncea: „Încetează, părinte, că fratele acesta nu știe să citească, căci abia acum învață la psalmul întâi”. Dar protosul îi poruncea cu supărare. Atunci fericitul Atanasie, văzând că nu poate să se tăinuiască, deoarece era legat cu certare, s-a supus stăpânirii ce era de la Dumnezeu și a început a citi, precum știa, având vorbirea frumoasă și cuvintele ce ieșeau din gură, dulci. Deci văzând și auzind ceea ce nu se aștepta, starețul împreună cu toți ceilalți s-a minunat de el, dar se și bucura și vărsa lacrimi din ochi, mulțumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a fi învățător al unui bărbat iscusit ca acela. Atunci Atanasie a fost cunoscut și cinstit de toți. Iar unul din cei mai cinstiți părinți, cu numele Pavel, care era din părțile Xiropotamului, a proorocit, zicând către frați acestea: „Acest frate, care a venit în urma noastră în muntele acesta, ne-a întrecut pe noi cu faptele cele bune și va fi cu slava mai întâi decât noi întru Împărăția cea cerească, pentru că multora va fi părinte și povățuitor spre mântuire”.

Atunci protosul a spus lui Atanasie că îl caută împăratul Nichifor și cu fratele său, Leon. Iar cuviosul, auzind acestea, îl ruga pe el să nu-l arate lor, de vreme ce nu voia să se lipsească de Sfântul Munte. Iar protosul, înțelegând că va fi spre paguba Athonului dacă se va lipsi de un bărbat ca acesta, a făgăduit că nu va spune despre dânsul celor ce-l caută, poruncindu-i să se liniștească deosebi, într-o chilie pustnicească, la trei stadii depărtare de lavră. Deci Cuviosul Atanasie, slujind acolo lui Dumnezeu în singurătate, avea hrană din osteneala mâinilor sale, pentru că scria frumos și repede, și în șase zile scria toată Psaltirea, fără să-și lase pravila cea obișnuită. Deci pentru acele cărți i se dădea lui pâine de către părinți.

Și viețuind Cuviosul Atanasie în liniștea aceea, Leon, fratele lui Nichifor, care în acel timp era împărat peste oștile Apusului, câștigând biruință slăvită asupra sciților celor sălbatici, cu ajutorul lui Dumnezeu și al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, pe când se întorcea din război, a trecut pe la Muntele Athonului, ca să dea mulțumire lui Hristos și Preacuratei Sale Maici, care l-au întărit să biruiască împotriva vrăjmașilor. Deci, săvârșind cele de mulțumire, a căutat cu dinadinsul pe Atanasie și aflându-l, a alergat la chilia sa și văzându-l, s-a umplut de multă bucurie. Deci, cuprinzându-l în brațe cu dragoste, plângea de bucurie. Astfel a vorbit cu dânsul ziua și noaptea și s-a îndulcit de cuvintele lui cele înțelepte și insuflate de Dumnezeu.

Iar monahii, văzând dragostea cea atât de mare a împăratului acela către Părintele Atanasie, l-au rugat să le mijlocească dar la acel împărat, adică să-l înduplece să le zidească în lavra Kareii o biserică mai mare, deoarece cea veche era mică și nu putea să încapă tot soborul fraților. Iar Atanasie a vorbit despre aceea cu împăratul, și acela, ca un iubitor de Hristos ce era, le-a dat îndată cu bucurie mulțime de aur și argint spre zidirea bisericii. Apoi, sărutând pe Atanasie și pe ceilalți părinți, s-a dus în calea sa la Constantinopol și a spus fratelui său, Nichifor, că a aflat pe Cuviosul Atanasie. De atunci au început a veni la dânsul mulți pentru folos, fiind foarte cinstit și lăudat de toți părinții Athonului. Iar el, iubind liniștea și fugind pretutindeni de slava omenească, a plecat de acolo și a înconjurat locurile cele dinlăuntru și pustii ale muntelui aceluia. Astfel, povățuit fiind de Dumnezeu, s-a dus până la marginea Athonului, la un loc care se numea Melana, având multă pustietate și fiind departe de alte locuințe pustnicești.

Și având dealul acela lărgime la vârf, cuviosul și-a făcut acolo o colibă în mijlocul lui, unde se îndeletnicea cu mai mari nevoințe. Dar diavolul, vicleanul vrăjmaș, făcea acel loc neiubit cuviosului, voind să-l izgonească de acolo. Deci îl frământau gândurile foarte ca să plece din locul acela. Însă nevoitorul cel bun grăia împotriva gândurilor: „Voi răbda aici tot anul acesta, iar după sfârșitul anului voi face precum va rândui Dumnezeu”.

Și trecând anul, în ziua cea de pe urmă, au năvălit mai multe gânduri de la potrivnic, ca să-l tragă de acolo, iar el grăia în sine: „Mâine dimineață voi ieși de aici și mă voi întoarce în lavra Kareii”. Dar, pe când stătea el la rugăciune, săvârșind cântarea ceasului al treilea, deodată s-a revărsat peste dânsul o lumină cerească, care l-a strălucit, și îndată i-au dispărut acele gânduri. Iar el s-a umplut de veselie negrăită și se îndulcea cu bucurie de dorință dumnezeiască în inima sa, vărsând lacrimi din ochi. De atunci Cuviosul Atanasie a luat darul umilinței și plângea oricând voia. Și a iubit locul acela atât de mult, pe cât îi era de urât mai înainte; și viețuia într-însul slăvind pe Dumnezeu.

În vremea aceea, împăratul Nichifor a fost trimis de împărat cu oaste în insula Creta, pe care o stăpâneau atunci agarenii. Iar împăratul, nepunându-și nădejdea în puterea oștilor grecești, ci având trebuință de ajutorul cel de rugăciuni de la sfinții părinți, a trimis cu corabia la Athon pe unii din credincioșii lui, scriind către tot soborul părinților și poftindu-i să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să-i dea ajutor de sus asupra agarenilor. Încă se mai ruga să trimită la dânsul pe Atanasie, de care auzise de la Leon, fratele său, că petrece în Athon. Iar părinții Athonului, citind scrisoarea împăratului, săvârșeau rugăciuni pentru dânsul fără de lenevire. Și căutând în pustie pe Atanasie, l-au chemat la sobor și i-au poruncit să se ducă la împărat. Iar el la început nu voia să se ducă, dar fiind silit de certările părinților, abia s-a supus.

Și au trimis cu dânsul și pe unul din stareții cei cinstiți, pe care Atanasie socotindu-l ca învățător al său, îi urma ca un ucenic. Deci intrând ei în corabie, au pornit spre Creta. Și ajungând ei la binecredinciosul împărat Nichifor, când acela a văzut pe Atanasie, a alergat, a căzut pe grumajii lui și l-a sărutat, plângând de bucurie, și l-a cinstit ca pe părintele său duhovnicesc. Și văzându-l că se face ucenicul acelui stareț, s-a minunat de smerenia lui. Deci, lăsându-și toate rânduielile lucrurilor din afară, se îndeletnicea în vorbe duhovnicești cu Cuviosul Atanasie. Și i-a adus aminte împăratul lui Atanasie de făgăduința sa de demult, cum că are să se lepede de lume și să se facă monah. Pentru aceea, el îi dădea cuviosului mult aur și argint și îl ruga să-i zidească chilii liniștite în pustiul acela,. în care petrecea.

Iar părintele Atanasie, iubind viața cea fără de grijă și fără de gâlceava, s-a lepădat de grija chiliilor și n-a primit aurul și argintul. Deci împăratul s-a mâhnit foarte mult de acest lucru. Apoi, petrecând împreună câteva zile și îndulcindu-se unul cu altul de vederea feței și de vorbele cele iubite, s-au despărțit. Atanasie s-a întors la Athon, iar împăratul s-a dus la război, unde, cu rugăciunile sfinților părinți, a biruit pe agareni și a supus insula Creta iarăși împărăției grecești. Și a trimis îndată pe un credincios al său de aproape, cu numele Metodie – care după aceea a fost egumen al Mănăstirii Chimenului – să meargă la Athon, la Cuviosul Atanasie, ca să înceapă zidirea chiliilor, dându-i ca la șase litre de aur.

Iar fericitul Atanasie, socotind dorința cea bună și dragostea cea fierbinte către Dumnezeu a lui Nichifor și cunoscând că acel lucru este după voia lui Dumnezeu, a luat aurul și a început a se îngriji de zidire. Deci curățind mai întâi acel loc pustiu, a zidit chilii de liniște lui Nichifor și a făcut casă de rugăciune în numele Sfântului Ioan Înaintemergătorul. După aceea, a ridicat și o biserică frumoasă, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aproape de poalele muntelui. La punerea temeliei bisericii a avut o împiedicare, de la urătorul vrăjmaș, în acest fel: Mâinile oamenilor care zideau amorțeau și se făceau nemișcate cu totul, încât nu era cu putință să le ducă nici la gură. Iar cuviosul, înțelegând că aceasta este o lucrare diavolească, s-a rugat lui Dumnezeu cu căldură și a izgonit meșteșugul vicleanului și astfel s-au dezlegat mâinile lucrătorilor. Acesta a fost începutul minunilor părintelui cel mare.

Săvârșind biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a început a zidi chilii împrejurul ei și a face mănăstire preaminunată; deci a zidit trapeză, bolniță și casă de străini. Și săvârșind el cu înțelepciune și celelalte zidiri trebuincioase mănăstirii, a adunat mulțime de frați, și, așezând bine toate rânduielile vieții monahicești celei de obște, după asemănarea celor mai vechi mănăstiri din Palestina, s-a făcut egumen și păstor al turmei cuvântătoare celei adunate acolo, care era bineplăcută lui Dumnezeu și în care binevoia și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru că a fost văzută că cerceta mănăstirea și biserica sa cea zidită de Cuviosul Atanasie.

Iar cel ce s-a învrednicit a vedea acea vedenie se numea Matei, care petrecea bine în viața călugărească și care avea ochii inimii curați și luminați. Acela, stând cu frică la cântarea de dimineață în adunarea bisericii, cu luare aminte și cu cucernicie, a văzut intrând în biserică pe Preasfânta Fecioară cea prealuminată, cu doi îngeri prealuminați; un înger mergea înaintea ei cu lumânare, iar altul în urmă; și ea umbla printre frați și le împărțea daruri. Astfel, fraților care stăteau în străni și cântau, le-a dat câte un galben; celor ce stăteau prin alte locuri în biserică le-a dat câte doisprezece bani; iar celor ce stăteau în tindă, câte șase bani, iar la unii din frații cei vrednici le-a dat și câte șase galbeni. Matei a văzut aceasta și el însuși s-a învrednicit a lua șase bani din preacuratele ei mâini.

Și sfârșindu-se vedenia, fratele acela s-a dus la Cuviosul părinte Atanasie și l-a rugat să-i dea și lui loc în ceata celor ce cântă, spunându-i ceea ce văzuse. Iar părintele, cunoscând că aceea este cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a umplut de mare bucurie duhovnicească. Iar împărțirea galbenilor la frați a cunoscut că sunt feluritele ei dăruiri, care se dau fiecăruia după vrednicie; pentru că celor ce stăteau la cântare cu rugăciuni mai fierbinți și cu luare aminte, li se dădea mai mare răsplătire; iar cei ce luau aminte mai puțin, mai puțin au și primit. Iar cel ce văzuse aceea, a fost asemănat cu cei mai mici, pe de o parte pentru ca prin lipsirea de cei mari, să se mâhnească și să spună vedenia, iar pe de altă parte, ca să nu se mândrească prin asemănarea cu cei mai vrednici, ci să petreacă cu cei mai mici în smerită cugetare.

Din această arătare s-a cunoscut în ce fel era buna voire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru Cuviosul Atanasie și pentru mănăstirea lui. Iar în ce fel era iconomisirea mănăstirii cuviosului, în ce fel era rânduiala, în ce fel erau tipicurile și așezămintele, despre toate acestea se scrie pe larg în cartea cea osebită a vieții sale. Deci cel ce voiește să știe și acestea, să le citească acolo, iar noi aici alegem și povestim pe scurt faptele cele mai alese.

Auzind Cuviosul Atanasie că, după moartea împăratului Roman, împăratul Nichifor (Să se știe că acest Nichifor se mai numea Foca. Dar acest Foca nu este acela care a ucis pe împăratul Mavrichie, nici acel Nichifor care a împărățit după împărăteasa Irina și care a fost ucis de bulgari în război, ci alt Nichifor Foca, mai în urmă cu anii) a fost pus peste greci pentru izbânzile și biruințele lui cele multe asupra agarenilor, s-a mâhnit foarte, deoarece pentru dânsul se îngrijise să facă mănăstire, căci acela se făgăduise să devină monah. Și se scârbea sfântul de neîndeplinirea legământului lui Nichifor, gândindu-se să lase toate și să fugă de acolo. Deci, gătindu-se înainte pentru acest lucru, a spus fraților că voiește să se ducă la împărat pentru isprăvirea lucrurilor mănăstirești. Apoi, luând câțiva frați, a plecat și, mergând până la Avid, a lăsat trei frați pe lângă el, iar pe ceilalți i-a întors la mănăstire, zicând: „Îmi sunt de ajuns acești trei frați, ca să mă duc la Constantinopol”. Iar după ce au plecat aceia, a scris o scrisoare împăratului, prin care îi aducea aminte de făgăduințele lui către Dumnezeu, îi defăima grabnica lui schimbare de la scopul cel bun și îi spunea mâhnirea sa, că pentru dânsul s-a legat cu multe griji. La sfârșit, a adăugat și aceasta: „Eu nu sunt vinovat înaintea Domnului Hristos pentru amăgirea ta. Deci îți las turma lui Dumnezeu cea nou adunată, ca tu s-o încredințezi cui vei vrea. Socotesc că Eftimie este vrednic de egumenie, fiind ales la viață și la cuvânt”.

Scriind astfel, n-a spus ucenicilor săi ce a scris, ci, pecetluind scrisoarea, a ales pe unul din cei trei frați și, încredințând-o aceluia, l-a trimis la împărat. Iar după puțină vreme, l-a trimis și pe celălalt ucenic, cu numele Teodot, în Athon, ca să cerceteze pe frați și să vadă rânduielile mănăstirii. Iar el, rămânând numai cu un ucenic, anume Antonie, a pornit cu dânsul spre Cipru. Și ajungând acolo la o mănăstire oarecare ce se numea a Sfinților, a rugat pe egumen să-i poruncească să viețuiască în pustia care era aproape de acel așezământ. Și împlinindu-i-se cererea, viețuia în liniște întru Dumnezeu și își câștiga hrană din osteneala mâinilor sale, scriind cărți, precum făcea mai înainte.

Și ajungând la Constantinopol fratele acela care a fost trimis cu scrisoarea cuviosului, a dat-o pe ea în mâinile împăratului; iar acesta, primind scrisoarea, s-a bucurat. Dar după ce a rupt pecetea și a citit-o, s-a mâhnit foarte mult, pe de o parte pentru nedreptatea sa înaintea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru că Atanasie a lăsat locașul și nu se știe unde s-a dus. Atunci și fratele acela, înțelegând cele scrise, a început a plânge și a se tângui că a pierdut pe părintele său. Deci împăratul a scris îndată la mănăstire, ca Eftimie să primească egumenia până la o vreme. Apoi a trimis prin toate părțile stăpânirii sale să se facă cercetare pentru Atanasie.

Și sosind acea solie a împăratului până în insula Ciprului, era aproape să afle pe Cuviosul Atanasie. Dar el, auzind de aceea, a luat îndată ucenicul și s-a dus la malul mării, iar acolo aflând o corabie, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a urcat într-însa și, suflând vânt bun, a ajuns repede la celălalt mal, dar nu știa în ce parte să se ducă. Se gândea să meargă în Ierusalim, la Sfintele Locuri, dar în partea aceea calea era grea din pricina năvălirii agarenilor; iar spre părțile grecești nu voia să se abată pentru căutarea care se făcea pentru el de către împărat.

Deci sosind noaptea, cuviosul a stat la rugăciune, cerând sfat și povățuire de la Dumnezeu. Și i s-a făcut o dumnezeiască descoperire și poruncă, ca să se întoarcă în Athon la locașul său, care, prin ostenelile lui, avea să vină la înfrumusețare și lărgime desăvârșită; și mulți vor câștiga mântuire prin povățuirea lui. Și luând de la Dumnezeu o înștiințare ca aceea, cuviosul a spus-o lui Antonie și îndată a plecat pe uscat, întorcându-se întru ale sale.

Deci mergând ei multe zile, Antonie s-a îmbolnăvit de picioare, care i se umflaseră și se înfierbântaseră foarte tare, și nu putea să meargă nicidecum. Iar cuviosul a adunat niște buruieni din cele ce creșteau pe acolo, le-a frecat în mâini, le-a pus la picioarele ucenicului și, învelindu-le cu frunze de copaci, le-a legat cu băsmăluța sa. Apoi cuviosul l-a luat de mână și l-a ridicat, iar Antonie îndată a strigat: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că mi s-a ușurat durerea!” După aceea, umbla ca și mai-nainte, având picioarele sănătoase.

Iar fratele Teodot, cel mai sus pomenit, pe care îl trimisese părintele să cerceteze pe frați, ducându-se în mănăstire, i-a găsit pe toți clătinându-se din pricina plecării cuviosului, și l-a durut inima pentru aceea. Și nesuferind lipsirea starețului său, s-a întors în Cipru, căutându-l pretutindeni. Și după dumnezeiasca rânduială, mergând prin Atalia, l-a întâlnit pe el pe cale și, văzându-se unul cu altul, s-au bucurat foarte. Iar părintele, auzind despre tulburarea fraților care se făcea în mănăstire, s-a schimbat din bucurie în mâhnire; apoi a trimis pe Teodot la lavră, ca să spună fraților de venirea lui, iar el s-a dus la rugăciune într-o mănăstire din Lampidia, unde văzând pe un oarecare frate cu mintea pierdută și nebun, și-a pus mâinile pe dânsul și l-a tămăduit; apoi, învățându-i pe ei puțin, s-a dus în Athon la locașul său. Și văzându-l frații, li s-a părut că văd soarele și de bucurie au strigat: „Slavă Ție, Dumnezeule!” Apoi, venind cu toții la dânsul, unii îi sărutau mâinile, alții picioarele, iar alții îi sărutau rasa. Deci cuviosul a început, ca și mai înainte, a rândui bine toate cele din mănăstire.

După aceasta, trecând câtva timp, cuviosul părinte a trebuit să se ducă el însuși la împărat, pentru trebuința mănăstirii. Deci s-a dus la Constantinopol, iar împăratul înștiințându-se de venirea lui, se bucura și se rușina în același timp. Se bucura pentru că dorea să-l vadă și se rușina pentru că avea să i se arate lui în împărătească rânduială. De aceea, l-a întâmpinat pe el ca un om simplu, și nu ca un împărat. Apoi, luându-l de mâna dreaptă și sărutând-o pe aceea, l-a dus în palatul său și cu lacrimi de bucurie au vorbit cu dragoste unul cu altul, șezând singuri. Împăratul a zis: „Știu, părinte, că eu sunt pricinuitorul tuturor ostenelilor și supărărilor tale, pentru că am trecut cu vederea dumnezeiasca frică și nu mi-am ținut făgăduința. Însă te rog, mai rabdă-mă pe mine, așteptându-mi pocăința mea, până ce-mi va ajuta Dumnezeu ca să-I împlinesc făgăduințele mele”.

Iar cuviosul îl sfătuia ca să fie iubitor de Dumnezeu, dreptcredincios, blând, smerit, milostiv și îndurat dătător. Deci îl învăța pe el la toate lucrurile cele bune, care se cuvin împăratului creștin, aducându-i aminte de răsplătirile ce au să fie în viața cea veșnică. Astfel a petrecut cuviosul la Constantinopol mult timp, adeseori vorbind prietenește cu împăratul. Iar când a plecat, împăratul i-a dat lui toate cele de trebuință pentru mănăstire, și încă și cu scrisoarea a întărit ca în toți anii să se dea dajdie mănăstirii din insula care se numește Lemnos, câte două sute patruzeci și patru de galbeni. Și s-a întors cuviosul la frați, cu îndestulată milostenie împărătească.

Și nevoindu-se cuviosul bine și povățuind la calea mântuirii mulțime de frați, diavolul, urătorul binelui, s-a pornit asupra sa cu toată puterea și s-a înarmat la război împotriva viteazului ostaș al lui Hristos. Acest lucru s-a descoperit unuia dintre stareții cei nevoitori, care, fiind în uimire, a văzut venind spre Muntele Athonului o ceată de diavoli. Între aceștia era unul mai cumplit, care se părea că este mai-marele diavolilor, înfricoșător și groaznic, arătând mare stăpânire. Acela despărțind ceata aceea în două, a trimis o sută de diavoli ca să înconjoare tot muntele și să vâneze pe monahi, iar el singur cu cei nouă sute, s-a dus cu multă mânie la lavra Cuviosului Atanasie.

Iar înainte de a se spune această vedenie cuviosului, i s-a întâmplat o boală de acest fel: Pe când lucra, după obiceiul său, cu lucrătorii în port, un lemn mare a căzut din întâmplare peste picioarele lui, astfel că sfântul a zăcut trei ani pe patul durerii. Însă, fiind bolnav, nu suferea să stea degeaba, ci scria cărți și în 40 de zile sfârșea Patericul. Deci, zăcând, se înarma bine asupra nevăzutului vrăjmaș și, biruindu-l, îi gonea meșteșugurile.

Deci vrăjmașul, văzând că nimic n-a sporit în lavră, s-a dus și a îndemnat pe niște monahi vechi și nepricepuți, care erau prin celelalte mănăstiri și prin sihăstrii, punându-le lor urâte gânduri asupra cuviosului în acest fel: „Pentru ce Atanasie face silă Sfântului Munte și strică legile noastre cele vechi? Pentru ce a ridicat zidiri de mare preț, a făcut port nou, a săpat izvoare noi, a cumpărat perechi de boi, a semănat țarini, a sădit vii și a făcut muntele ca o locuință mirenească?” Apoi, sfătuindu-se unii din bătrâni, s-au dus la Constantinopol la împăratul Ioan, care se făcuse împărat după sfârșitul lui Nichifor și, clevetind împotriva lui Atanasie, rugau pe împărat să-l izgonească din Muntele Athonului. Iar împăratul a trimis de a chemat la dânsul pe Atanasie, care se ridicase sănătos din boală.

Deci, văzându-l, a cunoscut că este într-însul dar dumnezeiesc și, în loc să se mânie pe el, s-a schimbat spre milă. Astfel a iubit foarte mult pe părintele cel insuflat de Dumnezeu, cinstindu-l și dăruindu-l cu multe faceri de bine împărătești. Încă a întărit și scrisoarea de mai înainte, care i se dăduse de către împăratul Nichifor, prin care se dădea de la Lemnos mănăstirii ca dajdie, două sute patruzeci și patru de galbeni. Și astfel a trimis pe Cuviosul Atanasie cu cinste la locul său.

Atunci, acei bătrâni, umplându-se de rușine, s-au căit de scrisorile lor și, mergând la cuvios, și-au cerut iertare. Iar potrivnicul diavol, rușinându-se, s-a mâniat și mai mult. Deci iarăși a năvălit cu legiunea sa asupra lavrei sfântului părinte. Iar acea năvălire a lui a văzut-o un cinstit stareț, anume Toma, care avea ochii sufletului curați. Acela, după cântarea ceasului al treilea, fiind ca într-o uimire, a văzut toți munții, dealurile, copacii și vreascurile pline de arapi mici, întru asemănarea piticilor egipteni, care, mâniindu-se cumplit și suflând cu vrajbă, unul pe altul se chemau la război și la tăbărâre, strigând cu mânie: „Prietenilor, până când vom răbda? Pentru ce nu rupem cu dinții pe cei ce s-au sălășluit aici? Pentru ce nu-i pierdem pe aceștia mai degrabă de aici? Dar și pe egumenul lor, vrăjmașul nostru, până când să-l suferim? Oare nu vedeți cum ne-a izgonit pe noi de aici și ne-a luat locul nostru?” Aceștia zicând așa, Cuviosul Părinte Atanasie a ieșit din chilie ținând toiagul în mână, pe care văzându-l arapii, s-au cutremurat și s-au tulburat; iar el, năvălind asupra lor, îi bătea și îi rănea, izgonindu-i neîncetat, până ce au fugit cu toții departe de lavră.

După ce starețul Toma a spus acea vedenie cuviosului, îndată cuviosul a stat la rugăciune și, cu lacrimi fierbinți, se ruga lui Dumnezeu să-i păzească turma neatinsă de dinții vrăjmașului. Deci, cu adevărat el, cu rugăciunile sale, ca și cu un toiag de fier, bătea și gonea fiarele cele nevăzute. Iar aceia, deși au fugit, însă după puțin timp întorcându-se, nu încetau a ridica război prin meșteșugirile lor; pentru că unuia dintre călugări, atâta urâciune i-au pus către cuviosul, încât nici nu voia să se mai uite la dânsul; și atât se înmulțise răutatea într-însul, prin lucrarea diavolească, încât se gândea și la ucidere. Deci, gătind o sabie și ascuțind-o, căuta vreme prielnică în care ar putea ucide pe Cuviosul Atanasie.

Iar într-o noapte, pe când toți dormeau și numai cuviosul părinte petrecea la rugăciune, priveghind în chilia sa, ucigașul acela a venit la el, ca și cum avea să-i spună un cuvânt de nevoie, iar sub mână ținea sabia trasă. Și a bătut în ușă fără de frică, zicând: „Binecuvintează, părinte”. Iar glasul lui era ca al lui Iacov, dar mâinile lui ca ale lui Isav. Iar cuviosul părinte, fiind ca Abel cel drept, nu știa că afară stă Cain și-l cheamă spre ucidere. Deci l-a întrebat dinăuntrul chiliei, zicând: „Cine ești tu?”, și a deschis ușa puțin.

Iar ucigașul, temându-se de glasul părintelui, a căzut la pământ tremurând, pentru că Dumnezeu, păzind pe credinciosul robul Său, a lovit pe ucigașul acela cu o frică năprasnică. Deci i-au slăbit mâinile și sabia i-a căzut la pământ, iar el însuși zăcea la pământ înaintea picioarelor părintelui, cu fața în jos, ca un mort. Iar cuviosul, văzând aceasta, s-a mirat și s-a spăimântat. Deci a ridicat de la pământ pe cel ce zăcea. Iar acela, abia venindu-și în sine, a zis cu glas umilit către părintele: „Miluiește-mă, părinte, pe mine, ucigașul tău! Iartă-mi această răutate a mea pe care am gândit-o împotriva ta și-mi lasă păgânătatea inimii mele!”

Iar părintele, aprinzând lumânarea și văzând la pământ sabia ascuțită ca briciul și înțelegând gândul acelui monah, a zis: „O, fiule, oare ca la un tâlhar ai venit cu această sabie asupra mea? Încetează cu tânguirea, închide-ți gura, ascunde fapta și să nu spui la nimeni ceea ce s-a făcut. Deci vino să te sărut, fiul meu, iar Dumnezeu să-ți ierte greșeala ta”.

Astfel era nerăutatea Cuviosului Atanasie, și de atunci arăta mai multă dragoste către acel frate. Iar el, totdeauna aducându-și aminte de greșeala sa și văzând nerăutatea și dragostea părintelui, se tânguia neîncetat și nici nu putea tăinui lucrul ce se făcuse, ocărându-și greșeala sa și preamărind fapta cea bună a părintelui. Și a murit în mare pocăință, iar cuviosul a plâns atât de mult după el, ca după nimeni altul.

Dar și un alt frate, asemenea cu cel dintâi, urând pe Părintele Atanasie, căuta să-l piardă de pe pământul celor vii. Și, neștiind cum să facă aceasta, s-a dat la vrăjile și farmecele diavolești. Și făcând el multe farmece și vrăji părintelui, nimic n-a sporit și se mira de aceasta. Iar din întâmplare, a întrebat pe un frate: „Oare omoară pe om farmecele?” Fratele a răspuns: „Pe bărbatul cel dreptcredincios și care viețuiește după Dumnezeu, nici un fel de vrăji sau farmece nu pot să-l vatăme”. Aceasta auzind vrăjitorul, se caia pe sine întru conștiința sa și, înștiințându-se cum a iertat părintele pe fratele care a voit să-l ucidă, s-a mirat de nerăutatea lui și, umilindu-se, a venit în frica lui Dumnezeu. Deci, alergând la părintele, a căzut la picioarele lui și cu multă tânguire își mărturisea păcatul, cerând iertare, pe care a și câștigat-o de la părintele cel fără de răutate.

Astfel era Cuviosul Atanasie către cei ce-i greșeau lui. De aceea Dumnezeu l-a preamărit pretutindeni și s-au adunat la păstoria lui mulțime de frați din felurite țări – nu numai din Grecia, ci și din Italia, și chiar din Roma cea veche, din Calabria, din Amalfia și din Iviria, și nu numai din cei de rând, ci și din cei de neam bun și bogați. Încă și egumeni de la multe mănăstiri, lepădându-și egumeniile lor, veneau sub povățuirea cuviosului. Și nu numai egumeni, ci și arhierei, lăsând scaunele lor, veneau la povățuirea sfântului părinte și doreau să fie păstoriți de dânsul. Dintre aceștia era marele între patriarhi Nicolae, care se mai numea și Hariton, Andrei Hrisopolit și Acachie, care mulți ani au strălucit în pustnicie. Asemenea și pustnicii care îmbătrâniseră în pustietăți neumblate, veneau la părintele, după rânduiala lui Dumnezeu, și locuiau în lavra lui, vrând să se folosească de chipul cel îmbunătățit al vieții lui. Dintre unii ca aceștia era Cuviosul Nichifor, care a petrecut în munții Calabriei împreună cu Sfântul Fantinon. Lor li s-a făcut o dumnezeiască arătare, poruncind lui Fantinon ca sa meargă la Tesalonic, iar lui Nichifor să meargă la Athon, la Cuviosul Atanasie, unde, petrecând mult timp, a murit și a fost îngropat. Trecând câtăva vreme, au scos moaștele lui din pământ și, când le mutau în alt loc, a curs din oasele cele uscate ale acestuia, izvor de mir cu miros foarte plăcut, mai mult decât toate aromatele.

Niște sfinți mari ca aceștia erau trimiși de Dumnezeu sub păstoria Cuviosului Părinte Atanasie, de unde se poate ști arătat că viața lui era mai plăcută lui Dumnezeu decât a altora. Căci, precum se cunoaște rădăcina din odrăslirea ramurilor și pomul din roduri, tot astfel este cunoscut învățătorul cel iscusit, din ucenicii lui cei iscusiți și păstorul cel bun din oile lui cele bune. Însă acum este vremea ca, pomenind pe scurt unele din minunile lui, să apropiem cuvântul spre sfârșit.

Dumnezeu, Care preamărește pe sfinții Săi cu minuni, n-a lipsit și pe acest mare plăcut al Său de darul facerii de minuni. La început să aducem aminte de mai înainte vederea lui. într-o vreme, căzând ger cumplit, a chemat la sine pe unul din ascultători, cu numele Teodor, și a zis către dânsul: „Frate, luând mâncare, mergi îndată la locul Cherasiei – astfel se numește acel loc lângă Athon –, iar când vei fi în dreptul Trohalului, mergând spre mare, vei găsi trei oameni aproape morți de foame și de ger, dintre care unul este monah. Deci, întărește-i cu pâine, ca să se poată încălzi, și adu-i aici”. Iar Teodor, ducându-se, a găsit așa precum a zis părintele proorocește și se minuna de înainte-vederea sfântului.

Odată s-a întâmplat că sfântul a plecat cu câțiva frați în corabie spre o insulă, pentru trebuințele mănăstirii. Iar cu îngăduința lui Dumnezeu, nevăzutul vrăjmaș, vrând să înece pe părinte și pe frați, a ridicat un vânt mare cu furtună; și, pornind învăluire înfricoșată, a răsturnat corabia în mijlocul mării și îndată apa i-a acoperit pe toți. Dar dreapta lui Dumnezeu, care scoate îndată din toate primejdiile pe plăcutul său, a îndreptat corabia într-același ceas și a alinat furtuna.

Deci sfântul s-a aflat șezând la cârmă și chemând pe frați la sine. Iar apa îi aducea ca și cu niște mâini și cuviosul părinte, trăgându-i din apă unul câte unui, pe toți i-a adunat vii în afară de unul Petru din Cipru, care nu se afla. Pe acela nevăzându-l, părintele s-a rănit cu inima și foarte tare a strigat, zicând: „Fiule Petre, unde ești?” Și deodată cu glasul părintelui, Petru a fost scos din adânc și a fost adus de apă la corabie, fiind primit în mâinile părintelui. Astfel s-a mântuit cuviosul de la înecare și a mântuit și pe frații lui; iar răul vrăjmaș nu s-a bucurat de dânsul, ci mai vârtos s-a rușinat, căci fericitul părinte pretutindeni îl umplea de rușine, biruindu-l și izgonindu-l.

El a izgonit pe diavol din monahul Matei, care era foarte muncit de duhul necurat; iar cu rugăciunile sfântului, au fost izgoniți nevăzuții chinuitori și din alții care pătimeau de la aceștia.

Cuviosul mai avea încă și putere tămăduitoare, și slujind bolnavilor, a tămăduit cu mâinile sale pe mulți. El a vindecat pe un frate lepros. Pe altul, ce pătimea de durerea pântecelui, l-a făcut sănătos. Pe un altul, ce avea o rană care se numea cancer, l-a tămăduit, făcând cu mâna de trei ori semnul Sfintei Cruci pe rană. Cu rugăciunea a izgonit lăcustele, care năvăliseră în insula mănăstirii și mâncau tot rodul pământului.

Iar odată, mergând el cu frații într-o corabie pe mare, li s-a isprăvit apa de băut și frații sufereau de sete. Atunci le-a poruncit să scoată apa din mare și, binecuvântând-o, a prefăcut-o în apă dulce și, bând frații, s-au răcorit. Un frate, anume Gherasim, lucrând în vie, a voit să smulgă din sânul pământului o viță înaltă, ca cel ce avea multă putere trupească. Deci, clătind cu mâinile vița de trei ori și neputând să o smulgă, s-a vătămat, deoarece i s-au lăsat măruntaiele în jos și din această pricină îl durea cumplit. Dar cu rugăciunea părintelui și cu semnul Sfintei Cruci s-a tămăduit.

Același Gherasim, punând martor pe Dumnezeu, spunea și această minune: „Fiind eu la slujba tăierii de pâine, am avut nevoie să merg la părintele, ca să întreb de un lucru oarecare. Și s-a întâmplat că era singur în biserica Sfinților Apostoli la rugăciune. Deci m-am dus la dânsul și, privind pe ferestruie, l-am văzut rugându-se, iar fața lui era ca o văpaie de foc. Deci m-am înspăimântat și m-am depărtat puțin, așteptând; apoi iarăși m-am arătat și i-am văzut fața strălucind ca a unui înger al lui Dumnezeu, și o asemănare de foc înconjurându-l pe el, și de frică am strigat: «O, părinte!» Și văzându-mă părintele îngrozit și înțelegând pricina, m-a certat să nu spun la nimeni ce am văzut”. Aceasta a spus-o Gherasim fraților, după moartea cuviosului.

Un frate oarecare a fost trimis de părintele la slujbă într-un sat mirenesc. Acolo, fiind înșelat prin ispita vrăjmașului, a căzut în păcatul cel trupesc. Apoi, cunoscându-și greutatea păcatului, se deznădăjduia cu gândurile. Deci, întorcându-se la mănăstire, a căzut la picioarele sfântului cu lacrimi și cu tânguire, mărturisindu-și păcatul și deznădejdea sa. Iar cuviosul, învățându-l cu multe cuvinte folositoare și îndemnându-l să nu se depărteze de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, i-a poruncit să petreacă în cea dintâi rânduială a sa, între frați.

Iar unul dintre bătrâni, anume Pavel, știind căderea fratelui și mila cea din inimă a părintelui, cârtea spre fratele cel căzut și spre părinte, ocărând pe frate că a îndrăznit a face un lucru necurat ca acela, călcându-și făgăduința curăției. Încă și părintelui îi zicea în față: „Nu este cu dreptate a ierta pe un păcătos ca acela, ci trebuie să poarte multe feluri de pedepse dureroase”. Iar blândul părinte, căutând cu asprime spre acel cârtitor, i-a zis: „O, Pavele, vezi ce faci? Ia aminte de tine și să nu cauți păcatele fratelui, pentru că este scris: Celui ce i se pare că stă, să se păzească să nu cadă!”

Din ceasul acela, cu îngăduința lui Dumnezeu, ispititorul cel nevăzut a început a răni inima lui Pavel cu săgețile necuratelor gânduri. Deci i-a aprins cu focul poftei trupul lui și n-a avut odihnă trei zile și trei nopți, arzând cu totul de poftă spre păcatul trupesc, încât se deznădăjduise și de mântuirea sa. Dar ce este și mai rău, este că se rușina a-și mărturisi războiul său părintelui.

Iar Cuviosul Atanasie cunoscând aceasta cu duhul, a chemat pe Pavel la el și vorbea cu el deosebi despre oarecare lucruri mănăstirești. Deci prin vorba aceea a tras încet pe Pavel spre mărturisirea patimii celei trupești. Iar Pavel, căzând la picioarele părintelui, și-a mărturisit primejdia sa și a cerut ușurare de război. Iar cuviosul, învățându-l să nu osândească pe fratele cel greșit, l-a trimis la slujba lui, că era chelar, și stând el însuși la rugăciune, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu pentru el. Din ceasul acela, Pavel s-a ușurat de patimă, căci a simțit o răcorire ce s-a vărsat pe capul lui și prin tot trupul, ajungând până la picioare. De atunci s-a stins într-însul aprinderea cea de poftă trupească.

Alt frate, anume Marcu, de neam din Lampsac, se învifora de aceeași poftă trupească a păcatului. Deci, mergând la părintele, și-a mărturisit patima și cerea ajutor de rugăciuni de la dânsul. Iar după câteva zile, a văzut în vedenia visului pe părintele, zicând către el: „Cum ești, frate?” Iar el a răspuns: „O, părinte, pătimesc foarte rău!” Și i-a zis cuviosul: „Întinde-te cu fața la pământ”. Și întinzându-se el cu fața la pământ, părintele l-a călcat cu piciorul pe șale. Iar el, deșteptându-se din greutatea piciorului, s-a simțit tămăduit de patimă, și din ceasul acela avea odihnă în mădulare, fără de supărarea trupească. Aceste puține minuni din cele multe, ale Cuviosului Părintelui nostru Atanasie, care s-au făcut în viața lui, povestindu-le pe scurt, să începem a grăi despre mutarea lui.

Deoarece se adunase la cuviosul o mulțime de frați de pretutindeni, precum s-a zis mai înainte, era nevoie să mărească lărgimea bisericii, pentru încăperea soborului fraților, și să zidească paraclise și pridvoare lângă pereții bisericii. Și fiind neterminată o clădire a unui pridvor de la altar, era nevoie ca însuși părintele să se suie acolo să vadă acel lucru, mai înainte de a merge la împăratul la Constantinopol, pentru trebuințele mănăstirești. Deci, chemând mai întâi pe frați, le-a citit învățătura fericitului Teodor Studitul, adăugând sfaturi folositoare și din gura sa binegrăitoare; apoi, închizându-se în chilie, s-a rugat mult. După aceea, a ieșit din chilie îmbrăcat cu mantia, având pe cap sfințitul culion al fericitului său părinte Mihail Malein, pe care avea obiceiul a-l pune numai la praznice mari și în vremea împărtășirii cu dumnezeieștile lui Hristos Taine.

Iar în ziua aceea s-a arătat ca și cum ar fi fost praznic și era luminos la față ca un înger al lui Dumnezeu. Deci luând cu el șase frați, s-a suit cu ei la acel lucru. Și pe când era pe vârful zidirii, cu neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu, s-a surpat acel vârf și toți au căzut, fiind împresurați cu pietre și cu țărână. Deci cinci și-au dat îndată sufletele în mâinile lui Dumnezeu, iar părintele și cu un zidar, anume Daniil, au rămas prinși între pietre de vii. Și s-a auzit timp de trei ceasuri și mai mult glasul cuviosului părinte, strigând astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi mie! Slavă Ție, Dumnezeule!” Deci, adunându-se frații cu plângere și tânguire, au scos pietrele și țărâna, unii cu uneltele ce le găsiseră la îndemână, iar alții cu mâinile și cu picioarele, până ce au găsit pe Părintele Atanasie sfârșit în Domnul, cu trupul întreg, în afară de piciorul drept, care era rănit. Iar lângă dânsul au găsit și pe zidar rănit foarte rău; și așa i-au scos pe amândoi de acolo.

Astfel a fost sfârșitul Cuviosului nostru Atanasie, care, deși s-ar părea cuiva că a fost necinstit, de vreme ce nu s-a săvârșit pe pat, însă cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului, căci s-a făcut pricinuitoare de cunună mucenicească plăcutului lui Dumnezeu, de care nu fără de înștiințare a fost el, pentru că, văzând-o mai dinainte cu duhul, a spus-o lui Antonie, ucenicului său apropiat, zicând: „Te rog să faci tu călătoria care trebuia să o facem la Constantinopol, pentru nevoile mănăstirii, pentru că eu de acum nu voi mai putea să văd pe împăratul cel pământesc, așa voind Dumnezeu!”

Iar după sfârșitul său, cuviosul a stat trei zile neîngropat, până ce s-au adunat părinții de pe la toate mănăstirile Sfântului Munte, ca să-i facă cinstita îngropare. Iar sfântul lui trup nu s-a schimbat, nici nu a curs, nici nu s-a înnegrit, ci fața lui era ca a unui om viu ce doarme; nici nu mirosea, cum miros morții. Deci mare tânguire era pentru dânsul de la toți. Apoi, când îi făceau cântarea deasupra gropii, din rana care era la picior a curs sânge mai presus de fire; pentru că cine a văzut vreodată curgând sânge de la un om mort de trei zile? Acest lucru văzându-l oarecare din stareții cei cinstiți, l-au strâns în basmalele lor și se ungeau cu el ca și cu o mare sfințenie spre binecuvântare. Apoi au îngropat cinstitul trup al Cuviosului Părinte Atanasie.

Iar trupurile sfărâmate de pietre ale celor cinci frați, găsindu-le, le-au îngropat și pe ele cu cinste mai înainte. Iar Daniil, care era rănit, a trăit câteva zile și a mărturisit o vedenie care i s-a arătat în noaptea dinaintea sfârșitului cuviosului. „Am văzut – zicea – un trimis luminos, venind de la împărat și chemând pe părintele la acela. Apoi, în acel ceas, părintele ieșind din lavră, i-a urmat trimisului aceluia împreună cu șase frați, între care eram și eu. Deci, după ce am sosit la acele frumoase palate împărătești și ne-am apropiat de ușă, cuviosul părinte, împreună cu cei cinci frați, au intrat în palat la împărat, iar eu am rămas afară tânguindu-mă foarte mult. Și am auzit un oarecare om dinăuntru, zicându-mi: «In zadar te tânguiești, omule, pentru că nu poți să intri înăuntru, de nu-ți va da voie părintele cu care ai venit». Auzind eu aceasta, am început și mai mult a mă tângui, chemând pe Părintele Atanasie cu glas umilit. Apoi, după puțin timp, ieșind părintele, m-a luat de mâna dreaptă și m-a dus în palat, unde m-am învrednicit a vedea pe împărat și a mă închina lui”. Acestea spunându-le Daniil, și-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.

Se cade să mai pomenim și alte minuni ale Cuviosului Atanasie, care s-au făcut după moartea lui.

Odată s-a întâmplat lui Antonie, ucenicul cel apropiat al cuviosului, de a plecat cu oarecare frați în părțile Gangrei pentru trebuințele mănăstirii. Ajungând acolo, au găsit spre seară un păstor păscând oile și acela avea un singur fiu pe care-l rănise o fiară. Deci, fiind aproape de sfârșit, tatăl lui se tânguia foarte mult pentru dânsul. Și văzând el pe acei monahi străini trecând pe alături, i-a rugat să se abată la dânsul, unde, arătându-le iubire de străini, le-a pus înaintea lor hrana ce o avea, pâine și lapte. Iar monahii s-au minunat de buna lui faptă – cum, fiind într-atâta mâhnire, nu și-a lăsat iubirea de străini – și pătimeau cu dânsul întru supărarea lui. Iar între acei monahi era și un frate cu numele Simeon, care avea cu dânsul o basma muiată în sângele Cuviosului Părintelui Atanasie. Cu acea basma, Simeon a legat rana copilului și îndată a adormit acela cu somn dulce până a doua zi, iar călugării au rămas și ei acolo. Iar dimineața, copilul s-a sculat sănătos, având rana tămăduită și cerea să mănânce. Deci toți au preaslăvit pe Dumnezeu.

Altădată, unul dintre frați, fiind trimis pentru slujba mănăstirii, i s-a întâmplat de a intrat în casa unui oarecare iubitor de Hristos, în care femeia aceluia pătimea de mult timp de scurgerea sângelui și zăcea pe patul durerii, iar bărbatul și toți casnicii se tânguiau pentru dânsa. Atunci fratele acela, înștiințându-se de pricina tânguirii lor, a zis: „Am în băsmăluță sângele Sfântului Atanasie, iar de veți voi, să muiem băsmăluță cea sângerată în apă și să o stoarcem pe ea, apoi apa aceea să o bea bolnava și îndată va fi sănătoasă”. Și auzind acea femeie neputincioasă cuvintele monahului, a început cu lacrimi a-l ruga pe el ca mai curând să facă aceea. Deci monahul gătind apa aceea cu sângele sfântului, a dat-o ei, iar femeia, primind-o, a zis: „Sfinte Atanasie, ajută-mi!”, și a băut-o toată. Atunci îndată i-a încetat curgerea sângelui și s-a făcut sănătoasă.

Iarăși, în altă vreme, monahii Simeon și Gheorghe fiind trimiși cu corabia pentru oarecare slujbă a mănăstirii, au ajuns în portul Pevcului, unde au aflat un oarecare corăbier pe moarte, care acum nu mai grăia de opt zile, fiind plâns de prietenii săi. Deci au pus pe el băsmăluța cea roșită în sângele cuviosului și îndată omul acela s-a deșteptat ca din somn, sculându-se sănătos.

Multe minuni se săvârșeau și la mormântul sfântului, pentru că se izgoneau duhurile cele necurate din oameni și se tămăduiau multe feluri de boli ale celor ce veneau cu credință și se ungeau cu untdelemn din candela ce ardea la mormântul lui. Deci să pomenim și aceasta care s-a făcut unui monah îmbunătățit, anume Evstratie. Acestuia i se vătămaseră oarecum cele dinlăuntru ale lui și udul îi ieșea nu apă, ci sânge. De aceasta a pătimit șapte ani și multe feluri de doctorii luând, nimic n-a folosit. Deci, lepădându-se de doctorii, a alergat la Dumnezeu, rugându-se mijlocitorului către Acela – Cuviosului Părinte Atanasie. Deci alergând la acest doctor dătător de tămăduiri, îndată a luat grabnică tămăduire de la dânsul în acest chip: I se părea în vedenia visului, că este la masă și că vede pe cuviosul părinte șezând la obișnuitul său loc de egumen, înaintea căruia era o sticlă plină cu apă și un blid cu struguri. Și luând cuviosul puțin din struguri, a pus în apă și i-a dat lui Evstratie să bea. Iar Evstratie, socotind că este vreo doctorie obișnuită, de care el se lepădase, nu voia să primească. Și a zis părintele către dânsul: „Nu te teme, ci ia și bea, că-ți va fi spre sănătate”. Iar Evstratie, luând și bând, s-a deșteptat din vedenia visului și din acel ceas s-a tămăduit desăvârșit de boala aceea.

Acum este timpul să sfârșim cuvântul cel adunat pe scurt din cartea scrisă pe larg despre viața, nevoințele și minunile Cuviosului Atanasie. Deci fie lui Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Săi și Cel ce a arătat întru Cuviosul Atanasie mila și puterea Sa, slava cea fără de sfârșit și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.