Articole

Pimen cel Mare (Secolele III – IV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Pimen cel Mare

Sfântul Cuvios Pimen cel Mare, numit și Avva Pimen în Patericul egiptean, a fost un mare ascet, pustnic și părinte duhovnicesc în Egipt, în a doua jumătate a secolului al IV-lea și prima jumătate a secolului al V-lea.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 27 august.

Sf. Cuvi. Pimen cel Mare (Secolele III - IV) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Cuvi. Pimen cel Mare (Secolele III – IV) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Avva Pimen era de origine din Egipt.

La vârsta de cincisprezece ani se duse să-i regăsească pe cei șase frați ai săi, asceți în pustiul Sketis (adică “al Schitului”):

Avva Anuv era cel mai mare (cf. 6 iunie), iar Paisie cel mai mic (1).

Pe când era încă tânăr, Pimen se duse să cerceteze pe un bătrân (avvă, stareț) despre trei gânduri, dar în timpul discuției uită de unul din ele.

Întors la el în chilie și amintindu-și-l, plecă pe dată, parcurgând lungul drum ce îl separa de bătrân pentru a-i spune gândul sau.

Admirându-i grija de a-și păstra sufletul curat în fața lui Dumnezeu, Bătrânul îi prezise:

Pimen, numele tău va fi rostit în tot Egiptul iar tu vei deveni cu adevărat păstor (Pimen în grecește înseamnă păstor sau cioban) al unei turme mari“.

Când centrul monastic de la Sketis a fost devastat de către barbarii mazici (407), cei șapte frați au reușit să scape masacrului și, apucând-o pe drumul exploatărilor de nitriu din zonă, se instalară la Terenuthis, în partea superioară a Egiptului, pe malurile Nilului.

Pimen deveni aici foarte renumit, încât oamenii pioși îi părăseau pe bătrânii la care se duceau să ceară sfaturi, pentru a veni la el.

Când venea cineva la Avva Anuv, el îl trimitea la Pimen, recunoscând că primise harul învățării celorlalți, dar Pimen nu lua niciodată cuvântul în prezența fratelui său mai mare și refuza să vorbească după ce un alt bătrân se exprima, chiar dacă îi întrecea pe toți.

Aflând unde se retrăseseră cei șapte frați, mama lor încercă să îi întâlnească dar ei refuzară, de aceea se duse în fața bisericii și aștepta ca asceții să vină acolo pentru adunarea lor de fiecare săptămână, sâmbăta (când privegheau împreună până duminică).

Văzând-o, fiii ei își întoarseră fața imediat.

Ea alergă după ei și, găsind ușa încuiată, plângea gemând.

Pimen îi zise atunci din interior:

Voiești să ne vezi aici sau pe lumea cealaltă?“.

Ea îi răspunse:

Dar nu sunt eu mama voastră? Nu eu v-am crescut la sân? Acum când părul mi-a albit, nu pot deci să vă văd?“.

El relua:

Dacă tu îți stăpânești dorința de a ne vedea pe lumea aceasta, ai să ne vezi veșnic în lumea cealaltă“.

Şi mama cea evlavioasă plecă atunci plină de bucurie, zicând:

Dacă vă văd cu siguranță acolo, atunci nu mai doresc să vă văd aici pe pământ“.

În primii ani Pimen postea mult, petrecând adesea două sau trei zile la rând fără să mănânce și își supunea trupul la un regim de mare austeritate.

Dar cu timpul, câștigă o mare experiență în știința spirituală și, devenit medic, călăuză și luminător pentru locuitorii pustiului, el învăța să mănânce moderat în fiecare zi pentru a nu cădea nici în mândrie nici în lăcomie și să urmeze astfel calea împărătească cea ușoară și fără griji.

Când într-o zi un frate îl surprinse spălându-se pe picioare și s-a smintit, el îi răspunse:

Noi nu am învățat să ne ucidem trupul, ci patimile

El mai spunea adesea:

Tot ceea ce depășește măsura, de la diavolul vine“.

Cumpătat în asceză, era totuși foarte strict în ceea ce privea relațiile cu oamenii și își considera chilia ca mormânt al său, în care călugărul, ca un mort, trebuie să rămână străin oricărei legături cu cele pământești.

Într-o zi, guvernatorul ținutului, dorind să îl vadă, îl arestă pe băiatul surorii sale, pentru ca Bătrânul să vină să mijlocească în favoarea lui.

Dar Pimen rămase insensibil implorărilor surorii sale, spunând:

Pimen nu a născut copil”.

Şi trimise vorbă guvernatorului să fie judecat după lege dacă făcuse vreo greșeală.

Desigur, Bătrânul nu a acționat ca un fără-de-inimă, ci cu înțelepciunea și discernământul său a înțeles că guvernatorul se va lăsa păgubaș.

Când un vizitator voia să discute cu el despre lucruri înalte, Bătrânul rămânea tăcut.

Dar dacă era întrebat despre patimi și despre modul de a vindeca sufletul, atunci răspundea cu bucurie.

Dădea interlocutorilor săi răspunsuri în funcție de capacitatea lor de înțelegere și de posibilitățile lor, pentru a-i încuraja să progreseze în virtute.

Înainte de toate el îi sfătuia să nu lase loc gândurilor pătimașe complăcându-se în ele sau încercând să le răspundă;

și asigura că ele vor dispărea astfel de la sine:

Noi nu le putem împiedica să vină să ne tulbure, dar e în puterea noastră să le rezistăm“.

El învăța că a se arunca pe sine în fața lui Dumnezeu, a nu se măsura pe sine și a lăsa în urma sa toată voia proprie sunt instrumentele curățirii sufletului; dar mai ales prin osândirea de sine și prin trezvie sufletul va putea să se zidească și să progreseze spre desăvârșire.

Când fu întrebat într-o zi dacă se cuvenea să fie atenționați frații ce erau văzuți în vreo greșeală, Pimen răspunse:

În chiar clipa în care noi acoperim greșeala fratelui nostru, Dumnezeu o acoperă pe a noastră, iar când noi scoatem la iveală greșeala fratelui nostru, Dumnezeu o vădește pe a noastră“.

Iar când vedea câte un frate adormind la biserica, departe de a-l mustra, Bătrânul Sfânt prefera să îi ia capul și să îl pună în poala sa, lăsându-l să se odihnească.

Cât despre trezvia proprie, veghea la ea cu strictețe în orice clipă, știind că începutul tuturor viciilor este împrăștierea;

iar când trebuia să iasă din chilia sa, se așeza mai înainte câte o oră, punând rânduială în gândurile sale.

El mai spunea că

omul are nevoie de smerenie ca de suflarea ce iese din nările sale

și că prin osândirea de sine, care ne face să îl considerăm pe fratele nostru mai sus decât noi, putem ajunge la această smerenie care ne aduce odihna în orice împrejurare.

El însuși adusese la o asemenea măsură disprețuirea de sine încât mărturisea cu sinceritate :

În locul în care Satan e aruncat, eu mă arunc și mă așez sub ființele iraționale, căci ele sunt ireproșabile“.

Când era întrebat cum de era posibil să se considere mai prejos de orice ființă creată de Dumnezeu și chiar de un ucigaș, Bătrânul răspundea:

El nu a făcut decât greșeala aceasta, eu însă păcătuiesc în fiecare zi“.

Văzând într-o zi pe o femeie jelindu-se pe mormântul soțului și al fiului său, Avva Pimen spuse fratelui său Anuv că nu poate deveni călugăr cel care nu a atins încă o asemenea măsură în plângere sufletului și o mortificare neîncetată a trupului.

Altă dată căzu în extaz în fața unuia din cei apropiați lui, care îl întrebă apoi unde fusese dus.

El răspunse: “Gândul meu era acolo unde se găsea Sfânta Maică a Domnului, care plângea pe Crucea Mântuitorului și aș vrea în toată vremea să plâng și eu astfel“.

Într-o zi vizitatori cunoscuți veniră din Siria pentru a-i pune întrebări despre curăția sufletului, dar Bătrânul nu știa grecește și nu aveau interpret.

Remarcând jena musafirilor săi, Pimen începu dintr-odată să vorbească grecește și le spuse:

Firea apei este moale, cea a pietrei este tare; dar un burduf din piele agățat deasupra unei pietre și care lasă apa să curgă picătură cu picătură, pătrunde piatra. Așa și cuvântul lui Dumnezeu este blând, iar inima noastră este împietrită, dar omul care îl aude adesea își deschide inima către frica de Dumnezeu“.

După ce a strălucit mulți ani ca un luceafăr în pustiu, învățând prin propria experiență și făcându-se un model viu al tuturor virtuților, Avva Pimen a adormit în pace, la puțin timp după Sfântul Arsenie cel Mare (după 449), dar fără să fi revăzut pustiul Schitului.

 

Avva Pimen și apoftegmele Părinților pustiei

Cu peste 200 de apoftegme (2) în Patericul egiptean (3), admirabile prin profunzimea și înțelepciunea lor, Sfântul Pimen ocupă de departe locul de frunte în diferitele colecții de Apoftegme ale Părinților pustiei.

Cum el relua adesea cele spuse de Părinții de mai înainte, se estimează că Sfântului Pimen și ucenicilor lui apropiați li se datorează primele culegeri de Apoftegme.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Pimen, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Sfântă pomenirea strălucitelor tale lupte a sosit astăzi, cuvioase părinte, veselind sufletele binecredincioșilor, Pimene, de Dumnezeu cugetătorule, Părintele nostru cuvioase.

cititi si Acatistul Sfântului Cuvios Pimen cel Mare (27 August)

 

Iconografie

Avva Pimen cel Mare este reprezentat, conform indicațiilor din Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 159, 212) în chip de călugăr foarte bătrân, cu barba lungă, despărțită în două și purtând în mână zicerea:

Frate, învață-ți inima ta să facă ceea ce învață sufletul tău, căci nesupunerea și a face voia sa îl surpă pe călugăr“.

 

Note

1 – Izvoarele nu ne permit să spunem cu siguranță că acest Paisie e sfântul prăznuit la 19 iunie (Părintele Macarie de la Simonos-Petras – Synaxaire).

2apoftegmă – Maximă, sentință formulată de obicei de o personalitate celebră (din Antichitate). (dexonline.ro)

3Patericul egiptean este Patericul prin excelență și cuprinde cuvinte folositoare ale monahilor care s-au nevoit în principal în pustiul Egiptului în diferite forme de viață monastică, fie în completă pustnicie, fie în așezări monastice precum Schetia, lavra Nitria sau schitul Chiliile.

În el sunt cuprinse întâmplări, pilde, dar mai ales scurte sentințe (gr. apophthegmata) ale părinților din pustiu. Părinții pustiei dovedeau o măiestrie fără seamă în a-și apropia sufletul celui care venea la ei și în a-l călăuzi spre Hristos.

Patericul este “cartea cea mai realistă din toată literatura monahală a Răsăritului” (Bartolomeu Anania).

Cititorul neavizat al Patericului ar putea fi scandalizat de istorisirea unor căderi în păcat, însă Patericul oferă și cheia ridicării prin pocăință. Chiar dacă ne-am depărtat în timp de protagoniștii Patericului nu înseamnă că acesta ar putea fi umbrit sau înlocuit de alte lucrări. Cu toate că se adresează în chip direct monahilor, Patericul nu este fără folos duhovnicesc pentru mireni.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața Sfântului Cuvios Pimen cel Mare

Sf. Cuvi. Pimen cel Mare (Secolele III - IV) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuvi. Pimen cel Mare (Secolele III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cuviosul Pimen era de neam egiptean. El, luând pe cei șapte frați ai lui, s-a dus în una din mănăstirile viețuitorilor din pustia Egiptului și s-a făcut monah împreună cu dânșii. După câțiva ani, maica lor văduvă, pornindu-se din fireasca dragoste către fiii săi, s-a dus la dânșii, voind să-i vadă; dar nu s-a învrednicit de vederea feței lor. Ducându-se ea la biserică, aștepta venirea lor; dar când ei au venit la biserică și ea li s-a arătat lor, atunci ei au fugit înapoi și, intrând în chilie, au încuiat ușa. Apropiindu-se ea de ușă, a început a bate și a-i striga de afară, plângând cu umilință. Dar ei nu i-au deschis, nici nu i-au răspuns. Femeia plângând mult la ușa chiliei lor, a auzit-o părintele Anuvie, fratele lor cel mai mare, și, intrând la dânșii pe altă ușă, a zis către Pimen: “Ce să facem cu bătrâna aceasta care plânge și nu se duce de aici?”

Pimen, sculându-se și apropiindu-se de ușă, a zis: “Bătrâno, pentru ce plângi?” Ea, auzindu-i glasul și nevăzându-l, fiind ușa închisă, a zis: “Voiesc să vă văd, fiii mei. Nu sunt eu maica voastră? Nu v-am aplecat la pieptul meu și v-am hrănit? Acum, fiind la bătrânețile cele de pe urmă, m-am tulburat mai mult auzind glasul tău și neputând să te văd, deci aș voi să vă văd, mai înainte de a mă sfârși”. Pimen i-a zis: “Aici voiești să ne vezi, sau în veacul ce va să fie?” Ea a zis: “O, fiilor, dacă aici nu vă voi vedea oare acolo vă voi vedea?” Pimen a zis: “Dacă vei răbda cu mărime de suflet să nu ne vezi aici, acolo cu adevărat ne vei vedea, că așa nădăjduim noi spre iubirea de oameni a lui Dumnezeu”. Ea, auzind cele grăite, a zis: “Dacă, cu adevărat, vă voi vedea acolo, atunci nu voiesc să vă mai văd aici!” Deci, ea a plecat cu bună nădejde, bucurându-se și voind ca mai bine să-i vadă în viața ce va să fie, decât în această viață vremelnică.

Fericitul Pimen, petrecându-și zilele și anii în pustniceștile nevoințe și stăruind neîncetat în rugăciuni, sporea în faptele monahicești cele bune și se întărea cu ajutorul lui Dumnezeu asupra nevăzutului potrivnic; iar trupul, care se lupta asupra duhului, îl omora și îl obosea prin multe osteneli ca pe un rob. Deci, supunându-l duhului în slujbă, s-a suit la vârful nepătimirii și a fost mare între părinții pustnici, ca cel desăvârșit în fapte bune.

Într-o vreme oarecare, mai-marele acelei țări a voit să-l vadă pe părintele Pimen. Deci, a trimis la dânsul un vestitor, rugându-l să nu-l oprească de a veni la dânsul. Starețul s-a mâhnit foarte mult, și se gândea în sine și zicea: “Dacă aceștia vor începe a veni la mine și a mă cinsti, apoi vor începe a veni la mine și mulți oameni din popor, care mă vor supăra, îmi vor strica liniștea și mă vor lipsi de darul smereniei, pe care cu multă osteneală l-am câștigat din tinerețe prin dumnezeiescul ajutor; deci, voi cădea în cursa mândriei”.

Gândind el în sine așa, n-a voit să-l vadă pe mai-marele acelei țări, și l-a rugat prin același vestitor să nu vină la el, că nu poate să-l vadă, mai ales că se va duce din locul acela. Acel stăpânitor s-a mâhnit de un răspuns că acesta și a zis: “Pentru păcatele mele nu m-am învrednicit a vedea pe omul lui Dumnezeu!” Deci, dorind el foarte mult ca, prin orice întâmplare, să vadă pe sfântul stareț, a aflat un meșteșug ca acesta. A prins pe fiul surorii starețului și l-a închis în temniță, ca și cum ar fi făcut o faptă rea, nădăjduind că starețul va mijloci către dânsul pentru nepotul său, și așa îl va vedea. El a zis către slugile sale: “Dacă va veni părintele Pimen, îndată voi elibera pe tânăr; iar dacă nu va veni, atunci nu voi lăsa nepedepsit pe cel ce a greșit, pentru că greșeala lui este mare”.

Auzind aceasta maică tânărului, sora lui Pimen, a alergat degrabă în pustie la fratele său și, ajungând la sihăstreasca lui chilie, a început să bată în ușă și să-l roage cu multă tânguire ca să se ducă la stăpânitorul acelei țări, să-l roage să-l elibereze pe fiul ei, că el a făgăduit că, dacă se va duce la el, va lăsa liber pe cel legat. Sfântul stareț nu i-a deschis ușa, nici nu i-a răspuns. Sora sa, bătând mult cu rugăminte și cu lacrimi și văzându-se neauzită, a început a defăima și a-l ocărî, zicându-i: “Nemilostivule, neîndurătorule, împietritule, nedumnezeiescule și răule cu obiceiul, cum nu te înduplecă spre milă tânguirea mea cea cu atâtea lacrimi, că fiul meu, pe care singur îl am, este în primejdie de moarte?” Starețul a trimis pe un ucenic să-i zică: “Du-te de aici, că Pimen nu are copii și nu-l doare pentru aceea”. Sora sa s-a întors cu amar, tânguindu-se și defăimând pe fratele său.

Stăpânitorul acelei țări, auzind de aceasta, a zis către prietenii săi: “Spuneți starețului, ca măcar o scrisoare de rugăminte să scrie către mine, și voi elibera pe nepotul său!” Pentru aceea mulți au sfătuit pe sfânt să scrie acelui stăpânitor. Deci, starețul a scris astfel: “Poruncească stăpânirea ta să cerceteze bine pricina tânărului cel greșit, și de se va afla ceva într-însul vrednic de moarte, să moară, ca, prin pedeapsa cea vremelnică, să scape de chinurile cele veșnice; iar de nu se va afla vinovat de moarte cel greșit, atunci, nepedepsindu-l, să-l eliberezi!” Mai-marele acelei țări, citind scrisoarea starețului, s-a minunat de mărimea de suflet cea îmbunătățită și de socoteală acelui bărbat; și, cunoscându-l că este adevărat plăcut al lui Dumnezeu, îndată a eliberat pe tânărul acela.

Au venit odată niște eretici la Avva Pimen și au început a grăi de rău pe arhiepiscopul Alexandriei, cum că de la preoți are hirotonia. Iar bătrânul, tăcând, l-a chemat pe ucenicul său și i-a zis: “Pune masa și fă-i să mănânce și-i trimite cu pace”.

Cuviosul Pimen, fugind de slava cea deșartă și de cinstea omenească, s-a dus aiurea. El a umblat prin diferite locuri mulți ani. Apoi, sălășluindu-se iar în pustia Egiptului, a petrecut într-însa până la bătrânețe, prin osteneli pustnicești plăcute lui Dumnezeu, fiind părinte la mulți monahi.

Deci cuviosul, învățând pe ucenici despre smerita cugetare, după cum și singur era smerit cugetător, le-a adus lor spre pildă o povestire despre un stareț oarecare – poate chiar despre el însuși -, zicând: “Un monah egiptean, nu demult, petrecea la un loc liniștit aproape de Constantinopol, având și o chiliuță mică. S-a întâmplat de a trecut pe acolo dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, care, înștiințându-se că acolo petrece un monah, a lăsat pe toți care erau cu dânsul și, schimbându-se ca unul din ostașii săi cei simpli, s-a dus la chilia starețului și a bătut la ușă.

Monahul, deschizându-i ușa, nu l-a cunoscut că este împărat, și l-a primit ca pe un ostaș simplu. După facerea rugăciunii a stat, iar împăratul a început a-l întreba: “Părinte, cum petrec părinții care sunt în Egipt?” Monahul a zis: “Toți se roagă pentru mântuirea voastră”. Atunci împăratul, privind prin odaia starețului, nu a văzut nimic, decât numai o coșniță spânzurată la perete și într-însa puțină pâine uscată și a zis către stareț: “Părinte, dă-mi binecuvântare ca să gust puțin”. Atunci starețul sârguindu-se îndată, a turnat apă și sare în blidișor, apoi, punând niște bucăți de pâine uscată, au mâncat împreună, apoi i-a adus împăratului să bea un pahar cu apă.

După aceasta, împăratul i-a zis lui: “Oare știi cine sunt eu?” Atunci i-a grăit lui: “Eu sunt împăratul Teodosie”. Auzind aceasta, starețul îndată i s-a închinat lui. Iar împăratul a zis către dânsul: “Fericiți sunteți voi, monahii, fiind liberi de grijile tulburătoare ale lumii acesteia; deci, având viață fără de gâlceavă, vă îngrijiți numai de mântuirea sufletelor voastre, cum să câștigați viața cea veșnică și cereștile bunătăți. Cu adevărat îți spun ție, că eu în împărăție m-am născut și acum sunt împărat, dar niciodată n-am mâncat pâine cu așa dulceață, și nici nu am băut apă, precum am mâncat și am băut astăzi!”

Starețul i-a zis lui: “De vreme ce noi, monahii, toate mîncărurile noastre le facem cu rugăciune și cu binecuvântare, de aceea, chiar proaste de sunt ele, se prefac totuși în hrană dulce; iar în casele voastre, toată osteneala mâncărurilor făcându-se fără rugăciune, cu multă gâlceava și cu vorbe deșarte, de aceea bucatele voastre nu primesc îndulcitoarea binecuvântare”. Apoi împăratul, sărutând pe stareț, s-a dus. El a început de atunci a cinsti foarte mult pe monahul acela; iar starețul, temându-se de înălțarea cea pierzătoare și de mândrie, că nu cumva pentru cinstea omenească să-și piardă smerenia sa și să se lipsească de darul lui Dumnezeu, s-a sculat de acolo, a fugit și s-a dus iarăși în Egipt.

Sfântul Pimen, spunând ucenicilor săi o povestire ca aceasta, îi povățuia la smerenie și la abaterea de la cele deșarte, de la laude și de la cinstiri, care nu aduc folos monahilor, ci numai pagubă. Îi mai învăța încă pe ei și celelalte fapte bune. Deci, învățătura lui era lucrătoare și putea pe toți să-i povățuiască spre mântuire. Că, precum viața lui cea asemenea cu îngerii era chip al faptei bune, tot asemenea și cuvântul lui era la toți de folos. La el veneau nu numai noii începători, ci și cei ce îmbătrâniseră în călugărie; și, întrebându-l despre folos, primeau de la dânsul răspunsuri înțelepțite de Dumnezeu, spre zidirea sufletelor lor. Ei le scriau pe ele în cărțile părinților, dintre care unele se povestesc și aici.

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: “Cum se cuvine să stăm în chilie?” I-a răspuns lui: “A ședea în chilie, cea la arătare este: rucodelia (lucrul mâinilor), a mânca o dată în zi, a tăcea și a citi. Iar în ascuns a spori în chilie, așa este: a purta prihănirea de sine în tot locul, oriunde vei merge, a nu te lenevi de ceasul slujbelor bisericești și de cele ascunse. iar de se va întâmpla în vreo vreme a ședea fără rucodelie, intrând la slujbă, fără tulburare să săvârșești pravila, iar sfârșitul acestora, tovărășie bună câștiga și te depărtează de cea rea; căci omul care își păzește rânduiala sa, nu se tulbură”.

Odată, un frate i-a spus Avvei Pimen, zicând: “De voi vedea vreun frate, despre care am auzit vreo greșeală, nu vreau să-l bag pe el în chilia mea; iar de voi vedea vreunul bun, mă bucur împreună cu el”. I-a zis lui bătrânul: “De faci fratelui celui bun puțin bine, îndoit fă cu celălalt, că acela este cel neputincios. Căci era cineva într-o obște, anume Timotei, și auzind egumenul veste de un frate pentru o ispită, l-a întrebat pe Timotei de el. Iar acesta spunându-i despre ispita fratelui, egumenul l-a sfătuit să-l scoată afară din obște.

Deci, după ce l-a scos, s-a pus ispita fratelui asupra lui Timotei, până ce s-a primejduit. Și plângea Timotei înaintea lui Dumnezeu, zicând: “Am greșit, Doamne, iartă-mă!” Și i-a venit lui glas, zicând: “Timotei, să nu socotești că această ispită ți-am făcut ție pentru altceva, decât numai că ai trecut cu vederea pe fratele tău în vremea ispitei lui””.

Apoi fratele l-a întrebat: “Dar dacă voi vedea greșeala fratelui meu, oare mi se cade mie să-l acopăr pe el?” Iar el i-a zis lui: “De vom acoperi greșelile fratelui și Dumnezeu le va acoperi pe ale noastre; și oricând o arătăm pe a fratelui și Dumnezeu o arată pe a noastră”.

Trecea odată Părintele Pimen cu Avva Anuv prin părțile Diolchiei. Și venind împrejurul mormitelor, au văzut o femeie cumplit rupându-se și plângând cu amar. Și stând, luă aminte la dânsa și pășind puțin mai înainte, s-au întâlnit cu unul și l-a întrebat pe el Avva Pimen, zicând: “Ce are femeia aceasta, căci cu amar plânge?” Și i-a zis lui: “A murit bărbatul ei și fiul și fratele”. Și răspunzând Avva Pimen a zis către Avva Anuv: “Îți zic ție, că omul de nu va omorî toate voile trupului și nu va agonisi plânsul, acesta nu poate să se facă călugăr. Că toată viața lui și mintea la plâns este”.

Întâmplatu-s-au unii din părinți de au venit în casa unui iubitor de Hristos, între care era și Avva Pimen. Și când mâncau ei, s-a pus înaintea lor carne și au mâncat toți, afară de Avva Pimen. Și se mirau bătrânii că nu mânca, știind ei dreaptă lui socoteală. Iar după ce s-au sculat de la masă, i-au zis lui: “Tu ești Pimen și așa ai făcut?” Le-a răspuns lor bătrânul: “Iertați-mă, părinților, voi ați mâncat carne și nimeni nu s-a smintit; iar eu de aș fi mâncat, fiindcă mulți frați vin aproape de mine, erau să se vatăme, zicând: “Pimen a mâncat carne și noi să nu mâncăm?”” Și s-au minunat de socoteală lui cea dreaptă.

Un frate a zis către părintele Pimen: “Părinte, mă tulbur și voiesc să mă duc de aici”. Starețul a zis: “Pentru ce pricină voiești să te duci?” Fratele a zis: “Aud cuvinte nefolositoare de la un frate care viețuiește aici și mă smintesc”. Starețul a zis: “Nu sunt adevărate cele ce ai auzit”. Fratele a zis: “Cu adevărat, părinte, sunt adevărate, că cel ce mi-a spus mie este credincios”. Starețul a răspuns: “Nu este credincios cel ce ți-a spus ție, că de ți-ar fi fost credincios, nu ți-ar fi spus ție unele ca acestea, iar tu singur, nevăzând, să nu crezi niciodată cuvintele cele auzite; că nici Dumnezeu, auzind strigarea Sodomei, n-a crezut până ce singur S-a pogorât ca să vadă cu ochii Săi. Strigarea Sodomei și Gomorei și greșelile lor s-au înmulțit la Mine mai mult; deci, mă voi pogorî ca să văd de este după strigarea lor”. Fratele a zis: “Părinte, eu cu ochii mei l-am văzut pe el greșind”.

Acestea auzindu-le starețul, a căutat spre pământ și a luat de jos un pai mic și a zis fratelui: “Ce este acesta?” Fratele a zis: “Acesta este un pai”. Atunci starețul, căutând spre înălțimea casei și arătând spre bârna pe care era rezemat acoperișul, a zis: “Dar aceasta ce este?” Fratele a răspuns: “Aceasta este bârna”. Și a zis starețul către frate: “Pune întru inima ta, că păcatele tale sunt ca bârna aceea, iar greșeala fratelui de care grăiești este ca paiul acesta, și nu vei mai avea tulburare”.

Aceste cuvinte ale Sfântului Pimen auzindu-le părintele Sisoe, care se întâmplase atunci și dânsul acolo, s-a minunat și a zis către dânsul: “Cum te voi ferici pe tine, părinte Pimene! Cu adevărat, ca niște pietre de mult preț sunt cuvintele tale, pline de har și de slavă”. Atunci părintele Pimen a grăit iarăși: “Scris este că cele ce le-au văzut ochii tăi, pe acelea să le mărturisești; iar eu grăiesc vouă: chiar și cu ochii de veți vedea, să nu credeți îndată”. Apoi a spus o întâmplare ca aceasta:

“Un frate oarecare a fost batjocorit de diavol printr-o nălucire ca aceasta: vedea pe un oarecare frate făcând păcat cu o femeie și se tulbura cu gândul, luptându-se cu patima poftei; deci, ducându-se, i-a lovit pe ei cu piciorul său, zicându-le: “Lăsați-vă de acum! Până când greșiți?” Când, iată că află snop de grâu, iar nu oameni. Pentru aceasta vă grăiesc vouă, că nu îndată să credeți, chiar și cu ochii de ați vedea”.

Au întrebat unii din părinți pe Avva Pimen, zicând: “De vom vedea vreun frate păcătuind, voiești să-l mustrăm?” Le-a zis lor bătrânul: “Eu cu adevărat, de voi avea trebuință să trec pe acolo și-l voi vedea păcătuind, trec pe lângă dânsul și nu-l mustru”.

Părintele Anuvie i-a zis lui: “Ce ai putea zice lui Dumnezeu, dacă ai vedea pe cel ce greșește și nu l-ai mustra pe el?” Pimen a răspuns: “Aș zice lui Dumnezeu: Doamne, Tu ai poruncit: Scoate mai întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea să scoți și paiul din ochiul fratelui. Deci, am păzit cuvântul Tău”.

Au venit unii din bătrâni la Avva Pimen și i-au zis: “De vom vedea pe frați că dormitează în biserică, voiești să-i îmboldim ca să fie treji la priveghere?” Iar el le-a zis lor: “Eu cu adevărat, de voi vedea pe fratele că dormitează, pun capul lui pe genunchii mei și-l odihnesc”.

A întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: “Mă văd pe mine că oriunde mă duc, aflu sprijin”. I-a zis lui bătrânul: “Și cei ce țin în mina sabie, au pe Dumnezeu, Care îi miluiește pe ei în această vreme. Deci de vom fi treji, face cu noi milă Sa”.

Altul l-a întrebat: “Ce voi face ispitelor acestora ce mă tulbură?” I-a zis lui bătrânul: “Să plângem înaintea bunătății lui Dumnezeu cu toată osteneala noastră, până ce va face cu noi milă Sa!”

Zis-a Avva Pimen: “Mulți din părinții noștri s-au făcut viteji la nevoință, însă limpezimea cugetelor prin rugăciune, unul câte unul”. Apoi a zis: “Dacă omul se va prihăni (învinui) pe sine, rabdă pretutindeni”.

Zis-a iarăși: “Unde inima ta nu are vestire, nu lua aminte”.

Zis-a iarăși: “De te vei socoti pe tine de nimic, vei avea odihnă, ori în ce loc te vei afla”.

Zis-a iarăși: “Voia, odihna și obișnuința acestora surpă pe om”.

Zis-a iarăși: “De vei tăcea, vei avea odihnă în tot locul unde vei locui”.

Zis-a iarăși: “Nu este călugăr cârtitor, nu este călugăr cel ce răsplătește răul cu rău, nu este călugăr mânios”.

Un frate iarăși a întrebat pe părintele Pimen, zicând: “Părinte, am făcut un păcat greu și voiesc ca trei ani să petrec în pocăință”. Starețul a răspuns: “Este mult!” Fratele a zis: “Atunci poruncește ca să mă pocăiesc un an”. Starețul iarăși a răspuns: “Este mult!” Auzind aceasta, ceilalți frați au zis: “Apoi până la patruzeci de zile se cuvine a petrece în pocăință?” Iar starețul iarăși a răspuns: “Este mult!” Și a adăugat: “Eu socotesc că de se va pocăi omul din toată inima și de va pune gând tare, ca de acum să nu se mai întoarcă la păcat, apoi în trei zile îi primește Dumnezeu pocăința lui! Toate cele peste măsură sunt ale dracilor”.

Alt frate a întrebat pe Cuviosul Pimen, zicând: “Cum se cuvine să petreacă omul?” Starețul a răspuns: “Vedem pe Daniil că nu s-a aflat asupra lui clevetire, decât numai în slujbele Domnului Dumnezeului lui petrecând”. Sfântul a arătat cu aceste cuvinte, că așa se cade omului să viețuiască, adică toată viața lui să nu fie altceva decât numai slujire către Domnul Dumnezeu.

Altul l-a întrebat: “Cum aș putea să mă păzesc de vicleșugurile vrăjmașilor?” Părintele a răspuns: “Când căldarea are foc dedesubt și arde, nu îndrăznesc muștele sau alte viețuitoare să se atingă de dânsa; iar când se răcește, atunci și muștele șed pe dânsa, și târâtoarele cad înăuntru. Așa și monahul care se silește cu osârdie la lucrurile cele duhovnicești, vrăjmașul nu îndrăznește a se apropia și a-l supăra; iar cei ce petrec în nebăgare de seamă și în lenevire, vrăjmașul se apropie cu înlesnire de ei și-i supără precum voiește”.

Au întrebat oarecare părinți pe Avva Pimen: “Cine este cel ce zice: Părtaș sunt eu tuturor ce se tem de Tine?” Și a zis bătrânul: “Duhul Sfânt este care zice”.

Zis-a Avva Pimen: “De vei vedea câteva lucruri și vei auzi cuvinte, să nu le povestești aproapelui tău, căci este surpare de război”.

Un frate a venit la Avva Pimen și i-a zis lui: “Semăn țărâna mea și fac dintr-însa milostenie”. I-a zis lui bătrânul: “bine faci!” Și s-a dus cu osârdie și a sporit milostenia. Și a auzit Avva Anuv cuvântul și i-a zis lui Avva Pimen: “Nu te temi de Dumnezeu, așa grăind fratelui?” Și a tăcut bătrânul. După două zile a trimis Avva Pimen la fratele și i-a zis lui, auzind și Avva Anuv: “Ce mi-ai zis alaltăieri, că mintea mea era aiurea?” Și a zis lui fratele: “Am zis că semăn țărâna mea și fac dintr-însa milostenie”. Și a zis Avva Pimen: “Am gândit că pentru fratele tău cel mirean ai grăit; iar dacă tu ești cel ce faci lucrul acesta, nu este lucru călugăresc”. Iar el auzind, s-a mâhnit, zicând: “Alt lucru nu știu, decât acesta și nu pot ca să nu semăn țărâna mea”.

Deci, după ce s-a dus, i-a făcut lui metanie Avva Anuv, zicând: “Iartă-mă!” Și a zis Avva Pimen: “Și eu de la început știam că nu este lucru călugăresc, dar după socoteala lui am grăit și m-am străduit spre sporirea dragostei, iar acum s-a dus mâhnit și tot la fel face”.

Altul l-a întrebat despre gândurile cele rele care năvălesc asupra lui, cum ar putea să scape de dânsele. Sfântul a grăit: “Lucrul acesta este asemenea unui bărbat care are foc în stânga și un vas cu apă în dreapta, și, de se arde de foc, ia apă din vas și-l stinge. Focul închipuie gândurile cele rele pe care vrăjmașul le aruncă în inima omului, ca niște scântei în casă, ca să se aprindă de pofta păcatelor; iar apa este ca să se arunce la rugăciune către Dumnezeu”.

Părintele Anuv l-a întrebat iar despre gândurile cele rele care ies din inimă și despre poftele cele deșarte. Starețul i-a răspuns din Sfânta Scriptură: “Oare se preamărește securea fără de cel ce taie cu ea? Sau se înalță fierăstrăul fără cel care îl trage? Drept aceea și tu să nu le întinzi gândurilor celor rele spre ajutor mâinile învoirii tale, nici te îndulci cu ele și rămân nelucrătoare”.

Un frate a mers la Avva Pimen și șezând câțiva împreună, au lăudat un frate, că este urâtor de rele. Zis-a Avva Pimen celui ce a vorbit: “Și ce este uriciunea de rele?” Și s-a uimit fratele și nu a găsit ce să răspundă și, sculându-se, a cerut iertare de la bătrânul, zicând: “Spune-mi, ce este uriciunea de rele?” A zis bătrânul: “Uriciunea de rele aceasta este: Să urască cineva păcatele sale și pe aproapele său să-l îndrepte”.

A zis iarăși: “Omul care învață, dar nu face cele ce învață, este asemenea cu fântâna; că pe mulți îi adapă și-i spală, iar pe sine nu se poate curăți, ci de toată întinăciunea este plină și toată necurățenia într-însa se află”.

Părintele Iosif a întrebat pe părintele Pimen despre post, zicând: “Cum se cade să postești?” Starețul a răspuns: “Eu voiesc ca din toate să mănânc puțin și să nu mă satur”. I-a zis Avva Iosif: “Când erai mai tânăr, nu posteai din două în două zile, avvo?” Și a zis bătrânul: “Am postit cu adevărat și trei și patru zile și o săptămână; dar, cercetând toate acestea, părinții cei mari au aflat că în fiecare zi este bine să mâncăm câte puțin; și ne-au dat nouă calea împărătească, că este mai ușoară și mai lesnicioasă, ca mintea să nu se înalțe”.

Povestit-au unii lui Avva Pimen, despre un călugăr, că nu bea vin. Și le-a zis lor: “Vinul nu este al călugărilor”.

Un egumen de la o mănăstire mare a întrebat pe părintele Pimen, zicând: “Cum pot să câștig umilință?” Starețul a răspuns: “Cum se poate să fie umilință în inima aceea în care sunt puținele de brânză, vase de unt și multe alte griji pentru cele dinafară”.

Apoi l-a întrebat pe avva pentru trândăvie. Și i-a zis lui bătrânul: “Trândăvia stă peste tot începutul și nu este patimă mai rea decât dânsa, iar de o va cunoaște omul că aceasta este, se odihnește”.

Un frate iarăși a întrebat pe părintele Pimen, zicând: “Ce este a se mânia cineva în zadar pe fratele său?” Și a zis: “Orice nedreptate îți va face fratele tău și tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii. Chiar de îți va scoate ochiul tău cel drept și îți va tăia mâna ta cea dreaptă și te vei mânia pe el, în zadar te mânii. iar de te desparte de Dumnezeu, atunci să te mânii tare”.

Altul a întrebat pe stareț: “Este bine oare a grăi sau a tăcea?” Starețul a răspuns: “Cel ce grăiește pentru Dumnezeu, face bine; și cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea face bine”.

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: “Ce voi face?” I-a zis Avva Pimen: “Scris este: Fărădelegea mea voi vesti și mă voi îngriji pentru păcatul meu”. “Deci ce voi face?” Și i-a răspuns bătrânul: “Când Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem?” Și i-a zis lui fratele: “De păcatele noastre”. Deci i-a zis bătrânul: “Să intrăm dar în chilia noastră și Domnul ne va ajuta nouă în toate”.

Dar răspunsurile lui nu erau cu bună înțelegere numai la diferite întrebări, ci și afară de întrebări. În Pateric se află multe cuvinte folositoare ale lui, dintre care spunem unele. Părintele Pimen a zis: “Când omul voiește să zidească o casă, adună multe lucruri de trebuință, ca s-o poată alcătui. Așa și noi, să luăm din toate bunătățile câte puțină parte și să zidim în noi casa cea sufletească”.

A zis iar: “Aceste trei capete sunt de trebuință omului, adică: să se teamă de Dumnezeu, să se roage adeseori și să facă bine aproapelui”.

A zis iar: “Neagoniseala, răbdarea și dreapta socoteală, aceste trei însușiri sunt trebuincioase vieții monahicești; că scris este: “De vor fi cei trei bărbați, Noe, Daniil și Iov, aceștia se vor mântui”. Noe este chipul necîștigării, Iov al răbdării, iar Daniil al dreptei socoteli. Deci, de se vor afla aceste trei însușiri în monah, Dumnezeu, Care îl mântuiește, petrece într-însul”.

A mai zis iar: “Monahul, dacă va urî două lucruri, poate să fie liber de lumea aceasta”. Fratele l-a întrebat: “Care sunt aceste lucruri?” Starețul a răspuns: “Odihna cea trupească și slava cea deșartă”.

A zis iar: “În Evanghelie este scris: Cel ce are haină s-o vândă și să cumpere sabie. Adică, cel ce are odihna trupului său, s-o lase și să primească viața aspră și calea strâmtă”.

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: “Ce voi face, că sunt luptat de curvie și mă înfierbânt la mânie?” Zis-a bătrânul: “Pentru aceasta zicea David, că pe leu îl batem și pe urs îl sugru-măm; adică, minia o tăiem, iar curvia cu osteneli o strâmtoram”. Apoi a adăugat lui: “David când s-a luptat cu leul, apucându-l de grumaji, îndată l-a ucis. Și noi când vom înfrâna gâtul și pântecele nostru, vom birui cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolul și pe leul, care este trupul nostru”.

Și a zis iar: “De n-ar fi venit în Ierusalim Navuzardan arhimagherul – mai-marele bucătarilor împăratului Babilonului -, templul Domnului nu s-ar fi ars. Așa și între noi, dacă nu va intra îmbuibarea și odihna pântecelui, nu se va aprinde focul poftei păcatului, și mintea noastră, care se împotrivește păcatului, nu va cădea niciodată în războiul vrăjmașului”.

A zis iarăși: “Precum albinele se gonesc cu fum și se ia dulceața ostenelilor lor, așa și odihna trupului se gonește din suflet cu frica Domnului și se ia de la trup tot lucrul cel bun”.

În sfârșit, a zis iar: “Precum spătarul împărătesc stă gata totdeauna înaintea împăratului, tot așa se cade și sufletului să fie gata asupra diavolului desfrânării”.

Părintele Pimen, auzind de un frate oarecare că postește câte șase zile, iar în a șaptea gustă puțină hrană și avea minie asupra fratelui, i-a zis: “Ai învățat a posti câte șapte zile, iar de mânie nu ai învățat a te înfrâna în nici o zi!”

Un preot de la o mănăstire, auzind despre niște frați că intră deseori în cetate, se spală în baie și nu se îngrijesc de mântuirea lor, s-a mâniat pe ei și, venind în sobor, a luat chipul monahicesc de pe dânșii. Căindu-se după aceasta, s-a dus la părintele Pimen și i-a spus ce a făcut acelor frați. Starețul i-a grăit: “Oare nu ai și tu ceva din omul cel vechi, sau te-ai dezbrăcat de dânsul desăvârșit?” Iar preotul a zis: “Mă împărtășesc de omul cel vechi”. Iar bătrânul i-a zis: “Iată că și tu ești ca și frații; că deși puțin te împărtășești din vechime, însă ești supus păcatului”. Auzind cuvântul acesta de la stareț, s-a umilit și, ducându-se, a chemat pe frații cei mâhniți și s-a pocăit înaintea lor; apoi i-a îmbrăcat iar în chipul monahicesc.

Odată, părintele Isaac s-a dus la părintele Pimen și, văzându-l că își turna apă pe picioare, ca unul ce avea îndrăzneală către dânsul, i-a zis: “Cum s-au obișnuit unii a-și obosi trupurile cu asprime!” Starețul i-a răspuns: “Noi nu ne-am învățat a fi ucigași de trupuri, ci de patimi”.

Apoi a zis iar: “Este un om care se vede că este tăcut, dar în inima lui osândește pe alții. Unul ca acela neîncetat grăiește! Și este altul care de dimineață până seara grăiește cu limba și totuși păzește tăcerea, fiindcă cele de folos nimic nu grăiește și nu osândește pe aproapele”.

Un frate a venit la Părintele Pimen și i-a zis: “Avvo, multe gânduri îmi vin și mă primejduiesc din pricina lor”. Și l-a scos pe el bătrânul afară și i-a zis: “Întinde brațele și oprește vântul!” Iar el a zis: “Nu pot să fac aceasta”. Și i-a zis bătrânul: “Dacă asta nu poți s-o faci, nici gândurile nu le poți opri să nu vină; alt lucru este însă să le stai împotrivă”.

Părintele Iosif spunea, zicând: “Noi șezând odată la părintele Pimen, era între noi un frate tânăr cu numele Agaton, către care starețul voind să grăiască ceva, l-a numit părinte, zicându-i: “Părinte Agatoane!” Noi i-am zis starețului: “Fratele este tânăr, pentru ce îl numești părinte?” Starețul a răspuns: “Gura lui cea tăcută m-a făcut să-l numesc părinte!” Apoi părintele Pimen a zis: “Fratele care petrece cu aproapele, este dator să fie ca o piatră cioplită; ocărit fiind să nu se mânie, preamărit fiind să nu se înalțe”.

Întrebat a fost Avva Pimen: “La cine se potrivește cuvântul cel scris: Să nu vă grijiți pentru ziua de mâine?” I-a răspuns lui bătrânul: “S-a zis pentru omul care se află în ispită și se împuținează. Să nu se îngrijească, zicând: “Câtă vreme am în ispita aceasta?” Ci mai vârtos să socotească zicând în fiecare zi: astăzi. Căci ajunge zilei răutatea ei”.

Un frate i-a zis lui Avva Pimen: “De voi da fratelui meu puțină pâine sau altceva, mă tem că-mi pierd plata, zicând că faptele se fac pentru plăcerea oamenilor”. I-a zis lui bătrânul: “Deși pentru plăcerea oamenilor se fac, noi să dăm trebuința fratelui”. Și i-a spus și această pildă: “Doi oameni erau plugari și locuiau într-o cetate. Și unul dintr-înșii semănând, a făcut puține necurate, iar celălalt, lenevindu-se, nu a făcut nimic. Deci făcându-se foamete, care din amândoi poate să trăiască?” A răspuns fratele: “Cel ce a făcut cele puține și necurate”. I-a zis lui bătrânul: “Așadar și noi să semănăm puține, chiar și necurate, să nu murim de foame!”

Și iarăși: “Răutatea niciodată nu gonește răutatea; dar de-ți va face cineva rău, tu să-i faci bine, ca, facerea ta de bine către el să strice răutatea lui”. La această faptă bună, precum și la altele, Cuviosul Pimen singur învăța cu lucrul, căci mai înainte de venirea lui de la schit în Egipt, era acolo un stareț cinstit de toți.

Părintele Pimen mergând în Egipt, mulți au părăsit pe acel stareț și au început a veni la Pimen; deci, pentru aceea acel stareț a început a se mânia asupra părintelui Pimen, a-l zavistui și a vorbi rele de dânsul.

Părintele Pimen, auzind despre aceasta, s-a mâhnit și a zis către frații săi: “Ce să facem, căci acești oameni ne-au aruncat în necaz părăsind pe starețul cel atât de sfânt și de cuvios și venind la noi, care nu suntem nimic? Cum vom tămădui mânia cea contra noastră a acelui mare părinte? Să facem puține bucate și să căutăm puțin vin, să ne ducem la starețul și să mâncăm cu dânsul, doar așa se va milostivi sufletul lui!” Deci, făcând bucățele și câștigând voie, au mers la acel stareț și au bătut în ușa chiliei lui. Ucenicul aceluia, auzind, a întrebat: “Cine sunteți?” Ei au zis: “Spune părintelui tău că Pimen cu frații săi au venit să se binecuvânteze de la dânsul”. Ucenicul, mergând, a spus starețului, iar el, auzind, a zis: “Du-te, spune-le să se ducă de aici, că nu am vreme să-i văd!” Când ucenicul a spus aceasta la cei ce veniseră, aceia au zis: “Nu ne vom duce de aici până ce nu ne vom învrednici a ne închina starețului”. Și stăteau în arșița soarelui lângă ușa chiliei.

Starețul, văzând smerenia și răbdarea celor ce veniseră, s-a umilit și le-a deschis ușa și i-a primit cu sărutare; deci, șezând, au vorbit cu dragoste și au mâncat din cele aduse. Apoi starețul acela a zis: “Cu adevărat, nu numai acelea ce le-am auzit despre voi sunt adevărate, dar și însutit mai mari lucruri bune văd în voi!” Din acea vreme, starețul s-a făcut iubit prieten al părintelui Pimen. Astfel știa Cuviosul Pimen să strice răutatea celui ce vrăjmășuia contra lui și a fi prin aceea și altora pildă.

Un frate a venit la Avva Pimen în a doua săptămână din Postul Mare și mărturisindu-și gândurile și dobândind odihnă, i-a zis: “Puțin de nu m-am împiedicat să vin aici astăzi”. Și i-a zis lui bătrânul: “Pentru ce?” Zis-a fratele: “Am gândit, că nu cumva pentru post nu-mi vei deschide”. I-a zis lui Avva Pimen: “Noi nu ne-am învățat a închide ușa cea de lemn, ci mai vârtos ușa limbii”.

Cuviosul Pimen mai putea încă să folosească pe alții uneori și cu tăcerea, ca și cu cuvântul. Odată, au venit pentru cercetare preoții acelui loc, la mănăstirea în care era petrecerea cuviosului. Părintele Anuvie, vrând să le facă lor puțin ospăț după putere, a intrat la Cuviosul Pimen și i-a spus despre aceasta. Dar Pimen nu i-a dat răspuns, ci a tăcut multă vreme. Părintele Anuvie s-a dus mâhnit. După aceea i-au zis lui frații care se întâmplaseră la dânsul: “Pentru ce n-ai dat răspuns părintelui Anuvie?” Starețul le-a răspuns: “Eu la aceasta n-am unelte, căci acum sunt mort, iar mortul nu vorbește; deci, să nu mă socotiți pe mine că sunt cu voi”.

Aceasta a făcut-o starețul ca să nu fie chemat cu dânșii la masă, că și aceasta se povestea de dânsul: când era chemat de frați să mănânce împreună cu dânșii, mergea plângând, ca și cum nu voia, căci se păzea să-și sature pântecele și se temea a nu asculta pe frați, ca să nu-i mâhnească.

Un monah de la un loc îndepărtat, auzind de viața cea îmbunătățită a părintelui Pimen, a venit să-l vadă și să se folosească de cuvintele lui. Starețul a primit pe acel monah cu cinste și, sărutându-se unul cu altul, au șezut. Monahul cel venit a început a vorbi cu starețul din dumnezeiasca Scriptură, despre lucruri nepricepute și despre lucruri cerești. Iar părintele Pimen, întorcându-și fața, tăcea, nedând nici un răspuns celui ce vorbea.

Deci, monahul acela, vorbind mult din Sfânta Scriptură și necăpătînd nici un răspuns de la stareț, fiindcă tăcea, a ieșit din chilie mâhnit și a zis către ucenicul starețului: “În zadar am suferit eu atâta osteneală în cale, căci pentru dânsul am venit aici, iar el nu voiește să vorbească nici un cuvânt cu mine!” Ucenicul, intrând la stareț, i-a zis: “Părinte, acel cinstit bărbat a venit pentru tine, fiind slăvit între monahii laturii sale. Pentru ce nu vorbești cu dânsul?” Starețul a răspuns: “Acesta din cei de sus este și vorbește de cele cerești, iar eu sunt din cei de jos și știu a vorbi de cele pământești. De ar fi vorbit fratele acela care a venit la noi, despre patimile sufletești și despre neputințele trupești, i-aș fi răspuns; dar, de vreme ce el vorbește despre lucruri înalte, eu nu știu nimic de acelea”.

Ucenicul, ieșind la monahul acela, i-a zis: “Părinte, să știi că starețul nu degrabă începe a vorbi din dumnezeiasca Scriptură; ci, dacă cineva îi vorbește despre patimile sufletești, aceluia îi răspunde”. Atunci monahul acela, umilindu-se, a intrat la stareț și i-a zis: “Părinte, ce să fac, căci sunt stăpânit de patimi?” Atunci starețul privind spre dânsul cu fața luminoasă, i-a zis: “Acum bine ai venit! Deschide-ți gura ta pentru acestea și o voi umplea de bunătăți”. Deci, a vorbit cu dânsul destul, cum să biruim războaiele care se ridică asupra noastră. Monahul acela, folosindu-se foarte mult din cuvintele starețului cele insuflate de Dumnezeu, a mulțumit lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea pe un părinte sfânt că acela și a auzi vorbă lui. El s-a întors la locul său bucurându-se, ca cel ce a aflat dobânda multă și folos sufletesc.

A întrebat Avraam pe Avva Pimen, zicând: “Cum ne luptă pe noi dracii?” Și i-a zis lui Avva Pimen: “Pe noi ne luptă dracii? Nu se luptă cu noi, câtă vreme facem voile noastre. Că voile noastre s-au făcut draci și ei sunt care ne necăjesc pe noi, ca să le împlinim. Iar de voiești să știi cu cine s-au luptat dracii, apoi află că cu Moise și cu cei asemenea lui”.

Un alt monah, anume Isaac, a venit la părintele Pimen și l-a găsit pe el șezând, ca și cum era în uimire. Deci, așteptând multă vreme și văzându-l pe dânsul venit în sine, i-a făcut metanie, zicându-i: “Părinte, spune-mi mie unde ai fost cu mintea ta?” Iar el, fiind silit de rugăminte, a zis: “Mintea mea era acolo unde Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, plângea lângă cruce. Deci și eu aș fi voit ca acolo să plâng totdeauna!”

Un cuvios mare între părinți ca acesta, care toată faptă bună a trecut-o cu viața și fiind de folos tuturor cu cuvântul, avea atâta smerenie în mintea sa, încât deseori el zicea cu suspin: “Eu voi fi aruncat în locul acela în care va fi aruncat satana”.

Dar Domnul, pe smeritul Său rob, l-a înălțat în locul sfinților îngeri și în locașurile drepților și ale cuvioșilor; căci, după viața sa pământeasca plină de mulți ani, l-a sălășluit pe dânsul în cereștile acoperăminte, unde anii nu se împuținează și unde toți sfinții, stând înaintea scaunului slavei dumnezeiești, slăvesc totdeauna pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia să-I fie slava și de la noi, păcătoșii, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă – Despre acest cuvios părinte Pimen vezi și cuvântul din Prolog în 14 zile ale lunii februarie, cum izgonea diavolii cu cuvântul. Dar se știe că între cuvioșii părinți se mai află un părinte cu numele Pimen – pomenindu-se în Limonariu – care era de neam din Galatia și mai pe urmă cu anii. Cel dintâi a viețuit în pustiile Egiptului, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr, precum este arătat în viața aceluia. Iar cel de-al doilea a fost după 150 de ani și a viețuit pe vremea împăratului Mauriciu, în pustia Palestinei ce se numește Ruva, nevoindu-se în zilele părintelui Sofronie, patriarhul Ierusalimului și ale lui Ioan Evirat, scriitorii cărții care se numește Limonariu. Pentru aceasta este de trebuință ca și viața celuilalt cuvios Pimen să fie pomenită aici, întâi pentru folos, iar al doilea pentru a ști deosebirea între acei doi cu numele de Pimen.

Fanurie (Secolul al VII-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.orgpravila.ro

 

Sfântul Mucenic Fanurie

Sfântul Mucenic Fanurie este un sfânt mucenic popular în Bisericile Ortodoxe din Răsărit, care s-a nevoit în primele secole creștine, după tradiție, în insula Rodos – Grecia, de unde se crede că era de loc.

Prăznuirea lui se face la 27 august.

Sf. Mc. Fanurie (Secolul al VII-lea) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mc. Fanurie (Secolul al VII-lea) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața

Prolog

Sfântul, nu se știe când s-a dus spre Domnul, căci nu se știe când i s-a tăiat capul și nici numele cetății nu s-a reținut.

În anul 1500 d.Hr. niște păstori pășteau turmele în valea unor munți prăpăstioși, în tot acest timp, vârful celei mai grozave râpi era luminat de o lumină care nu s-a stins tot timpul.

Când păstorii și-au făcut bani suficienți, s-au gândit să se întoarcă la casele lor, din mare depărtare fiind fiecare, dintre cei mai curajoși, bănuind că în vârful acelui munte era o comoară, s-au legat cu frânghii groase și ceilalți i-au ajutat și s-au suit la acea înălțime.

Era acolo o peșteră, în care erau sfintele moaște, și ardea o făclie mare, aceea pe care o văzuseră tot timpul păstorii, iar pe pieptul sfintelor moaște era o piele de dobitoc pe care era scris cu ceva tare toată viața Sfântului Mare Mucenic Fanurie pe care o redăm mai jos.

 

Copilăria și mama

În cetatea părinților acestui sfânt era un mare negustor – tatăl acestui sfânt – cel mai bogat din acele locuri, care avea 13 băieți dintre care cel mai mare era Fanurie, care avea atunci 12 ani.

Şi cum era obiceiul locului, acesta urma filosofia; era blând, silitor la carte, foarte milostiv, dar era păgân ca și întreaga lui familie. Mama lui era bună și frumoasă, avea tot ce-i trebuie, dar nu voia să știe despre treburile și averea soțului ei.

Într-o zi, înapoindu-se cu mulți bani și lucruri, soțul ei a fost atacat, ucis și jefuit, iar datornicii îndată ce au auzit aceasta, deși ei aveau de dat, au venit să ceară ce nu li se cuvenea.

Astfel, în scurt timp, mama lui a rămas săracă, locuind într-o bucătărie, dar și acolo ea era năpăstuită, fără nici un mijloc de a se hrăni cu cei 13 copii.

Într-o zi Fanurie a povestit de mama sa unui copil, că mama sa era o sfântă pentru că toată ziua plânge și se roagă, dar că ei, copiii, au mâncare și sunt îngrijiți, însă nu știe de ce mama lui se îmbracă în haine tot mai sărăcăcioase.

Ei, copiii nu o supărau, dar ea plângea toată ziua.

Atunci prietenul său i-a spus următoarele: “Bine, bine, păzește tu pe mama ta într-o seară și să-mi spui mie a doua zi când ne vom vedea la școală dacă e sfântă sau nu.”

Atunci copilul Fanurie a pândit-o și seara după ce mama sa le-a dat să mănânce și i-a culcat pe toți, fiind sigură că toți copiii ei dorm, și-a spălat fața, s-a uns cu aromate, și-a pus vălul și haine scumpe cum nu mai văzuse niciodată Sfântul Fanurie și a plecat.

Copilul a urmărit-o și a văzut-o că a intrat într-un local de noapte, de petrecere, unde majoritatea oamenilor din local erau beți.

Mama lui juca în acest local și avea primul număr; în timpul jocului cânta plângând, căci n-ar fi vrut copiii să afle prin ce sacrificii le câștigă hrana de toate zilele, ca să fie cu ei.

Iar oamenii din local o credeau beată și în această stare în care se afla era mai mult decât frumoasă.

Atunci Fanurie s-a apropiat de tribună și a strigat o dată tare: “Mamă!”

La glasul copilului, mama, de groază și de durere că a fost descoperită de fiul ei cel mai mare, a căzut jos.

Plecând din local, Fanurie a părăsit cetatea și s-a dus la malul unei ape mari, care curgea în apropierea acelei cetății – nu cu puține greutăți, căci își zdrobise picioarele de pietre în fuga lui disperată.

 

Botezul și pustia

La malul apei, a văzut niște păstori care voiau să treacă pe celălalt mal cu o corabie.

El i-a rugat atunci să-l treacă și pe el dincolo. Păstorii plecând în ale lor, Fanurie a rămas singur pe țărm.

În acea pustietate sălășluia un pustnic bătrân care de 65 de ani nu mai văzuse chip omenesc, fiind foarte îmbunătățit și plăcut Domnului, care dându-i un toiag Domnul, i-a zis:

“Du-te repede la malul apei și ia de acolo pe plăcutul Domnului Dumnezeu Fanurie, ca fiind ales de Domnul, să fie ajutător celor în nevoi.

Deși de la chilia Sfântului și până la malul apei era cale de trei zile, având de coborât un munte foarte aspru – prin puterea lui Dumnezeu – Sfântul a ajuns lângă Fanurie, după o oră și a spus copilului:

“Vino la mine Fanurie!” Iar copilul auzind numele său a răspuns: “Au tu ai cunoscut pe tatăl meu?”

Apoi a mai zis așa:

“Dacă ai fi cunoscut tu pe mama mea; mai bine aș fi rămas aici să mă mănânce fiarele sălbatice”.

Sfântul mirându-se întru sine, a tăcut.

Şi iarăși, prin minune, au suit muntele cel cumplit într-un ceas, drum care cu piciorul nu se putea face decât în opt zile, fiind foarte stâncos și prăpăstios.

Aici, în peștera sfântului celui bătrân, a trebuit să se lupte cu asprimea firii lui Fanurie, ca să-l facă creștin și totodată, ca să-l facă să ierte pe mama sa.

După botezare, Fanurie a fost slobozit să se ducă în cetate ca să ia iertăciune de la mama sa și să vadă cum este situația fraților săi.

Dar, înapoindu-se în cetate, a aflat că mama lui nu căzuse leșinată, ci chiar moartă în acea noapte, iar frații săi, după ce a fost îngropată ea, s-au împărțit între neamuri, fără să știe unde se găsește fiecare.

Fanurie s-a întors înapoi în pustie, nemaiavând nici o legătură cu cele lumești.

Şi atât a sporit în cele duhovnicești după aceea, întrecând chiar pe acel sihastru cu post și rugăciuni, și era atât de milostiv, că făcând și lucrând ogoarele, alerga adunându-le și hrănea pe drumeți, aducând pe spatele său și apă de băut.

Hrana lui, la început, timp de trei ani, a fost din trei în trei zile, mâncând atâta pâine muiată cât lua cu două degete dintr-o sticlă, stăpânindu-se mult, a nu lua nici apă, iar după aceea, a început a mânca, numai sâmbăta și atunci destul de puțin.

El se împărtășea des cu Dumnezeieștile Taine, cerceta pustnicii din acea pustie, și se ostenea mult, pentru a căra cu mâinile atât rădăcini pentru hrană, cât și să scoată pietre, de pe prea puținul pământ din preajma chiliei lor pustnicești – semănând puține legume și cine va putea spune privegherile lui de toată noaptea, arșița și gerul, căci coliba lui fiind dincolo de munte, nu avea acoperiș, cerând Domnului Dumnezeu, ca prin această răbdare, să-i dea și lui, dincolo de moarte, un acoperiș în cerul Său cel dumnezeiesc.

Şi atâta milostenie avea, încât și pe fiarele care se atacau între ele, le împăca, îngrijindu-le, dacă erau rănite și aranjându-le culcușuri bune, că nu de puține ori, l-a găsit părintele lui (pustnicul), culcat alături de vreun șarpe mare, care în timpul somnului lui Fanurie îl păzea în gura vizuinei ca să nu-l atace vreo altă fiară.

De asemenea, el avea darul, ca cei ce sunt atacați de multe fiare de prin pustietăți, să le certe pe ele și să le poruncească lor a se sălășlui mai departe într-o prăpastie și să nu mai supere pe vreun om, încât și fiarele cele mai de temut, când erau atacate de om sau de altă fiară mai puternică, deși nu aveau grai, întorceau ochii spre coliba lui Fanurie și îndată erau scăpate.

Deci s-a făcut iubit de toate pustiile, din împrejurimi și mai departe, iară toți locuitorii pustiului mulțumeau lui Dumnezeu că le-a trimis lor pe acel tânăr prea îmbunătățit, care și fiarele le îmblânzește și pe oameni îi tămăduiește.

 

Minuni și vindecări în prima cetate

Era în apropierea acelei pustii, o cetate mare și frumoasă, cu oameni foarte înrăutățiți și plini de boli și lucruri necurate.

La rugăciunea celor buni, a fost chemat să se ducă și să ajute în neputințe și în boli Sfântul, deși nu voia să părăsească pustia, totuși pentru locurile celor nevoiași și pentru rugămintea cuvioșilor pustnici de a-i milui, de a-i mângâia și de a-i tămădui, s-a supus și s-a dus în acea cetate.

Şi cine va spune marea lui bunătate către cei săraci, în special către văduve și orfani, gândindu-se la frații Iui și la mama lui, că niciodată, o rugăminte a acestora nu a rămas neascultată, vindecând bolile cele mai cumplite, dregând și îndreptând ochii orbilor, ajutând surzilor să audă, precum și muților din naștere, numai cu rugăciunea sa, cu lacrimi, către Dumnezeu, nemâncând niciodată până nu se împlinea rugăciunea, neodihnindu-se pe patul său și multe șiroaie de lacrimi vărsa, că și hainele și le uda de la lacrimi.

Căci așa spunea fericitul și preafericitul:

Miluiește, Doamne, pe acești necăjiți, că zidirea Ta sunt, deschide ochii, ca să vadă frumusețea cerului Tău și lumina zilei, și să nu mai fie ei cu picioarele zdrobite de pietre, nici cu rușinea neamului lor“.

Asemeni, cu lacrimi multe, se ruga pentru muți, pentru care spunea:

Deschide buzele lor cele închise, luminează-le mintea, ca să Te slăvească pe Tine, și cu buzele lor să sărute chipul Tău cel nefăcut de mână și cu lacrimi să spele intrările în biserică, ca astfel să se proslăvească numele Tău cel sfânt“.

Iar pentru surzi se ruga cu mai multe lacrimi zicând:

Auzi-mă pe mine, Doamne, în ceasul acesta, de acum și cercetează și deschide auzul robilor Tai, ridică greutatea neauzirii, ca auzind să audă glasul clopotelor Tale cele sfinte, sunetele roților și toate sunetele de pe pământ.”

Şi atât de mare era rugăciunea lui către Dumnezeu și plângerea, că uneori, și păgânii plângeau auzindu-i rugăciunile și văzându-i lacrimile.

Atât de frumos și de frumoase rugăciuni făcea către Dumnezeu, încât și pruncii cei sugari se apropiau de dansul cu mâinile lor nevinovate și necuvântători fiind îi spuneau:

Mai rabdă puțin Fanurie și Tatăl tău cel din ceruri te va mângâia în curând, împlinind cererile tale“.

 

Prima pâră

Deci un an de zile a mers în toate laturile cetății, vindecând, mângâind și botezând și învățându-i dreapta credință, iar diavolul, urâtorul binelui, foarte s-a mâniat, fiindcă toți robii lui îi luaseră și-i îndreptaseră minunatul Fanurie, și prefăcându-se într-un tânăr străin s-a prezentat la împăratul acelei cetății, spunându-i că un tânăr s-a sălbăticit, spunând minciuni, despre Sfântul, că dorește ca toată cetatea să fie de partea lui și pe împărat să-l înlăture și că toate cele făptuite de el, nu sunt cu puterea lui Dumnezeu, ci cu vrăji, ca poporul să fie cu el și să poată înlătura pe împărat”.

Aceasta o spuneau răuvoitorii mincinoși, înțelegând buna credință a împăratului, că de când era Fanurie, ei nu mai puteau să fure din visteria statului și nici să mai facă răutățile cinstite.

După multe stăruințe și vorbe mincinoase, ei au hotărât ca împăratul să-l piardă și să-i taie capul, însă poporul, care văzuse atâtea minuni de la Sfântul, văduvele, orfanii și cei tămăduiți, chiar și nevrând Sfântul, l-au trecut la o altă cetate, făcându-se plângere mare cum nu se mai văzuse, pentru că se lipseau de bunătatea Sfântului și de marele lui ajutor, fără de nici o plată.

Pentru aceasta, poporul care cunoscuse dreapta credință prin Sfântul Fanurie – a făcut plângere de patruzeci de zile, cu post și rugăciune și nu se putea mângâia, pentru că Sfântul nu mai era cu dânșii.

 

Minuni și vindecări în a doua cetate

Astfel și în cea de a doua cetate, Sfântul a tămăduit, a povățuit și a mângâiat oamenii, ca și mai înainte, neprimind nici măcar pământ, pentru ostenelile sale, hrănindu-se în pustie cu rădăcini.

Şi iarăși a ridicat război satana și la fel a hotărât împăratul după sfatul sfetnicilor săi, să-l dea la moarte.

Ca și în prima cetate, poporul cu plângere tot atât de mare, l-a trimis cu sila, peste hotar în altă țară, unde în zilele acelea, se întâmplase că unica fiică a stăpânului cetății să moară și să fie chemați de mai multe ori vracii și toți slujitorii, hotărându-se să dea jumătate din împărăția sa celui ce o va aduce la viață, însă nu numai că nu au readus-o la viață, dar fiind de mai multe zile moartă, începuse a putrezi și deși se vărsau mirodenii și se ardea multă tămâie, mirosul ajungea până departe.

Una din slugile împăratului i-a spus:

Împărate, este un tânăr frumos care vindecă orice boală, ba chiar și morții înviază, făcând rugăciuni către Hristos, despre care am auzit că a fost spânzurat pe lemn, dar nu le dă bolnavilor sau morților nici un fel de doctorie, nu se atinge de ei și nici nu primește ca plată o bucată de pământ“.

Acestea auzindu-le împăratul, degrabă a trimis să-l aducă înaintea sa, trimițându-i carte împărătească și făcând pregătiri de mare ospăț.

Sfântul Fanurie, n-a primit nici măcar călare să vină, deși era drum anevoios și ostenindu-se cu picioarele sale de mai multe zile de drum, s-a prezentat în fața împăratului.

A fost dus în camera moartei, unde poruncind să stea numai părinții, el și moarta, ca să nu vină popor – a lăcrimat către Dumnezeu mult rugându-se de dimineață până Ia miazăzi și era foarte mâhnit întru sine că nu era ascultat de Dumnezeu.

Atâtea lacrimi a vărsat, că se făcuse o băltoacă în jurul lui, încât și împăratul și împărăteasa se mirau de marea lui bunătate și de multa lui rugăciune, în acel ceas, o rază a strălucit deasupra moartei.

Atunci, Sfântul s-a ridicat în picioare, a prins mâna celei moarte și putrede și i-a zis:

În numele lui Hristos Iisus Cel răstignit, scoală-te și vino înapoi la părinții tăi!

Şi deodată, moarta cea putredă, a sărit drept în picioare, lepădând legăturile de pe dânsa și a strigat cu glas mare:

Mare este Dumnezeul lui Fanurie căci în iadul cel mai de jos fiind, unde mă chinuiam împreună cu cei ce s-au închinat idolilor și eram batjocura și chinul dracilor, iadul m-a vărsat afară cu mare frică, temându-se la auzul numelui lui Fanurie. Deci, tată, mare este credința și mare este Dumnezeul creștinilor, iar toți dumnezeii păgânilor sunt draci“.

Împăratul a vrut să-i dea jumătate din împărăție Sfântului, dar el n-a primit nimic, ca întotdeauna.

S-a făcut deci petrecere în toată cetatea împăratului, iertând robii și slobozind pe cei din temniță, căci aceasta a fost plata pe care a cerut-o Sfântul Fanurie.

Iar împăratul cu toți oamenii săi, au cerut botezul și s-au făcut creștini.

Sfântul a plecat din cetate și a vindecat și a tămăduit ca și în celelalte cetății.

Deci s-au mâniat pe el toți vracii și cei ce făceau vrăji, căci i-a rușinat pe ei în fața împăratului, că nimic, nici vrăjile, nici leacurile lor nu au reușit să o învieze, iar Sfântul a înviat-o numai cu cuvântul.

 

A doua pâră și pătimirea

Pentru aceasta, pâră mare au pornit împotriva lui, “numindu-l mare (vraci) și vrăjitor și spunând împăratului că Fanurie a ucis pe fiica lui cu vrăjile ca apoi să se prefacă că a înviat-o, ca astfel poporul să-L numească pe el împărat.

Împăratul auzind s-a umplut de mânie și strigând pe toți sfetnicii lui și pe cei necredincioși, care toți erau împotriva lui Fanurie, au hotărât să-i taie capul, dar fiind convins că e așa de mare vrăjitor, a chemat pe toți călăii cetății, și a tras la sorți pe trei, dintre cei mai aprigi, care nu-și mâncau pâinea lor până nu-și muiau mâinile în sânge.

Şi cine va putea spune batjocurile, bătăile cu pietre, scoaterea șuvițelor de piele de-a lungul trupului, smulgerea dinților, loviturile cu palme, scuipările și înțepăturile cu sulița peste tot trupul, peste care s-a turnat sare și oțet, ciuntirea chipului, adică tăierea mâinilor, a degetelor de la picioare și a urechilor, încât sângele de la față se împreuna cu cel de la picioare și uda țărâna drumului pe care trecea.

Fiecare păgân se străduia cum să-l chinuiască mai rău, iar Sfântul se ruga Domnului, ca și mucenicul Ştefan: “Iartă-le lor păcatele acestea că nu știu ce fac, că mai mult îmi este mie cununa mucenicească pentru care eu le mulțumesc.”

Pentru aceasta s-a pornit plângere mare de către poporul creștin și de cei tămăduiți de către Sfântul, pentru că l-au chinuit așa de cumplit pe el care nu făcuse decât bine tuturor.

Dar Sfântul era vesel că merge mai degrabă la plăcutul lui, Hristos.

Astfel, a pornit Sfântul Fanurie la locul de osândă având vârsta de 19 ani, el mergea cu mare bucurie, ca să se ajungă cât mai curând către Hristos cel prea iubit, că ii ajungea lui călătoria pe acest pământ.

De o parte mergeau creștinii cei tămăduiți, văduvele și orfanii cetății, cu plângere spunând:

Cum vom pierde pe cel ce ne-a iubit pe noi?

Cum se vor închide ochii prea frumoși care au deschis ochii noștri orbi din naștere?

Cum se va închide gura cea de miere curgătoare care ne-a dat graiul, nouă celor muți, fără de glas?

Cum se vor astupa urechile celui ce s-a milostivit de plângerea și durerea noastră, miluind pe orfani, mângâind pe văduve și aducând bucurie pe fețele celor ce n-au cunoscut decât întristarea și lacrimile?

Cine va spune la plângerea lor, cuvintele cele cu mare durere, încât și din partea păgânilor au început să se verse lacrimi pentru că cei ce veniseră împotriva lui, erau foarte mulți și strigau să se termine cât mai curând cu acest vrăjitor și vrăjmaș al împăratului.

Sfântul Fanurie a cerut atunci voie să-și facă ultima rugăciune și s-a rugat astfel:

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe aceștia care au făcut plângere și strigare, fă ca tot cel ce va face o turtă cu ulei și zahăr, sau o plăcintă și o va da săracilor să fie ascultat în orice durere dreaptă va avea. Aceasta zic să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă.”

Şi atunci s-a făcut tunet din cer și s-a auzit glasul Domnului astfel:

Fie Fanurie după cuvântul tău și tot cel ce te va chema pe tine în ajutor să fie ascultat de Mine și tu vei fi ajutorul celor din nevoi.”

Atunci, cei necredincioși care strigaseră asupra lui, văzând minunea, mulți au cerut să fie botezați și să-i facă și pe ei creștini.

Dar Sfântul nu avea nimic cu sine și nici apă primprejur.

Deci, s-a rugat a doua oară Domnului să-i ajute pe cei ce vor să ia credința creștinească.

Şi iată minune mare, că a plouat numai pe cei ce voiau să ia botezul, iar cei ce n-au cerut Botezul, deși se aflau lângă cei dintâi, nu s-au udat nici măcar cu o picătură de apă.

Între cei ce s-au botezat au fost și cei trei călăi, care acum n-au vrut să-l mai execute pe el.

Sfântul Fanurie le-a făgăduit lor atunci că împlinind porunca împăratului, el le făgăduiește că astăzi vor fi împreună cu el, în Rai, și au tras la sorți, care să-i taie capul.

Plângerea călăilor este mult mai jalnică, decât a poporului creștinesc, pentru că cuvintele lor erau pline de durere, că ei luaseră viața oamenilor, iar Sfântul le dăduse viața, ei luaseră pământul văduvelor și orfanilor, iar Sfântul le purta de grijă și-i miluise.

El vărsase pâraie de lacrimi și ei, sânge nevinovat.

Sfântul a vărsat lacrimi pentru toți cei necăjiți.

Apoi, Sfântul Fanurie și-a plecat capul pe butuc – dar după tăiere, nu a curs nici sânge, ci lapte și o minune – capul a mers în jurul trupului și limba a grăit astfel:

Așa cinstește Hristos pe cei ce cred în El“.

Deci, întorcându-se poporul, atât cel creștin cât și cel necredincios, unii strigau de bucurie că au scăpat de sfânt, iar cei întorși la dreapta credință, precum și vechii creștini, au făcut plângere mare, ocărând pe împărat, pentru nerecunoștința lui și i-au zis lui:

Au ai uitat învierea fiicei tale? Tămăduirea bolnavilor și a celor îndrăciți? Pentru ce te-ai mâniat asupra lui, care nici răsplată n-a luat și în hotarele tale adusese pace?

Spăimântându-se împăratul pentru acestea, a dat poruncă ca mai întâi să fie omorâți călăii.

Primul nefiind destul de întărit în credință, se temea.

Atunci a apărut Sfântul mucenic Fanurie în văzul tuturor, într-o aureolă asemeni sfinților celor din veacuri, îmbrăcat în armură de roman, cu părul creț și negru, iar în mână ținea o făclie mare aprinsă;

și a căzut frică mare peste împărat și peste toți sfetnicii lui mincinoși, temându-se de Sfântul, să nu-i răpească din lumea aceasta, răsplătindu-le lor .

După tăierea primului călău, din cer s-a pogorât o cunună de trandafir care s-a așezat pe capul lui tăiat, umplându-se tot pământul de mireasmă, iar din trupul lui, (deși cu puțin înainte vărsase sânge nevinovat, dar pentru credința lui și întoarcerea lui la Hristos), a izvorât mir.

Asemeni s-a întâmplat și cu ceilalți doi călăi.

Trupurile lor au fost îngropate pe un maidan și oricine cădea în tâlhării și își întorceau ochii către locurile acestea, era scăpat.

 

Posteritatea

Prin secolul al XIV-lea, între zidurile unei fortărețe din Rodos, lucrătorii au descoperit o frumoasă biserică în ruină, sub dalele căreia au găsit numeroase icoane.

Una dintre aceste icoane (1) era bine păstrată și reprezenta un tânăr militar care ținea în mâna sa dreaptă o cruce.

În jurul icoanei erau reprezentate 12 scene din martiriul său.

Episcopul locului, Nil (1355-1369), a descifrat inscripția de pe icoana: “Sfântul Fanurie“.

Acest nume nu se găsește însă în martirologii și sinaxare.

Icoana Acatist a Sf. Mc. Fanurie (Secolul al VII-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Icoana Acatist a Sf. Mc. Fanurie (1) (Secolul al VII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Din secolul al XIV-lea și până astăzi Sfântul Fanurie a săvârșit numeroase minuni, îndeosebi pentru descoperirea obiectelor și animalelor dispărute.

După o tradiție populară, răspândită în insula Creta și în alte țări ortodoxe, mama Sfântului era o mare păcătoasă și cu toate eforturile lui Fanurie, n-a putut s-o întoarcă la pocăință. Însă el n-a încetat să se roage cu stăruință pentru mântuirea mamei sale.

Pe când păgânii îl ucideau cu pietre pe Sfântul Fanurie, el scria: “Din cauza acestor suferințe, Doamne, vino în ajutorul tuturor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie.”

Din cauza aceasta, când credincioșii pierd unele obiecte, ei au obiceiul de a face plăcinte pe care ei le împart ca milostenie pentru iertarea mamei Sfântului Fanurie.

În rândul credincioșilor se vorbește și de alte minuni săvârșite de Sfântul Fanurie, pentru care se bucură de o deosebită evlavie atât în Grecia cât și în celelalte țări ortodoxe.

De atunci nu s-a știut ce s-a făcut cu sfintele moaște ale Sfântului Mucenic Fanurie, până când el a vrut să se arate din nou în anul 1500 d. H. după cum s-a spus mai sus.

Mult ajutor a adus creștinilor acest mare sfânt; când au cerut ajutor, făcând turtă și plăcintă, se rugau Sfântului pentru orice nevoie dreaptă ce aveau.

De aceea i se spune Sfântului “arătare”, căci cei ce au credință mare și nu se îndoiesc, sunt ajutați grabnic de către Sfântul mare Mucenic Fanurie.

Turta se face de nouă ori și se împarte numai săracilor, iar după ajutorul primit, se face pentru Sfântul, o plăcintă mai mare, cel în nevoie, ostenindu-se cu mâniile sale – și tot la săraci să fie împărțită cu mulțumită, Sfântului.

Pomenirea acestui sfânt mare Mucenic Fanurie, se săvârșește la 27 august, iar turtele se pot face, în afară de Duminică, în orice zi.

Multe sunt minunile Sfântului după ducerea de la noi, atât celor din veacurile acelea, cât și nouă, care ne-am învrednicit a-l pomeni cu turte și plăcintă, căci cu adevărat – arătare – este că celor ce îl cheamă cu credință, li s-a arătat ori Sfântul, ori împlinire în cererile lor. Amin.

 

Imnografie

Tropar

Pre lauda celor din Rodos şi slava mucenicilor pre cel ce luminează pre cei credincioşi cu razele dumnezeieştilor minuni pre Fanuri e să-l cinstim credincioşii ca pre un mare nevoitor al Mântuitorului că izvorăşte tot harul celor ce din suflet strigă către el. Slavă lui Hristos celui ce te-a slăvit; slavă Celui ce te-a arătat minunat; slavă Celui ce lucrează prin tine tămăduiri tuturor.

 

Moaștele Sfântului Mucenic Fanurie în România

În București, moaștele lui se află în două biserici: biserica Mihai Bravu (strada Cerceluș numărul 18, sector III – zona Baba Novac) și biserica Dichiu (strada Icoanei numărul 72, colț cu Comănița, sector 2), unde, în fiecare miercuri, se face slujba la icoana Sfântului, de la ora 16.30.

 

Sfântul Fanurie în România (biserici și mănăstiri închinate Sfântului)

În anul 1953, preotul David Popescu, împreună cu soția sa, au tradus Acatistul Sfântului Mucenic Fanurie cu toate indicațiile din limba greacă, inclusiv cea legată de tradiția pâinicilor.

La răspândirea acatistului sfântului în țara noastră a contribuit și fratele Traian Bădărău din Filipeștii de Pădure (jud. Prahova).

Prin efortul acestuia și al altor frați au fost aranjate scăpările din traducerea anterioară și s-au tipărit mai multe exemplare ale acatistului (sursă: cartea “Traian, robul Domnului, omul bisericii și teologul durerii” – Pr. Drd. Alexandru Anastasiu).

Chiar biserica din comuna unde a trăit fratele Traian are hramul Sfântului Fanurie.

La trei ani de la apariția Acatistului în limba română, Olga Greceanu a pictat o icoană a Sfântului Mucenic Fanurie, păstrată permanent spre închinare în Biserica Sfântului Fanurie din Parohia Mihai Bravu (strada Cerceluș) din București.

 

Etimologia / semnificația numelui Fanurie

În primul rând “La mulți ani!” tuturor celor care poartă numele Sfântului Mucenic Fanurie!

Fanurie – acest nume fie este un nume grecesc vechi, fie un nume dintr-o altă limbă care s-a elenizat. În cele două cazuri însă, după cum o să vedem mai jos, semnificația numelui este foarte asemănătoare.

În primul caz, primul element din compoziția numelui Phanourios este derivat din grecescul φανός (phanos) care înseamnă „lumină” (adjectiv) precum și „torță, felinar” (substantiv).

Al doilea element este posibil derivat din greaca οὖρος (ouros) care înseamnă „veghetor, păzitor”, care ar putea da denumirii semnificația „veghetor cu o torță”, “păzitorul luminii” sau “păzitorul adevărului”, “păzitorul căii”, “cel ce arată calea”.

În cel de-al doilea caz, numele Phanourios ar putea fi o elenizare a numelui arab Fannur (scris și în forma Fanur), care este, de asemenea, puternic legat de tema luminii.

Sfântul Mucenic Fanurie este considerat aflătorul lucrurilor pierdute și arătătorul căii de urmat în vreme de îndoială.

 

Când își post serba ziua de nume cei care poartă numele de Fanurie?

Conform calendarului ortodox, aceștia își pot serba ziua de nume în date de 27 august când este pomenit Sfântul Mucenic Fanurie.

 

Postul Sfântului Fanurie/ Fanuropita – Turta Sfântului Mucenic Fanurie

Cinstit cu mare evlavie în toate țările ortodoxe, nu numai în Grecia, sfântul le dă ajutor în nevoi tuturor celor care i se roagă cu credință și împart săracilor acele turte cu ulei și zahăr pentru iertarea păcatelor mamei sale.

De asemenea, multor credincioși sfântul li se arată chiar în persoană (este numit și sfântul “arătare”) sau le arată calea de urmat.

Creștinii fac timp de nouă zile (mai puțin în ziua de duminică) turte/plăcinte pe care le împart săracilor cerând ajutorul Sfântului.

Când le dau de pomană, spun în gând sau cu voce tare:

Să fie pentru mama Sfântului Fanurie.”

Unii creștini fac acest post nouă zile la rând, alții, miercurea, alții, luni, miercuri, vineri.

După ajutorul primit, se face o plăcintă mai mare de mulțumire și se împarte și aceasta nevoiașilor pentru mântuirea sufletului mamei sfântului Fanurie.

În cele zece zile, se citește totodată și Acatistul Sfântului Fanurie.

 

Rețeta de Fanuropita – Turta Sfântului Fanurie

Iată una dintre cele mai răspândite rețete de fanuropita:

se amestecă o cană cu zahăr și una cu ulei, până când compoziția devine ca o cremă.

Se adaugă două căni cu suc de portocale, trei sferturi de cană cu nuci măcinate, o linguriță cu scorțișoară, o linguriță cu praf de copt, zahăr vanilat, patru căni cu făină, trei sferturi de cană cu stafide. Se mai pot adăuga cuișoare sau nucșoară, după gust.

Se amestecă bine și se pune compoziția în tava unsă.

Se coace timp de 45 – 50 de minute și apoi se taie în forme pătrate.

După ce se scoate din cuptor, turta se poate unge cu sirop de apa cu zahăr sau miere de albine.

Se usucă destul de repede și, de aceea, este util să se păstreze în frigider/acoperită.

 

Note

1 – Icoana Acatist a Sfântului Mucenic Fanurie 27 august

1 – Sfântul Mucenic Fanurie stă în fața unui magistrat roman și își apără credința creștină.

2 – Soldații îl bat pe sfânt peste cap și peste gură cu pietre pentru a-l sili să-și renege credința creștină.

3 – Sfântul Mucenic Fanurie rămâne liniștit, ceea ce-i înfurie pe soldați. Ei sunt arătați aruncându-l la pământ și bătându-l cu bastoane și pari într-o nouă încercare de a-l sili să-și lepede credința.

4 – Sfântul Mucenic Fanurie se află în închisoare. Este reprezentat complet gol, în timp ce soldații îi smulg carnea cu niște unelte de fier.

5 – Sfântul Mucenic Fanurie este tot în închisoare. Este înfățișat rugându-se lui Dumnezeu, poate ca să-i dea putere să îndure torturile.

6 – Sfântul stă în fața magistratului roman apărându-și din nou convingerile. Expresia feței sfântului este calmă.

7 – Magistratul roman l-a condamnat pe Sfântul Mucenic Fanurie la moarte pentru că a rămas neclintit în credința sa, ca în imaginea a șasea. Sfântul este reprezentat din nou gol, în timp ce torționarii îi ard trupul.

8 Sfântul Mucenic Fanurie este legat de un mecanism care se rotește spre a-i sfărâma oasele. Deși trupul său suferă din greu pentru Domnul, privirea sa este pașnică și răbdătoare.

9 – Chinuitorii lui privesc cum Sfântul Mucenic Fanurie este aruncat într-o groapă cu fiare sălbatice. Fiarele sălbatice merg în jurul lui ca și cum ar fi miei și împărtășesc companie cu el.

10 – Sfântul este scos din groapă pentru a fi zdrobit sub greutatea unui bolovan imens.

11 – Fără succes, chinuitorii pun acum cărbuni fierbinți în palmele sale pentru a-l forța pe Sfântul Mucenic Fanurie să jertfească zeilor. În această imagine, este și un balaur, care îl reprezintă pe diavol, care zboară și plânge la victoria Sfântului și asupra acestor chinuri.

12 – Scena finală arată martiriul său. Este într-un cuptor mare, stând pe un scaun cu flăcări și fum în jurul său. Sfântul este pictat stând în rugăciune.

 

cititi si Acatistul Sfântului Mucenic Fanurie

cititi despre Sf. Mc. Fanurie si pe: basilica.ro; www.crestinortodox.ro; doxologia.ro; pravila.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Osie de Cordoba (†359)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; ziarullumina.ro

 

Osie de Cordoba

Cel întru sfinți Osie Mărturisitorul, episcopul Codobei (cca. 256-358/9 d.Hr.) – cunoscut și ca Osiu, Osius sau Ossius – a fost un episcop roman al cetății Cordoba din Spania timp de mai bine de 60 de ani în secolul al IV-lea.

A fost unul din sfătuitorii bisericești ai împăratului Constantin cel Mare, precum și un mare apărător al Ortodoxiei în partea de apus a Imperiului Roman împotriva ereziilor donatiste și ariene, care au tulburat Biserica Creștină în secolul al IV-lea.

Osie este considerat a fi fost cel care a prezidat discuțiile la Sinodul I Ecumenic din Niceea.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 27 august.

Sf. Ier. Osie, episcopul Cordobei (†359) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sf. Ier. Osie, episcopul Cordobei (†359) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Sfântul Ierarh Osie, Episcopul Cordobei

Sfântul Osie, episcopul Cordobei, este unul dintre cei mai renumiţi ierarhi ai Spaniei.

A păstorit Cordoba 60 de ani. Contribuţia sa cea mai importantă a fost la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, când a susţinut învăţătura ortodoxă.

A fost consilier personal al împăratului Constantin cel Mare şi se pare că multe din măsurile luate de împărat pentru sprijinirea Bisericii se datorează influenţei lui Osie.

Sfântul Osie, denumit şi Hosie sau Ossie, a trăit între anii 256 şi 358/9.

A fost episcopul spaniol al Cordobei.

El este denumit “părinte între părinţi” şi “mărturisitor”, iar memoria sa este păstrată vie în Occidentul creştin.

Sfântul Osie este un părinte al Bisericii nedespărţite şi un luptător împotriva ereziilor.

A rămas statornic mărturisirii de credinţă de la Niceea în vremuri deosebit de grele, când împăratul roman din Răsărit şi majoritatea scaunelor episcopale susţineau arianismul.

Când Sfântul Athanasie, artizanul luptei antiariene, era alungat, Osie a fost printre puţinii episcopi ortodocşi rămaşi în scaun.

Sfântul Osie era din Spania şi a moştenit calităţile care în trecut îl înnobilase şi pe împăratul Traian (98-117).

Era drept, capabil, educat şi un spirit foarte tare.

A reuşit să strângă în jurul său foarte mulţi episcopi ai Bisericii din Apus.

A luptat la început împotriva ereziei donatiste care s-a răspândit din nordul Africii în Spania şi ameninţa cu schisma.

A condamnat învăţătura acestora care lega valabilitatea tainelor de starea morală a preotului şi slujitorilor.

Donatismul era o erezie de factură pietistă care propovăduia separarea celor “drepţi” şi “puri” de corpul Bisericii.

Sf. Ier. Osie, episcopul Cordobei (†359) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Ier. Osie, episcopul Cordobei (†359) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

A scăpat de martiriu în timpul prigoanei lui Maximian

Următoarea ameninţare cu care s-a confruntat episcopul a fost arianismul, învăţătura care spunea că Hristos este fiul lui Dumnezeu, creat în timp înainte de facerea lumii.

Arie se inspirase din filozofia greacă şi-l considera pe Hristos prima creatură perfectă a lui Dumnezeu prin intermediul căreia a fost creată lumea.

Sfântul Osie a luptat energic împotriva ereziei.

A reuşit să stopeze promovarea ei în rândul poporului şi a clerului.

A strâns episcopii şi a condamnat rătăcirea.

Această atitudine tranşantă a lui Osie se datorează unei întâmplări de la începutul păstoririi sale.

În 295, când a fost ales episcopul Cordobei, a fost cât pe ce să moară în timpul persecuţiei din Apus a împăratului Maximian (303-305).

Această experienţă l-a încredinţat pe Osie că a fost lăsat de Dumnezeu în viaţă să susţină Biserica în vremuri grele.

În 303 sau 306 a participat la un Sinod local de la Elvira (Granada) unde a susţinut mai multe canoane privind disciplina bisericească.

A militat pentru ca cei care au cedat în timpul persecuţiilor ameninţărilor şi au jertfit idolilor să fie primiţi în Biserică după o perioadă de penitenţă.

La acest sinod s-a luat hotărârea ca preoţii să nu se căsătorească, practică care s-a generalizat în Apus după mai multe secole.

 

Artizanul convocării Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325)

Din 312 până în 326, Sfântul Osie a fost consilierul personal al împăratului Constantin cel Mare (272-337).

A spulberat orice îndoieli pe care acesta le avea despre Biserică şi l-a învăţat credinţa ortodoxă.

În anul 324, împăratul Constantin l-a trimis ca emisar imperial în Răsărit pentru a rezolva disputa ariană.

Osie a convocat un Sinod în Alexandria Egiptului împreună cu Sfântul Alexandru, episcopul oraşului, cu episcopii din nordul Africii, şi a condamnat arianismul.

Acelaşi lucru l-a făcut în Antiohia cu episcopii sirieni.

În felul acesta Arie era condamnat înainte de Sinodul I Ecumenic de cele mai importante scaune episcopale ale Răsăritului.

Cu inteligenţă şi abilitate Osie a reuşit să-l izoleze pe Arie.

Mai avea de făcut ultima mişcare.

Ierarhul Cordobei l-a sfătuit pe împărat să convoace un sinod ecumenic pentru a tranşa definitiv problema.

Împăratul şi-a dat acordul şi în anul 325 a avut loc primul Sinod Ecumenic sau general al Bisericii.

În timpul disputelor, Osie l-a sprijinit pe Sfântul Athanasie.

El a scris cu mâna lui termenul “homoousios” în Crezul de la Niceea, termen care înseamnă “deofiinţă” şi care spulbera speranţele arienilor.

Osie, în acord cu părinţii ortodocşi, învăţa că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, adică egal în dumnezeire,

Dumnezeu adevărat, şi nu o creatură.

Sfântul Osie a fost primul care a semnat hotărârile Sinodului Ecumenic şi a făgăduit să nu le încalce niciodată.

 

Revenirea arienilor şi lupta pentru Ortodoxie

După o perioadă de relativă linişte, partida arienilor, prin calomnii şi detractări instrumentate de unii episcopi în frunte cu Eusebiu de Nicomidia, ameninţa din nou Biserica.

Arienii urmăreau eliminarea persoanelor care făcuseră posibilă rezoluţia de la Niceea şi constituirea Crezului niceean.

Erau atacaţi Sfântul Athanasie şi termenul său ortodox “homoousios”, despre care spuneau că este o inovaţie.

Arienii au pregătit o capcană pentru a atrage pe unii episcopi ortodocşi.

Ei au înlocuit termenul “homoousios”, care însemna că Fiul este consubstanţial sau deofiinţă cu Tatăl, cu termenul inventat de “homiousios” care însemna “de o fiinţă asemănătoare”, în sensul că Hristos a primit o fiinţă asemănătoare cu cea a Tatălui, şi nicidecum aceeaşi fiinţă.

În anul 343 Osie a condus un sinod local ţinut la Sardica care a reafirmat învăţăturile şi hotărârile de la Niceea.

De asemenea, el l-a susţinut şi pe Sfântul Athanasie împotriva atacurilor arienilor.

Prestigiul de care se bucura tabăra ortodoxă susţinută de bătrânul episcop al Cordobei a făcut ca arienii să preseze pe împăratul Constanţiu (337-361), un susţinător al ereticilor, să-l elimine pe Osiu.

Constanţiu l-a convocat pe Osiu la Milano şi i-a propus să intre în comuniune cu arienii şi să-l condamne pe Athanasie.

Osie a respins propunerile împăratului care, deşi sfătuit de arieni să-l închidă, nu a putut face nimic decât să-i permită întoarcerea în scaunul episcopal.

Constanţiu i-a scris apoi o epistolă în care îi cere să adopte o poziţie în acord cu cea a puterii imperiale şi să nu rămână singur în nesupunere, lucru care îi va afecta prestigiul de părinte al Bisericii.

În răspuns, Osie îi scrie în 353 o epistolă plină de afirmaţii curajoase în care protestează faţă de intervenţia puterii imperiale în treburile Bisericii şi susţinerea unei grupări eretice care a fost condamnată de un sinod ecumenic.

În faţa acestei sfidări, împăratul a hotărât depunerea şi arestarea episcopului de Cordoba.

Osie a fost exilat în 355 la Sirmium, unde a fost supus unor numeroase abuzuri din partea soldaţilor şi a agenţilor împăratului.

Într-o stare deplorabilă, ţinut în temniţă, supus la torturi fizice şi psihice, la vârsta de 100 de ani, lui Osie i-a fost smulsă o semnătură pe o aşa-zisă mărturisire de credinţă ariană în anul 357.

Pentru a nu muri în detenţie şi a-şi păta numele cu uciderea unui venerabil episcop al Bisericii, împăratul l-a trimis pe Osie în grabă la Cordoba.

Pe patul de moarte, Osie a retractat semnătura sa de pe mărturisirea ariană şi a condamnat din nou această erezie.

Prin pilda lui, el a fost un sprijin chiar şi după moarte pentru ortodocşi, care au ieşit învingători împotriva arienilor.

Sfântul Osie este cunoscut ca unul dintre cei mai influenţi episcopi din secolul IV şi o dovadă că adevărul Bisericii a fost edificat prin episcopi şi părinţi din Răsărit şi din Apus când Biserica era nedespărţită.

 

cititi despre Sf. Ier. Osie, episcopul Cordobei si pe: ro.orthodoxwiki.orgen.wikipedia.org

Pactul Kellogg-Briand (27 august 1928)

Pactul Kellogg-Briand (27 august 1928)Calvin Coolidge, Herbert Hoover și Frank B. Kellogg, (în picioare), alături de reprezentanții guvernelor care au ratificat “Tratatul pentru renunțare la război” (Pactul Kellogg-Briand), în “Camera de răsărit” a Casei Albe

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Pactul Kellogg-Briand (27 august 1928)

Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și ca Pactul de la Paris, după orașul în care a fost semnată această înțelegere pe 27 august 1928, a fost un tratat internațional “care milita pentru renunțarea la război ca instrument al politicii naționale”. Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional. Pactul a fost botezat cu numele secretarului de stat american Frank B. Kellogg și al ministrului de externe francez Aristide Briand, inițiatorii tratatului.

Briand-Kellogg Treaty, with signatures of Gustav Stresemann, Paul Kellogg, Paul Hymans, Aristide Briand, Lord Cushendun, William Lyon Mackenzie King, John McLachlan, Sir Christopher James Parr, Jacobus Stephanus Smit, William Thomas Cosgrave, Count Gaetano Manzoni, Count Uchida, A. Zaleski, Eduard Benes - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Briand-Kellogg Treaty, with signatures of Gustav Stresemann, Paul Kellogg, Paul Hymans, Aristide Briand, Lord Cushendun, William Lyon Mackenzie King, John McLachlan, Sir Christopher James Parr, Jacobus Stephanus Smit, William Thomas Cosgrave, Count Gaetano Manzoni, Count Uchida, A. Zaleski, Eduard Benes – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Propunerile

Pactul a fost propus de Aristide Briand, ministrul de externe al Franței și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, ca un tratat bilateral între Franța și Statele Unite ale Americii, prin care se scotea în afara legii folosirea războiului pentru rezolvarea problemelor dintre cele două țări. Briand a considerat că o asemenea inițiativă avea să încălzească relațiile răcite dintre foștii aliați și, mult mai important, avea să asigure o viitoare alianță a SUA cu Franța într-un eventual nou război european.

Aristide Briand (n. 28 martie 1862 – d. 7 martie 1932) a fost un politician și om de stat francez, care a ocupat în mai multe rânduri funcția de prim ministru al Franței. În 1926 a fost primit Premiul Nobel pentru Pace - foto: ro.wikipedia.org

Aristide Briand (1) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Briand speaking – foto; en.wikipedia.org

Frank B. Kellogg, Secretarul de Stat al Statelor Unite, dorea, pe de altă parte, să evite orice altă implicare a SUA într-un război european, fiind, din acest motiv, neinteresat de propunerea franceză. Totuși, dacă s-ar fi opus tratatului, el ar fi trebuit să facă față atât atacurilor din Congresul Statelor Unite, cât și presiunilor exercitate de grupurile pacifiste. De aceea, Kellogg a răspuns cu o propunere pentru un pact multilateral împotriva războiului, deschis tuturor națiunilor doritoare de pace.

Frank Billings Kellogg (* 22 decembrie 1856 – † 21 decembrie 1937) a fost un politician și om de stat american. Între anii 1925 și 1929 a fost Secretar de Stat al Statelor Unite în cabinetul Președintelui Calvin Coolidge. În 1928 a fost decorat cu ordinul Freedom of the City în Dublin, Irlanda și, în 1929, guvernul francez l-a făcut membru al Legiunii de Onoare. În perioada în care a fost Secretar de Stat a devenit coautor al Pactului Kellogg-Briand, semnat în 1928. Tratatul, propus de ministrul francez de externe Aristide Briand, dorea să legifereze "renunțarea la război ca instrument al politicii naționale." Frank Billings Kellogg a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1929 - foto: ro.wikipedia.org

Frank Billings Kellogg (2) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Negocierile și semnarea pactului

După negocieri, pactul a fost semnat la Paris, în 27 august 1928, de reprezentanții următoarelor state: Australia, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Franța, Germania, India, Statul Liber Irlandez, Italia, Japonia, Noua Zeelandă, Polonia, Africa de Sud, Regatul Unit și Statele Unite. Tratatul a început să aibă efect juridic începând cu ziua de 24 iulie 1929. Până în cele din urmă, pactul a fost semnat de 62 de națiuni. România a aderat la 4 septembrie 1928.

coolidgesignskelloggbriandpact

Stresemann signing – foto; en.wikipedia.org

Mackenzie King signing – foto: en.wikipedia.org

În Statele Unite, Senatul a aprobat tratatul cu o majoritate zdrobitoare de 85 la 1. Senatul a adăugat la legea de aprobare prevederi prin care pactul nu trebuia să aducă atingere dreptului SUA la autoapărare și, în plus, SUA nu erau limitate de prevederile tratatului împotriva celor care îi violau prevederile.

Dark green: original signatories Green: subsequent adherents Light blue: territories of parties Dark blue: League of Nations mandates administered by parties – foto: en.wikipedia.org

 

Efect și moștenire

Pactul Kellogg-Briand din 27 august 1928 a fost semnat în afara sistemului de tratate ale Ligii Națiunilor și a rămas un important document al dreptului internațional. În Statele Unite a devenit parte a Constituției, fiind inclus în articolul 6.

Din punct de vedere practic, Pactul Kellogg-Briand nu a reușit să-și atingă obiectivele nobile de împiedicare a războiului și de menținere a păcii internaționale pe o lungă perioadă. Pactul s-a dovedit ineficient, deoarece, în anii care au urmat, imediat după semnarea lui, declanșându-se invazia japoneză în Manciuria (1931) și China (1937), invazia italiană în Etiopia (1935) și invazia germană în Polonia (1939). Cu toate acestea, pactul a fost un important tratat multilateral pentru că, în afară de aducerea mai multor națiuni la aceeași masă a tratativelor, a servit ca una dintre bazele legale ale stabilirii normelor de drept prin care amenințarea cu folosirea forței sau folosirea forței militare în relațiile internaționale, precum și cuceririle teritoriale care ar fi fost rezultatul agresiunii, au fost scoase în afara legii.

De asemenea, pactul a servit ca bază legală pentru crearea noțiunii de crimă împotriva păcii. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai multe persoane responsabile pentru declanșarea conflagrației mondiale au fost condamnate pentru comiterea de crime împotriva păcii.

Interzicerea războaielor de agresiune a fost confirmată și lărgită în Carta Națiunilor Unite, care, în articolul 2, paragraful 4 stabilește: “Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite .” Ca o consecință a acestei prevederi, după Al Doilea Război Mondial, națiunile/statele sunt obligate să invoce dreptul la autoapărare sau dreptul la apărare colectivă atunci când recurg la acțiuni militare și, de asemenea, sunt împiedicate să anexeze teritorii prin forță.

Mockery of the Pact during the Paris Carnaval in 1929 – foto; en.wikipedia.org

 

TEXTUL TRATATULUI

PREAMBUL

Deeply sensible of their solemn duty to promote the welfare of mankind;

Persuaded that the time has, come when a frank renunciation of war as an instrument of na tional policy should be made to the end that the peaceful and friendly relations now existing between their peoples may be perpetuated;

Convinced that all changes in their relations with one another should be sought only by pacific means and be the result of a peaceful and orderly process, and that any signatory Power which shall hereafter seek to promote its ts national interests by resort to war a should be denied the benefits furnished by this Treaty;

Hopeful that, encouraged by their example, all the other nations of the world will join in this humane endeavor and by adhering to the present Treaty as soon as it comes into force bring their peoples within the scope of its beneficent provisions, thus uniting the civilized nations of the world in a common renunciation of war as an instrument of their national policy;

ARTICLE I

The High Contracting Parties solemly declare in the names of their respective peoples that they condemn recourse to war for the solution of international controversies, and renounce it, as an instrument of national policy in their relations with one another.

ARTICLE II

The High Contracting Parties agree that the settlement or solution of all disputes or conflicts of whatever nature or of whatever origin they may be, which may arise among them, shall never be sought except by pacific means.

preluat de pe www.historia.ro

 

(1) Aristide Briand (n. 28 martie 1862 – d. 7 martie 1932) a fost un politician și om de stat francez, care a ocupat în mai multe rânduri funcția de prim ministru al Franței. În 1926 a fost primit Premiul Nobel pentru Pace.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(2) Frank Billings Kellogg (* 22 decembrie 1856 – † 21 decembrie 1937) a fost un politician și om de stat american. Între anii 1925 și 1929 a fost Secretar de Stat al Statelor Unite în cabinetul Președintelui Calvin Coolidge. În 1928 a fost decorat cu ordinul Freedom of the City în Dublin, Irlanda și, în 1929, guvernul francez l-a făcut membru al Legiunii de Onoare.
În perioada în care a fost Secretar de Stat a devenit coautor al Pactului Kellogg-Briand, semnat în 1928. Tratatul, propus de ministrul francez de externe Aristide Briand, dorea să legifereze “renunțarea la război ca instrument al politicii naționale.” Frank Billings Kellogg a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1929.

 

cititi mai multe despre Pactul Kellogg-Briand si pe: www.historia.ro; en.wikipedia.org

Evenimentele Zilei de 27 august în Istorie

Trupe române trecând Carpații (august 1916)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org; youtube.com

 

27 august este a 239-a zi a calendarului gregorian și a 240-a zi în anii bisecți.

 

Sărbătorile Zilei de 27 august

(BOR) Sfântul Cuvios Pimen cel Mare; Sfinții Mucenici Eutalia și Fanurie; Sfântul Ierarh Osie, Episcopul Cordobei

(BRU) Sf. Pimen, cuvios († secolul al IV-lea)

(BRC) Sf. Monica, mama sf. Augustin

 

Ziua Independenței (Republica Moldova)

Drapelul Republicii Moldova - foto - ro.wikipedia.org

Drapelul Republicii Moldova – foto – ro.wikipedia.org

 

Astăzi în istorie pentru 27 august

 

Evenimentele Zilei de 27 august în Istorie:

- 27 august 1916 – România a intrat în Primul Război Mondial;

- 27 august 1989 – Oficializarea limbii române în Republica Moldova;

- 27 august 1991 – Declarația de Independență a Republicii Moldova

 

27 august 479 î.Hr. - In timpul razboiului dintre persi si greci, spartanii condusi de comandantul Pausanias infrang persanii in Bătălia de la Plataea.

 

27 august 1388 - Bătălia de la Bilecia – Parte a Războaielor otomane în Europa. Bătălia de la Bilecia a avut loc pe 27 august 1388 între forțele bosniece conduse de ducele Vlatko Vukovici și cele otomane aflate sub conducerea lui Lala Șahin Pașa. Armata lui Vlatko număra 7.000 de luptători din Bosnia, fiind mult inferioară oștii Imperiului Otoman care strânsese 18.000 de luptători. Acestea s-au înfruntat prima dată la Rudine, bosniacii, deși puțini, în cele din urmă au învins în apropiere de oraș Bilecia, ceea ce a întârziat avansul otoman în Bosnia. Șahin Pașa a scăpat fugind, în timp ce pierderile bosniecilor învingători erau nesemnificative.

Bătălia a impresionat populația bosniacă a acelei perioade, gravând pe mormântul ducelui Vlatko din apropriere de Stolac următoarea inscripție: „Ase leži dobri čoek Vlatko Vuković. Vojvoda Vlatko je prvi pobijedio Turke kod Bileće 27. avgusta 1388.” (Aici se odihnește bunul om Vlatko Vukovici. Ducele Vlatko a fost primul care i-a înfrânt pe turci la Bilecia 27 august 1388.)
cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

27 august 1574 - A decedat Bartolomeo Eustachi, medic italian (n.1500).

 

27 august 1576 - A încetat din viaţă Tițian (Vecellio Tiziano), pictorul oficial al Veneţiei.

Tiziano Vecellio - în română Tițian - (*între 1488 și 1490, Pieve di Cadore/Munții Dolomiți - †27 august 1576, Veneția) a fost un vestit pictor italian din secolul al XVI-lea, aparținând școlii venețiene (Tiziano Vecellio , Self-Portrait, c. 1567; Museo del Prado, Madrid) - foto: en.wikipedia.org

Tiziano Vecellio, Self-Portrait, c. 1567; Museo del Prado, Madrid – foto: en.wikipedia.org

Tiziano Vecellio – în română Tițian – (*între 1488 și 1490, Pieve di Cadore/Munții Dolomiți – †27 august 1576, Veneția) a fost un vestit pictor italian din secolul al XVI-lea, aparținând școlii venețiene. Tițian s-a bucurat de atenţia unor personalităţi precum Carol Quintul sau Francisc I . A dezvoltat tehnica culorii, ca mijloc de expresie artistică, obţinând efecte deosebite, pentru care este considerat ca fiind unul dintre primii pictori moderni. Moartea sa a survenit în timpul epidemiei de ciuma. Ca urmare a deciziei Senatului, în pofida prevederilor de igienă, scapă de groapa comună și este înmormântat lângă biserica „Santa Maria Gloriosa dei Frari” din Venetia.

Tiziano Vecellio: "Înălţarea la cer a Fecioarei", 1516-1518 - Biserica Santa Maria Gloriosa dei Frari, Veneția - foto: ro.wikipedia.org

Tiziano Vecellio: “Înălţarea la cer a Fecioarei“, 1516-1518 – Biserica Santa Maria Gloriosa dei Frari, Veneția – foto: ro.wikipedia.org

Tiziano Vecellio: "Venus la oglindă", 1555 - National Gallery of Art, Washington - foto: ro.wikipedia.org

Tiziano Vecellio: “Venus la oglindă“, 1555 – National Gallery of Art, Washington – foto: ro.wikipedia.org

 

27 august 1588 - Tratat de comerţ încheiat de Petru Şchiopul, domn al Moldovei, cu Elisabeta, regina Angliei. Reprezentantul reginei, William Harebone, ambasador la Constantinopol, încheie, în numele reginei, cu domnitorul Petru Şchiopul un tratat prin care supuşii reginei urmau a fi liberi a se statornici şi a face negoţ, a vinde şi a cumpăra, „ba chiar a face toate cele ce societatea omenească şi obiceiul caută pentru negoţ şi pentru trebuinţele vieţii”.

Petru Șchiopul și fiul său – foto: ro.wikipedia.org

Petru al VI-lea Șchiopul (n. 1537 – d. 1 iulie 1594) a fost un domn al Moldovei. A domnit de patru ori, un “record” ne-egalat ulterior în istoria Principatelor Române.
Prima domnie – 11 iunie 1574 – 18 noiembrie 1577;
A doua domnie – 31 decembrie 1577 – 9 februarie 1578;
A treia domnie – 13 martie 1578 – 2 decembrie 1579 și
A patra domnie – 17 octombrie 1582 – 9 august/19 august 1591

 

27 august 1595 - Domnitorul Ieremia Movilă a recunoscut suzeranitatea polonă, declarând Moldova “membru credincios şi inseparabil” al coroanei polone.

 

27 august 1635 - A murit Lope Felix de Vega Carpio, reprezentant de seamă al Renaşterii spaniole; opera sa dramatică cuprinde peste 1800 de titluri; (n. 1562).

 

27 august 1664 - 300 soldati englezi cuceresc asezarea olandeza New-Amsterdam si o renumesc in New-York.

 

27 august 1689 - Se semneaza intre Rusia si China (Imperiul Qing) tratatul de la Nercinsk (6 septembrie/27 august), care delimita frontiera intre cele doua imperii in Siberia, punand capat unui conflict militar a carui miza era regiunea fluviului Amur.

 

27 august 1770 - S-a născut Georg Wilhelm Friedrich Hegel, clasic al filosofiei germane: “Logica”, “Fenomenologia spiritului” ; (m. 14 noiembrie 1831).

 

27 august 1776 - Armata britanică a învins Armata Continentală americană în cea mai mare înfruntare din timpul Razboiului de Independenta al Statelor Unite ale Americii, batalia de la Long Island.

Regimentul Delaware în bătălia de la Long Island – foto: ro.wikipedia.org

Bătălia de la Long Island, denumită și bătălia de la Brooklyn sau bătălia de la Brooklyn Heights, care a avut loc la 27 august 1776, a fost prima mare bătălie din Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii, după declararea independenței de către SUA, cea mai mare bătălie a întregului conflict și prima în care a intrat o armată a Statelor Unite după declararea independenței.

 

27 august 1783 - A fost înaltat primul balon umflat cu hidrogen, construit la cererea fizicianului francez Jacques Alexandre César Charles, dupa numele caruia, mult timp, baloanele cu hidrogen au fost numite “charliere”. Acest prim „charlier”, avea 4 metri diametru, era umplut cu hidrogen. Prima călătorie cu un astfel de balon a efectuat-o la 1 decembrie 1783 si ca si primul balon cu aer cald, inventat de fratii Montgolfier, a fost înaltat fara echipaj.

 

27 august 1812 - A început, în Moldova, domnia lui Scarlat Callimachi (până în 1819) care a iniţiat codul de legi al Moldovei (« Codul lui Calimachi »); (27.08/8.09).

 

27 august 1812 - A început domnia lui Ioan Gheorghe Carageaîn Tara Româneasca (din 27.08/8.09 pâna în 1818). In timpul domniei lui, caracterizata printr-o fiscalitate excesiva, tara a fost lovita de o epidemie de ciuma, cunoscuta sub numele de „ciuma lui Caragea”; (27.08/8.09).

 

27 august 1832 - Odată cu capturarea ultimului șef indian, Black Hawk, se termină războiul la est de fluviul Mississippi în Statele Unite.

An illustration of Black Hawk, from History of the Indian Tribes of North America – foto: en.wikipedia.org

 

27 august 1855 - In timpul Războiului din Crimeea (1853-1856), fortăreaţa rusească de la Sevastopol a fost cucerită după un lung asediu, de forţele aliate (Franţa, Marea Britanie, Turcia) (27.08/8.09). Războiul din Crimeea a prilejuit instalarea primei linii telefonice în Moldova şi Ţara Românească, folosită de trupele aliate.

 

27 august 1871 - S-a nascut scriitorul american Theodore Dreiser; (d. 1945).

 

27 august 1877 - In timpul Razboiului Ruso-Romano-Turc a avut loc primul atac al trupelor române asupra pozitiilor turcesti. Misiunea de asalt şi cucerire a redanului otoman, din faţa redutei Griviţa-1 din sistemul de apărare a Plevnei, a fost încredinţată Regimentului 13 dorobanţi, comandat de locotenent-colonelul Ion Petrovici, şi altor subunităţi din cadrul Diviziei a 4-a infanterie. Cucerirea acestui avanpost fortificat se înscrie ca o primă victorie a Armatei Române. Pentru succesul repurtat, drapelul de luptă al Regimentului 13 dorobanţi este distins cu Ordinul “Steaua României”. De asemenea, s-a acordat unor ofiţeri şi soldaţi din subunităţile participante la atac Ordinul “Steaua României”, precum şi medalia “Virtutea militară”.

 

27 august 1877 - S-a născut Charles Stewart Rolls, constructor de automobile şi aviator; a fost primul aviator care a traversat Canalul Mânecii dus-întors, fără escală, în iunie 1910. Impreună cu Henry Royce, a format renumita firmă de automobile Rolls Royce la 25 decembrie 1904; (m. 12 iulie 1910).

 

27 august 1883 - Vulcanul Krakatau din Indonezia erupe si provoaca un tsunami care cauzeaza moartea a 36.000 persoane. Explozia a fost resimtita până la 5.000 de kilometri si este considerată cea mai mare catastrofă naturală a mileniului.

Krakatau (sau Krakatoa) este unul dintre cei mai renumiți vulcani ai lumii și cel mai destructiv din istoria omenirii după erupția din 1883. Este situat în Indonezia, în strâmtoarea Sunda, la 49 de km de coasta de vest a insulei Java și la 40 de km de insula Sumatra. - foto - ro.wikipedia.org

Krakatau – foto – ro.wikipedia.org

Krakatau (sau Krakatoa) este unul dintre cei mai renumiți vulcani ai lumii și cel mai destructiv din istoria omenirii după erupția din 1883. Este situat în Indonezia, în strâmtoarea Sunda, la 49 de km de coasta de vest a insulei Java și la 40 de km de insula Sumatra. La 26 august 1883 (data locala 27 august, ora locală 10 a.m.), când Krakatau a erupt prima dată violent, jetul de cenușă avea o lungime de 27 de km. A doua zi, dimineața, au urmat alte trei explozii. Ultima a fost cea care a aruncat în aer două treimi din nordul insulei Rakata. Jetul de cenușă a ajuns la o altitudine de 37 de km, iar zgomotul a fost auzit la 4600 de km distanță, în insula Rodriguez.

Acest zgomot a fost înregistrat ca fiind cel mai mare zgomot auzit pe pamânt. În seara zilei de 27 august s-a mai înregistrat o explozie puternică, care a dus la surparea completă a părții nordice a insulei Rakata. Cele patru explozii din 26-27 august au emis o energie echivalentă cu 200 megatone de TNT. Cea mai mare dintre explozii a fost cea de-a treia, estimată la echivalentul a 150 de megatone de TNT. Indexul megnitudinii a fost de 6 VEI, numit și “colosal”. În comparație, bomba de la Hiroshima a avut 20 de kilotone. Magma aruncată în aer a fost de aproximativ 125 km cubi.

 

27 august 1890 - S-a născut Man Ray (pseudonim pentru Emanuel Radnitzky), fotograf şi cineast avangardist, numit de Cocteau ”poetul camerei obscure” (m. 18 noiembrie 1976).

 

27 august 1896 - Războiul dintre Anglia si Zanzibar – cel mai scurt razboi din istoria lumii, a început la ora 9:02 dimineața și a durat 38 de minute. Conflictul a izbucnit atunci când Sultanul Hamad bin Thuwaini, prieten al englezilor a murit, iar nepotul său Khalid bin Bargash a preluat puterea printr-o lovitură de stat. Potrivit unui tratat semnat in 1886, o condiţie pentru a deveni sultan al Zanzibarului era obţinerea permisiunii de le consulul britanic. Marea Britanie a dat un ultimatum lui Khalid, cerandu-i ca el si forţele sale fidele să părăsească palatul. Ca răspuns, Khalid a chemat garda palatului şi s-a baricadat în interiorul resedintei sultanului. Incercarea lui Khalid bin Bargash de a negocia a venit prea târziu si a fost nevoit sa se refugieze impreuna cu soţiile sale la ambasada Germaniei. Apoi a plecat în exil în Tanganyka, unde a fost capturat de britanici în 1916.

 

27 august 1903 - S-a nascut matematicianul român Miron Nicolescu ; (d. 1975).

 

27 august 1908 - S-a nascut Lyndon Johnson, al 36-lea preşedinte al SUA ; (d. 22.01.1973).

 

27 august 1910 - Biochimistul polonez Casimir Funk a inventat termenul de “vitamine”, substanţe esenţiale pentru sănătatea omului.

 

27 august 1916 - (14/27 august) România a declarat război Austro-Ungariei, intrând în Primul Război Mondial, de partea Antantei. Ambasadorul Edgar Mavrocordat depune la ora 21 la secretariatul Ministerului Austro-Ungar de Externe declarația de război din partea Regatului Român. Armata română înaintează pe trei direcții în Transilvania. La rândul lor Germania și Turcia declară război României la 28 respectiv 30 august. Pe 31 august Bulgaria atacă România fără declarație de război, care va fi făcută abia pe 1 septembrie 1916.

Trupe române trecând Carpații (august 1916) - foto: ro.wikipedia.org

Trupe române trecând Carpații (august 1916) – foto: ro.wikipedia.org

Din punct de vedere militar, Campania anului 1916 a cuprins patru operații militare de nivel strategic, fiecare dintre acestea incluzând un număr de mari bătălii:
- Operația ofensivă în Transilvania;
- Operația de apărare pe frontul de sud (incluzând operația de nivel operativ-strategic de la Flămânda);
- Operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați;
- Operația de apărare a teritoriului Munteniei (incluzând operația de nivel operativ-strategic de apărare a Bucureștiului).
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

27 august 1918 - S-a nascut Leon Leviţchi, lingvist, filolog, shakespearolog român; (d.16.10.1991).

 

27 august 1920 - Nicolae Titulescu a fost numit delegat al României la Societatea Naţiunilor, alături de Thoma Ionescu şi Dimitrie Negulescu.

 

27 august 1928 - La Paris, 15 state au semnat Pactul Kellogg-Briand, de respingere a războiului. Actul nu prevede nici o sancțiune împotriva celor care ar încălca pacea. România a aderat la acest pact la 4 septembrie 1928.

Pactul Kellogg-Briand (27 august 1928): Calvin Coolidge, Herbert Hoover și Frank B. Kellogg, (în picioare), alături de reprezentanții guvernelor care au ratificat "Tratatul pentru renunțare la război" (Pactul Kellogg-Briand), în "Camera de răsărit" a Casei Albe - foto: ro.wikipedia.org

Pactul Kellogg-Briand (27 august 1928): Calvin Coolidge, Herbert Hoover și Frank B. Kellogg, (în picioare), alături de reprezentanții guvernelor care au ratificat “Tratatul pentru renunțare la război” (Pactul Kellogg-Briand), în “Camera de răsărit” a Casei Albe – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și ca Pactul de la Paris, după orașul în care a fost semnată această înțelegere pe 27 august 1928, a fost un tratat internațional “care milita pentru renunțarea la război ca instrument al politicii naționale”. Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional. Pactul a fost botezat cu numele secretarului de stat american Frank B. Kellogg și al ministrului de externe francez Aristide Briand, inițiatorii tratatului.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

 

27 august 1929 - S-a nascut Ira Levin, scriitor; romanul care i-a adus recunoaşterea internaţională, “Rosemary’s Baby”, s-a vândut până în anul 1978, doar în SUA, în 5 milioane de exemplare şi a fost ecranizat de regizorul Roman Polanski.

 

27 august 1939 - Grigore Gafencu, ministrul de Externe al Romaniei , a declarat ministrului Germaniei la Bucureşti, W. Fabricius, că guvernul român este hotărât să păstreze neutralitatea “în orice conflict dintre Germania şi Polonia, chiar şi în cazul că Franţa şi Marea Britanie s-ar angrena şi ele în acest conflict”.

 

27 august 1943 - A murit Constantin Prezan, mareşal român , membru de onoare al Academiei Române; Şef al Marelui Stat Major în perioada 1918-1920, a coordonat planul campaniei din 1917 – bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz; (n. 1861).

Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița - d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial - foto - ro.wikipedia.org

Constantin Prezan – foto – ro.wikipedia.org

Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița – d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial.

 

27 august 1950 - A murit scriitorul italian Cesare Pavese.

 

27 august 1955 - A apărut prima ediţie a Guinness Book of Records, având 198 de pagini.

Logo for Guinness World Records – foto: en.wikipedia.org

 

Ideea i-a aparţinut lui Sir Hugh Beaner, director comercial al Companiei Co Ltd., companie engleză producătoare de bere, într-o permanentă căutare de idei promoţionale. Guinness World Records, cunoscută până în anul 2000 ca The Guinness Book of Records este o carte de referință publicată anual, care conține o colecție recunoscută internațional de recorduri mondiale, atât performanțe umane cât și lucruri extreme ale lumii naturale. Cartea în sine deține un record mondial, ca fiind cea mai bine vândută serie de carte care deține drepturi de copyright.

 

27 august 1958 - A încetat din viaţă fizicianul american Ernest Orlando Lawrence, laureat al Premiului Nobel pentru fizică în 1939; (n. 8 august 1901).

 

27 august 1965 - A încetat din viaţă scriitorul Eusebiu Camilar, membru corespondent al Academiei Române: “Farmecul depărtărilor”, “Stejarul din Borzeşti”, “Povestiri eroice”; (n. 7 octombrie 1910).

 

27 august 1965 - A încetat din viaţă marele arhitect francez de origine elvetiana, Le Corbusier (Charles Edouard Jeanneret), urbanist, pictor şi teoretician al artei; în pictură, a iniţiat, împreună cu A. Ozenfant, curentul “purist” (1918); (n. 6 octombrie 1887).

 

27 august 1965 - A fost înfiinţată Universitatea din Craiova. Prin decizia nr.894 a Consiliului de Ministrii din 27 august, facultatile de Matematica, Chimie, Filologie, Economie, Electrotehnica, Agronomie, Horticultura au fost unite sub aceeasi administrare.

 

27 august 1970 - A încetat din viaţă actorul roman Ştefan Ciubotăraşu: “Valurile Dunării”, “Neamul Şoimăreştilor”; (n. 21 martie 1910).

 

27 august 1972 -  S-a nascut la Brasov, Horia Brenciu, cântăreţ şi prezentator român de televiziune.

 

27 august 1975 - A murit imparatul Etiopiei, Haile Selassie I. A fost ultimul împărat al Etiopiei si a domnit intre anii 1930 – 1936 (cand tara sa a fost invadata de Italia fascista) şi 1941 pana in 1974, cand a fost inlaturat de la putere de o lovitura de stat militara.

 

27 august 1979 - Un atac cu bombă al Armatei Republicane Irlandeze (IRA ) l-a ucis pe vărul reginei Marii Britanii, lordul Louis Mountbatten, amiral britanic în cel de-al Doilea Război Mondial și alte trei persoane, în timp ce se afla în vacanță, pe iahtul său, în Sligo, Republica Irlanda.

Louis Mountbatten, Primul Conte Mountbatten de Burma – foto: ro.wikipedia.org

Louis Francis Albert Victor Nicholas Mountbatten, Primul Conte Mountbatten de Burma (25 iunie 1900 – 27 august 1979) a fost un amiral și om politic britanic, unchi al Prințului Filip, Duce de Edinburgh. A fost ultimul vicerege al Indiei Britanice (1947) și primul Guvernator General al Indiei independente (1947-48). Mountbatten a fost asasinat de Armata Republicană Irlandeză (IRA), care a pus o bombă în barca lui, la Mullaghmore, în Irlanda.

 

27 august 1982 - Hotărâre a Biroului Comitetului Executiv al CNEFS din Romania prin care se interzicea organizarea şi funcţionarea oricăror cercuri de yoga şi karate pe lângă sau în cadrul unităţilor sportive din ţara noastră. Hotărârea a fost abrogată la data de 16.01.1990, dupa Revoluția Anticomunistă din România (14 – 25 decembrie 1989).

 

27 august 1982 - Lansarea primului avion de linie Rombac 1-11- primul avion de transport de pasageri cu reacţie realizat în ţara noastră.

 

27 august 1985 - S-a nascut Alexandra Nechita, pictor american de origine română; este considerată un fenomen în lumea artei, fiind numită “micuţa Picasso”.

 

27 august 1989 - Marea Adunare Națională de la Chișinău a decis oficializarea limbii române și trecerea la alfabetul latin. Marea Adunare Națională de la 27 august 1989 a fost o întrunire ce s-a ținut in Piața Victoriei din Chișinău (în prezent, Piața Marii Adunări Naționale), în contextul mișcării de renaștere națională de la sfârșitul anilor ’80 din RSSM. Au participat aproximativ 750.000 de oameni (circa 1/6 din populația de atunci a republicii). În cadrul adunării a fost cerută declararea limbii române ca limbă de stat în RSSM, precum și trecerea la grafia latină.

Chisinau - Piața Marii Adunări Naționale - 1989

Chisinau – Piața Marii Adunări Naționale – 1989

Sub impulsul Marii Adunări Naționale, peste două zile, pe 29 august 1989, s-au deschis lucrările celei de-a XIII sesiuni a Sovietului Suprem din RSSM, care a durat până pe 1 septembrie. În rezultatul unor intense dezbateri avute cu oponenții din Sovietul Suprem, deputații românofoni au reușit să impună limba română ca limba de stat și adoptarea alfabetului latin. Discuțiile cele mai aprinse au avut loc pe 31 august, cand s-a votat și cea mai mare parte a legislației privitoare la limba de stat și alfabet. Ulterior, ziua de 31 august a fost declarată sărbătoare națională în Republica Moldova.

 

27 august 1991 - Parlamentul de la Chișinău a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova. La cateva zile dupa puciul de la Moscova, Republica Moldova si-a proclamat independenta, dupa ce Parlamentul de la Chișinău a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, votand LEGEA Nr. 691 din 27.08.1991, privind Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova. Guvernul si Parlamentul Romaniei au sprijinit acest act, recunoscand, imediat, noul stat romanesc. La 3.09.1991, prin decizia Parlamentului, România devenea primul stat care recunoaştea independenţa Moldovei.

 

27 august 1991 - Comunitatea Europeană recunoaşte independenţa ţărilor baltice: Estonia, Letonia şi Lituania.

 

27 august 2003 - Planeta Marte se află la cea mai mică distanţă de Terra din ultimii 60.000 de ani, trecând la aproape 55.758.006 km de Pământ.

Dimensiunile lui Marte, în comparaţie cu cele ale Pământului – foto; ro.wikipedia.org

Marte este, pornind dinspre Soare, a patra planetă a Sistemului Solar, a cărei denumirea provine de la Marte, zeul roman al războiului. Uneori mai este numită și „planeta roșie” datorită înfățișării sale văzută de pe Pământ. Culoarea roșiatică se explică prin prezența pe suprafața sa a oxidului de fier.

 

27 august 2007 - Zborul inaugural al primei linii aeriene a Vaticanului; aeronava a decolat din Cetatea Sfântă şi a zburat până în oraşul francez Lourdes. Invitatul special al acestui eveniment a fost cardinalul Camillo Ruini, fost şef al Congresului episcopilor italieni.

 

27 august 2008 - Georgia a decis să îşi reducă prezenţa diplomatică în Rusia, lăsând doar doi diplomaţi în funcţie la Moscova, ca ripostă la recunoaşterea de către Rusia a republicilor separatiste georgiene Abhazia şi Osetia de Sud.

 

27 august 2009 - A murit Serghei Mihalkov, scriitorul rus care a scris imnul sovietic sub Stalin şi apoi imnul Rusiei independente, tatăl cineaştilor Nikita Mihalkov şi Andrei Koncealovski (n. 13.03.1913); (n. 1912).

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com, ro.wikipedia.org, youtube.com