Articole

Operațiunea Iași-Chișinău, cunoscută în literatura de specialitate și ca “Bătălia pentru România” sau “A Doua Ofensivă Iași – Chișinău” (august – septembrie 1944)

Operațiunea Iași – Chișinău – Parte a luptelor de pe Frontul de Răsărit al celui de-al Doilea Război Mondial. Situația frontului din Moldova în august 1944

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Operațiunea Iași – Chișinău, cunoscută în literatura de specialitate și ca Bătălia pentru România sau ca A Doua Ofensivă Iași-Chișinău, se referă la luptele din răsăritul României dintre Armata Roșie și aliații germano-români de la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944. Obiectivul ofensivei sovietice a Fronturilor al 2-lea și al 3-lea Ucrainean era distrugerea Grupului de Armate Sud (în cadrul căruia luptau forțe germane și române) și să ocupe România. Operațiunea s-a încheiat cu pierderi de ambele părți, modificarea liniei frontului, coroborată cu ieșirea României din război (23 august 1944) de partea Axei și trecerea ulterioară de partea Aliaților.

Operațiunea Iași-Chișinău - foto: flux24.ro

Operațiunea Iași-Chișinău – foto: flux24.ro

 

Contextul general

În 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de-a lungul întregului front. Până în luna mai, Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a fost împins până pe frontiera României interbelice și a reușit să stabilească o linie defensivă pe Nistru, care nu s-a dovedit rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de capetele de pod ale Armatei Roșii. Din iunie 1944, în acest sector de front s-a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz să-și consolideze pozițiile.

Dacă, până în iunie, Heeresgruppe Südukraine fusese una dintre cele mai puternice formații germane, din punct de vedere al blindatelor, în scurt timp situația s-a schimbat, cele mai multe tancuri fiind mutate în sectoarele de centru și de nord ale Frontului de Est, pentru a opri înaintarea Armatei Roșii în țările baltice, Belarus, Ucraina de nord și Polonia. În ajunul declanșării ofensivei sovietice, singura forță blindată rămasă pe front era Divizia I română de blindate și diviziile germane Panzer a 10-a și a 13-a.

Tancuri ale „Panzergrenadier Division Großdeutschland” lângă Iași, România în aprilie 1944 – foto: ro.wikipedia.org

 

Eșecul serviciilor de informații

Măsurile sovietice de camuflare a atacului au funcționat perfect, iar comandantul german, general-colonelul Friessner, declara la 18 august 1944, cu doar o zi mai înainte de declașarea ofensivei, că nu se aștepta la niciun atac și că, dacă, totuși, ar fi fost o ofensivă, ar fi fost una de proporții reduse.

 

Planul sovietic

Planul STAVKA pentru bătălie se baza pe o manevră de dublă învăluire a celor două fronturi ucrainene, al II-lea și al III-lea.

Frontul al II-lea Ucrainean trebuia să străpungă frontul la nord de Iași și să cucerească podurile de pe Prut pentru a bloca retragerea trupelor germane. Apoi trebuia introdusă în luptă Armata a 6-a de tancuri, pentru a cuceri podurile de pe Siret și așa-zisa Poartă a Focșanilor, o linie fortificată dintre Siret și Dunăre.

Frontul al III-lea Ucrainean urma să atace din zona capului de pod de peste Nistru, lângă Tiraspol, după care să-și îndrepte formațiile mobile spre nord-vest pentru joncțiunea cu Frontul al II-lea. Acțiunea era menită să ducă la încercuirea trupelor Axei în regiunea Chișinăului.

După încheierea cu succes a încercuirii, Armata a 6-a de tancuri și Corpul Mecanizat de Gardă urmau să lanseze un atac spre București, câmpurile petrolifere și rafinăriile de pe Valea Prahovei.

 

Desfășurarea luptelor

Frontul al II-lea cât și al III-lea au reușit dubla învăluire a Armatei a 6-a germană și o parte a Armatei a 8-a. Linia defensivă germano-română s-a prăbușit la două zile de la începutul ofensivei, lovitura mobilă sovietică principală fiind dată de Corpul al 6-lea de Gardă Mecanizat. Ruptura inițială a liniei frontului în sectorul Armatei a 6-a a avut o adâncime de 40 km, în dimineața zilei de 21 august fiind distrusă toată rețeaua de aprovizionare din spatele frontului germano-român.

Până la 23 august, Divizia Panzer nr. 13 încetase să mai existe ca forță coerentă de luptă, iar Armata a 6-a fusese încercuită pe o adâncime de 100 km. Grupul mobil al Armatei Roșii a reușit să taie retragerea formațiunilor germane care doreau să ajungă în Ungaria. Germanii din mai multe pungi împresurate au încercat să rupă încercuirea, dar au reușit să scape de capturare numai grupuri mici.

 

Efectivele implicate în luptă

Densitatea pe kilometru de front a sovieticilor:

- infanterie – 230 până la 248
- tunuri și mortiere – 4,5 până la 7,7
- tancuri și tunuri de asalt – 18

Raportul de forțe:

- infanterie – 1:3
- artilerie – 1:7
- tancuri și tunuri de asalt – 1:11.2

Red Army 19 Aug – 31 Dec 1944 – foto: ro.wikipedia.org

 

Luptele germano-române

În acest timp, la București, regele Mihai l-a îndepărtat de la putere și arestat pe mareșalul Ion Antonescu. Trupele germane au intervenit, însă au fost împiedicate de riposta armatei române, precum și de atacurile sovieticilor pe front. Soldații germani care apărau câmpurile petrolifere de la Ploiești și rafinăriile prahovene au fost alungați de armata română, iar în momentul în care au încercat să se retragă în Ungaria au suferit pierderi grele.

 

Prezumtivul colaps al armatei române

S-a spus adesea că prăbușirea rapidă și totală a liniilor germane ar fi fost cauzată de trădarea românilor. Un studiu sovietic al operațiunilor de luptă indică că o asemenea prezumție este eronată. Trupele române au rezistat atacurilor sovietice în multe cazuri, dar echipamentul antitanc depășit, artileria și armamentul antiaerian nu le-a permis să respingă toate atacurile. Divizia I blindată, comandată de generalul de brigadă Radu Korne, a rezistat cu dârzenie, fiind, însă, nevoită să lupte în defensivă, datorită superiorității ca număr a blindatelor sovietice și a lipsei sprijinului infanteriei (complet decimată în sectorul de luptă în care acționa divizia blindată română). În prima zi de luptă, divizia I blindată română a pierdut jumătate din tancurile de care dispunea, deși numărul tancurilor sovietice distruse a fost de două ori mai mare decât pierderile proprii (printre ele numărându-se și tancuri grele Iosif Stalin). Lovitura de stat care a dus la încetarea unilaterală a luptelor din partea armatei române s-a petrecut în condițiile în care armatele sovietice pătrunseseră adânc în România, iar Armata a 6-a fusese împresurată.

 

Urmări

Trupele germane au suferit pierderi foarte mari – cel puțin 200.000 de oameni, în timp ce sovieticii au pierdut forte puțini soldați într-o ofensivă de asemenea amploare. Amenințarea înaintării sovietice spre Iugoslavia a determinat Germania să-și retragă armatele din Grecia și Iugoslavia, pentru a le salva de primejdia unei încercuiri de proporții.

La nivel politic, ofensiva a precipitat acțiunea regelui Mihai de înlăturare de la putere a mareșalului Antonescu și de scoatere a țării din Axă. Aproape imediat după momentul 23 august 1944, între români și foștii aliați germani și unguri a izbucnit războiul pentru eliberarea teritoriului cedat Ungariei după Dictatul de la Viena din 1940.

 

Pierderi

Sovieticii

Soldați:

- 13.197 morți și dispăruți
- 53.933 răniți.

Materiale:

- 75 tancuri și tunuri autopropulsate
- 108 tunuri și mortiere
- 111 avioane

 

Germanii

Soldați:

- cel puțin 200.000 morți și dispăruți, precum și un număr necunoscut de răniți

Materiale:

- 83 tancuri și tunuri autopropulsate
- 3.500 tunuri
- 3.300 diferite vehicule
- 330 avioane

 

Românii

Soldați:

- 8.305 morți
- 24.989 răniți
- 153.883 dispăruți sau prizonieri

 

Ordinul lui Ion Antonescu către Armata Română de a trece Prutul și a elibera Basarabia de sub ocupația rusă, 22 iunie 1941 – foto: ro.wikipedia.org

 

Trupe românești și germane trec Prutul pentru eliberarea Basarabiei – foto: ro.wikipedia.org

 

Fomație de luptă formată din avioane românești IAR 80 – foto: ro.wikipedia.org

 

Harta administrativă a României în 1942 – foto: ro.wikipedia.org

 

Forţele române pe frontul de vest – foto: ro.wikipedia.org/

 

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud – foto: ro.wikipedia.org

 

Graniţa de pe Dunăre cu URSS. Insulele răpite în 1948 – foto: ro.wikipedia.org

 

Animaţie cu schimbările graniţelor României între 1859-2010 – foto: ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

Bătălia pentru Normandia (6 iunie – 19 august 1944)

Debarcarea primilor militari americani pe plaja Omaha. Fotografie de Robert F. Sargent

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia pentru Normandia a fost purtată în 1944 între forțele germane și forțele Aliaților ca parte a celui de-al doilea război mondial. Numele de cod al invaziei aliate a fost Operațiunea Overlord și s-a desfășurat între 6 iunie – 19 august 1944, când Aliații au traversat Sena, sau, după alți autori, 25 august, când a fost eliberat Parisul. Debarcarea din Normandia rămâne până în zilele noastre cea mai mare operațiune amfibie din istorie, care a implicat participarea a aproape trei milioane de soldați, care au traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia. Faza inițială a Operațiunii Overlord a purtat numele de cod Operațiunea Neptun. În faza inițială a invaziei, aliații au trebuit să pună ferm piciorul pe continent, obiectiv îndeplinit între 6 – 30 iunie.

Lci-convoy.jpg

Convoi de vase de debarcare traversând canalul Mânecii pe 6 iunie 1944

Primele forțe aliate care au intrat în luptă în Normandia au fost din Canada, Regatul Unit și Statele Unite. După primul val de invazie, au fost debarcate forțe substanțiale ale Franței Libere și Poloniei plus contingente mai mici din Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Olanda și Norvegia.

Invazia din Normandia a început cu acțiunile aeropurtate ale trupelor de parașutiști și ale infanteriei transportate cu planoare și cu atacuri masive ale aviației, artileriei navale, din noaptea de 5/6 iunie. În dimineața zilei de 6 iunie a fost declanșată acțiunea amfibie de debarcare pe plajele Normandiei. Forțele destinate acțiunii au început deplasarea în Ziua Z din porturile de pe coastele sudice ale Angliei, cel mai important dintre ele fiind Portsmouth. Bătălia din Normandia a continuat pentru mai mult de două luni, trecând prin fazele de stabilire, extindere a capetelor de pod și mai apoi de eliberare a teritoriului Normandiei. Aceste acțiuni au dus la închiderea pungii de la Falaise și la eliberarea Parisului la sfârșitul luni august 1944.

Canada JunoBeach 1 RCNCOMMANDO.jpg

Soldaţi canadieni ai comandoului canadian „W” de infanterie marină debarcând pe plaja Juno în Ziua Z

Bătălia din Normandia a fost descrisă de Adolf Hitler astfel: „În răsărit, imensitatea spațiilor ne va …. permite o pierdere de teritoriu … fără ca șansele de supraviețuire ale Germaniei să sufere o lovitură mortală. Nu același lucru se întâmplă în occident! Dacă inamicul va avea succes aici … vor urma consecințe de proporții uriașe în foarte scurt timp”.

 

Approaching Omaha.jpg

Soldaţii americani îmbarcaţi pe un vas de desant se apropie de plaja Omaha pe 6 iunie 1944

 

Preparativele aliate

Invasion Training in England 03.jpg

Antrenamente pentru invazie pe o plajă din Anglia.

Invasion Training in England 04.jpg

Antrenamente cu muniţie de război în Anglia.

Eisenhower d-day.jpg

Eisenhower stând de vorbă cu locotenentul Wallace C. Strobel şi cu paraşutiştii plutonului E din Regimentul al 502-lea, Divizia a 101-a aeropurtată, în dimineaţa zilei de 5 iunie 1944. 

După ce Germania a invadat Uniunea Sovietică, Armata Roșie a suportat greul luptelor împotriva Puterilor Axei pe frontul continental european. Într-o declarație comună cu Stalin, președintele SUA Franklin D. Roosevelt și premierul britanic Winston Churchill au anunțat că s-a ajuns la un „consens deplin” în ceea ce privește nevoia urgentă de creare a unui al doilea front în Europa în 1942. Churchill i-a informat în mod neoficial pe sovietici printr-un memorandum înmânat lui Viaceslav Molotov că resursele necesare pentru invazie sunt insuficiente pentru declanșarea unei operațiuni de amploare în cursul anului 1942. Anunțul a avut efect, Hitler ordonând începerea de pregătiri pentru fortificarea coastei vestice a Atlanticului, în vederea respingerii unei invazii aliate.

Infantry waiting to move off 'Queen White' Beach.jpg

Soldaţii britanici adăpostindu-se imediat după debarcarea pe plaja Sword

Liderii britanici, în frunte cu premierul Churchill, doreau să evite atacurile frontale specifice primului război mondial, care provocaseră uriașe pierderi umane. În schimb, Churchill și șefii militarei britanici sprijineau atacurile comandourilor Direcției Operațiunilor Speciale și ale acțiunile mișcărilor naționale de rezistență, în timp ce principalul efort de război al Aliaților occidentali ar fi trebuit să fie făcut în Marea Mediterană și Italia, (care era considerat aliatul slab al Axei), țintind Austria și, mai departe, centrul Germaniei. O asemenea abordare a problemei oferea avantajul creării unei bariere, care ar fi limitat înaintarea sovietică în Europa. În schimb, americanii considerau că o abordare mult mai pragmatică era un atac pe calea cea mai scurtă dintre Germania și principalele baze aliate din Regatul Unit. Americanii și-au sprijinit cu foarte mare hotărâre punctul de vedere și au lăsat foarte clar să se înțeleagă că soluția debarcării pe coasta Atlanticului este singura pe care o vor spirjini. Până în 1944, au mai existat două porpuneri de acțiune, „Operațiunea Sledgehammer (Barosul)” în 1942 și „Operațiunea Roundup (Atacul prin surprindere)” în 1943. Ultimul plan a fost adoptat și dezvoltat sub numele de „Overlord (Suzeranul)”, dar declanșarea lui a fost amânată până în 1944.

Normandy5.jpg

Supravieţuitorii unui vas de debarcare scufundat se îndreaptă cu greu spre plaja Omaha

Procesul de planificare a fost început în primele zile ale lunii martie 1943 de către „Șeful Statului Major al Comandantului Suprem Aliat” (COSSAC), generalul locotenent Frederick E. Morgan, secondat de adjunctul său american, generalul maior Ray Barker. Planul a fost adoptat și adus la zi în ianuarie 1944 de „Cartierele Generale ale Forțelor Expediționare Aliate” (SHAEF), conduse de generalul Dwight D. Eisenhower.

Raza mică de acțiune a avioanelor de vânătoare britanice, care acționau de pe aerodrumurile din insulă, limitau foarte mult locațiile posibile de debarcare amfibie. Mai mult, din punct de vedere geografic, numărul locațiilor era redus la doar două: Pas de Calais și coasta Normandiei. În vreme ce Pas de Calais asigura cea mai scurtă rută din Anglia până pe continentul european, cele mai vaste și joase plaje, și de asemenea cea mai scurtă cale terestră către Germania, era în schimb puternic fortificată și apărată. Ca urmare, Aliații au ales Normandia ca zonă de declanșare a invaziei.

NormandySupply edit.jpg

Debarcarea proviziilor în Normandia

În parte datorită lecțiilor învățate după raidul de la Dieppe de pe 19 august 1942, Aliații au decis să nu atace direct porturile franceze în primele faze ale debarcărilor. Debarcările masive pe un front foarte larg în Normandia ar fi permis amenințarea simultană a mai multor porturi, în principal a Cherbourgului și a a altora, aflate mai la vest, în Bretania, iar în scurtă vreme ar fi creat condițiile necesare pentru au atac de amploare spre Paris și mai departe spre granițele Germaniei. Normandia avea o zonă de coastă mai slab fortificată și în același timp era un punct strategic neșteptat de debarcare. Atacul executat în această zonă ar fi asigurat crearea confuziei și debandadei în rândul forțelor germane. În noiembrie 1943, generalul Eisenhower a fost numit Comandant Suprem al Forței Expediționare Aliate din Europa Occidentală. În ianuarie 1944, generalul britanic Bernard Montgomery a fost numit în funcția de comandant al Grupului de Armate al 21-lea, care avea în subordine toate forțele terestre, și a fost însărcinat cu dezvoltarea planului de invazie.

Soldiers-english-coast.jpg

Soldaţi americani ai Batalionului al 2-lea de asalt mărşăluind spre orăşelul de coastă Weymouth de pe coasta de sud a Angliei, în vederea îmbarcării pe vasele de debarcare pentru invazia din Franța

În momentul numirii lui Mongomery la comandă, planul COSSAC propunea o debarcare amfibie a trei divizii și transportarea pe calea aerului a două brigăzi. Montgomery a crescut rapid proporțiile planului inițial de atac la cinci divizii debarcate prin acțiuni amfibii și a trei divizii pe calea aerului, ceea ce a dus la cuprinderea în planurile debarcării și a acțiunii de pe plaja Utah. (Mongomery ceruse la început atacul a patru divizii aeropurtate, dar capacitatea de transport limitată a făcut ca atacul să fie dat de numai trei divizii). În total, pentru Bătălia din Normandia aveau să fie destinate 47 de divizii: 19 britanice, 5 canadiene și una poloneză sub comandă britanică și 21 de divizii americane, plus o divizie franceză, în total 1.400.000 de soldați. Pe 7 aprilie și 15 mai, Montgomery și-a prezentat strategia de invazie la școala Sf. Paul din Londra. Mongomery prevedea o luptă de 90 de zile, în care timp aliații ar fi trebuit să atingă Sena, cu două flancuri care ar fi pivotat în jurul Caenului, cel britanic rotindu-se spre stânga, iar cel american spre dreapta.

Normandy6.jpg

Debarcarea proviziilor pe o plajă din Normandia, 6 iunie 1944

La acțiunea amfibie aveau să participe cam 6.900 de vase, puse sub comanda amiralului Bertram Ramsay (care fusese implicat nemijlocit la debarcările din Africa de nord și din Italia). Dintre acestea, peste 4.100 erau vase de desant. Pentru acoperirea aeriană a operațiunii fusese constituită o forță aeriană formată din 12.000 de aparate de zbor, aflată sub comanda mareșalului aerului Trafford Leigh-Mallory. Aceste aparate de zbor trebuiau să asigure sprijinirea din aer a debarcări, transportul parașutiștilor în peste 1.000 de misiuni, lansarea a peste 10.000 tone de bombe în aproximatv 14.000 de misiuni.

Obiectivul primelor 40 de zile era cucerirea unei enclave, care să includă orașele Caen și Cherbourg. Cherbourgul era vizat în mod special pentru portul său cu ape adânci. Ar fi trebuit să urmeze atacuri care să străpungă apărarea germană și să elibereze Bretania și porturile de aici, plus o înaintare de aproximativ 190 km spre sud-vestul Parisului, de la Le Havre, prin Le Mans spre Tours, astfel încât, după 90 de zile, aliații să controleze zona mărginită de râurile Loara la sud și Sena la nord-est.

Normandy7.jpg

Întărirea capului de pod de pe plaja Omaha: trupele de rezervă şi proviziile se deplasează spre interiorul teritoriului

 

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult Bătălia pentru Normandia despre si pe en.wikipedia.org

 

Constantin Pantazi (1888 – 1958), general de armată român și ministru al apărării (1942 – 1944)

Constantin Pantazi (1888 – 1958)

foto: ro.wikipedia.org
articol: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Generalul Constantin Pantazi s-a născut la 26 august 1888 la Călăraşi, România. A urmat şcoala Militara de Infanterie şi Cavalerie, apoi, şcoala Superioară de Război. A fost Ministru de Război în guvernul Antonescu (perioada precisă 23 ianuarie 1942 – 23 august 1944), anterior fiind comandantul Diviziei 3 Cavalerie, comandantul Diviziei blindate şi subsecretar de Stat al Armatei de uscat. Constantin Pantazi a fost unul din cei mai fideli adepți ai Mareşalului Ion Antonescu.

A fost arestat împreuna cu grupul Antonescu şi declarat criminal de război la 23 august 1944. La 17 mai 1946, Tribunalul Poporului avînd în componenţă exponenţii ignoranţei despre care se ştie ce pregatire aveau, l-a condamnat la moarte, pentru crime de război. Regele Mihai i-a comutat “pedeapsa cu moartea” în “muncă silnică pe viață“, în timp ce mergea spre locul de execuție. Primul ministru Petru Groza și ministrul de Justiție Lucrețiu Pătrășcanu semnează decretul la 1 iunie 1946, și îl înaintează pentru contra-semnare Regelui Mihai I. Cîtă “mărinimie“!

Încarcerat iniţial la abatorul uman Aiud, a fost transferat la Rîmnicul-Sărat unde a murit orb, celula din subteran neavînd fereastră. Diabetul şi scleroza vaselor renale precum şi bătaia cumplită i-au pus punct vieţii la 23 ianuarie 1958.

Trebuie menţionat regimul de exterminare la care au fost supusi multi alti generali ai armatei române :

La Aiud, au murit în chinuri groaznice, bătrîni, orbi, bolnavi de plămîni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi, 21 de generali, lînga care precizăm telegrafic anul morţii. Comandanţi: Aurel Aldea – 1949, Constantin Anton – 1950, Constantin Antonie – 1952, Emanoel Barzotescu – 1951, Ion Carlaont – 1950, Dumitru Carlaont – 1952, Constantin Eftimiu – 1950, Nicolae Gheneraru – 1950, Iosif Iacobici – 1952, Gheorghe Koslinschi – 1950, Nicolae Macici – 1950, Gheorghe Macici – 1952, Socrate Mardari – 1954, Gabriel Negrei – 1951 (avea 83 de ani), Constantin Petrovicescu – 1949, Olimpia Stavrat – 1951, Gheorghe Stavrescu – 1951, Ion Sichitiu – 1952, Nicolae Stoenescu – 1951, Ion Topor – 1950, Alexandru Vatamanu – 1951.

La închisoarea de tristă amintire Sighet, au trecut în lumea umbrelor masacraţi în urma unor schingiuiri prelungite 17 generali şi un contraamiral: Henri Cihoski – 1950, Grigore Georgescu – 1952, Alexandru Glatz – 1953, Gheorghe Marinescu – 1952, Nicolae Marinescu – 1953, Nicolae Pais – 1952, Alexandru Popovici – 1953 (96 de ani), Epure Popovici – 1953, Cehan Racovita – 1954, Mihail Racovita – 1954, Radu Rosculet – 1952, Nicolae Samsonovici – 1950, Nicolae Tataranu – 1952, Alexandru Tatarascu – 1951, Gheorghe Vasiliu – 1954, Aurel Vlad, Anton Zwiedinek – 1953.

La Jilava, au murit în chinuri cumplite sau au fost executaţi şi îngropaţi în locuri neştiute un mareşal şi 11 generali: Ion Antonescu – 1946, Radu Baldescu – 1953, Sergiu Enulescu – 1949, Constantin Iordachescu – 1950, Gheorghe Iliescu – 1957, Ion Mihailescu – 1949, Ion Negulescu – 1949, Radu Rosetti – 1949, Constantin Teodorescu – 1950, Dumitru Teodorescu – 1957, Constantin Piky Vasiliu – 1946, Mihail Voicu – 1958.

La închisoarea Văcăreşti, delirul masacrării s-a abătut asupra unui grup de nouă generali: Ioan Arbore – 1954, Nicolae Ciuperca – 1950, Constantin Constantin – 1948, Grigore Cornicioiu – 1952, Constantin Ilasievici – 1955, Radu Korne – 1949, Vasile Mainescu – 1953, Ioan Mihailescu – 1957, Gheorghe Rozin – 1961.

Lîngă digurile lagărelor de exterminare de la Canalul Morţii, au avut parte de o moarte cumplită şase generali: Gheorghe Giosan – 1953, Ioan Ilcusu – 1953, Alexandru Nicolici – 1953, Emil Palangeanu – 1953, Nicolae Stoenescu – 1959, Constantin Voiculescu – 1953.

La închisoarea Făgăraş, au fost masacraţi cinci generali: Emanoil Leoveanu – 1959, Gheorghe Stefan Liteanu – 1959, Gheorghe Lintes – 1955, Ion Popescu – 1954, Vasile Zorzor – 1952.

În beciurile fără ferestre de la Rîmnicul-Sărat, au murit orbi, infometaţi şi bolnavi de tuberculoză trei gene­rali: Gheorghe Dobre – 1959, Gheorghe Jienescu – 1953, Constantin Pantazi – 1958.

La închisoarea Piteşti, au fost exterminaţi doi gene­rali: Mihail Kiriacescu – 1960, Constantin Trestioreanu – 1957.

Alte temniţe în care au murit generali ai armatei romane : Botoşani – Ion Petrovan (1963); Galaţi – Petre Vasilescu (1959); Gherla – Vasile Pascu (1960); Tg. Ocna – Constantin Tobescu (1951); Ocnele Mari – Arthur Popescu (1952); Dej – Traian Teodorescu (1951).

Dumnezeu să îi odihnească pe toţi !

 

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com