Articole

Evenimentele Zilei de 15 mai în Istorie

Ratificarea Tratatului de la Münster (15 mai 1648) de Gerard ter Borch

foto preluat de pe en.wikipedia.org

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

15 mai este a 135-a zi a calendarului gregorian.

 

Sărbătorile Zilei de 15 mai

(BOR) Sf. Cuv. Pahomie cel Mare; Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei

Icoană coptă a Sfântului Pahomie cel Mare (292 - 346), părintele monahismului de obște - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Icoană coptă a Sfântului Pahomie cel Mare (292 – 346), părintele monahismului de obște – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Preacuviosul Pahomie cel Mare (292 – 9 mai 346) a fost un mare ascet egiptean, în același timp un Părinte al pustiei și întemeietor al monahismului de obște (cenobitic) în Egipt.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 15 mai, iar în Biserica Catolică la 9 mai.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (1719 - 1778) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (1719 – 1778) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul (n. 20 ianuarie 1719 – d. 15 mai 1778) a fost mitropolit al Moldovei între anii 1750-1760 (precedat de Nechifor, urmat de Gavriil Callimachi).

El și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin școală și tipar, apărării celor nedreptățiți și povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci și smeriți, care a dus o viață de Sfânt”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

(BRU) Sf. Pahomiu cel Mare, cuvios († 346). Sf. Ahile Taumaturgul, episcop († secolul al V-lea – secolul al VI-lea)

 

(BRC) Sf. Isidor Plugarul și sf. Sofia, soție

 

Ziua Internațională a Familiei

Rembrandt - „Portret de familie” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rembrandt – „Portret de familie” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ziua Internațională a Familiei a fost proclamată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 20 septembrie 1993, cu rezoluția A / RES / 47/237, ca eveniment cu dată fixă pe 15 mai a fiecărui an și reflectă importanța pe care comunitatea internațională o acordă familiilor. 1994 a fost declarat An Internațional al Familiei, iar începând cu anul 1995,

Ziua Familiei este sărbătorită în multe țări de pe planetă cu scopul de a sensibiliza opinia publică și de a sublinia importanța familiei, în condițiile în care oamenii au început să se îndepărteze de această instituție. La propunerea Institutului Român pentru Drepturile Omului, propunere susținută și de Patriarhia Română, ziua de 15 mai a devenit oficial și Ziua familiei române.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Ziua naţională a medicului veterinar

La 15 mai este sărbătorită Ziua naţională a medicului veterinar, aceasta fiind instituită la cel de-al VI-lea Congres Naţional de Medicină Veterinară, desfăşurat în anul 1994. Potrivit site-ului Colegiului Medicilor Veterinari din România, cmvro.ro, profesiunea de medic veterinar este o profesie liberală şi independentă, cu organizare autonomă reglementată.

Data de 15 mai are multiple semnificaţii pentru medicina veterinară românească. Astfel, la 15 mai 1861, printr-un decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a început să funcţioneze Şcoala de Medicină Veterinară, în cadrul Şcolii de Medicină şi Farmacie, înfiinţată şi condusă de Carol Davila, potrivit site-ului www.ansvsa.ro.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Ziua Poliţiei Militare

Ziua Poliţiei Militare se sărbătoreşte la 15 mai, dată la care, în 1990, a fost emis Ordinul ministrului Apărării Naţionale, prin care s-au înfiinţat unităţile şi subunităţile de poliţie militară din Armata României.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Ziua chimiştilor militari (Ziua trupelor de apărare NBC)

Ziua chimiştilor militari sau Ziua trupelor de apărare NBC (Apărare Nucleară, Biologică şi Chimică) este sărbătorită la 15 mai, dată la care, în anul 1923, a luat fiinţă, în cadrul Ministerului de Război, un Comitet Consultativ pe probleme privitoare la războiul chimic.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Ziua latinității

Al XIX-lea congres al Uniunii Latine, întrunit la Paris în zilele de 13 şi 14 decembrie 2000, a decis să aniverseze convenţia constitutivă a Uniunii Latine, semnată la Madrid la 15 mai 1954. Astfel, cele 36 de state membre ale organizaţiei au ales să declare data de 15 mai ca Zi a Latinităţii, dată care „marchează începutul unei perioade în care statele latine au creat mecanisme care să permită protejarea bogăţiei culturale a lumii latine, ale cărei moştenitoare sunt, pentru a o proiecta mai eficient în viitor”.

De atunci, statele organizează în jurul acestei date diferite manifestări pentru „a promova conştiinţa identităţii culturale comune popoarelor de origine latin㔺i a medita asupra valorilor culturale şi lingvistice proprii întregii comunităţi latine. Guvernele, organismele internaţionale, organizaţiile neguvernamentale care împărtăşesc valorile latinităţii se asociază la această festivitate. Una din limbile oficiale ale organizaţiei, alături de franceză, italiană, portugheză, spaniolă şi catalană, este româna.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Slovenia – Ziua forțelor armate

Mexic – Ziua profesorului (Día del Maestro)

 

Astazi in istorie pentru 15 mai

 

Evenimentele Zilei de 15 mai în Istorie:

- 15 mai 1848 - A inceput Adunarea Naţională de la Blaj (3/15 mai – 5/17 mai 1848);

- 15 mai 1860 – Bătălia de la Catalafimi sau Expediția;

- 15 mai 1868 – “Pronunciamentul de la Blaj

 

15 mai 392 - Imparatul roman Valentinian al II-lea (Flavius Valentinianus) a fost asasinat la varsta de 21 de ani in timpul unei campanii de recucerire a Galiei, împotriva uzurpatorului franc Arbogast.

Imparatul roman Valentinian al II-lea (Flavius Valentinianus)  -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Imparatul roman Valentinian al II-lea (Flavius Valentinianus) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Valentinian II (371 – 15 Mai 392), a fost fiul impăratului Valentinian I și al Iustiei, cea de-a doua soție a sa.

El a fost frate vitreg cu celălat fiu al împăratului Valentinian I – Gratian si a fost impărat Roman din anul 375 până în anul 392.

 

15 mai 1252 - Papa Inocenţiu al IV-lea emite bula papală “Ad exstirpanda”, prin care autorizează tortura ereticilor, dar impune limite pentru autoritatile civile in utilizarea tuturor tipurilor de tortura, in urma carora putea surveni moartea sau mutilarea acuzatilor, o precautie neobisnuita pentru epoca sa.

A avut reputatia unui om savant si inteligent, dar avar, meschin si razbunator.

Papa  Inocentiu al IV-lea - foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

Papa Inocentiu al IV-lea – foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

 

15 mai 1567 - Maria, regină a Scoției se căsătorește cu, cel de-al treilea ei soț, James Hepburn, Conte de Bothwell.

 

15 mai 1567 -  S-a nascut Claudio Monteverdi, compozitor italian (d. 1643).

Claudio Zuan Antonio Monteverdi (botezat pe 15 mai 1567 în Cremona, d. 29 noiembrie 1643 în Veneția) a fost un compozitor, violonist și cântăreț italian - foto: ro.wikipedia.org

Claudio Zuan Antonio Monteverdi (1567 – 1643) – foto: ro.wikipedia.org

Claudio Zuan Antonio Monteverdi (botezat pe 15 mai 1567 în Cremona, d. 29 noiembrie 1643 în Veneția) a fost un compozitor, violonist și cântăreț italian, Claudio Monteverdi este considerat primul reprezentat important al operei moderne.

El a ajuns la un grad de popularitate neobișnuit de mare față de contemporanii săi.

Operele sale apar pe toate scenele importante din lume, madrigalurile sunt de mult clasice și unele piese sacre sunt de asemenea foarte cunoscute.

Mai este cunoscut sub numele de părintele operei.

 

15 mai 1618 - Astronomul Johannes Kepler confirmă descoperirea celei de-a treia legi a miscarii planetelor (el a descoperit-o prima data de 8 martie, dar curând a respins ideea după ce s-au refăcut unele calcule inițiale).

Astronomul Johannes Kepler - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Astronomul Johannes Kepler – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

15 mai 1648 - S-a semnat Tratatul de la Osnabrück, primul din seria denumită Pacea Westfalică (15 mai – 24 octombrie 1648) tratat ce pune capat Razboiului de 30 de ani in Europa.

Urmarile razboiului au fost in principal acestea :

- Franța devine cea mai influentă și puternică țară din vestul Europei.

- Părți mari din Sfântul Imperiu Roman sunt pustiite de război, pierderea de vieți omenești fiind estimată între 3 și 4 milioane, la aceasta au contribuit, în principal, foametea și epidemiile.

- Statele germane nu aveau ieșire la mare, fiind excluse din comerțul maritim, ceea ce a cauzat, în viitor, lipsa coloniilor germane, și constituia un dezavantaj dezastruos pentru o perioadă de 150 de ani în piața de desfacere, sursă de materii prime, frânând dezvoltarea economică a acestor state, în comparație cu puterile maritime ale acelei epoci ( Olanda, Anglia si Franta).

The Ratification of the Treaty of Münster, 15 May 1648 (1648) by Gerard ter Borch - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Ratification of the Treaty of Münster, 15 May 1648 (1648) by Gerard ter Borch – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Pacea Westfalică este un tratat de pace încheiat în anul 1648 prin care a fost pus capăt Războiului de Treizeci de Ani.

 

În Pacea Westfalică au fost reafirmate prevederile Păcii Religioase de la Augsburg (1555), prin care religia catolică și cea protestantă (luterană) erau privite ca religii egal îndreptățite, și, totodată, aceste prevederi au fost extinse, cuprinzând și confesiunea calvină din imperiu.

Suedia a preferat să negocieze cu Imperiu Roman din Osnabrück, controlată de forțele protestante. Osnabrück era un oraș luteran și catolic bidenominațional, cu două biserici luterane și două biserici catolice.

Consiliul municipal era exclusiv luteran, iar burghezii se aflau în cea mai mare parte, dar orașul găzduia, de asemenea, capitolul catolic al Episcopiei-Print din Osnabrück și avea mulți alți locuitori catolici.

Osnabrück a fost subjugat de trupele Ligii Catolice din 1628 până în 1633 și apoi a fost luat de Suedia luterană.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org;

en.wikipedia.org

 

15 mai 1685 - Urcă în scaunul Ţării Moldovei domnitorul Constantin Cantemir, tatăl celebrului Dimitrie Cantemir. A deţinut tronul până la moartea sa (15 martie 1693).

Constantin Cantemir (n. 8 noiembrie 1612 – d. 15/27 martie 1693) a fost domnul Moldovei între 25 iunie 1685 – 27 martie 1693. A fost tatăl lui Antioh și Dimitrie Cantemir - foto: ro.wikipedia.org

Constantin Cantemir (1612 – 1693) – foto: ro.wikipedia.org

Constantin Cantemir (n. 8 noiembrie 1612 – d. 15/27 martie 1693) a fost domnul Moldovei între 15 mai sau 25 iunie 1685 – 15/27 martie 1693.

A fost tatăl lui Antioh și Dimitrie Cantemir. A ajuns pe tron la bătrânețe, la vârsta de 73 de ani. A fost viteaz, dar incult.

A participat la luptele dintre polonezi, austrieci și turci, ducând o politică oportunistă.

Era de partea turcilor, dar le comunica regelui polonez Sobieski și austriecilor, planurile acestora.

Dușman al partidei poloneze din Moldova, face marea greșeală de a-i ucide pe logofătul Miron Costin și hatmanul Velicico Costin.

Fiindu-i în primejdie tronul, din cauza intrigilor lui Constantin Brâncoveanu al Țării Românești, se decide să susțină politica turcească.

Se îngrijește să dea o educație bună fiilor săi Antioh Cantemir și Dimitrie Cantemir.

Acesta din urmă a scris chiar o carte apologetică în limba latină „Vita Constantini Cantemiri”, de fapt o tentativă de a explica decizia de a-l ucide pe cărturarul Miron Costin.

În timpul domniei lui, Moldova a suferit o invazie a tătarilor și polonezilor, dar și biruri grele.

Despre el, cronicarul Ioan Neculce scrie astfel: „Carte nu știa și numai iscălitura o învățase a o făcea; mânca bine și bea bine‘”.

Constantin și Antioh Cantemir - foto: ro.wikipedia.org

Constantin și Antioh Cantemir – foto: ro.wikipedia.org

 

15 mai 1701 - A inceput Razboiul succesiunii spaniole. În 1700, Carol al II-lea ultimul monarh spaniol din dinastia Habsburg , a murit fără urmași, lăsându-și averea moștenire lui Filip, nepotul surorii sale și al regelui Ludovic al XIV -lea al Frantei , care a devenit astfel Filip al V-lea al Spaniei ; fiind și cel mai tânăr fiu al delfinului Franței, Filip era în linia de succesiune la tronul Franței.

Perspectiva ca imperiul multicontinental spaniol să treacă sub controlul lui Ludovic al XIV-lea al Frantei, a determinat ca o largă coaliție de puteri să se opună succesiunii lui Filip.

Războiul a luat sfârșit prin semnarea tratatelor de la Utrecht (1713) si Rastatt(1714).

Ca urmare, Filip al V-lea a rămas rege al Spaniei dar a renunțat la succesiunea la tronul Franței, evitând unirea celor două regate.

Filip al V-lea al Spaniei -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Filip al V-lea al Spaniei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Filip al V-lea al Spaniei (n. 19 decembrie 1683 -d. 9 iulie 1746), născut Filip de Franța, a fost rege al Spaniei din 1700 până în 1724 și din 1724 până în 1746, fiind primul reprezentant al Casei Bourbon în Spania.

 

15 mai 1718 - James Puckle, un avocat din Londra, a patentat prima mitralieră din lume .

James Puckle - foto preluat de pe guns.wikia.com

James Puckle – foto preluat de pe guns.wikia.com

James Puckle (1667-1724) a fost un inventator englez, avocat şi scriitor londonez, ramas in istorie pentru invenţia sa cunoscuta ca arma Puckle , o arma considerata a fi fost prima mitraliera.

arma Puckle , o  arma  considerata  a fi fost prima  mitraliera - foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

Jarma Puckle , o arma considerata a fi fost prima mitraliera – foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

Puckle prezentat două versiuni ale armei sale: una, destinata utilizării împotriva duşmanilor creştini, cu gloante rotunde , în timp ce a doua varianta utilizata era destinata sa fie folosita impotriva turcilor musulmani, fiind dotata cu gloanţe pătrate , pe care le considera a fi mai dăunătoare şi care ar convinge turcii de …”binefacerile civilizaţiei creştine.

 

15 mai 1756 - Anglia a declarat razboi Frantei declansand Razboiul de sapte ani.

 

15 mai 1773 - S-a nascut omul politic austriac Metternich; ( d.1859). Klemens Wenzel Nepomuk Lothar von Metternich-Winneberg zu Beilstein (n. in orasul Koblenz— d. 11 iunie 1859, la Viena) a fost un om de stat austriac și unul dintre cei mai importanți diplomați ai timpului său.

Klemens Wenzel Nepomuk Lothar von Metternich-Winneberg zu Beilstein - foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

Klemens Wenzel Nepomuk Lothar von Metternich-Winneberg zu Beilstein – foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

Din 1809 a fost ministru de externe al Imperiului Austriac, iar in ultimii ani de domnie ai împăratului Francisc I și în perioada domniei împăratului Ferdinand I , a fost de facto conducătorul Imperiului austriac. La Congresul de la Viena, a fost principalul negociator și eminența cenușie a istoricului eveniment.

A fost un apărător al drepturilor monarhice inalienabile, într-o Europă în care începea să se afirme democrația, fiind considerat deseori un conservator inflexibil și reacționar.

Perioada dintre înfrângerea lui Napoleon la Waterloo în 1815 și Revoluția din 1848 este vazuta de numerosi istorici ca Epoca lui Metternich.

 

15 mai 1778 - A murit cărturarul și traducătorul român Iacob Putneanu, mitropolit al Țării Moldovei.

 

15 mai 1821 - La apropierea turcilor de Bucuresti, Tudor Vladimirescu, după îndelungi ezitări, părăsește orașul. În cuvântarea adresată ostașilor, Tudor anunță hotărârea sa de a-și uni forțele cu eteriștii greci condusi de Alexandru Ipsilanti.

 

15 mai 1838 - S-a nascut Nicolae Grigorescu, pictor român, membru al Academiei, autor a peste 6.000 de lucrari de valoare pentru arta plastica romaneasca, creator de peisaje si portrete  (d. 1907)

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, județul Dâmbovița - d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, județul Dâmbovița – d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

15 mai 1842 - A avut loc debutul literar al lui Dimitrie Bolintineanu in “Curierul de ambe sexe” condus de Ion Heliade Radulescu, cu poezia “O fata tanara pe patul mortii”.

Dimitrie Bolintineanu (n. 14 ianuarie 1819 (sau 1825 după alte surse), Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, București) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848 - foto preluat de pe www.mutualart.com

Dimitrie Bolintineanu (n. 14 ianuarie 1819 (sau 1825 după alte surse), Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, București) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848 – foto preluat de pe www.mutualart.com

Dimitrie Bolintineanu (n. 14 ianuarie 1819 (sau 1825 după alte surse), Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, București) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848.

 

15 mai 1844 - S-a născut Matei Drăghiceanu, inginer şi geolog; în 1867 s-a înscris la Şcoala de Mine din Paris, fiind primul inginer român de mine; a realizat prima hartă de soluri din România, la scara 1/500.000 (hartă geologică ce însoţea o monografie a judeţului Mehedinţi); membru de onoare al Academiei Române din 1933; (m. 1939).

 

15 mai 1845 - S-a născut Ilia Mecinikov, biolog rus, laureat al Premiului Nobel pentru medicina (d. 15 iulie 1916) , microbiolog, imunolog, anatomist și zoolog rus, cunoscut pentru cercetările sale de pionierat în domeniul sistemului imunitar, pentru cercetările sale în domeniul fagocitozei și pentru descoperirea tratamentului holerei.

La invitatia savantului francez Louis Pasteur a condus un mare laborator in institutul recent infiintat de acesta la Paris. Mecinikov a ramas acolo pana la sfarsitul vietii sale.

Ilya Ilyich Mechnikov, Nobel Prize in Physiology 1908 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ilya Ilyich Mechnikov, Nobel Prize in Physiology 1908 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

15 mai 1847 - S-a născut Ioniţă Scipione Bădescu, poet şi publicist; prieten cu Mihai Eminescu; membru al Societăţii literare „Junimea”; (m. 1904).

Ioniță Scipione Bădescu (n. 15 mai 1847, Răstolț, județul Sălaj - d. 4 octombrie 1904, Botoșani, județul Botoșani) a fost un poet, scriitor și publicist român - foto: ro.wikipedia.org

Ioniță Scipione Bădescu - foto: ro.wikipedia.org

Ioniță Scipione Bădescu (n. 15 mai 1847, Răstolț, județul Sălaj – d. 4 octombrie 1904, Botoșani, județul Botoșani) a fost un poet, scriitor și publicist român.

 

15 mai 1848 - A început Adunarea Naţională de la Blaj (3/15 – 5/17 mai), in Transilvania, cu participarea a 40 000 oameni, preponderent ţărani. Adunarea a avut loc pe Cîmpia Libertăţii, fiind prezidată de episcopii Ioan Lemeni și Andrei Șaguna.

Stampă din 1848 reprezentând Adunarea de la Blaj, sub drapeluri ale Casei de Habsburg (negru-galben) și tricoloruri româneșt (Muzeul Unirii Alba Iulia) - foto: ro.wikipedia.org

Stampă din 1848 reprezentând Adunarea de la Blaj, sub drapeluri ale Casei de Habsburg (negru-galben) și tricoloruri româneșt (Muzeul Unirii Alba Iulia) – foto: ro.wikipedia.org

 

15 mai 1858 - A fost inauguranta Opera Regala din Londra, Covent Garden.

 

15 mai 1859 - (sau 19 mai) S-a născut publicistul Iuliu Moisil, personalitate de seama a culturii, cu importante contribuţii în modernizarea învăţământului românesc.

Din 1910, odată cu înfiinţarea Muzeului Pedagogic din Bucureşti, a fost numit director al acestuia, calitate în care a desfăşurat o bogată activitate de organizare şi colecţionare de materiale didactice; membru de onoare al Academiei Române din 1943; (m. 1947).

 

15 mai 1859 - S-a nascut Pierre Curie, fizician francez, laureat al Premiului Nobel; (d. 1906).

Pierre Curie (n. 15 mai 1859 — d. 19 aprilie 1906) a fost un fizician francez, pionier în studiul radioactivității, laureat (împreună cu Antoine Henri Becquerel și Marie Curie) al Premiului Nobel pentru Fizică în 1903. Printre altele, împreună cu fratele său, Jacques Curie, a descoperit efectul piezoelectric în 1880. Motivația juriului Nobel „ca apreciere pentru serviciile extraordinare oferite prin studiile asupra fenomenului radiației descoperit de profesorul Henri Becquerel.” - foto: ro.wikipedia.org

Pierre Curie - foto: ro.wikipedia.org

Pierre Curie (n. 15 mai 1859 — d. 19 aprilie 1906) a fost un fizician francez, pionier în studiul radioactivității, laureat (împreună cu Antoine Henri Becquerel și Marie Curie) al Premiului Nobel pentru Fizică în 1903.

Printre altele, împreună cu fratele său, Jacques Curie, a descoperit efectul piezoelectric în 1880.
Motivația juriului Nobel

„ca apreciere pentru serviciile extraordinare oferite prin studiile asupra fenomenului radiației descoperit de profesorul Henri Becquerel.” 

 

15 mai 1860 - Bătălia de la Catalafimi sau Expediția – Trupele de voluntari patrioti italieni conduse de Giuseppe Garibaldi, au înfrânt armata regatului Neapole.

In 1861, au cucerit Sicilia și Neapole, care s-au unit astfel cu regatul Sardiniei și Piemontului.

În fapt, in anul 1861 întreaga Italie, cu excepția Romei (aflată sub autoritatea Papei) și a Veneției (rămasă sub control austriac), a fost unificată.

Battle of Calatafimi (15 May 1860) - Part of The Expedition of the Thousand - Skirmish at Calatafimi- foto preluat de pe en.wikipedia.org

Battle of Calatafimi (15 May 1860) – Part of The Expedition of the Thousand – Skirmish at Calatafimi – foto preluat de pe en.wikipedia.org

(…) Cei o mie au dat o primă bătălie la Calatafimi în fața a circa 2.000 de soldați napolitani, la 15 mai.

Bătălia s-a încheiat nedecis, dar a dus la creșterea moralului „celor o mie” și, în același timp, la căderea moralului napolitanilor care, prost conduși de ofițerii lor, au început să se simtă abandonați.

Între timp, numărul „celor o mie” a crescut la 1.200 prin înrolarea unor voluntari localnici. Ajutați de o insurecție populară, la 27 mai ei au asediat orașul Palermo, capitala insulei.

Orașul era apărat de circa 16.000 de oameni, dar ei erau sub conducerea confuză și ezitantă a generalului Ferdinando Lanza, în vârstă de 75 de ani.

Battle of Calatafimi (15 May 1860) - Part of The Expedition of the Thousand - (Garibaldi's - Red Shirts at Calatafimi) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Battle of Calatafimi (15 May 1860) – Part of The Expedition of the Thousand – (Garibaldi’s – Red Shirts at Calatafimi) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În timp ce două coloane de garibaldieni au atacat perimetrul exterior al orașului, o parte a populației, împreună cu 2.000 de deținuți eliberați din închisorile locale, s-au ridicat împotriva garnizoanei.

Când soldații au fost împinși de pe o mare parte din pozițiile lor, generalul Lanza le-a ordonat să bombardeze orașul vreme de 3 zile, cauzând moartea a 600 de civili.

Până la 28 mai, Garibaldi controla cea mai mare parte din oraș și a declarat autoritatea Bourbonilor nulă.

A doua zi, un disperat contraatac napolitan a fost și el respins, iar Lanza a cerut armistițiu; flota napolitană a părăsit portul.

cititi mai mult pe: ro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

15 mai 1861 - S-a deschis, la Bucuresti, prima scoala romaneasca de medicina veterinara.

La 15 mai 1861 domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat Decretul de înfiinţare a Şcoalei de Arta Veterinăriei, care a funcţionat în cadrul Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, înfiinţată şi condusă de Carol Davila.

Zece ani mai târziu, respectiv la 15 mai 1871, 14 medici veterinari au semnat o “Declaraţiune“, care a stat la baza înfiinţării Societăţii de Medicină Veterinară, (desfiinţată în 1949 şi reînfiinţată la 15 mai 1971) recunoscută ca persoană juridică la 4 august 1919, prin Decretul Lege nr. 3298 al Regelui Ferdinand I.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

15 mai 1862 - S-a născut Elena Niculiță-Voronca, folcloristă, poetă si prozatoare română; (d. 1939).

 

15 mai 1863 - La inițiativa împăratului Napoleon al III-lea se deschide Salon des Refusés unde se pot vedea Dejunul pe iarba de pictorul Édouard Manet și Fata în alb de James McNeill Whistler, care sunt percepute de public ca fiind scandaloase.

Édouard Manet (n. 23 ianuarie 1832, Paris – d. 30 aprilie 1883, Paris) a fost un pictor francez, precursor al impresionismului. Plecând de la izvorul tradițiilor marilor maeștri, Manet a fost în măsură să lege sugestiile vremurilor vechi cu elementele moderne, fapt pentru care i s-a spus "pictor al zilelor noastre" (Charles Beaudelaire). Creațiile sale au stârnit scandal și indignare, cu toate că Manet n-a dorit niciodată să provoace pe nimeni, a dorit numai să schimbe pictura și s-o reînoiască. Manet a fost ultimul pictor clasic și totodată primul pictor modern. Tablourile lui uimesc și astăzi și ne trezesc interesul, reprezentând astfel o parte incontestabilă a picturii universale - in imagine, Édouard Manet, portret de Nadar, 1874 - foto: ro.wikipedia.org

Édouard Manet, portret de Nadar, 1874 – foto: ro.wikipedia.org

Édouard Manet (n. 23 ianuarie 1832, Paris – d. 30 aprilie 1883, Paris) a fost un pictor francez, precursor al impresionismului.

Plecând de la izvorul tradițiilor marilor maeștri, Manet a fost în măsură să lege sugestiile vremurilor vechi cu elementele moderne, fapt pentru care i s-a spus “pictor al zilelor noastre” (Charles Beaudelaire).

Édouard Manet - "Dejunul pe iarbă", 1863 - foto: ro.wikipedia.org

Édouard Manet – “Dejunul pe iarbă”, 1863 – foto: ro.wikipedia.org

Creațiile sale au stârnit scandal și indignare, cu toate că Manet n-a dorit niciodată să provoace pe nimeni, a dorit numai să schimbe pictura și s-o reînoiască.

Manet a fost ultimul pictor clasic și totodată primul pictor modern. Tablourile lui uimesc și astăzi și ne trezesc interesul, reprezentând astfel o parte incontestabilă a picturii universale.

James Abbott McNeill Whistler (n. 11 iulie 1834, Lowell, Massachusetts - d. 17 iulie 1903, Londra) a fost un pictor american, naturalizat ulterior în Marea Britanie, cu un stil propriu oscilând între realism, simbolism și impresionism, format la școlile pariziene de pictură. Stilul aparent simplu al artistului, uneori numit tonalism, aduce inovații îndrăznețe în pictură. În vremurile în care realismul, mai apoi impresionismul își bazau procesul de creație pe observarea directă a naturii, Whistler alege alte modalități artistice, mult mai rafinate. Pictura sa relevă orizonturi noi, exotice. Peisajele sale creează impresia că provin dintr-o altă lume, iar portretele lui sondează adâncimile singurătății intime - in imagine, James Abbott McNeill Whistler, "Aranjament în gri - Autoportret", 1872, The Institute of Arts, Detroit - foto: ro.wikipedia.org

James Abbott McNeill Whistler, “Aranjament în gri – Autoportret”, 1872, The Institute of Arts, Detroit – foto: ro.wikipedia.org

James Abbott McNeill Whistler (n. 11 iulie 1834, Lowell, Massachusetts – d. 17 iulie 1903, Londra) a fost un pictor american, naturalizat ulterior în Marea Britanie, cu un stil propriu oscilând între realism, simbolism și impresionism, format la școlile pariziene de pictură.

Stilul aparent simplu al artistului, uneori numit tonalism, aduce inovații îndrăznețe în pictură.

James Abbott McNeill Whistler, "Ingres, Roger Deliverant Angelique" (1857) - foto: wikiart.org

James Abbott McNeill Whistler, “Ingres, Roger Deliverant Angelique” (1857) – foto: wikiart.org

În vremurile în care realismul, mai apoi impresionismul își bazau procesul de creație pe observarea directă a naturii, Whistler alege alte modalități artistice, mult mai rafinate.

Pictura sa relevă orizonturi noi, exotice. Peisajele sale creează impresia că provin dintr-o altă lume, iar portretele lui sondează adâncimile singurătății intime.

 

15 mai 1864 - În urma secularizării averilor mănăstirești din Principatele Unite, de catre guvernul lui Alexandru Ioan Cuza,  țarul Alexandru II aprobă propunerea Consiliului de Miniștri de a încredința administrației Basarabiei vînzarea la licitație a tuturor moșiilor aflate în Basarabia care aparțineau mănăstirilor din dreapta Prutului.

 

15 mai 1868 - Participantii la adunarea comemorativa de la Blaj, organizata cu prilejul aniversarii a doua decenii de la revolutia din 1848-1849, au adoptat un act politic –Pronunciamentul de la Blaj – in care protestau fata de dualismul austro-ungar si desfiintarea autonomiei Transilvaniei și cereau repunerea în vigoare a legii prin care limba română a fost declarată limbă oficială în Transilvania, alături de maghiară și germană.

Catedrala din Blaj, sfârșitul secolului al XIX-lea - foto: ro.wikipedia.org

Catedrala din Blaj, sfârșitul secolului al XIX-lea – foto: ro.wikipedia.org

 

15 mai 1873 - La Heidelberg, Germania se stinge din viață la varsta de 53 de ani, Alexandru Ioan Cuza, domnitor al Moldovei şi al Valahiei, domnitor al Principatelor Unite, cel care a pus bazele naţionalităţii româneşti.

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866 - (portret oficial) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866 – (portret oficial) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România.

A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate.

Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

15 mai 1877 - A aparut, la Bucuresti, cotidianul “Romania libera”, ziar politic si literar, aflat sub conducerea lui Dimitrie August Laurian., pana la 14 iunie 1889.

 

15 mai 1881 - S-a născut prozatorul şi publicistul Nicolae N. Beldiceanu; fiul poetului junimist Neculai Beldiceanu; (m. 1923).

 

15 mai 1884 - S-a născut Octav Botez, istoric şi critic literar; colaborator constant al revistei ieşene „Viaţa Românească”, din cercul căreia a făcut parte; (m. 1943)

 

15 mai 1884 - A murit Ioan Alecsandri, prozator şi traducător român, fratele marelui poet roman Vasile Alecsandri ; (n. 1826).

 

15 mai 1886 - A murit poeta americana Emily Dickinson; (n. 1830).

 

15 mai 1890 - S-a nascut scriitoarea americana Katherine Anne Porter; (d. 1980).

 

15 mai 1891 - S-a născut romancierul şi dramaturgul rus Mihail Bulgakov; (d. 1940).

Mihail Bulgakov, romancier și dramaturg sovietic de origine ucraineană - foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

Mihail Bulgakov, romancier și dramaturg sovietic de origine ucraineană – foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

Mihail Bulgakov a fost un romancier și dramaturg sovietic de origine ucraineană. A cunoscut din plin persecutiile si interdictiile regimului stalinist.

În 1933 se dă citire, pentru prima dată, în public, romanului care l-a făcut celebru, Maestrul și Margareta, romanul fiind publicat pentru prima dată în Rusia în 1966-1967.

A cerut de multe ori pașaport pentru plecarea temporară în străinătate dar a fost refuzat.

Piesa Batum, despre tinerețea revoluționară a lui Stalin, ea fost inclusă în repertoriul Teatrului Academic, pentru ca apoi sa fie respinsă de însuși Stalin.

La 10 martie 1940, la capătul unor grele suferințe, Bulgakov moare la locuința sa. Ultimele corecturi la romanul Maestrul și Margareta le face in 1940, pe patul de moarte.

Fiind orb, dicteaza modificările până în ultima zi a vieții sotiei sale Maria Sergheevna, care i-a servit de altminteri ca model pentru personajul Margareta.

Ramane in istoria literaturii pentru lucrari ca: romanul Maestrul și Margareta ;Inimă de câine, culegere de nuvele; Garda Albă, roman.

 

15 mai 1891 - Publicarea enciclicei Rerum Novarum a papei Leon al XIII-lea, prima enciclică socială.

 

15 mai 1900 - S-a născut medicul Arthur Kreindler, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai şcolii de neurologie din România; şi-a legat numele de efectuarea primelor encefalografii din ţară.

A fost membru titular al Academiei Române din 1948; (m. 1988).

 

15 mai 1909 - S-a nascut actorul britanic de film James Mason; (d. 1984).

 

15 mai 1915 - S-a nascut Paul A. Samuelson, economist american, laureat al Premiului Nobel.

 

15 mai 1925 - S-a născut Savin Bratu, publicist, editor, critic şi istoric literar; (m. 1977).

 

15 mai 1931 - S-a născut prozatoarea Sonia Larian (pseudonimul literar al Arianei Lewenstein), stabilita in 1986 la Paris, împreună cu soţul său, criticul literar Lucian Raicu.

 

15 mai 1933 - S-a născut Andrei Blaier, regizor român de film. (d. 1 decembrie 2011)

Andrei Blaer (n. 16 mai 1933, București — d. 1 decembrie 2011, București) a fost un regizor și scenarist român. A absolvit cursurile Institutului Național de Artă Teatrală și Cinematografică în 1956. În paralel cu filmele de ficțiune, a realizat numeroase producții documentare și utilitare în cadrul Studioului Cinematografic București - foto: istoriafilmului.ro

Andrei Blaier - foto: istoriafilmului.ro

Andrei Blaer (n. 16 mai 1933, București — d. 1 decembrie 2011, București) a fost un regizor și scenarist român.

A absolvit cursurile Institutului Național de Artă Teatrală și Cinematografică în 1956.

În paralel cu filmele de ficțiune, a realizat numeroase producții documentare și utilitare în cadrul Studioului Cinematografic București. Cineast îndeobște conformist, realizează un film surprinzător, original, în 1975 — Ilustrate cu flori de cîmp (pentru care primește premiul ACIN).

Alte lungmetraje premiate au fost: Apoi s-a născut legenda, (Phnom Penh, 1968), Prin cenușa imperiului (premiul ACIN, 1976), Lumini și umbre (premiul ACIN, 1982), Bătălia din umbră (premiul ACIN, 1986). Andrei Blaer a decedat la 1 decembrie 2011. Este înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic.

 

15 mai 1938 - Savantul roman Gheorghe Marinescu a incetat din viata.

Gheorghe Marinescu, medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din București, membru al Academiei Române, fondatorul Școlii Românești de Neurologie - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Marinescu - foto: ro.wikipedia.org

Gheorghe Marinescu (n. 28 februarie 1863, București – d. 15 mai 1938, București) a fost un medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din București, membru al Academiei Române, fondatorul Școlii Românești de Neurologie. In 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, realizează primul film științific din lume: „Tulburările mersului în hemiplegia organică”.

Gheorghe Marinescu (n. 28 februarie 1863, București - d. 15 mai 1938, București) a fost un medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din București, membru titular al Academiei Române, fondatorul Școlii Românești de Neurologie - foto: ro.wikipedia.org

Gheorghe Marinescu - foto: ro.wikipedia.org

Gheorghe Marinescu (n. 28 februarie 1863, București – d. 15 mai 1938, București) a fost un medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din București, membru titular al Academiei Române, fondatorul Școlii Românești de Neurologie.

 

15 mai 1940 - A fost inaugurata linia aeriana Bucuresti-Sofia-Atena.

 

15 mai 1940 - Au fost pentru prima data comercializati in Statele Unite, ciorapii de nylon.

 

15 mai 1943 - Stalin a dizolvat Cominternul. A fost un gest împăciuitor față de Puterile Aliate. NKVD-ul din Moscova a trimis un mesaj către toate agenturile sale pe 12 septembrie 1943.

Acest mesaj scotea în mod clar la lumină legătura dintre NKDV, pe de-o parte, și Comintern și partidele comuniste, pe de alta.

Acest mesaj dădea instrucțiuni detaliate despre folosirea surselor de informații din interiorul partidelor comuniste după desființarea Cominternului.

După dispariția Cominternului in 1947, a fost format Biroul Comunist de Informații – Cominform, un înlocuitor al Cominternului.

Era o rețea formată din partidele comuniste din Bulgaria, Cehoslovacia, Franța, Italia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria și Uniunea Sovietică. A fost dizolvat în 1956.

Cu toate că partidele comuniste pro-moscovite nu mai aveau o organizație internațională care să le unească, ele continuau să aștepte indicații de la Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și se întâlneau periodic la Moscova.

Cea mai importantă întâlnire dintre acestea a avut loc în 1962, când Ruptura chino-sovietică a devenit cunoscută pentru prima oară.

A existat o coordonare strânsă a acțiunilor sovietice și a partidelor comuniste din Pactul de la Varșovia.

 

15 mai 1945 - Al Doilea Razboi Mondial - Ultimele lupte au loc langa orasul sloven Prevalje.

 

15 mai 1948 - A inceput primul Razboi arabo-israelian.

Odata cu incheierea mandatului britanic in Palestina, Egiptul, Transiordania (Iordania), Siria, Libanul, Irakul si Arabia Saudita ataca Israelul.

Războiul s-a încheiat cu un armistițiu semnat în 1949 între Egipt,Iordania,Liban,Siria si Israel, care nu a fost urmat de tratate de pace și nu a pus capăt conflictului arabo-israelian.

 

15 mai 1955 - S-a semnat Tratatul de independență a Austriei, prin care se reînființa Austria ca stat suveran.

The signing of the Austrian State Treaty by U.S. Secretary of State John Foster Dulles together with the three other foreign ministers of the Allied occupying powers on May 15, 1955 - foto preluat de pe www.austrianinformation.org/

The signing of the Austrian State Treaty by U.S. Secretary of State John Foster Dulles together with the three other foreign ministers of the Allied occupying powers on May 15, 1955 – foto preluat de pe www.austrianinformation.org

Tratatul de Stat al Austriei sau Tratatul de independență a Austriei (în germană Österreichischer Staatsvertrag) a reînființat Austria ca stat suveran.

El a fost semnat la 15 mai 1955, la Palatul Belvedere din Viena de către puterile aliate ocupante (Franța, Regatul Unit, Statele Unite și Uniunea Sovietică) și de guvernul austriac.

El a intrat oficial în vigoare la 27 iulie 1955.

Titlul său complet a fost „Tratat de reînființare a unei Austrii independente și democratice, semnat la Viena la 15 mai 1955” (în germană Staatsvertrag betreffend die Wiederherstellung eines unabhängigen und demokratischen Österreich, unterzeichnet in Wien am 15. Mai).

cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

15 mai 1955 - Prima ascensiune a vârfului Makalu, al cincilea vârf ca înălţime din lume.

Makalu, vârf în partea centrală a munților Himalaya, la granița dintre China și Nepal, este al cincilea vârf din lume ca înălțime și este situat la o distanță de 22 de kilometri de Everest. El are două vârfuri auxiliare : Kangchungtse, cu o înălțime de 7.678 metri, și Chomo Lonzo, care măsoară 7.818 de metri. Cele două vârfuri auxiliare comunică printr-o șa îngustă și sunt situate la nord-vest și respectiv la nord-est de vârful principal. Ascensiunea pe Makalu este considerată una din cele mai periculoase din lume.În ianuarie 2006, cunoscutul alpinist francez Jean-Christophe Lafaille a dispărut pe Makalu în timp ce încerca o ascensiune solitară fără oxigen suplimentar, pe timp de iarnă - foto: ro.wikipedia.org

Makalu - foto: ro.wikipedia.org

Makalu, vârf în partea centrală a munților Himalaya, la granița dintre China și Nepal, este al cincilea vârf din lume ca înălțime și este situat la o distanță de 22 de kilometri de Everest.

El are două vârfuri auxiliare : Kangchungtse, cu o înălțime de 7.678 metri, și Chomo Lonzo, care măsoară 7.818 de metri.

Cele două vârfuri auxiliare comunică printr-o șa îngustă și sunt situate la nord-vest și respectiv la nord-est de vârful principal.

Ascensiunea pe Makalu este considerată una din cele mai periculoase din lume.

În ianuarie 2006, cunoscutul alpinist francez Jean-Christophe Lafaille a dispărut pe Makalu în timp ce încerca o ascensiune solitară fără oxigen suplimentar, pe timp de iarnă.

 

15 mai 1956 - S-a născut la Giurgiu, Gino Iorgulescu, fotbalist român și actual președinte al Ligii Profesioniste de Fotbal din România.

Gino Iorgulescu (n. 15 mai 1956 în Giurgiu) este un fost fotbalist român și președintele al Ligii Profesioniste de Fotbal de România. Acesta a jucat pentru echipa națională de fotbal a României, pe postul de fundaș central din 2013. Cea mai mare parte a carierei a jucat la Sportul Studențesc. În sezonul 1977-78 a jucat ca atacant, înlocuindu-l pe Mircea Sandu, care suferise o accidentare gravă. După retragerea din fotbal a îndeplinit funcțiile de antrenor secund al echipei naționale, ca secund al lui Mircea Rădulescu și Cornel Dinu, precum și de președinte al clubului FC Național. Pe data de 14 noiembrie 2013, Gino Iorgulescu a fost ales în funcția de președinte LPF, după 17 ani în care Dumitru Dragomir a condus Liga Profesionistă de Fotbal - foto: ro.wikipedia.org

Gino Iorgulescu – foto: ro.wikipedia.org

Gino Iorgulescu (n. 15 mai 1956 în Giurgiu) este un fost fotbalist român și președintele al Ligii Profesioniste de Fotbal de România.

Acesta a jucat pentru echipa națională de fotbal a României, pe postul de fundaș central din 2013. Cea mai mare parte a carierei a jucat la Sportul Studențesc.

În sezonul 1977-78 a jucat ca atacant, înlocuindu-l pe Mircea Sandu, care suferise o accidentare gravă.

După retragerea din fotbal a îndeplinit funcțiile de antrenor secund al echipei naționale, ca secund al lui Mircea Rădulescu și Cornel Dinu, precum și de președinte al clubului FC Național.

Pe data de 14 noiembrie 2013, Gino Iorgulescu a fost ales în funcția de președinte LPF, după 17 ani în care Dumitru Dragomir a condus Liga Profesionistă de Fotbal

 

15 mai 1957 - Marea Britanie testeaza prima bomba cu hidrogen in insula Malden, din Oceanul Pacific, dispozitivul nu explodeaza asa cum trebuie.

 

15 mai 1958 - URSS lanseaza satelitul artificial Sputnik 3.

 

15 mai 1960 - Uniunea Sovietica a lansat satelitul Sputnik 4.

 

15 mai 1963 - Gordon Cooper devine primul astronaut american care petrece mai mult de o zi in spatiu.

 

15 mai 1970 - The Beatles lansează albumul Let It Be, în Statele Unite ale Americii.

Let it be - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Let it be – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Let It Be este al 12-lea și totodată ultimul album de studio lansat de trupa rock The Beatles pe data de 8 mai 1970.

Cele mai multe dintre melodiile de pe albumul Let It Be au fost înregistrate în ianuarie 1969, înainte de înregistrarea și lansarea albumului Abbey Road.

Din acest motiv, unii critici și fani, cum ar fi Mark Lewisohn, susțin că Abbey Road ar trebui să fie considerat albumul final al grupului.

Odată cu lansarea albumului apare și un film documentar, intitulat de asemenea Let It Be și realizat tot pe baza sesiunilor din ianuarie 1969. Repetițiile și sesiunile de înregistrare pentru album nu s-au desfășurat însă fără probleme.

Pe toată durata producției albumului au avut loc discuții în contradictoriu și certuri, tensiunea din cadrul grupului fiind în continuă creștere.

 

15 mai 1972 - Insula Okinawa revine sub administratie japoneza, dupa ce din 1945 s-a aflat sub controlul armatei americane.

 

15 mai 1972 - În localitatea Laurel din statul american Maryland, un atentator pe nume Arthur Bremer trage asupra guvernatorului statului Alabama, George Wallace, în timp ce el se afla in campanie pentru a deveni președinte. Wallace va ramane paralizat.

 

15 mai 1988 - Dupa opt ani de lupte, trupele sovietice au început retragerea din Afganistan.

Retragerea sovietică din Afganistan (15 mai 1988) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Retragerea sovietică din Afganistan (15 mai 1988) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

15 mai 1990 - Sunt reluate, după 40 de ani de întrerupere, relaţiile diplomatice dintre România şi Sfântul Scaun.

Concordatul cu Vaticanul, prin care se reorganiza cultul catolic în România, în sensul supunerii sale faţă de legile ţării a fost semnat la 10 mai 1927 si a intrat în vigoare la 7 iulie 1929.

După a doua conflagraţie mondială, în condiţiile instaurării în ţara noastră a regimului comunist, prin Decretul 151/17 iulie 1948, partea română a denunţat Concordatul cu Sfântul Scaun, si a declansat represiunea împotriva Bisericilor Romano-Catolică şi Greco-Catolică din România.

 

15 mai 1994 - A murit prozatorul, traducătorul şi publicistul Traian Filip ; (n. 1929).

 

15 mai 2004 - A decedat compozitorul francez de origine română Marius Constant; (n. la 7 februarie 1925, Bucuresti).

Marius Constant, (n. la 7 februarie 1925, Bucuresti - d. 15 mai 2004), compozitor francez de origine română - foto: youtube.com

Marius Constant, (1925 – 2004) – foto: youtube.com

A studiat pianul și compoziția la Conservatorul din București până în anul 1944, la Dinu Lipatti, George Enescu și Constantin Silvestri.

În 1946 a sosit în Franța, unde a devenit elev al lui Tony Aubin, Olivier Messiaen, Nadia Boulanger și Arthur Honegger la Conservatorul din Paris.

Din 1950, a manifestat interes pentru muzica electronica, si s-a alăturat Grupului Musique concrete de cercetare al lui Pierre Schaeffer.

În 1963, el a fondat grupul Ars Nova, dedicat muzicii noi.

Din 1956, pana in 1966 a fost director muzical al Ballets de Paris a lui Roland Petit si a compus mai multe piese de balet pentru Roland Petit și Maurice Bejart (High Voltage (1956), Cyrano de Bergerac (1959), și Paradisul pierdut (1967).

A creat 24 de Preludii pentru orchestră si a scris piesele de balet: Septentrion (1975), Nana (1976) și The Blue Angel (1985).

A predat orchestrație și instrumente la Conservatorul din Paris din 1978 până în 1988 si la Universitatea Stanford si Hilversum.

A fost un iubitor de jazz si pasionat de munca pe improvizație. La 9 decembrie 1992, a fost ales în Académie des Beaux-Arts.

A primit Marele Premiu Național de Muzică (1969), Marele Premiu de Muzică al orașului Paris ( 1984), Victoire de la Musique (cea mai buna muzică contemporană).

În 1991 a devenit Comandor al Legiunii de Onoare, Mare ofiţer al Ordinului Național de merit, Comandor al Artelor și Litere.

 

15 mai 2004 - Josh Findley a calculat cel mai mare număr prim cunoscut până la această dată, 224036583 − 1. Numărul conţine şapte milioane de cifre.

 

15 mai 2010 - Tanara australiana Jessica Watson, (născuta la 18 mai 1993), a finalizat la vârsta de 16 ani ocolul solitar al lumii cu o ambarcatiune.

Jessica Watson - foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

Jessica Watson – foto: cersipamantromanesc.com

Pornind din orasul australian Sydney la 18 octombrie 2009, Watsona traversat Ecuatorul în Oceanul Pacific si a traversat apoi Oceanul Atlantic și Oceanul Indian.

Ea a revenit la Sydney, la 15 mai 2010, cu trei zile înainte de ziua ei de nastere.

În semn de recunoașterea realizarii sale, a fost numita in 2011 ”Tanara australiana” a anului, iar în anul următor i-a fost atribuita Medalia Ordinului Australian.

 

15 mai 2020 - În România a încetat starea de urgență impusă pe 23 martie, fiind înlocuită cu starea de alertă pentru 30 de zile.

 

15 mai 2020 - La ordinea zilei

15 mai – Ziua internaţională a familiilor (ONU)

foto preluat de pe www.facebook.com/unitednations
articol preluat de pe www.agerpres.ro

 

15 mai – Ziua internaţională a familiilor (ONU)

Ziua internaţională a familiilor este celebrată, anual, la data de 15 mai, cu scopul de a marca importanţa pe care comunitatea internaţională o acordă familiilor, fiind în acelaşi timp o oportunitate pentru a atrage atenţia asupra problemelor cu care se confruntă acestea la nivel mondial. Anul 2024 marchează 30 de ani de la Anul Internaţional al Familiei.

Această Zi internaţională a fost instituită pentru a promova conştientizarea problemelor de legate de familie, a proceselor sociale, economice şi demografice care afectează familiile. Activităţile specifice acestei zile sunt reprezentate, de obicei, de conferinţe, seminarii, programe radio şi televiziune, articole de presă şi programe culturale, conform site-ului Organizaţiei Naţiunilor Unite, www.un.org.

Ziua internaţională a familiilor din 2024 îşi propune să conştientizeze modul în care schimbările climatice afectează familiile şi rolul pe care familiile îl pot juca în acţiunea climatică. Prin iniţiative familiale şi comunitare, pot fi promovate acţiunile climatice prin educaţie, acces la informaţie, formare şi participare comunitară.

În anii ’80, ONU a început să îşi îndrepte atenţia spre problemele familiilor. În 1983, pe baza recomandărilor Consiliului Economic şi Social, Comisia pentru Dezvoltare Socială a publicat rezoluţia “Rolul familiei în procesul de dezvoltare” (1983/23), în care îi cerea Secretarului General al ONU să îmbunătăţească procesul de conştientizare a problemelor şi nevoilor familiilor în rândul publicului şi al factorilor de decizie, precum şi metode eficiente pentru a veni în întâmpinarea acestor probleme şi nevoi.

De asemenea, la cea de-a 43-a sesiune, i s-a solicitat Secretarului General să înainteze Adunării Generale ONU un raport bazat pe comentariile şi propunerile statelor membre cu privire la proclamarea unui an al familiei şi asupra altor mijloace pentru a îmbunătăţi poziţia şi bunăstarea familiilor, dar şi pentru a intensifica eforturile de cooperare internaţională ca parte a iniţiativei globale de avansare a progresului şi a dezvoltării sociale.

După ce prin Rezoluţia 44/82 din 9 decembrie 1989, ONU a proclamat 1989 drept Anul internaţional al familiilor, prin Rezoluţia 47/237, la 20 septembrie 1993, a fost instituită şi Ziua internaţională a familiilor, fiind considerată un prilej pentru a creşte gradul de conştientizare a problemelor de familie şi a proceselor sociale, economice şi demografice care afectează familiile, scrie site-ul www.un.org.

Anul 1994 a fost declarat An Internaţional al Familiilor, iar din 1995 această zi este sărbătorită în mai multe ţări de pe glob.

La 25 septembrie 2015, 193 de state membre ale ONU au adoptat în unanimitate Obiectivele pentru Dezvoltare Durabilă, un set de 17 obiective care au ca scop eliminarea sărăciei, a discriminării, a abuzurilor şi a deceselor care pot fi prevenite, precum şi eliminarea distrugerii mediului înconjurător. Familiile, politicile publice şi programele orientate spre familie sunt vitale pentru îndeplinirea acestor obiective, mai notează site-ul oficial al ONU.

cititi mai mult pe:  www.agerpres.rowww.un.org

 

Biserica Ortodoxă Română sărbătorește, în duminica cea mai apropiată de această dată, o zi națională a familiei: Duminica Familiei Creștine. (basilica.ro)

Nicolae Grigorescu (1838 – 1907)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Nicolae Grigorescu (1838 – 1907)

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, județul Dâmbovița — d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian.

Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, județul Dâmbovița - d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu s-a născut în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu. În 1845, când îi moare tatăl, familia se mută la București, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătușe.

După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, lucreaza icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani. În 1856 realizează compoziția istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii.

În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), apoi, până în anul 1859 biserica mănăstirii Agapia, iar între 1859-1861 biserica parohială din Puchenii Mari, Prahova (cu excepția tamburului turlei mari, pe care nu apucă să îl mai picteze datorită plecării la Paris). La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primește o bursă pentru a studia la Paris.

În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conștient de propriile-i lacune în formația artistică, va studia în primul rând desenul și compoziția.

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, Potlogi, Dâmbovița, România – d. 21 iulie 1907, Câmpina, România) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian - (Nicolae Grigorescu in 1860) foto preluat de pe en.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu in 1860 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Părăsește însă curând acest atelier și, atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate, desăvârșindu-și educația pictorală prin asimilarea experienței unor artiști ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau. Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura “en plein-air“, ce pregătește apropiata afirmare a impresioniștilor.

În cadrul “Expoziției Universale” de la Paris (1867), participă cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără țigancă, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de “Societatea Amicilor Bellelor-Arte“.

În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena. În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.

Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904.

Din 1890 se stabilește la Câmpina și se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, pictează portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

Nicolae Grigorescu se stinge din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina.

În atelier, pe șevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.

Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne — în poezie se afirma geniul lui Eminescu — Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic.

Cu o formație în care se recunoaște filonul tradițiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereții și deopotrivă, experiențele impresioniștilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate mare.

Influența covârșitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat și evoluția generației ce i-a urmat. Creația sa a inaugurat astfel o tradiție picturală de amplă rezonanță.

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, județul Dâmbovița — d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Călătoria spre Vitré

Dovedind o afinitate specială pentru peisaj, Grigorescu abordează o largă diversitate de teme ale genului, codificând în compozițiile sale nota specifică a colțului de lume surprins pe pânză. Un astfel de loc specific al creției sale este Vitré, un mic orășel din Bretania în care artistul poposește în timpul călătoriilor sale de documentare și studiu.

Grigorescu va închina multe pânze acestui minunat orășel, în care sufletul său întristat de dezamăgirile din țară își va găsi alinarea, iar ochiul lui de pictor, o bogată sursă de inspirație.

Atmosfera medievală, oamenii civilizați și generoși, precum și măreția naturii îl îndeamnă la lucru și începe astfel pentru artist o perioadă importantă, în care pictează cu o repeziciune uimitoare, fară reveniri, în dorința de a nu pierde nimic din ceea ce natura îi revelează în momentele sale privilegiate.

Pictează la Vitré nu doar vaste priveliști, ci și interioare încăperi modeste și umbroase, mobilate cu rafturi pe care sunt așezate frumos farfurii de faianță, în care țărănci cu bonete albe brodează sau curăță legume în fața geamurilor sau a ușilor larg deschise spre însorita grădiniță cu flori.

Totul transmite liniște, simplitate, puritate sufletească, valori pe care Grigorescu le va prețui de-a lungul întregii sale vieți și pe care va dori să le ocrotească de vitregiile timpului.

Tabloul „Case la Vitré” surprinde o zi de vară într-un orășel care încă păstrează note medievale în casele masive din piatră, în zidurile vechi și în străzile înguste, umbrite de acoperișurile ascuțite.

 

Aprecieri critice

Alexandru Vlahuță

„Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui, acolo iubirea de bine, de adevăr și de frumos…”

Henri Focillon

„Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul și în toată opera sa… Prietenia cu artiști francezi nu a reușit să-l smulgă meditației românești, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci țări de coline, cu vii și căsuțe acoperite cu șindrilă. …El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru și spiritual în maniera sa.”

Camil Ressu

„Grigorescu picta cu plăcere vădită, surâzător, comunicativ, cum îi era chemarea. A pictat într-un stil al epocii lui, în apostrofe mișcătoare, monotone ca și în ritmul doinei, grația spiritului și fanteziei. Opera lui ține un loc nemărginit în admirația publicului, pentru că nici un alt artist, de la dânsul, nu a reprezentat mai bine sufletul poporului nostru.”

 

Filatelie

Nicolae Grigorescu - Autoportret, marcă poștală din 2013 - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu – Autoportret, marcă poștală din 2013 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În 2013, la 175 de ani de la nașterea lui Nicolae Grigorescu, Poșta Română a emis o marcă poștală, cu valoarea nominală de 9,10 lei, pe care este reprodus un autoportret din tinerețe al artistului.

 

Numismatică

Luni, 29 aprilie 2013, la 175 de ani de la nașterea pictorului, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 10 lei, în scop numismatic. Moneda este din argint, cu titlul de 999‰, este rotundă, cu diametrul de 37 mm și greutatea de 31,103 g. Întregul tiraj al monedei, de 500 de exemplare, este emis de calitate proof, iar cantul monedei este zimțat.

 

Moștenirea artistică

În anul 1939, Gheorghe Grigorescu, singurul moștenitor al lui Nicolae Grigorescu, a vândut primăriei Câmpina 200 de tablouri și schițe în peniță, creion și laviu, semnate de pictorul Nicolae Grigorescu. În prezent, acestea se află în Muzeul Național de Artă din București, iar primăria din Câmpina a câștigat în 2005 în instanță dreptul de a reintra în posesia lor.

Nicolae Grigorescu, "Autoportret" - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, “Autoportret” – foto preluat de pe  ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, , "Ţărancă din Muscel" (1874) - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, , “Ţărancă din Muscel” (1874) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, , "Gornistul" (1874) - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, , “Gornistul” (1874) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, "Dorobanțul",  - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, “Dorobanțul” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, "Atacul de la Smârdan" (1878) - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, “Atacul de la Smârdan” (1878) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, "Pescăriţă la Granville", 1884 - Colecţia Doctor Dona - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, “Pescăriţă la Granville”, 1884 – Colecţia Doctor Dona – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, "Car cu boi", 1899 - Galeria Naţională, Bucureşti - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, “Car cu boi”, 1899 – Galeria Naţională, Bucureşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, "Ţărancă voioasă", 1894 - Galeria Naţională, Bucureşti - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, “Ţărancă voioasă”, 1894 – Galeria Naţională, Bucureşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, "Fata cu zestrea ei"- foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, “Fata cu zestrea ei”- foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, , "Nimfă dormind" - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, , “Nimfă dormind” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, "Entering The Bath" - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Grigorescu, “Entering The Bath” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

vedeti si alte tablouri pe wikiart.org

cititi mai mult despre Nicolae Grigorescu si pe: radioromaniacultural.roadevarul.roen.wikipedia.org

Adunarea Naţională de la Blaj (3/15 mai – 5/17 mai 1848)

Stampă din 1848 reprezentând Adunarea de la Blaj, sub drapeluri ale Casei de Habsburg (negru-galben) și tricoloruri româneșt (Muzeul Unirii Alba Iulia)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Adunarea Naţională de la Blaj (3/15 mai – 5/17 mai 1848)

Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 mai – 5/17 mai 1848 a fost una dintre adunările românilor din Transilvania din timpul revoluţiei de la 1848, prin care aceştia şi-au expus revendicările naţionale, politice, religioase şi sociale, pentru ca naţiunea română din Ardeal să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi celelalte naţiuni care locuiau în această provincie. Punctele votate de Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 mai – 5/17 mai 1848 sunt cele de mai jos.

Guvernul maghiar al Transilvaniei nu a oprit oficial ţinerea acestei adunări naţionale, aşa cum a fost în cazul precedentei, care a avut loc tot la Blaj, în Duminica Tomii.

De data aceasta el a încercat dezbinarea românilor pe criterii religioase, permiţându-le acestora să se adune în cadrul a două întâlniri, una ortodoxă, cealaltă greco-catolică, cu menţiunea ca una să aibă loc la Sibiu, iar alta la Blaj. Episcopii români Şaguna şi Lemeni au ignorat însă aceste ordine ale guvernului şi au organizat o singură adunare românească, la Blaj, care avea să înceapă la 3/15 mai 1848.

Pentru aceasta, pe 5 mai (stil vechi) 1848 guvernul maghiar a trimis note de imputare episcopilor români, dar nu a făcut alte încercări oficiale de a opri adunarea, cum a fost în cazul celei din Duminica Tomii.

Au fost luate alte măsuri pentru a-i intimida pe români şi a-i descuraja, pentru a nu participa la adunare: Florian Micaş, deţinut politic în temniţa de la Cluj, a fost mutat la cea din Târgu Mureş, în condiţii mizere, pe motiv că Blajul era prea aproape de Cluj şi exista posibilitate ca românii întruniţi acolo să încerce eliberarea acestuia; ţăranii români care participaseră la Adunarea Naţională din Duminica Tomii erau bătuţi crunt de domnii de pământ pentru că participaseră sau chiar şi numai pentru curajul de a vorbi despre ce se întâmplase acolo.

Răspunsul românilor a fost o hotărâre şi mai mare de a participa la adunarea din 3/15 mai.

Pregătirea Marii Adunări Naţionale de la Blaj a avut loc mai ales la Sibiu, unde se adunaseră intelectualii români. Aici venise de peste Carpaţi August Treboniu Laurian, de la Blaj canonicii Cipariu şi Sereni, care împreună cu alţii au discutat planul de acţiune pentru viitoarea adunare. Propunerea lui Simion Bărnuţiu, aprobată de toţi cei prezenţi, a fost ca la Blaj să se realizeze următoarele trei puncte:

- Naţiunea română să se declare pe sine de naţiune liberă şi independentă

- Să se depună jurământ de fidelitate împăratului austriac

- Să protesteze împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria

Cu o săptămână înainte de Marea Adunare a sosit la Sibiu de la Carloviţ episcopul ortodox Andrei Şaguna, fiind primit cu mare pompă de sibieni.

Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie. cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Guvernul maghiar a încercat să intervină în desfăşurarea viitoarei Mari Adunări Naţionale şi să o ţină sub controlul său. Astfel, după ce prin funcţionarii săi încercase să determine protopopii români să se declare favorabili unirii Transilvaniei cu Ungaria, la 7 mai (stil nou) 1848 a cerut episcopilor români ca la Marea Adunare să admită numai un număr limitat de români, iar aceştia să se întrunească nu sub cerul liber, ci în biserică, pentru a putea fi uşor ţinuţi sub control.

La 8 mai 1848 episcopilor li s-a pus în vedere ca la adunare să fie admişi numai clerici, fiind interzisă prezenţa delegaţilor civili de la sate, iar dacă aceştia se vor prezenta totuşi, să fie trimişi imediat acasă.

Din partea guvernului maghiar au fost numiţi comisari pentru această adunare Banffy Miklos, comite suprem al comitatului Alba Inferioară, şi Szabo Lajos, consilier gubernial. La ordinele celui din urmă s-a pus armata care avea să fie prezentă la adunare şi care avea rolul să menţină ordinea.

Efervescenţa naţională a românilor a crescut mult în zilele dinainte de adunare. Ei erau hotărâţi să îşi expună pretenţiile naţionale, aşa cum făcuseră şi celelalte naţiuni din Imperiul Austriac şi Ungaria.

Cu toate că Marea Adunare Naţională era programată să înceapă luni, 15 mai 1848, românii au început să se adune la Blaj încă de vineri, 12 mai.

Sâmbătă, 13 mai, a sosit la Blaj de la Sibiu episcopul ortodox Şaguna, însoţit de intelectualii români din Sibiu şi Braşov. Alaiul său a fost întâmpinat cu mare pompă de români, iar la Mânărade, în apropiere de Blaj, l-a aşteptat o delegaţie a clericilor români greco-catolici, care l-a invitat să locuiască pe durata adunării împreună cu episcopul Lemeni.

Iniţial, episcopul Şaguna intenţionase să locuiască într-o baracă de lemn construită în mijlocul pieţei din Blaj. A acceptat invitaţia greco-catolicilor şi s-a aşezat la curtea episcopală din Blaj.

Tot sâmbătă, spre seară, au sosit din Ţara Moţilor Avram Iancu şi Ioan Buteanu, iar de pe Câmpie Vasile Macariu Moldovan, însoţiţi de mii de români.

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth - in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 - foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth – in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 – foto: ro.wikipedia.org

Duminică dimineaţa, 14 mai, piaţa din Blaj era plină de români, iar tribunii vorbeau cu aceştia şi îi învăţau ce trebuie să facă şi să ştie.

Cu toată mulţimea prezentă, nu a avut loc nici un incident neplăcut şi nici o tulburare, fiind menţinută cea mai mare disciplină.

Tribunii au continuat să înveţe poporul până la începerea liturghiei, ţinută în biserica din Blaj.

După terminarea acesteia, cei doi episcopi români au trecut prin mulţime la braţ, în semn de unire între românii ortodocşi şi cei greco-catolici.

Din piaţă, cei doi au plecat la curtea episcopală, iar în biserică au rămas intelectualii români pentru a pregăti programul zilei următoare.

Pe lângă românii transilvăneni erau prezente delegaţii din alte părţi locuite de români, cum ar fi Bihorul, Banatul şi provinciile româneşti de peste Carpaţi.

La ora 10, după o scurtă vorbire de bun venit a canonicului Vasile Raţiu de Noşlac, Simion Bărnuţiu a ţinut o lungă cuvântare, expunând motivele pentru care românii resping unirea Transilvaniei cu Ungaria, fiind atât de elocvent şi aducând asemenea argumente, încât acei intelectuali români care erau favorabili unirii au amuţit.

În finalul discursului, Bărnuţiu a tras concluziile, care erau:

1. Adunarea românilor din 3/15 mai e adunare generală naţională a întregii ginţi române din Transilvania

2. Adunarea generală naţională română are să proclame sărbătoreşte în ziua de mâine libertatea şi independenţa naţiunii române

3. Adunarea are să pretindă ştergerea iobăgiei

4. Adunarea are să protesteze în contra unirii Transilvaniei cu Ungaria

La ora 15 conferinţa pregătitoare s-a încheiat, mulţimea comentând favorabil discursul lui Bărnuţiu. La ora 17 a început o nouă conferinţă, la care au participat şi cei doi episcopi români.

În deschiderea acesteia a vorbit Paul Dunca, cunoscut pentru atitudinea favorabilă unirii Transilvaniei cu Ungaria, dar acum a vorbit în spirit naţional românesc. Conferinţa a avut ca scop doar luarea unei atitudini faţă de deţinerea lui Florian Micaş de autorităţile ungureşti.

S-a decis trimiterea unei delegaţii la guvern, care să ceară eliberarea imediată a lui Micaş. La solicitarea lui Avram Iancu, a fost trimisă o delegaţie formată din oameni vârstnici, pentru că dacă ar fi fost trimişi tineri, aceştia nu ar fi răbdat până când guvernul le-ar fi satisfăcut cererea, ci ar fi deschis ei înşişi temniţa.

O altă delegaţie a fost trimisă la Alba Iulia pentru a-l invita la adunare pe Simion Crainic, cunoscut ca vechi patriot român, dar acesta a refuzat.

S-a mai luat decizia ca toţi protopopii şi profesorii destituiţi de episcopul Lemeni în anii anteriori, precum şi teologii demişi din motive naţionale, să fie repuşi în posturi.

Conferinţa s-a încheiat târziu în noapte, iar la căderea întunericului Blajul a fost iluminat.

Ziua de 3/15 mai 1848 a fost o zi frumoasă şi senină. Încă de la ora 5 dimineaţa mulţimea de români era în picioare.

La ora 6 a început în Catedrala din Blaj serviciul divin, ţinut de episcopul Lemeni, pentru a rămâne suficient timp pentru adunare.

La ora opt semnalul de începere al Adunării Naţionale a fost dat cu clopotul cel mare al Catedralei.

Intelectualii români s-au adunat pe o estradă amplasată în faţa catedralei, pe care erau aşezate mese şi scaune. La ora nouă şi jumătate cei doi comisari guberniali au fost invitaţi să vorbească românilor adunaţi.

Comisarii maghiari au prezentat decretul guvernului prin care se permitea ţinerea adunării, au declarat adunarea deschisă şi au citit decretul şi instrucţiunile guvernului maghiar despre cum să fie condusă adunarea.

Instrucţiunile au fost explicate poporului de către episcopul Şaguna.

După acest moment, s-a luat decizia ca adunarea să se ţină nu în biserică, ci în câmp liber.

Toţi participanţii s-au mutat pe un câmp din apropierea Catedralei, numărul lor fiind apreciat de martorii oculari la cca 40.000.

Pe câmp, care în timpul acestei adunări a fost numit “Câmpia Libertăţii”, s-a format un cerc în mijloc, unde s-au amplasat episcopii, preoţii şi intelectualii români.

De jur-împrejur s-a aşezat mulţimea de români, în mod ordonat, lăsând printre grupuri, până în centru, căi atât de largi încât putea trece o trăsură.

Mai departe de tribuna centrală s-au ridicat alte tribune, de la care tribunii explicau celor mai îndepărtaţi ceea ce se vorbeşte în mijlocul adunării.

Preşedinţi ai Marii Adunări Naţionale de la Blaj au fost aleşi episcopii Andrei Şaguna (ortodox) şi Ioan Lemeni (greco-catolic). Vicepreşdinţi au fost Simion Bărnuţiu şi George Bariţiu, iar secretari Timotei Cipariu, Ioan Popasu, August Treboniu Laurian, Demetriu Boeriu, Iacob Bologa, Paul Dunca, George Anghel, Ioan Bob, Petru Manu şi Ioan Bran.

Ioan Lemeni (n. 22 aprilie 1780, Dezmir, comitatul Cluj - d. 29 martie 1861, Viena) a fost între 1833-1853 episcop român unit al Episcopiei de Făgăraș și Alba Iulia (cu sediul la Blaj), suspendat din funcție de autoritățile austriece în anul 1848, ca urmare a trecerii sale de partea Revoluției de la 1848 și a guvernului revoluționar de la Pesta. Împreună cu episcopul ortodox Andrei Șaguna a prezidat Adunarea de la Blaj, din 15 mai 1848, care l-a desemnat drept președinte al delegației care să prezinte Dietei de la Cluj hotărârile Adunării de la Blaj - foto: ro.wikipedia.org

Ioan Lemeni (n. 22 aprilie 1780, Dezmir, comitatul Cluj – d. 29 martie 1861, Viena) a fost între 1833-1853 episcop român unit al Episcopiei de Făgăraș și Alba Iulia (cu sediul la Blaj), suspendat din funcție de autoritățile austriece în anul 1848, ca urmare a trecerii sale de partea Revoluției de la 1848 și a guvernului revoluționar de la Pesta. Împreună cu episcopul ortodox Andrei Șaguna a prezidat Adunarea de la Blaj, din 15 mai 1848, care l-a desemnat drept președinte al delegației care să prezinte Dietei de la Cluj hotărârile Adunării de la Blaj – foto: ro.wikipedia.org

Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj - d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almașului) a fost un om politic român, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almașului) a fost un om politic român, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania – foto: ro.wikipedia.org

George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj - d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj – d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania – foto: ro.wikipedia.org

Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică – d. 3 septembrie 1887, Blaj) a fost un erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi) - foto: ro.wikipedia.org

Timotei Cipariu (1805 – 1887) – foto: ro.wikipedia.org

După alegerea conducătorilor adunării, episcopul Şaguna a rostit o rugăciune pentru sănătatea împăratului austriac şi pentru libertatea naţională a românilor.

Generalul austriac Schurter, comandantul trupelor destinate pentru păstrarea ordinii, a afirmat după acest moment că nicăieri pe unde a umblat în Europa nu a văzut o adunare de popor atât de mare şi atât de disciplinată.

După rugăciunea episcopului Şaguna, la cererea poporului, a luat cuvântul Simion Bărnuţiu, care după o scurtă introducere a supus votului mulţimii următoarele puncte, care au fost aprobate în unanimitate:

1. Adunarea aceasta se proclamă de adunare generală naţională a naţiunii române din Transilvania

2. Câmpul acesta, pe care se ţine prima adunare naţională română din Transilvania, întru eterna aducere aminte a acestei lucrări glorioase se va numi Câmpul libertăţii pentru totdeauna

3. Naţiunea română declară, că vrea să rămână pururea credincioasă înălţatului împărat al Austriei şi mare principe al Transilvaniei, cum şi augustei case austriace

4. Naţiunea română se declară şi se proclamă de naţiune de sine stătătoare şi de parte întregitoare a Transilvaniei, pe temeiul libertăţii egale.

Punctele doi şi cinci au fost pronunţate de Bărnuţiu de câte patru ori în diferite direcţii, o dată pentru fiecare punct cardinal.

A urmat momentul depunerii jurământului de credinţă faţă de naţiunea română de către toţi cei prezenţi. Formula de jurământ a fost următoarea, spusă cu glas tare, toţi cei care jurau având o mână pusă pe inimă, iar cealaltă ridicată în sus:

„Eu, N.N jur în numele Tatălui şi al Fiului şi al Spiritului sfânt, Dumnezeului celui viu, cumcă voiu fi pururea credincios împăratului Austriei şi marelui principe Ferdinand I şi augustei case austriace. Amicilor Maiestăţii şi ai patriei voiu fi amic, şi inimicilor inimic. Cumcă ca Român voiu susţine totdeauna naţiunea noastră română pe calea cea dreaptă şi legiuită şi o voiu apăra cu toate puterile, în contra oricărui atac şi asupriri. Nu voiu lucra niciodată în contra drepturilor şi a intereselor naţiunii române, ci voiu ţine şi voiu apăra legea şi limba noastră română, precum şi libertatea, egalitatea şi frăţietatea. Pe aceste principii voiu respectat toate naţiunile ardelene, poftind egală respectare dela ele. Nu voiu încerca să asupresc pe nimeni, dar nici nu voiu suferi să ne asuprească nimeni. Voiu conlucra după putinţă la desfiinţarea iobăgiei, la emanciparea industriei şi a comerciului, la păzirea dreptăţii, la înaintarea binelui, umanităţii, al naţiunii române şi al patriei noastre. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi să-mii dee mântuirea sufletului, Amin.”

Jurământul s-a depus sub steagul imperial şi sub drapele naţionale româneşti.

S-a citit în şedinţă şi s-a votat petiţia de eliberare a lui Florian Micaş, iar aceasta a fost înmânată ulterior comisarilor maghiari, pentru a fi dusă guvernului de la Cluj.

Acestea fiind realizate, după ce s-a stabilit ca a doua zi Adunarea Naţională să înceapă la ora opt dimineaţa, şedinţa a fost declarată închisă pentru ziua în curs.

Comisarii maghiari au trimis în aceeaşi zi raportul lor la Cluj, în care nu au avut ce să scrie decât despre foarte buna disciplină a zecilor de mii de români adunaţi la Blaj.

La 16 mai 1848 Adunarea Naţională a început cu serviciu divin celebrat la ora şase în Catedrala din Blaj, apoi şedinţa a început la ora opt tot pe Câmpia Libertăţii.

În timp ce se deplasa spre locul şedinţei, episcopului Lemeni ţăranii români i-au strigat să nu facă nici o unire cu Ungaria.

S-a citit şi s-a aprobat protocolul şedinţei din ziua anterioară, iar apoi Simion Bărnuţiu şi episcopul Şaguna au cerut ţăranilor să îşi respecte îndatoririle faţă de domnii de pământ până la ştergerea oficială a iobăgiei, prin lege, iar vicarul Şuluţiu a propus ca de acum încolo în comunicările oficiale românii să nu mai fie numiţi olah şi valahi, ci români.

A urmat la tribună August Treboniu Laurian, care după ce a rostit un discurs, a prezentat punctele din petiţia naţiunii române adresată împăratului austriac:

August Treboniu Laurian, pe numele real Augustin Trifan, (n. 17 iulie 1810, Fofeldea, scaunul Nocrich, lângă Sibiu - d. 25 februarie 1881, București) a fost un filolog, istoric, publicist și om politic, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române (2 iunie 1867), secretar general și președinte al Societății Academice Române și președinte al Secțiunii Literare (1867-1876) - foto: ro.wikipedia.org

August Treboniu Laurian, pe numele real Augustin Trifan, (n. 17 iulie 1810, Fofeldea, scaunul Nocrich, lângă Sibiu – d. 25 februarie 1881, București) a fost un filolog, istoric, publicist și om politic, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române (2 iunie 1867), secretar general și președinte al Societății Academice Române și președinte al Secțiunii Literare (1867-1876) – foto: ro.wikipedia.org

Textul petiţiei

Proclamaţia de la Blaj

PETIȚIA NAȚIONALĂ ADOPTATĂ DE ADUNAREA DE LA BLAJ PRIN CARE SUNT EXPRIMATE REVENDICĂRILE ROMÂNILOR TRANSILVANI

Punturile naţiunii române transilvane votate în Adunarea Naţională de la Blaj în 15-17 Mai c.n. 1848

1. Națiunea română, răzimată pe principiul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, pretinde independenţa sa naţională în respectul politic ca să figureze în numele său ca națiune română, să-și aibă reprezentanții săi la dieta țării în proporțiune cu numărul său, să-și aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative, judecătorești și militare în aceeași proporțiune, să se servească cu limba sa în toate trebile ce se ating de dânsa, atât în legislățiune, cât și în administrațiune. Ea pretinde pe tot anul o adunare națională generală. La acestea s-au adaos că de aici înainte în lucrările legale ale celorlalte națiuni transilvane și în limbile lor românii să se numească români, iar nu ólah, walach și bloch.

2. Națiunea română pretinde ca beserica română, fără distințiune de confesiune, să fie și să rămână liberă, independintă de la oricare altă biserică, egală în drepturi și foloase cu celelalte biserici ale Transilvaniei. Ea cere restabilirea mitropoliei române și a sinodului general anual după vechiul drept, în care sinod să fie deputați bisericești și mirenești. În aleași sinod să se aleagă și episcopii români, liber, prin maioritatea voturilor fără candidație. (La aducerea-aminte despre vechiul drept al românilor de a avea mitropolie și sinod general anual s-a proclamat de popor mitropolia română transilvană cu aplaus unanim. Dacă episcopii celorlalte națiuni și confesiuni vor avea pe venitoriu scaun în dietă ca reprezentanți ai bisericii lor și dacă capitulurile lor vor fi reprezentate, națiunea română cere aceleași drepturi pentru episcopii și capitulurile lor).

3. Națiunea română, ajungând la conștiința drepturilor individuale, cere fără întârziere desființarea de iobăgie fără nici o despăgubire din partea țăranilor iobagi atât în comitate, cât și în districte, scaune și granița militară. Ea cere tot deodată și desființarea dijmelor ca a unui mijloc de contribuire împedecătoriu economiei.

4. Națiunea română poftește libertatea industrială și comercială cu ridicarea țehurilor și a privilegiurilor și a tuturor pedecelor și stavilelor cu țările convecine de care se ține desființarea vămilor la graniță.

5. Națiunea română poftește ca dajdea ce s-a pus de la un timp încoace asupra vitelor – care din pricina strimtorii hotarelor greminale se țin și se pasc în țările vecine cu mari cheltuieli și nespusă greutate și însuși cu periculul vieței – , ca o vederată pedecă a industriei și a comerciului activ, să se șteargă cu totul, și tractatele care s-au încheiat între înalta Casă austriacă, Poarta otomană și Principatele Române pentru economia vitelor să se păzească cu toată scumpătatea.

6. Națiunea română cere desființarea dijmei, adică a zeciuielei (Zehend) metalelor create în patria aceasta, care zeciuială e o adevărată pedecă pentru lucrarea minelor. La toți proprietarii de fodine să li se dea același drept în privința măsurei hotarului fodinei.

7. Națiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie și a tipări fără nici o censură, prin urmare pretinde libertatea tipariului pentru orice publicare de cărți, de jurnale și de altele, fără sarcina cea grea a cauțiunii, care să nu se ceară nici de la jurnaliști, nici de la tipografi.

8. Națiunea română cere asigurarea libertăței personale; niminea să nu se poată prinde supt vreun pretest politic. Cu acestea dinpreună cere libertatea adunărilor ca oamenii să nu cadă la nici un prepus dacă se adună numai ca să vorbiască și să se înțeleagă în pace.

9. Națiunea română cere tribunale de jurați (Jurye) cu publicitate, în care procesele să se facă verbale.

10. Națiunea română cere înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția română să-și aibă ofițerii săi români.

11. Națiunea română cere denumirea unei comisiuni mixte compusă din români și alte națiuni transilvane pentru cercetarea causelor de mezuine ale moșiilor și pădurilor, de ocuparea pământului comun și a sesiunilor colonicale și altele câte se țin de categoria aceasta.

12. Națiunea română cere dotarea clerului român întreg din casa statului, întocma cu clerurile celorlalte națiuni.

13. Națiunea română cere înființarea școalelor române pe la toate satele și orașele, a gimnasiilor române, a institutelor militare și tehnice și a seminarelor preoțești, precum și a unei universități române dotate din casa statului în proporțiunea poporului contribuent, în dreptul deplin de a-și alege directori și profesori și de a-și sistemiza învățăturele după un plan școlastic și cu libertate de a învăța (docere).

14. Națiunea română pretinde purtarea comună a sarcinelor publice după starea și averea fiecăruia și ștergerea privilegiurilor.

15. Națiunea română poftește ca să se facă o Constituțiune noă pentru Transilvania prin o adunare constituentă din națiunile țărei, care Constituțiune să se întemeieze pe principiile dreptății, libertății, egalității și fraternității, să se lucreze codici noă de legi civile, criminale, comerciale ș.c.l. tot după acelea principii.

16. Națiunea română cere ca conlocuitoarele națiuni nicidecum să nu ia la dezbatere cauza uniunii Transilvaniei cu Ungaria, până când națiunea română nu va fi națiune constituită și organisată cu vot deliberativ și decisiv, reprezentată în Camera legislativă; iar din contră, dacă dieta Transilvaniei ar voi totuși a se slobozi la pertractarea aceleiași uniuni de noi fără noi, atunci națiunea română protestează cu solemnitate.

Punctele s-au votat în aplauze generale, apoi Treboniu Laurian, Bărnuţiu şi Bariţiu au fost purtaţi pe braţe de mulţimea de români entuziasmată.

Petiţia Naţională emisă cu prilejul acestei adunări naţionale a fost întregită cu o petiţie înaintată guvernului ungar de către reprezentanţii românilor care trăiau în judeţele de margine ale Transilvaniei (Arad şi Bihor) şi Banat, petiţie prin care se cereau anumite drepturi bisericeşti, militare, şcolare şi naţionale pentru românii din aceste regiuni, pe atunci considerate ca făcând parte din Ungaria propriu-zisă.

În aceeaşi şedinţă s-a decis să se aleagă două deputaţii, dintre care una să fie trimisă la Cluj, condusă de episcopul Lemeni, iar cealaltă la împăratul austriac, condusă de episcopul Şaguna, pentru a înmâna autorităţilor petiţia românilor. S-a mai ales un Comitet Permanent cu sediul la Sibiu, condus de episcopul Şaguna, având ca vicepreşedinte pe Simion Bărnuţiu. Cu aceasta s-a încheiat Adunarea Naţională din această zi.

Ziua de 17 mai a avut ca program doar autentificarea protocolului zilei anterioare, iar şedinţa a fost scurtă. S-a mai propus ca pe Câmpia Libertăţii să se ridice un monument în amintirea Marii Adunări Naţionale de la Blaj. La ora unu şi jumătate după amiaza comisarii guberniali au declarat adunarea închisă, recunoscând buna purtare a românilor în aceste zile. Cu acestea, românii au plecat către casele lor, rămânând la Blaj numai fruntaşii lor, pentru a se consulta asupra ceea ce urma să fie făcut în continuare.

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (1719 – 1778)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articoel preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul (n. 20 ianuarie 1719 – d. 15 mai 1778) a fost mitropolit al Moldovei între anii 1750-1760 (precedat de Nechifor, urmat de Gavriil Callimachi).

El și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin școală și tipar, apărării celor nedreptățiți și povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci și smeriți, care a dus o viață de Sfânt”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

***

Sf. Iacob Putneanul s-a născut la 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din nordul Moldovei. La numai 12 ani a intrat în viața monahală, ca ucenic la Mănăstirea Putna.

Formarea sa duhovnicească este legată și de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), cel care, la Kiev, l-a convins pe Paisie Velicikovski să vină în Moldova.

S-a remarcat printre monahii de la Putna prin „înțelepciune de bătrân și viață aleasă”, fiind hirotonit preot la numai 17 ani și fiind apoi egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani (în 1744).

În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuți, unde s-a remarcat, printre altele, prin tipărirea unui Liturghier bilingv (în slavonă și română) și unde a înființat o școală pentru învățarea limbilor slavonă, greacă și română.

După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa ca episcop, au fost hotărâtoare în alegerea sa ca mitropolit al Moldovei. A păstorit această mitropolie, din scaunul de la Iași, timp de zece ani (1750-1760), într-o perioadă dificilă pentru Țara Moldovei, în acest interval schimbându-se nu mai puțin de cinci domni: Constantin Racoviță, Matei Ghica, Constantin Racoviță (a doua oară), Scarlat Ghica și Ioan Teodor Callimachi.

În perioada cât a fost mitropolit, Iacob Putneanul a desfășurat și o intensă activitate culturală, promovând tiparul românesc și veghind la traducerea de cărți folositoare sufletului.

Reușind să deschidă o tipografie, în 10 ani a tipărit 15 cărți de slujbă bisericească și învățătură în limba română, care au fost folosite în bisericile și mănăstirile din toate ținuturile locuite de români.

A avut grijă și de românii din Transilvania, amenințați în acea perioadă să-și lepede credința strămoșească, grijă pe care și-a manifestat-o atât prin tipărirea de cărți spre apărarea dreptei credințe, cât și prin hirotonirea de preoți și trimiterea de antimise în parohiile lipsite de păstori sufletești din Maramureș și din ținutul Clujului.

El era îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriții săi, deoarece, după cum spunea, „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”.

De aceea a înființat școli și a tipărit cărți de învățătură și de slujbă, dând la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) și înființând, pentru copiii satului Putna, prima școală rurală din Moldova.

A dispus și traducerea în românește a „Vieților sfinților”, dar în vremea păstoririi sale s-a reușit doar traducerea primelor 6 din cele 12 volume.

Pe lângă purtarea de grijă față de Mănăstirea Putna (pe care a restaurat-o între anii 1756-1760) și așezămintele ei, Mitropolitul Iacob Putneanul a ajutat și alte mănăstiri și biserici, ca Mănăstirea Doljești, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava, Mănăstirea și spitalul Sfântul Spiridon din Iași, precum și altele.

În vremea domniilor fanariote situația economică a țăranilor din Moldova era extrem de grea. Mitropolitul Iacob Putneanul, împreună cu ceilalți ierarhi ai țării, a intervenit pentru eliminarea unor forme de asuprire (desființarea „veciniei” – forma autohtonă a iobăgiei – de către Constantin Mavrocordat în 1749) și a unor biruri împovărătoare, reușindu-se desființarea „vădrăritului” în 1756 și a „văcăritului” în 1757, legând cu blestem pe domnii țării să nu mai revină asupra acestora.

În anul 1758 a avut loc o invazie a tătarilor în Moldova. Ca ocrotitor al poporului pe care îl păstorea, Mitropolitul Iacob a cerut, cu mult curaj, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei.

În în anul următor (1759) a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului Ioan Teodor Callimachi să îndeplinească unele cerințe pentru pacificarea țării.

A mustrat adesea pe unii conducători din acei ani, din pricina cărora, în cele din urmă, a fost silit să-și lase scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să îngăduie impunerea din nou a birurilor împovărătoare.

Sf. Iacob Putneanul și-a petrecut ultima parte a vieții la mănăstirea sa de metanie, Putna. El a continuat lucrările de refacere a mănăstirii începute în perioada cât fusese mitropolit, devenind astfel al doilea mare ctitor al Putnei după Ștefan cel Mare și Sfânt, întărind-o duhovnicește și material.

Astfel, acest sfânt lăcaș a devenit unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775.

Retragerea sa la mănăstire i-a fost prilej de adâncire în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet.

El a scris astfel despre rugăciune: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune”.

Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 el a mers la Sihăstria Putnei și a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Cuviosul Natan, luând numele de Eftimie.

După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul.

Sf. Iacob Putneanul a fost înmormântat în pridvorul mănăstirii de la Putna, ca un nou ctitor al acesteia.

 

Cărți tipărite

- Liturghierul (Rădăuți, 1745)

- Penticostarul (Iași, 1754)

- Antologhionul (1755)

- Apostolul (1756)

- Psaltirea (1757)

- Liturghierul (1759)

- Sinopsis, adică adunarea celor șapte laude ale sfintei Biserici (1751)

- Canoane din sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei (1751)

- Alfavita sufletească (1755)

- Sinopsis, adică adunare de multe învățături (1757)

- Bucvar (1755; retipărit – cu completări – la Viena, 1771)

 

Proslăvirea ca sfânt

Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

La 14 mai 2017, a avut loc la Mănăstirea Putna, în prezența PF Daniel, proclamarea solemnă a canonizării Sfinților Putneni: Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei

lasul glasul al 3-lea

Podobie: Mare apărător…

Grija cea lumească lepădând și viața pustnicească trăind, ca un bun păstor turma cea cuvântătoare a Moldovei ai păzit, pentru aceasta cu îngerii în ceruri te veselești, Sfinte Ierarhe Iacob, Arhiereul lui Hristos, roagă-te pentru sufletele noastre.

Condacul Sfântului Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei

Glasul al 4-lea:

Cu fapte bune și cu virtuți împodobindu-te, Sfinte Ierarhe Iacob, dascăl iscusit al credincioșilor te-ai arătat și înnoitor al mănăstirii Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Sfânt te-ai învrednicit. Pentru aceasta, Hristos te-a preamărit în ceruri, unde te rogi neîncetat pentru sufletele noastre.

Acatistul Sfântului Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (15 Mai)

 

Viața Sfântului Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei

Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (1719 - 1778) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (1719 – 1778) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Iacob Putneanul este un dar neprețuit, pe care Dumnezeu l‑a făcut poporului român și Bisericii. Viața și faptele sale sfinte nu au rămas ascunse sub obroc, ci sunt o pildă de slujire a lui Dumnezeu, din toată inima și din toată puterea, prin toate darurile cu care marele ierarh a fost înzestrat.

Intrat în mănăstire din copilărie, a ajuns egumen la Putna, episcop de Rădăuți, mitropolit al Moldovei și a strălucit tuturor prin dragostea și jertfa pentru oameni, prin râvna pentru Hristos și Biserică, prin demnitate creștină și neînfricare întru apărarea adevărului și a binelui.

Smerit, rugător pentru neam și țară, el a știut să se identifice cu nevoile și durerile poporului, devenind un părinte al tuturor, dăruitor, rugător și jertfitor. Rugăciunile și activitățile sale au fost îndreptate, în primul rând, spre binele familiei, creșterea și educația copiilor și ajutorarea săracilor și a celor în nevoi. A ctitorit mai multe biserici și mănăstiri, a tipărit primul abecedar din Moldova, s‑a îngrijit de înființarea primei școli rurale din Moldova și a Spitalului Sfântul Spiridon din Iași.

Pentru Putna, el este al doilea mare ctitor al mănăstirii și părintele monahilor nevoitori la mănăstire și în așezămintele ei, Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia și Mănăstirea veche, în secolul al XVIII‑lea. În jurul lui s‑au adunat părinți care, la rândul lor, au format pe alții și au dus mai departe mesajul pe care l‑a avut Putna dintru început, de la Sfântul Voievod Ștefan cel Mare: buna chivernisire a vieții, iubirea adevărului, iubirea credinței, iubirea a ce este frumos și veșnic.

Începuturile vieții monahale

Sfântul Mitropolit Iacob s‑a născut la 20 ianuarie 1719, într‑o familie credincioasă și așezată din nordul Moldovei. Aproape toți membrii familiei sale vor intra în cinul monahal: părinții s‑au călugărit și au purtat numele Adrian și Mariana, fratele a devenit monahul Ioil, o soră a fost monahia Pelaghia, iar o altă soră, Maria, se va căsători, soțul ei devenind mai târziu ieromonahul Misail de la Schitul Doljești.

Mișcat de râvna pentru Hristos, la numai 12 ani, a intrat în Mănăstirea Putna. Aici a aflat o adevărată școală monahală, cu părinți duhovnicești care transmiteau știința vieții în Hristos de la o generație la alta. Cu smerenie, s‑a predat pe sine ascultării și astfel s‑a format părintele duhovnicesc pe care îl arată faptele și scrierile sale de mai târziu.

La Putna, el a fost ucenic al Mitropolitului Antonie, pe care îl considera „starețul” său, părintele său duhovnicesc. Astfel, s‑a înscris în filiația duhovnicească a acestuia, care începe cu Mitropolitul Sava Balaci, în prima jumătate a secolului al XVIII‑lea, și continuă prin Episcopul Calistru de Rădăuți, Mitropolitul Antonie, Sfântul Iacob. În Pomelnicul mănăstirii, alcătuit din porunca Sfântului Iacob în 1756, la locul unde este însemnat numele Mitropolitului Sava, această legătură este arătată astfel: „Sava mitropolit: Acesta au călugărit pre episcopul Calistru, iar Calistru pe Antonie mitropolit, iar Antonie pe Iacob mitropolit”.

În puțini ani, a sporit duhovnicește foarte mult, încât, în 1736, la numai 17 ani, a fost hirotonit ieromonah de către Mitropolitul Antonie.

După ce a primit darul preoției, și‑a continuat nevoințele duhovnicești cu mai multă râvnă și s‑a adâncit în smerita cugetare, în cunoașterea de sine și în cunoașterea lui Dumnezeu. Hrănindu‑se cu scrierile Sfinților Părinți, care se aflau în biblioteca mănăstirii, cu hrana duhovnicească a rugăciunii și purtat de aripile dumnezeiești ale ascultării, Sfântul Iacob și‑a umplut sufletul de dorul pentru Dumnezeu și de râvna pentru frumusețea vieții în Hristos. Gândul la dobândirea unirii cu Dumnezeu l‑a călăuzit toată viața, arătându‑i care faptă se înveșnicește și care piere fără folos sufletesc.

Râvna sa pentru mănăstire, priceperea la cele văzute și darul lui Dumnezeu care se odihnea întru smeritul Său slujitor au arătat obștii că este vrednic să se îngrijească de bunul mers al Putnei. Astfel, a fost ales egumen al mănăstirii în 1744, la vârsta de 25 de ani.

Alegerea ca ierarh

Însă darurile sale și lucrarea lui Dumnezeu cu el străluceau și dincolo de porțile mănăstirii, astfel încât, un an mai târziu, în 1745, este ales Episcop de Rădăuți.

Sfântul Iacob s-a implicat în organizarea învățământului pentru copii. La 25 decembrie 1747, domnul Moldovei, Grigore al II-lea Ghica, membrii divanului, Mitropolitul Nichifor și episcopii Iacob al Rădăuților, Ioanichie al Romanului și Ierotei al Hușilor au hotărât înființarea a trei școli pentru copii în centrele episcopale din Roman, Rădăuți și Huși. Episcopilor le revenea îndatorirea de a găsi dascăli și de a face „necontenită cercetare școlilor, adesea luându-se seama cum învață copiii și la ce sporesc, ca și dascălii să se silească, și copiii să se procopsească cu învățătura lor”. La Rădăuți, școala a funcționat chiar în sediul episcopal.

Sfântul Iacob a fost și un susținător al traducerilor cărților de cult în limba română, continuând astfel opera Sfântului Mitropolit Dosoftei. În anul 1745, la Rădăuți, a văzut lumina tiparului Liturghierul, tipărit „cu osteneala și toată cheltuiala a iubitorului de Dumnezeu chir Iacob, episcopul Rădăuțiului”, cartea fiind cel de-al doilea liturghier românesc din Moldova, după cel al Sfântului Dosoftei (1679, 1683). Traducerea a fost făcută din grecește de către Evloghie dascălul.

În anul 1749, domnul Constantin Cehan Racoviță a desființat vecinia, echivalentul iobăgiei din Moldova. Printre cei care l-au convins la aceasta a fost și Sfântul Iacob Putneanul.

După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa pentru slujirea lui Dumnezeu au fost hotărâtoare pentru a fi înălțat în scaunul de Mitropolit al Moldovei. În noiembrie 1750, a fost ridicat în treapta cea mai înaltă a ierarhiei bisericești a țării. Tradiția era ca episcopul de la Roman, pe atunci Ioanichie, să devină mitropolit, însă acesta, cunoscându‑l bine pe Sfântul Iacob, a văzut că el este cel ales de Dumnezeu să păstorească Biserica în acele vremuri. La rândul său, și Sfântul Iacob l‑a cinstit pe acest evlavios și energic ierarh și îl considera ca un „al doilea stareț”, după întâiul său părinte duhovnicesc, Mitropolitul Antonie. Atunci când va începe înnoirea Mănăstirii Putna, Sfântul Iacob îl va chema și pe Episcopul Ioanichie să participe la această lucrare.

În cei zece ani cât a fost mitropolit la Iași, 1750–1760, a desfășurat o intensă activitate pastorală și socială, a promovat cultura și tiparul românesc și a vegheat la traducerea de cărți folositoare de suflet.

Miluitor al sărmanilor

În slujirea de cel dintâi ierarh al țării, Sfântul Iacob a împlinit, cu toată ființa sa, cuvântul Mântuitorului Hristos: „care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 26). A lucrat cu multă râvnă la creșterea duhovnicească a poporului și, când a fost nevoie, s‑a jertfit, fără cruțare de sine, pentru apărarea turmei încredințate lui de Dumnezeu.

Una dintre cele mai mari binefaceri pe care le‑a făcut păstoriților săi a fost faptul că a reușit să determine pe domnii țării să elimine câteva impozite care sărăceau întreaga țară, dar mai ales pe oamenii simpli.

Lupta cea mai grea a dus‑o pentru eliminarea impozitului numit „văcărit”. A câștigat această luptă în care și‑a pus toată puterea și a pecetluit izbânda cu renunțarea la scaunul de mitropolit. Izvorul râvnei pentru această luptă a fost faptul că el s‑a identificat cu necazurile poporului din vremea sa. Dragostea pentru credincioși l‑a făcut să fie una cu durerea lor și cu dorința lor de bine.

Țările române se aflau în perioada foarte dificilă a domniilor fanariote. Pentru a deveni domni, candidații trebuiau să achite sultanului, marelui vizir și altor persoane importante din administrația Imperiului Otoman mari sume de bani. Apoi, venind în țările române, puneau impozite împovărătoare, pentru a strânge banii cheltuiți cu dobândirea domniei.

Cel mai greu era văcăritul, impozitul pe animale mari. Acesta ducea la o sărăcie cumplită în țară, care afecta mai ales pe oamenii nevoiași. În mai multe rânduri, ierarhii țării au reușit să lege cu blestem și să interzică, astfel, acest impozit. Dar, la presiunea puterii domnești, blestemul era dezlegat și se percepea, din nou, văcăritul. Pentru prima dată, strămoșul duhovnicesc al Sfântului Iacob, Mitropolitul Sava, a reușit să oprească impozitul, prin blestem, în 1698. În 1749, Sfântul Iacob luase parte la legarea prin blestem a văcăritului de către toți ierarhii moldoveni.

Voievodul Constantin Racoviță, la începutul celei de‑a doua domnii în Moldova, în 1756, l‑a impus din nou. Sfântul Iacob l‑a sfătuit și l‑a determinat să renunțe la acest impozit. Iată cum este descrisă fapta Sfântului Iacob și gravitatea văcăritului într‑o cronică din epocă:

„Îndemnându‑se din râvnă dumnezeiască și prin duhovnicescul sfat al Preasfințitului Iacob Mitropolitul Moldovei și socotind cum că toată ticăloșia și stricăciunea țării acesteia nu este dintr‑altă, fără numai dintr‑acea dajdie stricătoare și urâtă, că măcar că vaci nu rămăseseră la locuitorii țării, dar, de vreme ce era văcăritul, tot trebuia să dea sumă de bani, și o babă săracă, ce toarce în furcă să‑și agonisească hrana și comândul său, trebuia la acea vreme să dea și ea bani la văcărit”.

Sfântului Iacob și celorlalți ierarhi li s‑au alăturat boierii țării și, împreună, au cerut și au primit de la patriarhul de Constantinopol o carte de afurisenie împotriva acelora care vor pune din nou acest impozit.

Ceremonia religioasă de punere a blestemului asupra văcăritului a fost deosebită. Domnul Constantin Racoviță a chemat la Iași câte 6 locuitori din fiecare ținut al țării. Alături de ei, au venit mulți oameni din oraș și din împrejurimi. S‑au adunat cu toții în Catedrala Mitropolitană și în incinta Mitropoliei. În cadrul Sfintei Liturghii, la Vohodul Mare, Sfântul Iacob a dat citire Cărții Patriarhale de blestem, iar poporul a răspuns după fiecare frază: „Amin!”. Cronicarul Enache Kogălniceanu, care s‑a ocupat cu buna rânduială la slujbă, a scris: „nu putem arăta ce vuiet era în biserică de strigarea norodului”. Apoi a urmat citirea unei cărți de blestem, semnată de mitropolit, de episcopi și de egumenii marilor mănăstiri.

După înlăturarea acestui impozit, în anii următori țara a înflorit, pentru că familiile se eliberaseră de povara sărăciei datorate impozitului văcăritului. Înlăturarea impozitului a făcut ca mai mulți copii să se nască în familiile care nu mai erau stăpânite de frica de a nu avea ce să le dea de mâncare: „îndată cum s‑au rădicat această dajdie, au început a se întări și a se înmulți locuitorii țării și de atunci prea bine s‑au îndreptat țara”.

Dar Sfântul Iacob a trebuit să lupte în continuare pentru păstrarea acestei binefaceri. Urâtorul de bine al neamului omenesc, care, mai ales, se luptă împotriva celor mai slabi, a copiilor, nu putea să rabde că din ce în ce mai mulți prunci veneau pe lume, primeau Taina Botezului, iar părinții lor lăudau pe Dumnezeu pentru aceasta.

În martie 1757, Constantin Racoviță a fost schimbat și în locul lui a fost pus domn Scarlat Ghica, care a încercat să îl determine pe Sfântul Iacob și pe ceilalți arhierei să dezlege blestemul pe văcărit.

Văzând că nu îl poate convinge pe Sfântul Iacob, Scarlat Ghica a apelat la sultan și a obținut dreptul de a reintroduce văcăritul, chiar dacă arhiereii nu dezleagă blestemul. Dar, spune cronica, „s‑a cunoscut că nu a fost voia lui Dumnezeu să treacă ruga și lacrimile lui Iacob Mitropolitul și ale altor arhierei; că atunci când gătise toată rânduiala slujbei să pornească văcăritul, i‑a sosit mazilirea și s‑a dus în Țara Muntenească, rupând toate rânduielile slujbei ce făcuse”.

La 1758, turcii au numit domn pe Ioan Teodor Callimachi. Noul domn a insistat și el foarte mult pe lângă Sfântul Iacob să dezlege blestemul, atât în mod direct, cât și prin intermediul altor demnitari.

În cele din urmă, după doi ani de insistențe, în 1760, Sfântul Iacob, pentru a nu apărea o criză în țară, a părăsit scaunul de mitropolit. El a rostit atunci un mișcător cuvânt de învățătură:

„Iată că m‑am lepădat și de Mitropolie și de cinste și de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu‑mi iau în cap și în suflet; și socotiți că sunteți toți musafiri ai acestei lumi și în cealaltă lume avem a trăi și a răspunde la faptele noastre și fiți sănătoși”.

La aceste cuvinte, cei de față s‑au „pierdut cu firea” și au izbucnit în plâns. Nu numai ei, ci tot poporul, boieri și oameni simpli, au plâns amarnic la retragerea sa, căci știau că un mare și sfânt păstor pleca de la ei.

Dar jertfa lui nu a fost în zadar. Prin ea s‑a pecetluit eliminarea văcăritului. În ciuda dezlegării primite de la Patriarhul de Constantinopol, nimeni nu a îndrăznit, nici următorul mitropolit, Gavril Callimachi, chiar dacă era fratele domnului, nici un altul, să dezlege blestemul pentru a impune din nou impozitul. Spre deosebire de Moldova, în Țara Românească văcăritul a mai fost perceput încă 40 de ani.

Atât de mare a fost importanța opoziției Sfântului Iacob față de văcărit, încât în popor au rămas două versuri, în care este portretizat tocmai prin această faptă:

„Iacob mitropolitul, Care‑a legat văcăritul.”

Sfântul Iacob a avut rolul decisiv și la eliminarea temporară a altor două impozite, pogonăritul (5 august 1755) și vădrăritul (25 august 1756), care vor fi apoi desființate.

Luminarea poporului prin educație

Marele Mitropolit a dorit din toată inima ca poporul să meargă pe urmele lui Hristos, să Îl cunoască pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Care S‑a făcut om pentru a noastră mântuire. Hristos era viața Sfântului Iacob și această Viață voia să o dăruiască din belșug credincioșilor. De aceea, a lucrat neobosit ca sufletul poporului să fie luminat prin învățătură, să aibă parte de o educație care să îl înalțe spre cele sfinte, spre cele veșnice.

Unul dintre mijloacele de aflare a cuvântului lui Dumnezeu și de formare duhovnicească este cuvântul scris. Bucurându‑se de hrana sufletului și a minții prin cărțile citite la Putna, a dorit ca această hrană să ajungă și la alți nevoitori și la cât mai mulți creștini, spre luminarea și mântuirea lor. Pentru aceasta, a rânduit să fie traduse și tipărite mai multe cărți. A găsit traducători pricepuți la limba greacă, precum Evloghie Dascălul, și la limba slavonă, precum arhimandritul Vartolomei Mazereanu, și le‑a creat condiții pentru a traduce cărți de slujbă și de învățătură.

În primul rând, a tipărit numeroase cărți necesare pentru buna rânduială a slujbelor. Acestea au fost traduse în limba română, pentru ca preoții să slujească în limba înțeleasă de popor și pentru ca oamenii să trăiască prezența lui Hristos în sfintele slujbe.

De pe la sfârșitul veacului al XVII‑lea, în Moldova, a început să fie folosită limba română în Biserică. Principalul osârduitor în această privință a fost Sfântul Mitropolit Dosoftei. După aceasta, traducerea cărților de slujbă în limba română a stagnat. Sfântul Iacob Putneanul a reluat traducerea și a tipărit mai întâi Liturghierul slavo‑român, tradus din nou, în 1745, la Rădăuți. Apoi a tipărit la Iași Adunare de rugăciuni (1751), Synopsis, adică Adunarea celor șapte taine și a celor șapte laude ale Sfintei Biserici și canoane din Sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei (1751), Târnosania (1752), Evhologhion adică Molitvenic (1754), Penticostar (1754), Antologhion (1755), Apostol (1756), Psaltirea (1757), Liturghier (1759), Antologhion (1760).

Tot la Iași, Sfântul Iacob s‑a îngrijit să publice cărți cu învățăturile marilor părinți văzători de Dumnezeu, folositoare la deprinderea meșteșugului luptei duhovnicești. Astfel, a tipărit Adunare de multe învățături pentru preoți (1753), Carte de duhovnicie (1755), Alfavita (1755), Despre lemnul Sfintei Cruci (1759).

Pentru a înțelege cât de mult a sporit Sfântul Iacob numărul cărților de folos, trebuie spus că, între 1700 și 1750, au fost tipărite 66 de cărți în Țara Românească și doar 10 în Moldova, iar între 1750 și 1760, Sfântul Iacob a tipărit 15 cărți în Moldova.

Sfântul Iacob a avut un rol foarte important pentru dezvoltarea învățământului. Pentru a împlini nevoia de cărți după care să învețe copiii, Sfântul Iacob a tipărit, în 1755, primul abecedar din Moldova, Bucvarul. În prefața acestuia, Sfântul Iacob scrie cât de importantă este educația copiilor și cât de mare nevoie era de cărți pentru copii: „Cum dar vei nădăjdui de bine unde nu este hrană bună copiilor? Iar de hrană ca aceea în țara aceasta, cine nu vede câtă lipsă este?”

Patru ani mai târziu, a tipărit o nouă ediție a Bucvarului, îmbunătățită. În 1771, această ediție va fi republicată la Viena, pentru școlile din Bucovina.

La propunerea Sfântului Iacob, prin hrisovul domnesc al lui Teodor Callimachi din 25 iunie 1759, s‑a înființat prima școală rurală din Moldova, pentru copiii satului Putna. În primele decenii de funcționare, Sfântul Iacob va încredința arhimandritului Vartolomei Mazereanu și altor călugări ascultarea de a preda copiilor și de a purta grija întreținerii școlii. Până la mijlocul secolului al XIX‑lea, aici vor preda monahi putneni, apoi vor veni învățători laici. Școala funcționează, fără întrerupere, până în prezent.

Nu numai prin tipărirea Bucvarului și prin înființarea școlii din Putna și‑a arătat Sfântul Iacob grija pentru educarea copiilor, ci permanent îi îndemna pe credincioși spre aceasta. Fără învățătură, sufletul se usucă, scria el: „Învățătura este asemenea cu florile cele mirositoare, iar cel neînvățat este asemenea copacului celui uscat”.

Râvna sa pentru educație se datora înțelegerii pe care o avea despre rostul educației. Sfântul Iacob a înțeles că lumea și frumusețea ei sunt daruri de la Dumnezeu pentru om. Iar omul, prin frumusețea și sensul celor văzute, este chemat să înțeleagă frumusețea și realitatea celor nevăzute.

Educația deschide ochii pentru a înțelege firea acestei lumi, pentru a înțelege rostul fiecărui lucru și dreapta lui folosire, rostul fiecărui om și dreapta legătură cu ceilalți oameni. Cunoscând lucrările lui Dumnezeu, omul află despre El și despre dragostea Sa pentru om, pentru care a făcut toate. Și astfel, folosind după voia lui Dumnezeu cele văzute, omul se înălță către cele duhovnicești, nevăzute. Așadar, pentru Sfântul Iacob, educația este o cale pentru dobândirea vieții veșnice.

De aceea, ca părinte sufletesc și ca ierarh responsabil cu educația în țară, el a urmărit ca prin aceasta să se formeze fii ai Împărăției cerurilor. Având în fața ochilor acest rost, Sfântul Iacob, împreună cu colaboratorii săi au făcut eforturi mari, continue, și au înscris câte o pagină importantă în istoria educației și în istoria culturii românești.

Sfântul Iacob a dorit să arate poporului modele de desăvârșire – sfinții. De aceea, a rânduit să fie traduse Viețile sfinților, adevărate manuale în care orice om, de orice vârstă, fire și statut, își poate afla un model de viață. La îndemnul lui, s‑au tradus, deși fără a fi reușit să le publice, 6 dintre cele 12 volume ale Vieților sfinților, pe lunile septembrie, octombrie, noiembrie, martie, aprilie și mai. Nu doar acestea, ci, din păcate, și alte cărți, pe care el a rânduit să fie traduse, au rămas în manuscris, în urma retragerii sale din scaunul de mitropolit.

Părinte al tuturor

Contemporanii au simțit că asupra Sfântului Iacob este harul lui Dumnezeu, este lucrarea Sa. De aceea l‑au ascultat și l‑au urmat în inițiativele sale. Dar mai ales dragostea sa i‑a făcut să îi fie alături.

Împărtășindu‑se de dragostea lui Dumnezeu pentru om, Sfântul Iacob a avut multă dragoste față de semeni. Prin aceasta, a încălzit inimile lor spre facerea de bine și spre viața în Hristos.

Nu numai oamenii simpli au fost cuceriți de dragostea și de lucrarea lui pentru ei. Sfântul Iacob a izbândit și acolo unde mulți dintre cei care doresc binele nu izbândesc: a reușit să miște inimile oamenilor bogați și puternici spre a face bine poporului. Cuvântul său cu putere multă, dat de Dumnezeu, le‑a arătat acestora cum să folosească poziția socială și bogățiile pe care le‑au primit de la Dumnezeu, spre folosul aproapelui. Așa s‑au dat legi mai bune, s‑au ctitorit locașuri sfinte și s‑au creat instituții folositoare oamenilor.

Autoritatea pe care Sfântul Iacob o avea în fața demnitarilor și a oamenilor a făcut ca el să aducă pacea în momente foarte dificile, salvând vieți de oameni și salvând suflete de la păcate grele.

În anul 1758, turcii au numit domn pe Ioan Teodor Callimachi. Principalul demnitar al acestui domn, Iordache Stavarache, a determinat, prin comportamentul său, o răscoală a locuitorilor din Iași împotriva lui, a Curții și a domnului. În fața răscoalei poporului, soldații care păzeau curtea domnească au ucis câteva persoane și erau gata să ucidă pe cei care ar fi încercat să intre cu forța.

Datorită încrederii în el, Sfântul Iacob a fost rugat de răsculați să mijlocească înțelegerea cu domnul țării: „au mers la Mitropolie de au luat pe Mitropolitul, zicând să meargă la Domn din partea țării, să‑i spună că cer pe Stavarache să li‑l dea”. Tot datorită conștiinței că mitropolitul este un om al lui Dumnezeu, și Ioan Teodor Callimachi l‑a rugat pe mitropolit să‑i fie „chezaș” față de revolta oamenilor.

Luminat de Dumnezeu, Sfântul Iacob a reușit să reprezinte dorințele și durerile poporului și a obținut de la domn și boieri ceea ce a putut împlini nevoile oamenilor, dar fără vărsare de sânge. Domnul a promis că va aduce înapoi pe boierii exilați pentru că se împotriviseră fiscalității lui Stavarache: „au căzut Domnul la Mitropolit cu rugămintea ca să intre chezaș că‑i va aduce într‑atâtea zile; și așa Mitropolitul au început a intra chezaș că până în atâtea zile îi va aduce pe boieri; și așa s‑au potolit”. Astfel, el a evitat o mare vărsare de sânge creștinesc.

Istorisind această grea cumpănă, care nu s‑a sfârșit într‑o mare tragedie datorită curajului și a dragostei de pace ale Sfântului Iacob, Nicolae Iorga îl numește „păstorul celor săraci și umili […] ce dusese o viață de sfânt”.

Un alt moment în care Sfântul Iacob a ferit poporul de o mare primejdie a fost în septembrie – octombrie 1758. Atunci, tătarii din Bugeac și Nogai au jefuit cumplit Moldova, din cauză că Vidali și Rizu, caimacamii lui Ioan Teodor Callimachi, nu le dăduseră darurile obișnuite. Sudul și centrul Moldovei au suferit cea mai cumplită invazie a tătarilor din secolul al XVIII-lea. Orașele Bârlad și Focșani precum și satele dintre Prut și Siret au fost pustiite și arse în întregime. Mii de oameni au fost luați în robie. Mitropolitul, împreună cu episcopii, câțiva egumeni și boieri care se aflau în Iași, a trimis o plângere la hanii tătari din Buceag și Nogai. În scrisoare a prezentat situația în care se afla țara, cu satele arse și locuitorii robiți, obligația de a apăra pe locuitori și a nu‑i ataca și a cerut să înceteze distrugerea țării și uciderea populației.

„Vedem că toți săracii din raiaua Moldovei se pradă de tot, se jăcuiesc, să omoară și se robesc, și se ard cu foc fânațele și ariile cu pâine, și casele pe la târguri și pe la sate de către tătari Nohai și Bugegi, și toată raiaua s-au risipit și s-au bejenit prin păduri și aiurea, unde nici acolo nu pot să se mistuiască. Și nu numai că-i pradă de bucate și de altele ce au pe afară, ci necontenit și acolo, prin pădure, năvălind tătarii cu armele lor, mulțime de oameni din săraca raia au omorât, și pe câți prind vii îi robesc și fac batjocoră de femeile și fetele oamenilor. Și alte multe nevoi și supărări ce se fac întru această una dată nu s-au făcut în săracele raiale de când sunt și până acum, că mai la toate ținuturile n-au rămas nici un fel de dobitoc neluat, pâinile cele strânse pe la arii le ard, cele ce au rămas nesecerate se prăpădesc pe pământ, și mulți din locuitorii ținuturilor de sus, de spaimă și groaza aceasta, s-au dus printr-alte țări, lăsându-și toate ale lor la pieire numai să scape cu sufletele de urgia aceasta pentru care și noi cu toții ne aflăm la mare întristăciune. Pentru aceasta, cu plecăciune până la pământ și cu fierbinți lacrimi, ne rugăm Măriilor Voastre să socotiți dreptatea lui Dumnezeu că nu suntem cu nimic vinovați, nici suntem haini împărăției sau Măriilor voastre. Și să fie mila Măriilor Voastre, să porunciți să se oprească prada, să se ridice tătarul deasupra săracilor raialei, că n-are margini răutatea aceasta ce sau făcut în ticăloasa țară … ”.

Sfântul Iacob a intervenit într‑o problemă importantă pentru sufletele oamenilor, care ține de domeniul dreptului juridic. Modul în care se încheiau tranzacțiile și se judecau conflictele ducea uneori la jurăminte, la căderea sub blesteme. Sfântul Iacob a prezentat domnitorului Matei Ghica problema și i‑a propus soluția ca orice act de tranzacție să se facă cu consemnarea în scris și în fața a trei martori, pentru a nu mai fi nevoie de jurăminte și cărți de blestem. În actul din 1 august 1755, prin care această soluție devenea lege, domnul arată că a luat această hotărâre la propunerea Sfântului Iacob, „al nostru prea cinstit părinte duhovnicesc”.

În 25 septembrie 1755, domnul Matei Ghica, la îndemnul Sfântului Iacob, a întărit regulamentul de funcționare al breslei groparilor din Botoșani, prin care li se impunea acestora să îi înmormânteze și pe străini. Până atunci, străinii morți rămâneau și câteva săptămâni neînmormântați, lucru necreștinesc, dar și periculos pentru sănătatea publică. Având în vedere aceeași problemă, domnul Constantin Racoviță, în 1757, a dat un document în care îl arată pe Sfântul Iacob ca inițiatorul reînființării breslei groparilor în Suceava.

O mare binefacere a Sfântului Iacob este ctitorirea Spitalului Sfântul Spiridon, în Iași. În trecut, când un om cu stare era bolnav, doctorul venea la el acasă. Dar la cei fără bani, nu veneau doctorii, căci nu erau plătiți. Din milă față de oamenii bolnavi care nu aveau bani, Sfântul Iacob l‑a determinat pe domnul Constantin Racoviță să facă un spital public, la biserica Sfântul Spiridon din Iași, în 1757. Aici erau doctori și puteau să vină oamenii săraci să se trateze. Pentru a întreține spitalul, Sfântul Iacob a transformat biserica Sfântul Spiridon în mănăstire și a îndatorat‑o să se îngrijească de spital. În 1758, când lucrările au fost terminate, Sfântul Iacob a sfințit mănăstirea.

L‑a avut ca pildă în această întreprindere pe Episcopul Ioanichie de la Roman, care ctitorise un spital public la Mănăstirea Precista Mare, în Roman, și unul la Mănăstirea Sfântul Proroc Samuil, în Focșani. De altfel, Sfântul Iacob a avut grijă nu numai de spitalul ridicat de el, ci și de aceste așezăminte. Astfel, în 1756, prin mijlocirea sa, Constantin Racoviță a dat 12 hrisoave Mănăstirii Precista Mare și metocului ei, Prorocul Samuil, acordându‑le însemnate privilegii, venituri, scutiri și întinse moșii, pentru a asigura funcționarea spitalului.

Sfântul Iacob a vegheat și la soarta românilor din Transilvania. Ca și ceilalți ierarhi din Moldova, Sfântul Iacob a dăruit antimise mănăstirilor și bisericilor ortodoxe din Transilvania. Se păstrează, de când era episcop la Rădăuți, un antimis dăruit bisericii din Cuhea Maramureșului și mai multe antimise dăruite, de când era mitropolit, bisericilor din zona Clujului. El s‑a ocupat și de legătura cu Mănăstirea Moisei din Maramureș, atestată ca schit al Putnei în 1759.

În general, cărțile tipărite de Sfântul Iacob au fost folosite în bisericile și mănăstirile din toate zonele locuite de români și au fost de mult ajutor în apărarea credinței ortodoxe a românilor din Transilvania.

Pentru că era un izvor de lumină și de har, oamenii au venit alături de Sfântul Iacob și i‑au devenit colaboratori. Astfel, la fiecare dintre ctitoriile sale, a știut să aducă lângă el pe unii dintre boierii vremii, care s‑au învrednicit, astfel, să devină împreună ctitori cu el și sunt pomeniți mereu în bisericile și mănăstirile ctitorite. Prima asupra căreia și‑a îndreptat mâna spre a o reface a fost biserica Mitropoliei din Iași. Sfântul Iacob, în timpul păstoririi sale, a înfrumusețat Mitropolia și s‑a îngrijit de plata datoriilor pe care le acumulase.

Prin sprijinul și sfatul pe care le‑a acordat negustorilor români din Suceava, a ajutat acest oraș să renască în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea. Sfântul Iacob este considerat al doilea ctitor al bisericii Sfântul Dumitru din Suceava. Tot el a purtat și grija Catedralei Mitropolitane din Suceava și a vegheat asupra ctitoririi Schitului Doljești de către un fost boier, intrat în viața monahală la Putna, Dionisie Hudici.

Al doilea mare ctitor al Putnei

Dacă pentru întreaga țară Sfântul Iacob a fost o lumină vreme de câteva decenii, pentru Mănăstirea Putna el a pus un fundament pentru următorii mai bine de 100 de ani. După ocuparea nordului Moldovei de către Austria, Putna a fost una dintre cele trei mănăstiri rămase deschise, alături de Dragomirna și Sucevița. Principalul motiv al acestei alegeri a fost dat de refacerea materială și de înflorirea duhovnicească de sub conducerea Sfântului Iacob.

Acesta a început lucrările de refacere a Putnei în anul 1755, când „din întâmplările vremilor și a nepăcilor”, „toate câte sunt în mănăstire erau stricate, încât era un lucru de jale a și vedea cineva la câtă stare rămăsese această sfântă mănăstire”, după cum relatează arhimandritul Vartolomei Mazereanu.

Cu smerenie, Sfântul Iacob nu s‑a folosit atunci de faptul că era mitropolit, ci a cerut acordul obștii pentru a începe lucrările ca „al doilea ctitor mare al mănăstirii și înnoitor” al ei, așa cum este numit în pomelnicul mănăstirii. Alături de el, la înnoirea mănăstirii au fost monahii putneni, și în mod deosebit, Cuviosul Sila, Cuviosul Natan, arhimandritul Vartolomei Mazereanu, ieroschimonahul Mihail Mazereanu, egumenul Calistru și câteva familii domnești și boierești, în primul rând familia Racoviță.

Sfântul Mitropolit l‑a trimis pe Cuviosul Sila de la Sihăstria Putnei în Țara Muntenească, unde, în jumătate de an, a adunat 1000 de lei. Cu acești bani și cu alții, Sfântul Iacob a început înnoirea mănăstirii.

Prin mâna plină de har a arginatarului mănăstirii, monahul Rafail, primul pas a fost ferecarea în argint a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, la 15 august 1755. „Și, mai întâi de toate, au scos sfânta și făcătoarea de minuni icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din Sfântul Altar și au ferecat‑o peste tot cu argint. Și, făcându‑i scaun frumos, o au așezat în mijlocul Sfintei biserici și i‑au făcut candele frumoase de argint. La care sfânta icoană îndată au început a se face minuni și tămăduiri de boli și de duhuri necurate.” La aceasta, arhimandritul Vartolomei adaugă că strana pe care s‑a așezat icoana era de lemn lucrat foarte iscusit, peste tot poleit cu foiță de aur.

În anul 1757, a fost refăcut zidul din jurul mănăstirii, iar arhimandritul Vartolomei, ieromonahul Calistru din Putna și ieromonahul Mihail din Sihăstria Putnei au fost trimiși la Kiev, de unde au adus „86 icoane a toate praznicele mari și mici de peste an și 2 steaguri mari bisericești și alte lucruri de trebuința bisericii, cu care mult s‑au împodobit sfânta biserică”.

În această perioadă a fost consolidată clopotnița, au fost făcute trapezele, pivnițele, bucătăria, brutăria, paraclisul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, chiliile și un cerdac pentru procesiuni. Au fost refăcute acoperișul bisericii mari și turla bisericii, căreia i s‑au adăugat cele opt colonete ornamentale. Tot acum este fortificat, cu cinci contraforți, și zidul de nord al bisericii, afectat de cutremurul din anul 1739, iar Turnul tezaur capătă, și el, un acoperiș.

Când s‑a retras din scaunul mitropolitan, în 1760, Sfântul Iacob a ales ca loc de retragere Putna. Ioan Teodor Callimachi i‑a confirmat, la plecarea de la Iași, dreptul de a veghea asupra vieții de la mănăstire, dat și de calitatea de ctitor. Acest statut a fost reînnoit de către domnul Grigore Callimachi în 1768: „De vreme ce Sfinția Sa va să petreacă rămășița vieții sale întru sfântă mănăstirea Putna, la care nu numai că și de metania este de acolo, ci încă și cu oarecare ctitorie este împărtășit […], hotărâm domnia mea ca oricând ar fi trebuința ca să se scoată sau să se pună egumen acestei sfinte mănăstiri, pe care va arăta sfinția sa că este vrednic, acela să se facă egumen”.

După revenirea în obștea mănăstirii, Sfântul Iacob „nu s‑a dat spre odihnă, ci iarăși s‑a apucat de înnoirile Sfintei mănăstiri, care încă nu se isprăviseră”: în 1761 a făcut fântâna din incinta mănăstirii și în anul următor a pavat biserica cu lespezi de piatră.

Urmând obiceiul ctitorilor din vechime, Sfântul Iacob nu s‑a mulțumit doar cu înnoirea și ridicarea de clădiri, ci s‑a străduit, pe cât i‑a stat în putere, să înzestreze mănăstirea cu toate cele de trebuință. Clopotul Buga, de la Sfântul Ștefan, a fost turnat din nou cu purtarea de grijă a Sfântului Iacob, în anul 1761, cântărind aproape dublu. De refacerea clopotului a răspuns un meșter adus de la Liov special cu acest scop.

Alte danii sunt consemnate de arhimandritul Vartolomei Mazereanu: „făcut‑a Sfinția Sa, dintru a Sfinției Sale argint, o candelă mare de argint și au pus‑o în biserica cea mare, înainte sfintei, făcătoarei de minuni icoane”, „un felon de material roșu, cu flori de fir de aur”. La 1 ianuarie 1765, Sfântul Iacob a dăruit un policandru „de alamă galbenă cu 35 ramuri”, care se află până azi în naosul mănăstirii.

În anul 1773, a făcut o catapeteasmă nouă în biserică, poleită cu aur. A luat alături de sine pentru a fi ctitori la această catapeteasmă pe Episcopii Antonie de Roman și Dositei de Rădăuți, ieromonahii Clement, Gheorghe, Varlaam și Gheorghe.

Arătând multele înnoiri pe care Sfântul Iacob le‑a adus mănăstirii, arhimandritul Vartolomei încheie astfel: „au mai făcut și alte multe lucruri bune, cât dinlăuntru, așa și din afară, la această sfântă mănăstire, pe care, pentru scurtare, nu le‑am mai scris”. Toate acestea și purtarea de grijă pentru bunăstarea duhovnicească au făcut din el al doilea ctitor al mănăstirii, chemat de Maica Domnului și de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare să pregătească mănăstirea pentru perioada foarte grea ce va urma, a stăpânirii austriece.

Astfel, mișcat de dragostea sa pentru maica duhovnicească și de râvna pentru Hristos, Sfântul Iacob s‑a ostenit și a devenit „fericit și mare ctitor și înnoitor acestei sfinte mânăstiri”.

Părintele familiei duhovnicești a monahilor putneni

Documentele din veacul al XVIII‑lea îl arată pe Sfântul Iacob conlucrând foarte mult cu monahii de la Putna în activitățile sale ca mitropolit. Ele reflectă o realitate a vremii, și anume că Sfântul Iacob a fost părintele obștii putnene pentru câteva decenii și că el a lucrat și în afara mănăstirii cu monahii din obște.

În secolul al XVIII‑lea, viețuirea la Putna s‑a extins și în așezămintele Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia, Mănăstirea veche, aflate foarte aproape de vatra mănăstirii. În această perioadă, viețuitorii au alcătuit o familie duhovnicească unică, descrisă de expresia Sfântului Iacob: „o casă sunt”. În această familie, fiecare viețuitor avea rostul lui, ca și fiecare loc de nevoință.

Rostul și slujirea mănăstirii în ansamblul viețuirii de la Putna sunt exprimate cel mai bine în cuvintele Sfântului Iacob: mănăstirea este „maica și clironomia mea”, după cum scrie în testamentul său, în 1761–1762. Mănăstirea este maica duhovnicească în care s‑a format și căreia îi datorează sporirea duhovnicească. „Clironomie” înseamnă că mănăstirea îi este moștenitoare, adică toate ostenelile sale duhovnicești și materiale se adaugă la zestrea mănăstirii, care mereu se îmbogățește prin fiii ei.

Cele două sihăstrii sunt locuri ale nevoinței duhovnicești mai înalte, în care se retrag, cu binecuvântare, părinții mănăstirii doritori de liniștea isihiei și care sunt capabili să poarte nevoința pustnicească. La sihăstrie pot veni și viețuitori din alte locașuri monahale, dornici să viețuiască aici. Din evlavia pentru piscul vieții monahale, care este schima mare, pustnicia, unii dintre părinții mănăstirii vin la Sihăstria Putnei pentru a primi chiar și schima mică, precum Sfântul Iacob și Episcopul Dositei Herescu. Ei vor să își închine viața lui Hristos în acest loc retras, în care rugăciunea cea neîncetată este în inimile nevoitorilor de aici, care sunt dezlipiți de datoriile față de societate ale viețuitorilor de la vatra mănăstirii.

„Mănăstirea veche” era așezământul din jurul bisericii de lemn, construită de Dragoș vodă, la Volovăț, și adusă aici de Sfântul Voievod Ștefan. În a doua parte a secolului al XVIII‑lea, aici a fost înființată școala pentru copiii din sat și așezământul a fost orientat spre activități cărturărești.

De la sfârșitul secolului al XVII‑lea și până la sfârșitul secolului al XVIII‑lea, această familie a viețuitorilor de la Putna i‑a avut ca părinți duhovnicești pe Mitropolitul Sava, Episcopul Calistru, Mitropolitul Iacob, Episcopul Dositei Herescu.

După plecarea Mitropolitului Antonie în Rusia, în urma războiului ruso‑turc din 1735–1739, cel care a vegheat asupra familiei monahale de la Putna, până la trecerea sa la cele veșnice, a fost Sfântul Iacob. Ca egumen al mănăstirii, Episcop la Rădăuți, Mitropolit la Iași și apoi în perioada de retragere la Putna, el a fost cel care a sfătuit și a dat binecuvântare pentru buna rânduială a vieții monahilor din această familie.

Astfel, Sfântul Iacob a rânduit, în 1753, pe Cuviosul Sila ca stareț la Sihăstria Putnei. În 1754, Sfântul Iacob l‑a chemat la Iași, la Mitropolie, pe Cuviosul Natan, care era eclesiarh la Putna, pentru a întocmi împreună pomelnicul Mitropoliei Moldovei. Aici, Sfântul Iacob l‑a hirotonit ieromonah, iar în anul următor, 1755, îi dă și ascultarea de duhovnic, pe care o va împlini toată viața.

Tot Sfântul Iacob l‑a chemat înapoi în țară, la 1754, pe Vartolomei Mazereanu, ieromonahul putnean plecat la Mitropolitul Antonie, în spațiul rusesc, pentru „treaba tălmăcirii cărților de pe limba slovenească pe limba moldovenească”. În 15 august 1755, Sfântul Iacob l‑a hirotesit arhimandrit și l‑a numit egumen la Mănăstirea Putna. Apoi, în 1755, Sfântul Mitropolit l‑a trimis pe Cuviosul Sila, viețuitor la Sihăstria Putnei, în Țara Românească, la domnitorul și boierii de acolo, pentru a strânge fonduri în vederea înnoirii mănăstirii.

Din inițiativa Sfântului Iacob, starețul Mihail Mazereanu de la Sihăstria Ursoaia termina de tradus din slavonă, în 6 ianuarie 1756, lucrarea Piatra smintirii. În noiembrie 1756, cu purtarea de grijă a Sfântului Iacob, Cuviosul Natan realizează Pomelnicul Mănăstirii Putna, al doilea pomelnic al său. Iar în 1757, Sfântul Iacob a trimis pe arhimandritul Vartolomei Mazereanu, pe ieromonahul Calistru de la mănăstire și pe starețul Mihail Mazereanu la Kiev, de unde au adus 86 de icoane și alte obiecte necesare bisericii.

Unitatea viețuitorilor și chivernisirea lor de către marele mitropolit este frumos exemplificată într‑o scrisoare din 26 decembrie 1757, în care Sfântul Iacob îi scrie arhimandritului Vartolomei Mazereanu să îl sprijine pe Cuviosul Sila într‑o problemă legată de Sihăstria Putnei, „de bună vreme că acea Sihăstrie este tot o casă cu mănăstirea cea mare”.

Sfântul Iacob a avut darul de a‑i rândui pe monahii putneni după voia lui Dumnezeu, dând fiecăruia ascultarea și locul potrivit. Sprijinindu‑se unul pe altul, în rugăciune și în ascultare, lucrându‑și fiecare talantul dat de Dumnezeu, au reușit să scrie o pagină sfântă în istoria zbuciumatului secol al XVIII‑lea din Moldova.

Sub ascultarea Sfântului Iacob, colaboratori din toate cinurile bisericești și straturile sociale au lucrat împreună spre binele comunității și spre mântuirea lor. Împreună‑lucrarea lor reprezintă un model de comuniune între ierarh și monahi, între cler și popor, în ascultare și în dragoste, care a bineplăcut lui Dumnezeu.

Peste timp, roadele acestei familii duhovnicești se vor vădi în toată puterea lor, când Sfântul Iacob și Cuvioșii Sila, Paisie și Natan, viețuitori la Putna și Sihăstria Putnei, au fost canonizați. Alături de ei, alți împreună‑nevoitori din acea vreme se bucură de slava Împărăției cerurilor, dintre care, după voia lui Dumnezeu, Cuviosul Arsenie ori arhimandritul Vartolomei Mazereanu, vor fi proslăviți și în Biserica luptătoare pentru viața lor aleasă și sfântă.

Trecerea la cele veșnice

Odată cu retragerea din scaunul mitropolitan, Dumnezeu a lucrat în chip deosebit prin slujitorul Său credincios. Părintele ceresc l‑a purtat, peste priceperea omenească, acolo unde El a știut că este nevoie.

Mai întâi, Sfântul Iacob, cu smerenie și cu blândețe, fără a se robi patimii ținerii de minte a răului, a căutat îndreptarea domnului care îl izgonise, practic, din scaun. A reușit aceasta, astfel încât și Ioan Teodor Callimachi și, apoi, fiul său, Grigore Callimachi, devenit domn, îl vor sprijini în chivernisirea mănăstirii și la înnoirea ei.

Apoi, la Putna, a dus mai departe activitatea lui cărturărească și duhovnicească, cu ochii ațintiți asupra lui Iisus Hristos și având totodată cugetul la viața de dincolo. Cugetarea la moarte și la vremelnicia lucrurilor i‑au dat o adâncă așezare în Hristos și o smerită cugetare prin care a urcat din treaptă în treaptă spre unirea cu Blândul Iisus, Domnul și bucuria călugărilor.

S‑a adâncit în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet. Cu câțiva ani înainte scrisese: „dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletul nostru și risipind dintru dânsul negura ce‑l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune” (Prefața la Antologhion).

Sfântul Iacob a fost acum mai aproape de viața sihăstrească. A iubit de la început acest fel de viețuire, dar a urmat cu smerenie chemărilor pe care i le‑a făcut Dumnezeu, de a fi preot, egumen, episcop și mitropolit. Nici după întoarcerea la Putna nu și‑a împlinit voia sa de a fi sihastru, căci a trebuit să poarte în continuare grijă de mănăstire și de credincioșii care alergau la el pentru sfat și binecuvântare.

Acest dor adânc al inimii sale l‑a arătat tuturor și l‑a împlinit cu cinci zile înainte de a trece la cele veșnice. A mers și a fost tuns în schima mare de către ucenicul și duhovnicul său de decenii, Cuviosul Natan, în biserica schitului Sihăstria Putnei. A primit numele de Eftimie, după Sfântul Eftimie cel Mare, marele îndrumător al călugărilor, pe care l‑a cinstit în mod deosebit toată viața sa și în a cărui zi de pomenire, 20 ianuarie, se născuse.

Cu durerea pricinuită de răpirea Bucovinei, dar cu bucuria de a fi înnoit mănăstirea, în 15 mai 1778, sufletul sfântului păstor s‑a înălțat la cer, alături de Hristos, Cel pe care L‑a purtat în inimă întreaga viață, Cel care a fost, în toate, bucuria lui. S‑a împlinit cu el ceea ce scrisese în cuvântul înainte la Alfavita sufletească: „Nu te bucura de nimic întru acest veac al plângerii și trecător, de vreme ce toate sunt întru dânsul nestătătoare și fățarnice, toate sunt întru dânsul mincinoase și schimbătoare. Ci, de voiești a te mângâia, numai întru Domnul te mângâie; de voiești a te bucura, numai întru Domnul te bucură; că bucuria trupească degrabă piere, iar bucuria Domnului rămâne în veci.”

Cu doi ani în urmă, în 1776, scrisese în testamentul său: „Așijderea și altor frați și creștini tuturor cu lacrimi mă rog, de toate cele ce voi fi greșit, să mă ierte. Și cu dragoste pe toți îi chem să mă sărute cu sărutarea cea mai de pe urmă, cum și eu cu duhul pe toți îi sărut. Și tuturor, pentru toate las iertăciune și blagoslovenie. Amin.”

Părinții l‑au înmormântat în pridvorul mănăstirii, ca nou ctitor al ei, alături de rămășițele pământești ale părinților săi după trup, călugăriți la bătrânețe. Chipul în care a fost înmormântat este pecetea modului cum și‑a trăit viața, lepădând toată slava lumii. Când sfintele sale moaște au fost găsite, s‑a văzut că fusese pus în mormânt în veșminte de schimnic, cu o simplă cruce de argint, mică, la piept. Atletul lui Hristos a părăsit slava lumii și a aflat slava Domnului și Dumnezeului său.

Cinstirea Sfântului Iacob

Purtându‑și cu râvnă și cu demnitate crucea slujirii arhierești și cu blândețe și cu smerenie crucea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu‑se pe sine pentru popor, Sfântul Iacob și‑a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin Sfintele Taine, rugăciune, educație și cateheză, apărării celor nedreptățiți și promovării culturii și spiritului românesc. Multa lui osteneală și slujirea jertfelnică de păstor l‑au adus, cu suflet curat, în brațele lui Hristos. Toată truda i‑a fost răsplătită, după credința lui: „Mică este osteneala, dar odihna este nesfârșită. Puțină este truda, dar câștigul este nenumărat. Puțină este tânguirea pe pământ, iar veselia nesfârșită” (Cuvânt înainte la Prothesis).

În vremea sa, Sfântul Iacob Putneanul a făcut pentru eparhiile pe care le‑a păstorit ceea ce au făcut marii ierarhi ai Bisericii, precum Sfântul Vasile cel Mare ori Sfântul Nicolae, în vremea lor, în eparhiile lor: acești păstori cu rugăciunea, cu predica și cu fapta s‑au făcut toate tuturor, cu timp și fără timp, ca pe toți să‑i câștige pentru Hristos și pentru Împărăția cerurilor. Astfel, miluitor al săracilor, dascăl al cărturarilor, îndreptător al dregătorilor, izvor al rugăciunii, el a devenit părinte al tuturor.

De aceea, Sfântul Iacob a fost cinstit în chip deosebit de oameni încă din timpul vieții. Cu multă smerenie a știut totuși să se lepede de toată slava lumii și să caute singura slavă nepieritoare, cea a lui Hristos Domnul. Iar Acesta l‑a încununat cu și mai multă slavă, în sufletele urmașilor și în Împărăția Sa.

Faptele sale alese de slujire și jertfă au fost consemnate în scris de către cronicarii secolului al XVIII‑lea. În conștiința poporului a rămas drept cel care a izbăvit țara de văcărit. La Putna, el a fost cinstit ca al doilea mare ctitor al mănăstirii și ca un mare părinte duhovnicesc al ei.

În secolul al XX‑lea, asupra chipului său blând și ferm, jertfitor și rugător s‑a aplecat și Patriarhul Teoctist Arăpașu. În cartea În slujba Ortodoxiei românești, a năzuințelor de unitate națională și de afirmare a culturii române (1978), i‑a întocmit un portret adânc, plin de evlavie și în care se vede lucrarea lui Dumnezeu prin Sfântul Iacob:

„Sârguincios la săvârșirea celor sfinte în Altarul cel dumnezeiesc, ieromonahul Iacob întru toate s‑a arătat priceput; fie în gospodărie, fie la promovarea bunului mers al școlii, fie la îndrumarea fraților și elevilor, fie la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu. Râvna sa prisosea ca cel ce însuși s‑a îndulcit din știința și viața dascălilor de la această pepinieră, fiind distins între toți prin hărnicie și spor la învățătură”. Patriarhul Teoctist îl descrie ca „blândul și vrednicul ierarh, fire contemplativă și din pruncie dornic de viață călugărească, cu dragoste nemărginită față de chemările acestui cin și osârdnic făptuitor al binelui de obște”.

Canonizarea

Evlavia monahilor și credincioșilor mireni a crescut în timp și a dus la cinstirea Mitropolitului Iacob ca sfânt. Lucrarea lui Dumnezeu este ușor de văzut în ierarhul dăruit cu toate bunătățile, asemenea marilor ierarhi ai Bisericii: milostiv, iubitor de săraci, capabil să mijlocească între popor și conducători, salvator de vieți omenești, făcător de pace. De aceea, marele istoric Nicolae Iorga îl numește, fără șovăială, „un om sfânt”.

Luând aminte la viața pilduitoare a Sfântului Iacob, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea acestuia, în ședința din 6–7 iunie 2016, împreună cu ucenicii săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan. Prăznuirea Sfântului Iacob se face pe 15 mai, când a trecut la cele veșnice, iar cea a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan este în ziua următoare, 16 mai, pentru a fi alături de părintele lor.

În 15 iunie 2016, în prezența Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Pimen, părinții mănăstirii au desfăcut cripta din pridvorul bisericii voievodale în care a fost înmormântat Sfântul Iacob. Starețul mănăstirii, arhimandritul Melchisedec Velnic, a spus despre felul cum a fost aflat Sfântul Iacob: „L‑am găsit ca pe o pâine coaptă și rumenă – culoarea sfințeniei și a desăvârșirii întru Domnul. L‑am găsit smerit înveșmântat. Am simțit că atunci când a spus «mă las și de mitropolie», cu adevărat s‑a și lepădat de toate cele ale lumii. A fost așezat simplu, în veșmântul monahicesc al schimei mari, cu o cruce simplă din lemn, îmbrăcată în argint”.

Punerea în raclă a sfintelor sale moaște a avut loc în 25 septembrie 2016, ca parte a sărbătoririi celor 550 de ani de la punerea pietrei de temelie a Mănăstirii Putna de către Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Racla pentru sfintele moaște a fost sfințită de către Preafericitul Părinte Ioan al X‑lea, Patriarhul Antiohiei și al Întregului Orient.

Duminică, 14 mai 2017, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării celui între sfinți Părintelui nostru Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și a ucenicilor săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan. Au slujit Sfânta Liturghie și au exprimat public proslăvirea de către Dumnezeu a acestor sfinți Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, împreună cu ierarhi, clerici și credincioși români și din alte Biserici Ortodoxe.

Prin toată osârdia sa și prin darul lui Dumnezeu, Sfântul Iacob se bucură în cer alături de sfinții ierarhi pe care Dumnezeu i‑a dăruit poporului român, pentru a‑i purta de grijă în momente de cumpănă, precum Sfinții Iachint de Vicina, Teoctist I, Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Grigorie Dascălul, Calinic de la Cernica sau Andrei Șaguna.

Pentru noi toți, Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul este model de jertfă, de purtare a crucii și de viață întru slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui, iar în ceruri este mijlocitor blând către Hristos Domnul.

Fie ca pacea, bunătatea și blândețea Părintelui nostru Iacob Putneanul să se reverse în casa fiecărui creștin și să dea tuturor râvnă fără șovăire pe calea Domnului nostru Iisus Hristos!

(De veghe în casa Măriei Sale. File de pateric de la Mănăstirea Putna, Editura Mitropolit Iacob Putneanul, Putna, 2017)

Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare (292 – 346)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare

Preacuviosul Pahomie cel Mare (292 – 9 mai 346) a fost un mare ascet egiptean, în același timp un Părinte al pustiei și întemeietor al monahismului de obște (cenobitic) în Egipt. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 15 mai, iar în Biserica Catolică la 9 mai.

Icoană coptă a Sfântului Pahomie cel Mare (292 - 346), părintele monahismului de obște - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Icoană coptă a Sfântului Pahomie cel Mare (292 – 346), părintele monahismului de obște – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org


 

Pahomie s-a născut în Tebaida de Jos (Esna sau Esneh-Latopolis) (1), din părinți păgâni, și a primit o aleasă educație, fiind instruit în cele ale filosofiei vremii și culturii sale.

Mergând odată cu părinții săi în capiștea idolilor, a auzit pe cel ce slujea în capiște zicând către părinții lui: “Scoateți de aici pe vrăjmașul zeilor și-l alungați“. Iar preacuviosul (deși încă nu cunoscuse creștinismul), bând din vinul jertfei idolești, a vărsat.

Către vârsta de 20 de ani (2) a fost luat cu forța în armata romană (3). Așa, aflându-se într-o închisoare cu ceilalți recruți în așteptarea înrolării, a cunoscut pentru prima dată creștini, care slujeau acolo pe cei bolnavi și în nevoi. Impresionat de această dragoste pentru aproapele, a început să se intereseze de creștinism.

După încheierea serviciului militar, a mers în cetatea creștină Oxirinhos, din Tebaida de Sus, a cunoscut învățătura Sfintelor Evanghelii și adevărurile de credință, și a primit Sfântul Botez, în anul 314.

După trei ani de viață ascetică, auzind de un pustnic, cu numele Palamon, și de sfințenia vieții lui, s-a dus la el, în pustie, ca ucenic al acestuia, și, astfel, a ajuns călugăr. Lucrul lui era să toarcă lâna și să o țeasă, iar, din câștig, dădea săracilor.

După ce a stat zece ani cu Palamon, o voce de sus i-a poruncit să întemeieze o comunitate monastică la Tabenisi (Tabbenisi, Tabenna, Tabbenisiot), un loc unde Pahomie mergea din când în când să se roage în singurătate.

Lucrul s-a petrecut astfel: mergând Pahomie și Palamon odată în acel loc, un glas de sus i-a grăit: “Aici să petreci și să faci o mănăstire, unde vor veni mulți să se mântuiască“; bătrânul Palamon a înțeles că ucenicul său Pahomie a avut o descoperire și i-a: “Să zidim aici o chilie și tu să petreci aici, dar să nu ne despărțim, ci, să ne cercetăm unul pe altul“.

Nu după multă vreme, însă, Sfântul Palamon s-a mutat din viața aceasta la cer, pe brațele iubitului său fiu sufletesc, ucenicul său.

Mai apoi, Pahomie a avut o altă viziune divină, în care un înger a venit la el îmbrăcat cu o “schimă” (gr. σχημα – haină călugărească), și i-a dat regula pentru viața de obște.

Acest moment este considerat în istoria monahismului ca un fel de act de naștere a monahismului de obște (cenobitic), pentru că până în acest moment asceții creștini trăiseră ca pustnici în singurătate, și nu în comunitate.

Regula Sfântului Pahomie era o primă formă de viață monastică cenobitică, care dădea loc atât vieții de obște cât și celei de liniștire; monahii trăiau în chilii separate, dar lucrau împreună pentru întreaga comunitate și făceau rugăciuni comune, pe lângă cele de la chilie.

Mai mult, Pahomie cel Mare a fost strict cu comunitatea de călugări care a început să crească în jurul lui. A dat fiecăruia aceeași mâncare și îmbrăcăminte. Călugării mănăstirii își îndeplineau ascultările care le erau date pentru binele comun al mănăstirii.

Călugărilor nu le era permis să dețină bani proprii sau să accepte ceva de la rudele lor. Sfântul Pahomie considera că o ascultare îndeplinită cu zel este mai importantă decât postul sau rugăciunea.

Acesta cerea de asemenea de la călugări o respectare exactă a pravilei mănăstirești, și pedepsea aspru pe leneși. Odată a refuzat chiar să vorbească direct cu propria lui soră pentru a se putea menține detașat de lume.

(A vorbit totuși cu aceasta, printr-un mesager, și a binecuvântat dorința ei de a deveni călugăriță; care la scurt timp și-a întemeiat propria comunitate monahală de obște).

Pahomie și-a trăit restul vieții sale având grijă de mănăstirea sa, făcând minuni, luptând cu demonii, și desigur în rugăciune fierbinte.

Aproape de sfârșitul vieții sale a avut o altă vedenie: Domnul i-a dezvăluit viitorul monahismului. Sfântul a aflat astfel că viitorii monahi nu vor mai avea același zel în nevoințele lor cum a avut prima generație, și că aceștia nu vor avea sfătuitori experimentați.

Aruncându-se cu fața la pământ, Sfântul Pahomie a plâns cu amărăciune, strigând către Domnul și cerându-I îndurare pentru aceștia.

A auzit o voce care i-a răspuns: “Pahomie, ia aminte la îndurarea lui Dumnezeu. Călugării viitorului vor primi o răsplată, din moment ce și ei vor avea ocazia să sufere greutatea vieții de călugăr.”

În anul 346, Pahomie conducea aproape trei mii de călugări. Acesta a fost și anul în care a fost infectat cu o formă de ciumă. Ucenicul său apropiat, Sfântul Teodor (17 mai), l-a îngrijit cu o dragoste de fiu.

Sfântul Pahomie a murit la Pabau în jurul anului 348 la vârsta de 53 de ani, și a fost îngropat pe un deal din apropierea mănăstirii.

 

Posteritatea


 

În generația care a urmat morții sfântului Pahomie modul de viață al mănăstirilor cenobitice pahomiene s-au răspândit peste tot în Egipt, Palestina, deșertul Iudeii, Siria, Africa de Nord, Asia Mică și Europa de Vest.

Sfântul Vasile cel Mare l-a vizitat pe sfântul Pahomie și a împrumutat multe din ideile pahomiene, pe care le-a adaptat la situația din Asia Mică și așa a scris regulile sale ascetice sau Regula sfântului Vasile cel Mare, mai apoi devenită principala inspirație a monahismului ortodox oriental.

Sfântul Ieronim a tradus pravila Sfântului în limba latină în 404, și doar această traducere a supraviețuit. Pravila Sfântului Pahomie l-a influențat pe Sfântul Benedict de Nursia, cea mai influentă figură a monahismului apusean, în stabilirea propriei lui pravile.

 

Imnografie


 

Tropar, glasul al 5-lea:

Arătatu-te-ai mai mare turmei Păstorului celui mare, povățuind turmele sihaștrilor la staulul cel ceresc, părinte Pahomie, și schima cea de acolo, cuvioase, pustnicilor deprinzând, și pe aceasta iarăși ai învățat-o; și acum împreună cu aceia te bucuri și te veselești în cereștile locașuri.

Condac, glasul al 2-lea:

Luminător luminos te-ai arătat marginilor și pustiul cetății l-ai făcut cu mulțime de călugări, Pahomie. Pe tine însuți te-ai răstignit, Crucea ta pe umeri luându-ți, și cu înfrânarea trupul ți-ai topit, rugându-te neîncetat pentru noi toți.

 

Note


 

1 – Izvoarele nu concordă asupra locului nașterii Sf. Pahomie: toate vorbesc de Tabaida, dar unii înțeleg “Tebaida (Egiptul de Sus)” (i.e. “Tebaida de Sus”), alții “Tebaida (Egiptul de Jos)” (i.e. “Tebaida de Jos”).

2 – Izvoarele iarăși nu concordă asupra vârstei la care sfântul a fost luat la armată: 18, 19, 20 sau 21 de ani.

3 – Multele războaie din zonă obligau armata romană să recruteze din egipteni, pentru o perioadă de timp.

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Pahomie cel Mare si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Cuvios Pahomie cel Mare

Sf. Pahomie cel Mare și îngerul - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Pahomie cel Mare și îngerul – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

articol preluat de pe doxologia.ro

Cuviosul părintele nostru Pahomie era de neam din părțile Tebaidei Egiptului, născut din părinți păgâni, închinători de idoli, ca un crin ieșit din mărăcini.

Cuviosul părintele nostru Pahomie era de neam din părțile Tebaidei Egiptului, născut din părinți păgâni, închinători de idoli, ca un crin ieșit din mărăcini. Pe acesta, Domnul nostru Iisus Hristos l-a însemnat din copilărie pentru a Sa sfântă slujbă; căci, Pahomie, fiind încă prunc, părinții lui îi dădeau să guste din jertfele idolilor; dar el, gustându-le, îndată le vărsa ca pe niște otravă vătămătoare de suflet, deoarece sufletul în care avea să petreacă Dumnezeu, nu putea să mistuie partea cea diavolească în pântecele lui de prunc.

Și crescând el, părinții lui l-au dus odată la capiștea idolească care era lângă râul Nilului și în care diavolul cel ce petrecea în idol dădea răspunsuri la oamenii care îl întrebau, înșelând astfel poporul care credea că idolul lor vorbește cu ei. Iar Pahomie, mergând acolo, diavolul a tăcut și idolul a rămas mut. Și se mira slujitorul idolesc că zeul lor a amuțit și îl ruga cu multe jertfe ca să le vorbească, însă el nu putea să grăiască nimic. Apoi i-a descoperit diavolul taina aceea, că, din cauza venirii lui Pahomie, nu poate să grăiască către popor. Deci, slujitorul, căutând spre prunc, a strigat cu glas tare, zicând: „Pentru ce ați adus aici pe vrăjmașul zeilor noștri? Scoateți-l îndată afară de aici!” Părinții lui Pahomie s-au mâhnit pentru aceasta, mirându-se și zicând între ei: „Ce o să fie pruncul acesta, că nici din jertfă nu poate să guste nimic, de vreme ce îndată ce gustă, o și varsă?” Și ei, nepricepându-se ce să fie aceasta, au tăcut. După aceea l-au dat pe el la învățătura cărții egiptene și la filosofia cea veche.

În acea vreme, împărățind Constantin cel Mare, a dat poruncă să se adune oaste împotriva muncitorului Maxentie. Deci, coman­danții împărătești, ajungând până în părțile Egiptului, au luat cu sila în rânduiala ostășească pe mulți tineri, între care era și tânărul Pahomie, fiind în vârstă de douăzeci de ani. Și pornind cu ei într-o corabie pe mare, au ajuns într-o cetate creștinească din Tebaida, care se numea Oxirinhos. Acolo tinerii cei luați erau ținuți sub străji, iar locuitorii cetății, văzând pe acei tineri păziți cu străji și auzind cele despre ei, li s-a făcut milă de dânșii. Deci, după obiceiul iubirii de străini al creștinilor, le aduceau cele de trebuință, adică îndestulare de bucate și de băuturi, și-i mângâiau pe dânșii în necaz. Iar Pahomie se minuna văzând atât de mare dragoste care li se făcea de cetățenii aceia. Deci, înștiințându-se de la cei ce erau cu dânsul, că sunt milostivi creștinii spre toți, iar mai ales spre străini, întreba de numirea aceea, adică ce sunt creștinii, de vreme ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de creștini.

Atunci ei i-au spus lui: „Creștinii sunt oameni cucernici, care cred în Unul Dumnezeu, care este în cer, Făcătorul tuturor și Atotțiitorul, în Unul Născut Fiul Său, Domnul Iisus Hristos, și în Duhul Sfânt. Ei sunt buni la obiceiuri și milostivi către toți, făcân- du-le bine și dându-le în dar toate cele de trebuință, și așteptând răsplătire de la Unul Dumnezeu”. Unele ca acestea auzind tânărul Pahomie, se minuna de credința creștinească, se lumina cu mintea, se aprindea cu inima în frica lui Dumnezeu și se bucura cu sufletul de auzirea numelui lui Hristos.

Deci, depărtându-se puțin de tovarășii săi și fiind singur, și-a întins mâinile spre cer și a zis: „Doamne, Dumnezeul creștinilor, Cel ce ai făcut cerul și pământul, dacă vei căuta spre smerenia mea și îmi vei dărui mie cunoștința dumnezeirii Tale și mă vei izbăvi de necazul acesta, îți voi sluji Ție în toate zilele vieții mele și voi viețui după poruncile Tale”. Astfel rugându-se, a pus în mintea sa neuitata pomenire a adevăratului Dumnezeu, pe Care îl cinstesc creștinii. Și mergând de acolo cu ceilalți ostași, se ferea cu dinadinsul de toate lucrurile cele neplăcute lui Dumnezeu. Dacă i se întâmplau lui vreodată dulceți trupești sau alte oarecare pofte mirenești, se întorcea cu totul de la dânsele, aducându-și aminte de rugăciunea aceea în care și-a făgăduit adevăratului Dumnezeu viața cea plăcută Lui și s-a luminat la minte cu oarecare dar dumnezeiesc. Căci iubea curățenia trupească din tânăra vârstă și se silea a o păzi fără de prihană.

Iar după ce marele și dreptcredinciosul împărat Constantin a biruit pe vrăjmașii săi prin credința în Hristos, făcându-se pace în împărăția lui, a eliberat cetele ostășești și astfel s-a dus fiecare întru ale sale. Atunci Pahomie, întorcându-se în patria sa, a mers cu sârguință în Tebaida cea de sus, în satul ce se numea Hinovoschia și, intrând în biserica creștinească, a cerut Sfântul Botez. Deci, învățându-se și deprinzându-se cu sfânta credință, a luat Sfântul Botez și s-a învrednicit împărtășirii dumnezeieștilor Taine. Iar după ziua aceea, sosind noaptea, a văzut în vedenia visului pogorându-se rouă din cer, care umplându-i dreapta lui și închegându-se, s-a făcut ca mierea. Și a auzit un glas de sus, grăind către dânsul: „O, Pahomie, înțelege ceea ce vezi, că acesta este semnul darului care ți se dă ție de la Hristos Dumnezeu”.

De la acea vedenie, fericitul Pahomie s-a rănit și mai mult cu dragostea lui Dumnezeu și, umilindu-se foarte mult, a dorit viața monahicească. Și auzind el de un sihastru oarecare cu numele Palamon, care viețuia într-un loc pustiu, s-a dus la dânsul și, ajungând la chilia lui, a bătut în ușă. Iar starețul, căutând prin fereastră, l-a întrebat: „Ce voiești? Și pe cine cauți?” Pahomie i-a zis: „Dumnezeu m-a trimis la tine ca să mă faci monah!” Grăit-a lui starețul: „Nu poți să fii monah, pentru că cinul călugăresc nu este lucru mic; mulți au venit aici și, nesuferind nevoința călugărească, s-au întors înapoi”. Pahomie i-a zis lui: „Nu toți oamenii au același obicei; primește-mă numai și vremea singură va arăta de pot a suferi greutatea vieții călugărești”. Grăit-a starețul: „Ți-am spus că nu vei putea răbda; deci să te duci la altul într-alt loc și să te ispitești multă vreme cu postire, iar după aceea vei veni la mine și te voi primi; pentru că eu viețuiesc aici cu asprime și, întărindu-mă cu darul lui Hristos, nu mănânc nimic, decât numai pâine și sare; iar untdelemn și vin niciodată nu bag în gură. Și petrec fără somn întru rugăciune și învățătura dumnezeieștilor cuvinte până la miezul nopții, iar de multe ori chiar și toată noaptea”.

Acestea grăind starețul, nu se mândrea pentru înfrânarea sa, ci voia mai mult cu această frică să gonească de la sine pe tânărul mirean. Iar Pahomie, auzind unele ca acestea, și mai mult se aprindea spre o viață ca aceea după Hristos. Și zicea către stareț: „Cred lui Dumnezeu că, cu sfintele tale rugăciuni, îmi va da putere și răbdare și mă va povățui pe mine prin tine la viață cea aspră”. Atunci Cuviosul Palamon, văzând osârdia lui cea către Dumnezeu și cu­noscând în el chemarea lui Dumnezeu, i-a deschis ușa și, primindu-l înăuntru, l-a îmbrăcat în schima monahală. Și petreceau amândoi împreună în postiri și în rugăciuni, ostenindu-se cu lucrul mâinilor. Iar lucrul lui era a toarce lână și a țese rase, nu pentru vreun câștig oarecare, ci ca să hrănească pe săraci din osteneala mâinilor sale. Iar când stătea la rugăciunile cele de toată noaptea, dacă îl vedea cândva starețul dormitând, îl scotea afară din chilie și, umplând o coșniță cu nisip, îi poruncea s-o ducă în alt loc și acolo să o verse; așa alunga somnul și își ostenea trupul, pentru ca mintea să-i fie deșteaptă la rugăciune.

Deci, starețul zicea către ucenic: „Trezește-te, fiule, și te deșteaptă, ca să nu te ispitească vrăjmașul; pentru că în deșert va fi osteneala noastră”. Și văzând Cuviosul Palamon pe fericitul Pahomie ascultător, înfrânat și sârguitor către toate nevoințele pustnicești și sporind spre fapta cea îmbunătățită, se bucura cu duhul și slăvea pe Dumnezeu. Și sosind ziua prealuminată a Sfintelor Paști, a zis starețul către ucenic: „Devreme ce ziua aceasta este de praznic, și la toți creștinii această zi a învierii lui Hristos este zi de bucurie și de prăznuire, deci, frate, să gătești și nouă masa, ca, mâncând, să ne veselim pentru slava lui Dumnezeu”. Vrând el îndată cu osârdie să facă porunca, a luat puțin untdelemn și a turnat în sare, punându-l pe masă. Și apropiindu-se starețul de masă și văzând în sare untdelemn, și-a lovit fruntea cu mâna și a zis cu lacrimi: „Domnul meu S-a răstignit și a fost batjocorit și a suferit pălmuire și eu să mănânc untdelemn?” Deci, n-a stat la masă să mănânce, până ce nu s-a luat sareași untdelemnul și s-au pus altele.

Într-una din zile a venit la dânșii un frate și, văzând focul aprins, a zis lui Palamon și lui Pahomie: „Dacă cineva dintre voi are credință, să se pună deasupra acestor cărbuni și să stea pe ei până se va citi rugăciunea Domnului, adică: Tatăl nostru…”. Iar Cuviosul Palamon, cunoscând înălțarea minții fratelui aceluia, l-a certat, zicându-i: „încetează, frate, cu acea mândră părere a ta și nu căuta lucrul cel netrebnic, pentru că te amăgești”.

Iar el mai mult mândrindu-se, s-a suit de voia sa pe cărbunii cei aprinși și stătea citind rugăciunea Domnului. Și a rămas nears; fiindcă, cu îngăduința lui Dumnezeu, diavolul, care ajută celor mândri, îl apăra de arderea focului. Deci, pogorându-se de pe foc nevătămat, mai mult se mândrea pentru sfințenia sa. Și, plecând de la dânșii, îi ocăra, zicându-le: „Unde este credința voastră?” Deci, șezând acel frate mândru în chilia sa, care nu era așa departe de Palamon, și văzându-l diavolul înșelat desăvârșit cu înălțarea minții, s-a închipuit în femeie frumoasă, îmbrăcată cu haină luminoasă și înfrumusețată cu podoabe și, venind la el, a bătut în ușa chiliei. Iar el, deschizând ușa și văzând pe acea femeie, a întrebat-o de pricina venirii ei; iar diavolul cel în chip de femeie, i-a răspuns: „Fiind strâmtorată de datornici pentru datorii și neavând cu ce să le plătesc, am fugit de la dânșii, temându-mă să nu cad în mâinile lor și să-mi facă vreo răutate; deci mă rog ție, părinte, primește-mă în ceasul acesta în chilia ta, ca să mă ascund de cei ce mă gonesc, că Dumnezeu m-a povățuit să vin la tine, ca să fiu păzită de cei ce mă caută”.

Iar el, neputând să socotească cele grăite și neînțelegând meșteșugirile vrăjmașului cu grosimea minții sale, a primit în chilia sa pe aceea ce părea femeie. Atunci diavolul a pus în el gânduri de desfrânare și l-a aprins pe el cu poftă trupească, și acel mândru monah, fiind biruit de spurcatul gând, s-a învoit în inima sa la păcat. Deci, dacă s-a apropiat de femeie, voind să-și împlinească patima sa, îndată diavolul l-a trântit de pământ și a pierit; iar el a zăcut multă vreme la pământ ca un mort, mut și fără de glas. Iar după câteva zile, venindu-și în sine și cunoscându-și nebunia sa, s-a dus la Sfântul Palamon, tânguindu-se și zicând: „Să știi, părinte, că eu singur sunt pricinuitorul pierzării mele, deoarece nu te-am ascultat; deci, mă rog cuvioșiei tale, ajută ticăloșiei mele cu sfintele tale rugăciuni, ca să nu fiu pierdut de diavol până în sfârșit”.

Așa grăind acela cu lacrimi, iar cuvioșii părinți Palamon și Pahomie lăcrimând de milă pentru dânsul, deodată s-a îndrăcit monahul acela și a fugit din chilie și, fiind gonit de diavol, alerga prin munți și prin pustie; apoi, mergând la cetatea care se numea Panos, s-a aruncat în cuptorul băii și a ars acolo. Iar fericitul Pahomie, văzând și auzind aceasta, își păzea cu dinadinsul inima sa de gândurile de mândrie și își îndrepta viața în smerită cugetare și în blândețe, aducându-și aminte de cuvintele Domnului, care zice: Invățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima.

Muntele și pustia aceea, întru care viețuia, erau pline de spini și, ieșind Pahomie să adune lemne, își rănea picioarele, umblând desculț prin spini; asemenea și mâinile lui, fiind înțepate de spini, sângerau. Iar el răbda cu bucurie, aducându-și aminte de piroanele Stăpânului, cu care au fost pironite pe Cruce sfintele Lui mâini și picioare. Lui îi plăcea să se roage singur la un loc osebit și pentru aceasta adeseori ieșea în pustie departe de chilie; și acolo își întindea mâinile în sus și se ruga lui Dumnezeu.

Odată, ducându-se el cam departe de chilia sa și apropiindu-se de locul ce se numea Tavenisiot, a auzit în rugăciunea sa un glas de sus, grăind către dânsul: „Pahomie, aici să petreci și în locul acesta să faci o mănăstire; pentru că vor veni la tine mulți din cei ce voiesc să se mântuiască. Pe aceia îi vei povățui în călugărie la viața cea îmbunătățită, după felul și rânduiala pe care îndată o voi trimite ție”. Iar fericitul Pahomie, minunându-se de acest dumnezeiesc glas, i-a stat înainte îngerul în chipul rânduielii celei mari a monahilor celor desăvârșiți, adică în sfânta schimă, și i-a dat în mâini o tăbliță care avea scris pe dânsa rânduielile și canoanele vieții monahicești și pustnicești. Deci, întorcându-se el cu bucurie la cuviosul său stareț, i-a spus toate cele văzute și auzite. Iar acela crezând fără îndoială că este lucrul și rânduiala lui Dumnezeu, a preamărit bunătatea Domnului, care a aflat un chip ca acesta de mântuire omenească. Apoi fericitul Pahomie a rugat pe Cuviosul Palamon să meargă cu dânsul, să vadă locul unde s-a auzit acel glas dumnezeiesc și arătarea cea îngerească.

Iar starețul, nevoind să mâhnească pe ucenicul său, pe care îl avea ca pe un adevărat fiu după Dumnezeu, s-a dus cu dânsul acolo și, zidind o chiliuță mică în acel loc, se bucura de dumnezeiasca cercetare. Apoi, după câtăva vreme, starețul a grăit către Pahomie: „O, fiule, deoarece văd darul cel dăruit ție de la Dumnezeu, că ai să fii în locul acesta povățuitor multora, deci, să petreci aici, iar eu mă voi întoarce la chilia mea; dar să facem așezământ, ca să nu ne despărțim niciodată, ci să ne cercetăm unul pe altul, cât vom fi între cei vii”. Și astfel viețuia fiecare în chilia sa.

Adeseori fericitul Pahomie se ducea la Cuviosul Palamon, cercetându-l și luând de la dânsul binecuvântare și părintească învățătură. Dar nu multă vreme după aceea, Sfântul Palamon s-a îmbolnăvit de moarte din multa înfrânare; pentru că uneori gusta puțină pâine, iar apă nu bea deloc; alteori, în loc de bucate, bea puțină apă și pâine nu gusta nicidecum. Deci, frații care veneau spre cercetarea lui, îl rugau și îl sfătuiau, ca să dea măcar puțină odihnă trupului său bolnav și să guste din bucate și din băutură, ca astfel să nu slăbească desăvârșit. Iar el le răspundea: „Dacă sfinții mucenici ai lui Hristos au răbdat cu tărie până la sfârșit pentru Dumnezeu – în Care au crezut unii tăierea mădularelor, alții tăierea capetelor, iar alții arderea focului, apoi cum să voiesc eu să-mi pierd răbdarea mea cea puțină, pe care m-am făgăduit s-o îndur pentru Hristos?” Și așa pustnicul și înfrânatul cel adevărat, deși fiind în boală trupească, totuși nu și-a schimbat pustnicia sa, ci, păzind-o până la sfârșit, s-a sfârșit pe mâinile iubitului și duhovnicescului său ucenic și fiu, fericitul Pahomie, și a trecut spre îndulcirea veșnicelor bunătăți, gătite lui de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iar Cuviosul Pahomie îngropând cinstitule trup al duhovnicescului său părinte, s-a întors la Tavenisiot în chilia sa, unde viețuia după Dumnezeu.

Iar după câtăva vreme, a venit la dânsul Ioan, fratele lui cel mai mare după trup, care îl căuta de multă vreme, pentru că, de când Pahomie luase Sfântul Botez, nu s-a mai întors la casa sa, la părinții și rudeniile sale, ci îndată s-a dus în pustie; iar Ioan, fratele lui, îl căuta pretutindeni, pentru că acum și acela luase sfânta credință și se botezase. Deci, văzându-se unul cu altul, s-au bucurat și s-au sărutat, și Ioan a început a viețui împreună cu Pahomie și a urma vieții lui, petrecând amândoi în legea Domnului și învățându-se ziua și noaptea. Și nu se îngrijeau de cele pământești, iar cele ce le aveau din ostenea­la mâinilor lor, le împărțeau la cei ce aveau trebuință, neîngrijindu-se pentru ziua de mâine. Și își muncea trupurile cu postiri, privegheri și alte feluri de osteneli, mângâindu-se cu nădejdea învierii și a fericirii ce va să fie în ceruri. Apoi citind Viețile Sfinților și luând aminte la isprăvile acelora, singuri se sârguiau să săvârșească unele ca acelea.

Iar Cuviosul Pahomie, aducându-și aminte de făgăduința care de la Dumnezeu i se făcuse lui, pentru frații cei ce erau să se adune la dânsul spre mântuire, a început a zidi chilii, împreună cu fratele său. Deci, Pahomie voia să facă mai mare cuprinsul mănăstirii; iar Ioan, învățând și cugetând pentru liniștea și strâmtorarea călugărească, dorea să fie mai mică ograda mănăstirii. Deci, supărându-se, a zis către Pahomie: „încetează de a mări și a lărgi curtea mănăstirii pentru că lucrul acesta nu este de trebuință”.

Iar Pahomie auzind unele ca acestea^, s-a mâniat asupra fratelui său, că nu cu înțelegere l-a ocărât pe el. însă, fiind blând, nu i-a zis nimic împotrivă, cinstind pe fratele cel mai mare cu anii. Și sosind noaptea, s-a închis în chilia sa și a început a plânge și întru rugăciune a se mărturisi lui Dumnezeu, zicând: „Amar mie, că înțelegerea cea trupească este încă întru mine și umblu încă după trup; pentru că după atâta deprindere duhovnicească, încă sunt stăpânit de mânie. Miluiește-mă, Dumnezeule, ca să nu pier; pentru că dacă Tu nu mă vei întări pe mine cu darul Tău și vrăjmașul meu va afla în mine vreo parte din faptele sale, atunci mă va face pe mine robul lui, ca pe un călcător al legilor Tale; căci scris este:Cel ce păzește toată legea, dar numai într-una greșește, pentru toate s-a făcut vinovat. însă cred, Doamne, că îndurările Tale cele multe îmi vor ajuta mie, și mă voi învăța a umbla în căile Sfinților, plăcuților Tăi, tinzând spre cele dinainte și uitând pe cele din urmă; că din veac sfinții Tăi ajutându-se cu darul Tău, au rușinat pe vrăjmașul și foarte s-au preamărit. Iar eu cum voi învăța, Doamne, pe aceia care Te-ai făgăduit a-i chema la viața monahicească prin mine, dacă nu voi birui mai înainte patimile mele, care prin trup îmi luptă sufletul meu, și de nu voi păzi legea Ta fără de prihană? Dar cred, Doamne, că dacă Tu îmi vei da ajutor, voi face acelea care sunt plăcute înaintea ochilor Tăi și-mi vei ierta toate păcatele mele”.

Așa strigând fericitul către Dumnezeu, a petrecut toată noaptea întru rugăciuni, asudând cu lacrimi, și din multa sudoare – pentru că era pe vremea secerișului și în părțile acelea este zăduf fără de măsură – s-a făcut sub picioarele lui o baltă; pentru că era obiceiul lui ca, stând la rugăciune, să-și aibă mâinile întinse în sus și nicidecum nu le lăsa, nici nu le strângea, până la sfârșitul rugăciunii; ci așa stătea ca spânzurat pe Cruce. Astfel obosindu-și trupul său, iar sufletul ridicându-și spre gândirea de Dumnezeu, asuda foarte mult.

Și nu după multă vreme, Ioan, fratele lui, s-a mutat către Domnul, și el l-a îngropat, după obicei, cu psalmi și cu cântări, îngrijindu-se în toate zilele ca să fie mai bun și mai slobod de gândurile cele ce năvăleau asupra lui, învățându-se pururea în frica lui Dumnezeu și având în minte pomenirea morții, înfricoșata judecată și minunile cele veșnice, iar cu trupul ostenindu-se la zidirea mănăstirii. Diavolii văzând aceasta, au început a năpădi la arătare asupra lui, scrâșnind cu dinții și aducându-i multe ispite. Iar el înarmându-se cu pavăza credinței și cu rugăciuni, biruia asuprelile vrăjmașului, având totdeauna în gură cântarea de psalmi. Deci, rugându-se el, diavolii de multe ori se sârguiau să-i curme rugăciunea și, când pleca genunchii, îi arătau înaintea lui o groapă adâncă și apă vâjâind, ca să se teamă și să nu-și plece genunchii la rugăciuni. însă sfântul nu se îngrijea de diavoleștile năluciri și nu înceta a-și pleca genunchii la rugăciune.

Odată, umblând el, l-au înconjurat diavolii, urmându-i și mergându-i înainte ca unui boier, zicând unul către altul: „Vine domnul Pahomie, dați loc robului lui Dumnezeu!” Iar sfântul batjocorea nălucirile lor și-i socotea pe dânșii ca pe niște câini ce latră. Altădată, stând el în chilia sa la pravila cea de la miezul nopții, au năvălit asupra lui mulțime de diavoli, cu huiet și cu strigare multă, și au început a-i clătina chilia și a cutremura pământul, vrând să răstoarne zidirea din temelie și să ucidă pe Pahomie; dar el a început a cânta:Dumnezeu este scăparea noastră și puterea; ajutor întru necazurile cele ce ne-au aflat pe noi; pentru aceasta nu ne vom teme, când se va tulbura pământul. Atunci îndată s-au stins diavolii ca fumul și s-a făcut alinare și liniște. însă aceia, fugind ca niște câini fără de rușine, iarăși s-au întors. Deci, după rugăciune, șezând sfântul la lucrul mâinilor, i s-a arătat diavolul în chip de cocoș mare, care cânta înaintea lui foarte tare și se repezea spre fața lui; iar sfântul a suflat asupra lui și, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, l-a izgonit pe el de la dânsul.

Altădată, adunându-se mulți diavoli, au legat o frunză de stejar cu o funie mare și lungă, și trăgeau de ea cu osteneală și cu ispitire, ca de o piatră mare, chiuind și strigând cu mare glas unul către altul: „Trageți, trageți!” Aceasta o făceau vrând să pornească spre râs pe robul lui Dumnezeu; dar sfântul a gonit cu rugăciunea toată tabăra diavolească.

De multe ori, când ședea sfântul să guste hrană, diavolii făcându-se în chip de femei frumoase, ședeau de amândouă părțile lui și se atingeau de bucatele cele puse înainte. Iar cuviosul, închizân- du-și ochii cei trupești ca să nu vadă nălucirile cele muierești, își ridica ochii minții spre Hristos Dumnezeu și nălucirile cele diavolești fugeau; pentru că nu puteau să sporească ceva, de vreme ce era împreună cu el darul Domnului, Cel ce a zis către plăcuții Săi:Nu vă temeți, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului.

Altădată, cu voia lui Dumnezeu, a luat mare chinuire de la diavoli; pentru că toată ziua, de dimineață până seara, a fost bătut de dânșii și ca un mucenic a fost rănit de bătăi; însă n-a slăbit, nici nu s-a deznădăjduit de ajutorul lui Dumnezeu, știind că Domnul nu părăsește în ispite pe robii Săi. Deci a venit la dânsul pentru cercetare un oarecare monah bătrân cu numele Apolos; și dacă a început Cuviosul Pahomie a-i spune cu de-amănuntul toate primejdiile și ispitele cele aduse asupra lui de diavoli, Apolos i-a grăit lui: „Îmbărbătează-te și te întărește, robule al Domnului, pentru că știe diavolul că dacă te-ar birui pe tine, cel ce ne ești nouă spre folos, și căruia toți, după puterea noastră, ne sârguim să-ți urmăm, apoi pe noi neputincioșii cu înlesnire ne va robi lui; pentru aceea asupra ta mai mult se înarmează. Deci, tu, o, părinte, având ajutorul lui Dumnezeu, nu te lenevi, nici slăbi în nevoințe, ci rabdă-le pe toate cu vitejie, că să nu dai răspuns lui Dumnezeu și pentru noi, biruindu-te de lenevire și dându-ne nouă chip de împuținare de suflet”.

Pahomie, auzind acestea, mai mult s-a întărit asupra vrăj­mașilor celor nevăzuți și slăvea pe Dumnezeu, că i-a trimis pe un frate ca acela, care l-a mângâiat în necaz, și l-a pornit spre mai mare ne voință; deci, a rugat pe monahul acela, ca să-l cerceteze pe el mai des și să-l întărească. Iar odată, acel fericit Apolos, venind la Cuviosul Pahomie, s-a îmbolnăvit și, petrecând puține zile, s-a mutat către Dumnezeu și a fost îngropat de Pahomie.

Cuviosul Pahomie avea atâta îndrăzneală și credință către Dumnezeu, încât de multe ori călca peste balauri și peste scorpii, și rămânea nevătămat de ei. Adeseori poruncea crocodililor ca să-l treacă dincolo de râu, iar crocodilii ascultau porunca lui și treceau degrabă pe plăcutul lui Dumnezeu. Și mulțumind cuviosul lui Dumnezeu că-l păzește nevătămat de toate asuprelile vrăjmașilor, se ruga Lui, zicând: „Bine ești cuvântat Doamne, că n-ai trecut cu vederea smerenia mea, nici n-ai lăsat neputința mea, ca să fie înșelată de vrăjmașul, ci singur m-ai întărit și mă întărești pe mine, văzând neștiința mea. Singur mă povățuiești și mă înveți pe mine voia Ta cea sfântă, pentru că eu sunt prost și neînțelept; iar Tu m-ai înțelepțit întru frica Ta”.

Și iarăși văzând sfântul neîncetatele asupreli diavolești, ruga pe Dumnezeu ca un viteaz și desăvârșit nevoitor, ca să-i ia somnul, încât să petreacă noaptea și ziua fără de somn – pe cât se poate biruind cu ajutorul lui Dumnezeu pe cei potrivnici, după cele scrise:Nu mă voi întoarce, până ce se vor sfârși; îi voi necăji și nu vor putea să stea; vor cădea sub picioarele mele, că m-ai încins cu putere spre război. Deci, i s-a dăruit lui cererea și vedea pe duhurile cele nevă­zute ca pe niște văzute și le gonea departe cu arma duhovnicească a rugăciunilor. Și rugăciunea cuviosului era ca să se săvârșească întru el voia Domnului și să nu se lipească de el nici un gând din grijile lumești.

După câtăva vreme, Cuviosul Pahomie, stând la rugăciune la miezul nopții, i s-a arătat îngerul Domnului în chipul cel dintâi, zicându-i: „Pahomie”. Iar el a răspuns: „Ce este, Domnul meu?” Zis-a îngerul: „Voia Domnului este aceasta, ca să-I slujești Lui și pe neamul omenesc să-l aduci la El”. Acestea zicându-i îngerul Domnului de trei ori, s-a dus de la el. Iar Pahomie, mulțumind lui Dumnezeu și luând încredințare din acea vedenie ce i se făcuse dintâi, a început a primi pe cei ce veneau la el și voiau să slujească lui Dumnezeu. Deci, după multă ispitire, le dădea chipul monahicesc, învățându-i să treacă cu vederea lumea și pe toate cele din lume. Și se făcea el însuși pildă cu pustnicia și cu smerenia vieții celei iubitoare de osteneală, slujind celorlalți frați, deși nu mai era tânăr. Pentru că el pregătea masa, el lucra grădinile, săpând, sădind și adăpând cu apă verdețurile; el slujea bolnavilor ziua și noaptea și era chiar și portar. El făcea cu mâinile sale toate lucrurile cele mai de pe urmă și slujirile în mănăstire; și îndemna pe toți să petreacă întru chemarea lor, și să se învețe întru psalmi și întru alte cărți; dar mai ales întru Sfânta Evanghelie.

Numele fraților care veniseră la el la început erau acestea: Psentais, Suros și Psoe. Acestora le grăia totdeauna cuvintele lui Dumnezeu, folosindu-i mult pe ei. Iar ei, privind la sfânta lui viață cea întocmai cu îngerii, se minunau, zicându-și unul altuia: „Ne-am înșelat, socotind că sfinții sunt născuți de fel sfinți, și nu se fac sfinți după a lor voie; și iarăși socotind că păcătoșii nu pot ca, întorcându-se la pocăință, să se facă sfinți. Iată, vedem darul lui Dumnezeu în sfântul acesta, părintele nostru Pahomie; căci s-a născut din părinți păgâni și necredincioși, și a venit întru atât de bună credință și plăcere de Dumnezeu, încât săvârșește cu înlesnire toate poruncile lui Dumnezeu și este sfânt. De aceea ni s-a arătat și nouă aievea, că și noi, de vom voi, putem să-i urmăm lui, precum a urmat și el sfinților, care au fost mai înainte. Deci, să murim împreună cu el, ca să și înviem cu el, că drept ne duce pe noi la viața veșnică”.

Deci, apropiindu-se ei de Sfântul Pahomie, i-au zis: „Pentru ce, părinte, singur te ostenești atât de mult în lucrurile monahicești? Poruncește-ne nouă, ca să lucrăm și noi”. Sfântul le-a răspuns: „Jugul cel bun pe care l-am pus pe mine, nu-l voi lepăda. Hristos ne-a adunat pe noi aici, ca să ne ostenim împreună pentru mântuire. El să ne întărească, pe mine și pe voi, în răbdare și osteneli. Iar când Domnul nostru ne va aduna mai mulți, atunci îmi veți ajuta în slujbele mănăstirești”. Și le-a scris lor Cuviosul Pahomie rânduieli pentru rugăciune, pentru lucrul mâinilor și pentru somnul cel cu trezvie; pentru hrană și pentru haine, pentru toată buna rânduială mănăstirească și pentru viața monahicească, precum a fost povățuit mai înainte de îngerul care i s-a arătat lui.

Deci, cu voia lui Dumnezeu, Care cheamă pe toți spre mântu­ire, s-au adunat la cuviosul și alți frați, între care era Pecusie, Cornelie, Pavel, Pahomie – un altul Ioan și alții care auzeau de viața lui cea folositoare, de învățătura cea de suflet mântuitoare a credinței celei drepte și de rânduiala cea cu bune obiceiuri a mănăstirii. Astfel, în puțină vreme numărul fraților s-a înmulțit, încât ei erau mai bine de o sută.

Iar când, în vreo zi de praznic, se cădea ca toți împreună să se împărtășească cu preacuratele, cereștile, nemuritoarele și de viață făcătoarele dumnezeiești Taine ale lui Hristos, atunci Cuviosul Pahomie chema pe un preot din bisericile cele din satele de aproape și acesta săvârșea dumnezeiasca slujbă în mănăstirea lor și toți se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Și nu voia povățuitorul și cugetătorul cel smerit să învrednicească pe vreunul din ucenicii lui la rânduiala preoțească; ci zicea că foarte de folos este monahilor să nu caute cinste și începător ie, mai ales cei ce viețuiesc viața cea de obște, ca să nu înceapă între frați a se face zavistii, pizmuiri și neîntocmiri pentru aceste pricini. Căci precum când cade în arie o scânteie mică de foc, dacă nu se va stinge degrabă, toată aria o arde, și rodurile cele adunate cu multă osteneală se pierd într-un ceas; astfel, căzând între monahi gândul iubirii de stăpânire și dorirea de rânduială preoțească, de nu se va scoate degrabă, pe toate ostenelile lor cele de mulți ani și rodurile duhovnicești le va întoarce în nimic înaintea lui Dumnezeu.

Acestea le grăia cuviosul, învățând pe frați smerenia; însă, dacă venea la mănăstirea lui cineva din monahii cei sfințiți, voind să petreacă cu dânșii, îl primea cu dragoste și-l cinstea ca pe un părinte; iar acela privind la viața cuviosului cea cu smerită cugetare și a celorlalți frați, se sârguia să fie următor smereniei și ostenelilor lor celor pustnicești.

Și era Sfântul Pahomie foarte milostiv și iubitor spre toți. Ii era milă de cei bătrâni și neputincioși cu trupul, știa a plăcea și celor tineri, având multă purtare de grijă pentru sufletele lor. Deci, numărul fraților crescând în toate zilele mai mult, a ales pe unii dintre dânșii – care puteau, cu ajutorul lui Dumnezeu, să îndrepteze și să povățuiască pe alții la fapta bună -, și i-a pus pe ei peste alți frați, împărțindu-i în mai multe mănăstiri; iar el singur, privind la toți ca un părinte și îngrijindu-se de ei, îi dădea fiecăruia ascultarea și slujirea cea cuviincioasă în lucruri, și rugăciunile și pravila cea pustnicească pe care putea să o poarte. Astfel se făcea fraților mare sporire de la Cuviosul Pahomie, povățuitorul cel de Dumnezeu înțelepțit.

Iar după mulți ani, auzind de dânsul sora sa cea după trup, a venit la mănăstirea lui, voind să vadă pe fratele său, că și dânsa primise acum credința creștinească. Iar el, aflând de venirea ei, a trimis pe portar la dânsa, zicându-i: „Ai auzit de mine că sunt viu; deci, du-te de aici și nu te mâhni, că nu m-ai văzut, nici tu pe mine, nici. eu pe tine. Iar de vei voi să urmezi vieții mele și să aflăm împreună milă de la Domnul, atunci frații mei îți vor zidi o chilie într-un loc liniștit, ca acolo bineplăcând Domnului, să te lepezi de lume; pentru că nu este altă odihnă mai bună pe pământ, decât aceea, de a face bine și a plăcea lui Dumnezeu. Și puternic este Domnul ca și pe alte fecioare și femei să le mântuiască prin tine, aducându-le la o viață ca aceasta. Pentru aceea vei avea îndoită răsplătire de la Dânsul: una, pentru viața ta îmbunătățită; iar alta, pentru povățuirea acelora”. Aceasta auzind sora cuviosului, s-a umilit cu inima și a primit cu dragoste sfatul cel folositor al fratelui său și, lăcrimând, cerea să fie povățuită pentru mântuire.

Iar fericitul Pahomie a preamărit pe Dumnezeu pentru osârdia ei cea atât de mare; și a poruncit unor frați cucernici, ca departe de mănăstire, de cealaltă parte a râului, să-i facă o chilie și să zidească o mănăstire mică; apoi a îmbrăcat-o pe sora sa în chipul monahicesc. Și, adunându-se la dânsa și alte fecioare și femei, le-a dat rânduială de viață monahicească și a încredințat mănăstirea aceea unui bărbat duhovnicesc, bătrân și sfânt, cu numele Petru, care le cerceta adeseori și iconomisea toate cele pentru dânsele.

Cuviosul părintele nostru Pahomie a luat de la Domnul și darul facerii de minuni; pentru că a început, cu darul lui Hristos, a tămădui bolile și a izgoni diavolii. Cuviosul avea prieten adevărat pe un oarecare preot bătrân, cu numele Dionisie, econom al bisericii Tintirisiei. Acela cerceta adeseori pe Cuviosul Pahomie, asemenea și Pahomie se ducea la dânsul, pentru că îl iubea foarte mult, deoarece acel Dionisie era unul din cei ce au mărturisit numele lui Iisus Hristos și a pătimit pentru Dânsul în vremea prigoanei ce fusese mai înainte.

Iar o femeie oarecare vestită din cetatea Tintiriei, pătimind de curgerea sângelui de mulți ani și auzind de sfințenia cea mare a Cuviosului Pahomie, dorea să-l vadă; căci credea că va căpăta tămăduire de boala sa, prin sfintele lui rugăciuni. Și aflând că sfântul nu vorbește cu femeile, nici nu intră femei în mănăstirea lui, s-a dus la fericitul preot Dionisie, că nu era tăinuit acelei femei, că părintele Dionisie cu Cuviosul Pahomie petreceau în mare prietenie întru Domnul și se cercetează unul pe altul, și l-a rugat acea femeie să-l cheme cu dragoste în cetatea lor pe Cuviosul Pahomie. Deci Dionisie a făcut așa și, trimițând rugăminte la cuviosul, l-a chemat în cetate și, intrând ei în sfânta biserică, femeia aceea bolnavă s-a atins de poalele hainelor Cuviosului Pahomie, precum se spune și în Sfânta Evanghe­lie, și îndată s-a tămăduit de curgerea sângelui și s-a făcut sănătoasă. Deci, căzând la pământ, preamărea pe Dumnezeu cu glas mare și pe plăcutul Lui, pe Sfântul Pahomie, l-a fericit cu laude. Iar Cuviosul Pahomie, cunoscând meșteșugul lui Dionisie, a binecuvântat pe femeie și, după vorba cea iubită cu prietenul său cel duhovnicesc, s-a întors la mănăstirea sa.

După aceasta a venit de departe la mănăstire un om oarecare și a rugat pe cuvios să tămăduiască pe fiica sa, care pătimea de duh necurat. Iar cuviosul a poruncit portarului să spună omului acela astfel: „Noi nu avem obicei să vorbim cu femeile, dar trimite la noi o haină oarecare a fiicei tale, ca s-o binecuvântăm în numele Domnului, și iarăși o vom trimite pe ea la voi; și nădăjduim spre Domnul că se va tămădui fiica ta”. Iar omul acela, alergând degrabă, a adus haina fiicei sale și a dat-o sfântului.

Însă Sfântul Pahomie, căutând cu iuțime spre haina aceea, a zis: „Nu este aceasta haina ei”. Iar tatăl său întărea, zicând: „Cu adevărat haina aceasta este a fiicei mele”. Sfântul a grăit către dânsul: „Și eu știu că fiica ta poartă haina aceasta, dar nu i se cuvine ei, pentru că este feciorească; iar ea, zicând că este fecioară și împodobindu-se cu cele feciorești, și-a pierdut fecioria și petrece în necurăția desfrânării. Deci, am cunoscut că haina aceasta este spurcată cu păcatul și pentru aceasta am zis că nu este a ei; iar tu s-o sfătuiești mai întâi să se lase de păcatul acela și să se tăgăduiască că de acum se va păzi curată înaintea lui Dumnezeu, și atunci Domnul îi va fi milostiv și o va tămădui de muncirea diavolească”.

Tatăl ei, auzind acestea, s-a umplut de mâhnire și de mânie asupra fiicei sale și, ducându-se la dânsa, a întrebat-o de este adevărat, și ea a spus tatălui său cu adevărat păcatul ce făcuse, și a făgăduit cu jurământ că nu-l va mai face. Apoi, tatăl ei, întorcându-se la cuviosul și spunându-i cele ce auzise de la fiica sa, îl ruga cu lacrimi să se milostivească spre dânsa. Deci, Cuviosul Pahomie, rugându-se pentru cea îndrăcită, i-a trimis puțin untdelemn și după ce a luat ea cu credință untdelemn și s-a uns cu el, îndată a fugit diavolul de la dânsa și s-a făcut sănătoasă din ceasul acela.

Un alt om avea un fiu îndrăcit cumplit; pentru că cumplit era diavolul dintr-însul și nu putea omul acela să aducă pe fiul său la cuviosul, căci duhul cel necurat care era în el se împotrivea tare, nelăsându-l să-l aducă la plăcutul lui Dumnezeu. Deci, venind acel om în mănăstire, a căzut plângând la picioarele Sfântului Pahomie, și îl ruga cu dinadinsul să se roage lui Dumnezeu pentru fiul lui ce pătimea de duh necurat, ca să-l izbăvească de muncirea diavolească. Iar cuviosul, făcând rugăciune, i-a dat o pâine din mănăstirea sa și i-a poruncit ca, la ceasul mâncării, să pună acea pâine înaintea fiului său. Și ducându-se omul la casa sa cu pâinea și sosind vremea mesei, a pus-o înaintea fiului său; iar îndrăcitul nu voia nici să se atingă de ea, ci și-a împlinit trebuința în acea zi cu altă pâine. Iar după o vreme, flămânzind el și cerând să mănânce, tatăl a sfărâmat o parte din pâinea lui Pahomie în părticele mici și le-a amestecat cu finice și astfel le-a pus înaintea fiului său ca, necunoscând, să mănânce. Iar duhul cel necurat ce era în acel tânăr, cunoscând în finice pâine dată din mâinile sfântului, a aruncat finicele la pământ. Deci, tatăl n-a dat fiului să mănânce mai multe zile, poruncind să nu-i pună înainte nimic altceva decât pâinea adusă de la Sfântul Pahomie. Apoi, tânărul fiind silit de multă foame, a gustat din pâinea aceea și îndată a fugit dracul din el. Iar tatăl, luând pe fiul său sănătos, l-a dus în mănăstirea cuviosului, dând mulțumire și laudă lui Dumnezeu, Cel ce făcea minuni cu rugăciunile plăcutului Său.

Multe alte tămăduiri de boli cu minune se făceau de Cuviosul Pahomie, prin darul Sfântului Duh care petrecea în el, însă pentru acestea nu se înălța cu inima, ci totdeauna se păzea în smerenie. De se ruga lui Dumnezeu cândva pentru ceva și nu-și câștiga cererea, nu se mânia, nici nu se tulbura cu gândul, ci totdeauna avea în gură acel dumnezeiesc și mare cuvânt:Părinte, fie voia Ta!

Oarecând cercetând Cuviosul Pahomie mănăstirile sale pe care le avea în multe locuri, a mers la una care se numea Muhonia. Acolo a văzut un smochin înalt și roditor, în care suindu-se cei tineri în ascuns, furau poamele și le mâncau fără de vreme. Deci, apropiindu-se cuviosul de acel smochin, a văzut șezând în vârful lui un duh necurat și l-a cunoscut că este dracul lăcomiei pântecelui, care înșeală pe cei tineri să fure smochinele și să le mănânce în ascuns.

Atunci a chemat pe grădinarul mănăstirii, care era unul din nevoitorii bătrâni cei de demult, cu numele Iona, și i-a zis: „Frate, taie pomul acesta, pentru că nu i se cuvine să stea în mijlocul mănăstirii spre sminteala celor neîntăriți în înfrânare”. Iar bătrânul Iona, auzind acestea, s-a mâhnit foarte tare și a zis către cuvios: „Nicidecum, o, părinte, pentru că mult rod luăm din el”. Și văzând Sfântul Pahomie pe acel bătrân mâhnit, a tăcut, nevrând să-l mâhnească și mai mult; pentru că îl știa că este sfânt cu viața. Iar a doua zi, acel pom a fost aflat uscat cu totul și nu avea nici rod, nici frunze verzi. Deci văzând aceasta bătrânul Iona, mai mult s-a umplut de mâhnire și de necaz, căci n-a ascultat pe părintele cel sfânt și n-a tăiat îndată acel smochin.

Aici se cuvine a pomeni puțin și de viața acestui fericit bătrân Iona, căci avea optzeci și cinci de ani în mănăstire, slujind cu cinste și cu plăcere lui Dumnezeu. Iar ascultarea lui era să lucreze grădina, să sădească pomi, să adune roadele și, prin ostenelile și rugăciunile lui, să facă mare îmbelșugare și îndestulare de roade nu numai fraților, ci și străinilor.

Însă el n-a gustat niciodată din acele roade și răsaduri până la sfârșitul său, atât de înfrânat și postitor era. Haina lui era numai una, făcută din piele de oaie, pe care o purta iarna și vara. Altă haină niciodată nu-i trebuia decât cojocul, pe care numai atunci îl lua, când se împărtășea cu dumnezeieștile Taine; iar după împărtășire se dezbrăca și îl strângea, păstrându-l curat în tot timpul călugăriei lui. Și nu știa ce este odihna trupului, pentru că totdeauna și neîncetat muncea cu osârdie lucrul lui. El n-a gustat niciodată vreo fiertură, ci verdețurile crude cu oțet îi erau lui hrană în toată viața. Și niciodată nu s-a odihnit pe coastele sale până la moarte, ci după osteneala cea de toată ziua din grădină, primea hrana cea obișnuită o dată pe zi, după apusul soarelui, iar după aceea intra în chilia sa și șezând, lucra cu mâinile, împletind funii toată noaptea fără lumânare, până la cântarea Utreniei. Și avea în gura lui rugăciunea, și astfel dormita puțin pentru nevoia somnului celui firesc. În acest fel și-a obosit trupul său până la cel mai de pe urmă ceas al vieții sale, căci astfel a fost găsit la sfârșit fericitul acela bătrân Iona, șezând și ținând în mâini împletitura ce lucra; iar sufletul lui cel sfânt s-a dus către Domnul, ca unul ce a fost atât de iubitor de osteneli, nevoitor și omorâtor de patimile trupului său.

În aceeași mănăstire a Muhoniei, cuviosul părintele nostru Pahomie a zidit o biserică nouă, cu mâinile fraților celor iscusiți în acel lucru, și a împodobit-o cu stâlpi frumoși, încât se veseleau de acel lucru bun și frumos zidit. Apoi socotind că nu se cade monahilor a se veseli de podoaba lucrului mâinilor lor, nici a se mândri de frumusețea zidirii lor, a luat niște funii groase și a legat stâlpii; deci, chemând pe frați le-a poruncit, ca să tragă cu toată puterea, până ce s-a aplecat zidirea și s-a văzut că este neîmpodobită. Deci, cuviosul a zis către frați: „Să nu vă lăudați, fraților, pentru osteneala cea multă a mâinilor voastre, că ați făcut zidire frumoasă; ci mai ales vă îngrijiți, ca să vă zidiți singuri pe voi și să vă împodobiți sufletul vostru ca pe o Biserică a lui Dumnezeu; pentru că voi sunteți Biserici ale Dumnezeului Celui viu, precum a zis Domnul”. Așa cuviosul părinte, mergând în fiecare locaș, folosea pe frați, învățându-i și dojenindu-i cu cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, rugându-i și sfătuindu-i să fie în viață fără de prihană, ca să știe și să cunoască meșteșugirile vrăjmașului, și astfel să se împotrivească lor cu puterea Sfântului Duh, și adeseori să grăiască cuvintele Psalmului:întru Dumnezeu vom face putere și El va urgisi pe vrăjmașii noștri.

Șezând oarecând Cuviosul părinte Pahomie cu frații în mănăstirea sa din Tavenisiot și învățându-i din dumnezeieștile Scripturi, au venit oarecare pustnici eretici, care își acopereau veninul cel dinăuntru cu haine de păr; și, stând înaintea porților mănăstirii, au zis oarecărora din frați: „Suntem trimiși de părintele nostru la al vostru; deci, să-i spuneți din partea noastră aceste cuvinte: «De ești cu adevărat om al lui Dumnezeu și nădăjduiești spre Dânsul că te va asculta pe tine, apoi să vii și să treci cu noi râul cel de lângă mănăstire, cu picioarele pe deasupra apei, ca pe uscat, ca să cunoaștem toți care din noi are mai multă îndrăzneală la Dumnezeu, tu ori noi?»”.

Niște cuvinte de mândrie ca acestea ale acelor eretici auzindu-le Cuviosul Pahomie, a zis către frați: „Cu îngăduința lui Dumnezeu, vor putea ereticii aceia să treacă râul ca pe uscat, fiindu-le în ajutor diavolul, cel ce i-a prins pe dânșii în lațul său, ca să li se întărească înșelăciunea ereticească; însă eu nu cer de la Dumnezeu o minune ca aceea, ca să umblu pe apă, pentru că știu că gândul acesta nu numai că nu este monahicesc, dar nici creștinesc. Iar voi duceți-vă și spune- ți-le lor că așa zice smeritul Pahomie: «Nădăjduiesc spre Dumnezeu, iar nu spre lucrurile mele, deoarece, fiind păcătos, nu voiesc a ispiti pe Domnul Dumnezeul meu. Sârguința mea este, nu ca să umblu pe ape, ci ca să-mi plâng totdeauna pentru păcatele mele și să caut ajuto­rul lui Dumnezeu ca, astfel, să pot trece fără de vătămare ispitele vrăjmașului”. Unele ca acestea auzind ereticii, s-au dus rușinați.

În locașul cuviosului era un frate, care își făcea voia sa și nu mânca în același timp, când mâncau și ceilalți frați, ci postea mai mult decât vremea cea rânduită și se înălța cu părerea întru sine. Iar Părintele Pahomie, cunoscând înălțarea de minte a monahului aceluia, l-a luat de-o parte și i-a zis: „Frate, Domnul a zis:M-am pogorât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine; deci, și tu ești dator a ne asculta pe noi și a păzi rânduiala mănăstirească, și când vine vremea mesei, mănâncă împreună cu frații cele puse înainte, însă cu măsură; nu foarte săturându-te, ca să nu se îngrașe trupul și să ridice întru tine război, nici foarte puțin să nu mănânci, ca să nu slăbești cu trupul întru osteneli, ci să primești hrana după măsura puterilor trupești, până ce vei birui pe diavolul slavei deșarte”.

Deci, fratele acela la început a ascultat sfaturile părintelui, însă după aceea iarăși s-a abătut la voia sa, zicând: „Unde este scris: nu posti, nu te înfrâna…?” Deci, fiind sfătuit din nou de Cuviosul Paho­mie, n-a ascultat, și astfel a fost stăpânit de diavol până ce sfântul, rugându-se către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dânsul, l-a tămăduit pe el și astfel, fratele s-a îndreptat după aceea, învățat fiind prin certare.

Altădată, stând Cuviosul Pahomie la rugăciune, s-a pomenit întru răpire și a văzut pe frații săi cuprinși de felurite primejdii. Unii dintr-înșii erau îngrădiți de jur împrejur de văpaie, și astfel fiind, nu puteau nicidecum să scape de ea. Alții, fiind cu picioarele desculțe și împleticindu-se în spini, se primejduiau, fiind înțepați de spini și neputând să iasă dintr-înșii; iar alții stăteau la un loc înalt peste o prăpastie adâncă, sub care trecea un râu mare și înfricoșat, plin de crocodili, și nu puteau nici să se ducă de la prăpastie, nici să se arunce în râu, din cauza mulțimii crocodililor.

Această vedenie cuviosul o spunea fraților cu multe lacrimi și proorocea zicând că după ducerea lui din viața aceasta, monahii se vor încurca cu diferite feluri de patimi lumești, se vor primejdui întru multă împiedicare spre mântuire, neputând să se izbăvească și să scape de acelea, căci, prin meșteșugirea vrăjmașului, îi vor înconjura pe dânșii împătimirile cele deșarte.

După aceasta a venit pentru călugărie la cuviosul un măscărici, pe nume Silvan, pe care primindu-l cuviosul și învățându-l mult pentru pocăință, l-a îmbrăcat în schima monahală. Acesta îndărăt- nicindu-se după câtăva vreme, a început a viețui fără de grijă și a face fel de fel de comedii, spre sminteala celor tineri, de care lucru înștiințându-se cuviosul, îl învăța pe el mult, iar uneori îl și bătea. Iar acela se făgăduia că se va pocăi, dar nu se îndrepta. Deci, după o răbdare de douăzeci de ani, cuviosul părinte a poruncit ca să dezbrace de pe dânsul înaintea fraților chipul monahicesc și, dându-i lui haine mirenești, să-l izgonească din mănăstire.

Atunci Silvan a început a cădea la picioarele marelui stareț, rugându-l și zicând: „Iartă-mă, părinte, și mai îngăduie-mă de astă dată; căci cred în Stăpânul Hristos, Cel ce mântuiește pe cei păcătoși, că mă va întoarce la pocăință, cu rugăciunile tale”. Iar starețul i-a zis lui: „Oare știi cât ți-am răbdat eu ție? De cât de multe ori ți-am dat și bătăi, fiind silit de obiceiul tău cel rău, care lucru la nimeni nu l-am făcut decât numai singur ție; pentru că n-am voit a întinde mâna mea spre cineva, iar către tine am fost silit, chiar nevrând a face aceasta. Și când te băteam, pe mine singur mai mult mă durea decât pe tine, cu sufletul pătimind împreună cu tine de milă; pentru că te băteam, nu că voiam să te bat, ci pentru că nădăjduiam că, pedepsindu-te prin bătaie, vei fi mai bun și îți vei mântui sufletul tău. Dar, de vreme ce nici prin învățături, nici prin bătăi nu te-ai îndreptat, te tai pe tine de la trup, ca pe un mădular putred, ca să nu se vatăme și celelalte mădulare”.

Astfel grăind către dânsul Sfântul Pahomie, el mai mult se ruga și plângea cu lacrimi, făgăduind pocăință cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar starețul i-a grăit lui: „Dacă voiești să te primesc iarăși în numărul fraților, apoi să pui pentru tine chezaș, că de acum te vei pocăi”. Deci, el și-a pus chezaș pe un oarecare stareț cinstit, cu numele Petronie. Atunci cuviosul, iertând pe Silvan, l-a încredințat bătrânului Petronie, chezașul său, și singur s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru el, ca să-l povățuiască la calea cea adevărată a pocăinței. Iar Dumnezeul Cel milostiv, Care nu voiește moartea păcătosului, a dat lui Silvan, cu rugăciunile Sfântului Pahomie, plăcutul Său, atâta zdrobire de inimă întru pocăință, încât în toată vremea lacrimile curgeau din ochii săi ca pârâul. Și când ședea la masă cu frații, de multe ori nu putea să se oprească din plâns și suspinuri, împlinindu-se către dânsul cuvântul proorocului David: Făcutu-s-au lacrimile mele mie pâine ziua și noaptea și băutura mea cu plângere am amestecat-o.

Iar când îi ziceau lui frații ca să se oprească din plâns măcar la masă, înaintea străinilor celor ce vin, el le răspundea: „Cu adevărat voiesc să mă opresc, dar nu pot nicidecum”. Iar frații îi ziceau lui: „Se cade a plânge când ești în rugăciune singur, iar în vremea mesei să te oprești din plângere, pentru că sufletul poate și fără de lacrimile cele din afară să fie totdeauna umilit în inimă”. După aceea, frații iarăși îl întrebau: „Pentru ce plângi așa?” Și-l opreau, zicând: „Ne rușinăm căutând la tine cum plângi și nu putem să mâncăm”. El răspundea: „Frații mei, oare nu-mi este îngăduit să plâng, când văd pe bărbații cei sfinți slujindu-mi mie, păcătosul, care nici de praful picioarelor lor nu sunt vrednic? Oare nu sunt dator a plânge, că mie, spurcatului măscărici, îmi slujesc niște bărbați cinstiți și plăcuți lui Dumnezeu ca aceștia? Deci, voi plânge, fraților, în toate zilele, ca să nu fiu înghițit de pământ ca Datan și Aviron, pentru mulțimea păcatelor mele”.

Pentru o îndreptare ca aceasta și pentru adevărata pocăință a lui Silvan, Cuviosul Pahomie, părintele nostru, se bucura foarte mult, precum și sfinții îngeri se bucură în cer pentru întoarcerea păcătosului. Deci, sfântul stareț adeverea acestea către frați, zicând: „Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, că de când s-a adunat această viață de obște, n-am văzut pe nici unul din toți frații care viețuiesc împreună cu mine, urmând așa smereniei, precum fratele acesta. Știu, fraților, că și voi, cu ajutorul lui Hristos, ostenindu-vă cu multe îmbunătățite nevoințe, ați biruit pe vrăjmaș și l-ați gonit; însă, dacă vă leneviți puțin, vrăjmașul vostru se scoală asupra voastră și cel izgonit se întoarce și începe a face război. Iar Silvan, cel mai de pe urmă dintre voi, pe care nu de mult am voit să-l izgonim, și-a întemeiat mântuirea sa într-atât de adâncă smerenie, încât se vede că a biruit desăvârșit pe diavol și nu mai poate vrăjmașul să se întoarcă și să se scoale asupra lui; pentru că nimic nu biruiește desăvârșit pe vrăjmașul cel mândru ca smerenia inimii cea adevărată a monahului, care s-a lepădat cu totul de sine”. Deci, fericitul Silvan, viețuind opt ani într-o pocăință ca aceasta, s-a săvârșit; iar Cuviosul Pahomie a văzut sufletul lui înălțându-se de sfinții îngeri spre cer, ca o jertfă aleasă.

Viețuind Cuviosul Pahomie cu plăcere dumnezeiască spre folosul tuturor, episcopul cetății care se numea Panopoli, cu numele Uar, a trimis rugăminte la dânsul, chemându-l în cetatea sa să facă în ea o mănăstire după rânduiala și așezământul său. Iar cuviosul, luând pe unii din ucenicii săi, între care era și Teodor, s-a dus acolo și a voit să cerceteze o mănăstire oarecare a sa, care era aproape de calea aceea. Și intrând el în acea mănăstire, a văzut pe unul din frați fiind dus la îngropare cu multă cântare de psalmi și după el mergea sobor mare de popor, între care se aflau părinții și rudeniile celui mort. Deci a poruncit celor ce-l duceau să stea și să înceteze cântarea; pentru că vedea cu ochii cei preavăzători, că nu era de folos sufletului celui mort o cinstită îngropare ca aceea, deoarece viața aceluia fusese rea, petrecând în lenevire și în iubire de păcate.

Apoi a poruncit să dezbrace hainele de pe cel mort, pentru că erau de mare preț, și să le ardă îndată; iar trupul gol, fără de cântare de psalmi și fără de cinste, să-l îngroape afară din mănăstire. De acest lucru minunându-se toți și neîndrăznind a zice ceva împotriva marelui părinte, părinții celui mort, rudeniile și unii din frați au rugat pe Cuviosul Pahomie să-i fie milă de cel mort și să poruncească a-l îngropa după rânduiala obișnuită a Bisericii. Iar sfântul a grăit către dânșii: „Mie, fraților, cu adevărat mai mult decât vouă îmi este milă de cel mort, pentru că voi vă îngrijiți de trupul lui, iar eu de suflet. Și aceasta o fac, ca pentru necinstea îngropării lui, să i se dea oarecare ușurare sufletului lui de la milostivul și iubitorul de suflete Dumnezeu”. Atunci toți au tăcut, auzind niște cuvinte ca acelea de la sfântul părinte.

Și petrecând cuviosul în mănăstirea aceea două zile, i s-a făcut înștiințare că în altă mănăstire un frate bolește, fiind aproape de moarte, și dorește ca înaintea sfârșitului să vadă pe cuviosul părinte, ca astfel să se învrednicească de rugăciunea și de binecuvântarea lui. Deci, sculându-se cuviosul cu ucenicii, s-au dus cu sârguință la mănăstirea aceea. Dar când era el departe de mănăstire ca de trei stadii, a auzit glas îngeresc din văzduh și, ridicându-și ochii spre răsărit, a văzut sufletul fratelui acela, la care se grăbea să se ducă, înălțându-se cu bucurie de sfinții îngeri pe cale luminoasă; și, stând, se minuna; iar ucenicii nici n-auzeau glasul acela, nici nu vedeau ceva. Atunci ei au grăit către sfânt: „Pentru ce stai, părinte, privind în sus, și nu te îngrijești de fratele cel bolnav, ca să nu moară mai înainte de venirea ta?” Iar sfântul le-a răspuns: „Acolo se cade cu adevărat a ne grăbi, unde văd ducându-se sufletul lui de mâinile sfinților îngeri la viața veșnică” .

După aceasta, ajungând la mănăstirea aceea, au găsit mort pe fratele cel ce se sfârșise întru Domnul și, îngropând cu cinste trupul lui, s-au dus la Panopoli. Și s-a bucurat foarte fericitul episcop Uar de venirea Cuviosului Pahomie și a ucenicilor lui. Iar când zideau acolo mănăstirea, niște oameni din cei vrăjmași și zavistnici, îndem­nați de diavol, veneau noaptea și risipeau ceea ce se lucra ziua. Iar cuviosul a răbdat multă vreme o supărare ca aceea de la ei, învățând și pe ucenicii săi la răbdare, până ce Domnul singur a voit de a răsplătit bântuitorilor acelora. Pentru că odată, venind ei după obicei și începând să risipească ostenelile sfinților bărbați, îngerul Domnului i-a ucis cu foc de fulgere, încât toți au pierit, topindu-se ca ceara. Apoi, din vremea aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se zidea mănăs­tirea fără de împiedicare și s-a făcut locaș ales, și a lăsat într-însa Cuviosul Pahomie pe trei ucenici ai săi, bărbați îmbunătățiți: pe Samuil, pe Ilarie și pe Encratie, ca să îndrepteze lucrurile mănăstirii și să povățuiască pe frați spre mântuire. Iar el, întorcându-se, a venit la mănăstirea sa. Și auzind frații de venirea părintelui lor, au ieșit în întâmpinarea lui, închinându-se și bucurându-se.

Iar un copil nou începător în viața monahicească, ieșind din turma cea cuvântătoare, a strigat către Cuviosul Pahomie: „Părinte, de când ai plecat de aici până astăzi, la noi nu s-au fiert nici verdețuri, nici legume”. Iar sfântul i-a răspuns, zâmbind: “Nu te mâhni, fiule, că voi porunci să se fiarbă”. Deci, ducându-se în mănăstire, a intrat în bucătărie și, găsind pe fratele ce era bucătar lucrând rogojini, l-a întrebat: „Spune-mi, frate, câtă vreme este de când nu fierbi fierturi fraților?” El a răspuns: „Două luni!” Și i-a grăit starețul: „Pentru ce prin lenevirea ta ai defăimat porunca ce ți s-a dat?” Bucătarul răspunse: „Părinte, după porunca ta am voit să fierb în toate zilele, dar am văzut că fiertura nu se mănâncă, pentru că numai copiii cei noi începători mănâncă fiertură, iar frații se înfrâ­nează și petrec cu mâncare uscată; deci fiertura, rămânând multă, se leapădă afară; pentru aceea am încetat a fierbe, ca să nu se arunce bucatele și untdelemnul. Iar ca să nu fiu osândit pentru șederea în zadar, lucrez rogojini cu celălalt frate, care este cu mine în bucătărie”.

Grăit-a lui starețul: „Câte rogojini ați lucrat?” Răspuns-a bucătarul: „Cinci sute”. Grăit-a sfântul: „Aduceți-le aici”. Și le-au adus. Atunci a poruncit ca îndată să ardă rogojinile acelea, zicând: „Precum voi n-ați băgat în seamă porunca mea, pentru a fierbe mâncare fraților, așa și eu fără de cruțare ard lucrul mâinilor voastre, ca să știți, că nu este bine a călca așezămintele părintești cele date spre mântuirea sufletului!” Iar bucătarul și cu celălalt frate, văzând acestea, au căzut înaintea părintelui cu pocăință și au cerut iertare.

Aducându-și aminte cuviosul de vedenia ce i se făcuse în răpire, pentru frații cei ce aveau să cadă în multe feluri de împătimiri și să se împletească cu griji deșarte după sfârșitul lui, plângea. Deci, închizându-se în chilia sa de cu seara, se ruga lui Dumnezeu pentru frații aceia. Și iarăși, o vedenie ca aceasta a văzut în miezul nopții, după cum spunea singur în urmă: „Vedeam o groapă adâncă și întunecoasă și în ea o mulțime de monahi fără de număr, dintre care mulți se sârguiau să iasă din groapa aceea întunecoasă, dar nu puteau, de vreme ce pogorându-se alții întru întâmpinarea lor, pe aceia îi surpau iar în adâncul gropii. Iar alții, aproape de mal fiind și vrând acum să iasă, de năprasnă surpându-se, iarăși cădeau în groapa cea adâncă. Alții mai neputincioși, căzând mai adâncă se tăvăleau în cele mai dedesubt; iar unii strigau cu glasuri umilite. Insă nu mulți din ei de abia ieșeau de acolo cu multă osteneală și aflau îndată lumină, întru care intrând, se bucurau, mulțumind Domnului”.

Și venindu-și în sine cuviosul, socotea vedenia aceea; și a cunoscut ce fel de nepurtare de grijă va fi între monahi în zilele din urmă: lenevire, întunecare și căderi; că va rămâne între dânșii numai chipul călugăresc. Deci se tânguia foarte pentru aceasta și grăia către Dumnezeu: „Doamne, Atotțiitorule, dacă așa va fi, apoi pentru ce ai lăsat să fie obștile și mănăstirile? Doamne, adu-Ți aminte de așeză­mântul Tău, pe care l-ai făgăduit, ca să-l păzești celor ce-Ți slujesc Ție până la sfârșitul veacului. Tu știi, Stăpâne, că de când am luat chipul monahicesc, totdeauna m-am smerit înaintea Ta și n-am gustat pâine sau apă până la săturare, nici de altceva din cele pământești nu m-am săturat”.

Grăind acestea cuviosul, s-a auzit către el un glas de sus, de la Domnul: „Nu te lăuda, Pahomie, fiind om; ci cere iertare, pentru că toate se alcătuiesc cu milostivirea Mea”. Iar Pahomie, aruncându-se la pământ, a strigat către Dumnezeu: „Doamne, iartă-mă și nu lua îndurările Tale de la mine; ci trimite mila Ta mie, nevrednicului. Pentru că știu și eu, o, Stăpâne, că fără de sprijinul Tău toate se fac șchioape; iar milostivirea Ta pe toți îi miluiește și, prin judecățile cele neștiute, îi mântuiește”.

Pe când cuviosul se ruga astfel, doi îngeri în chipul luminii au stat înaintea lui; iar în mijlocul lor era un tânăr cu frumusețe negrăită, strălucind ca razele soarelui și având pe capul Lui o cunună de spini. Și ridicând îngerii pe Pahomie de la pământ, i-au zis: „Deoarece ai cerut să ți se trimită ție milostivire de la Domnul, iată, aceasta este milostivirea: singur Dumnezeul slavei, Iisus Hristos, Unul născut Fiul Tatălui, Cel ce S-a trimis în lume și S-a răstignit pentru voi, și poartă această cunună de spini pe cap!” Și a zis Domnul către Pahomie: „Îndrăznește, Pahomie, și te întărește, că sămânța ta cea duhovnicească nu va lipsi până la sfârșitul veacului. Iar din cei ce vor să fie după tine, mulți mântuindu-se cu ajutorul Meu din întunecoasa groapă, se vor arăta mai înalți decât îmbunătățiții monahi de acum. Pentru că cei de acum, povățuindu-se și luminându-se prin pilda vieții tale, strălucesc cu faptele cele bune; iar cei ce vor să fie după tine, pe care i-ai văzut în groapa cea întunecoasă, neavând acest fel de povățuitor ca să-i poată scoate din acel întuneric, cu singură alegerea voii lor sărind din întuneric, vor merge cu osârdie pe calea cea luminoasă a poruncilor Mele și se vor afla plăcuți Mie. Iar alții se vor mântui prin ispite și prin primejdii și se vor asemăna cu sfinții cei mari. Pentru că amin zic ție pentru dânșii, căci aceeași mântuire vor câștiga, pe care o au și monahii cei de acum, care viețuiesc cu desăvârșire și cu neprihănire!”

Aceasta zicând Domnul, S-a suit la cer și se lumina văzduhul cu lumina cea negrăită a slavei Lui; iar Sfântul Pahomie, căzând, s-a închinat Domnului și-L slăvea cu gura și cu inima, bucurându-se de acea preaslăvită vedenie și umplându-se de negrăită dulceață din cuvintele Domnului.

Un frate oarecare dorea să se facă mucenic, dar în acea vreme era pace în Biserica lui Hristos, întru împărăția dreptcredinciosului împărat Constantin cel Mare. Deci, fratele acela ruga adeseori pe Sfântul Pahomie, zicând: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă fac mucenic!” Iar sfântul îl învăța să nu primească în inimă un gând ca acela, ca să dorească mucenicia, și zicea: „Frate, rabdă cu vitejie nevoința monahicească și poartă ostenelile mănăstirești fără de cârtire întru ascultări și te sârguiește ca prin viață fără de prihană să placi lui Hristos și astfel vei avea împărtășire cu sfinții mucenici în cer!”

El însă supăra în toate zilele pe sfântul, dorind să pătimească pentru Hristos, și ruga pe cuviosul să se roage lui Hristos pentru el, ca să-l învrednicească cununii mucenicești. Iar Sfântul Pahomie, vrând ca să se izbăvească de o supărare ca aceea care i se făcea de el, i-a zis: „Mă voi ruga pentru tine, ca să-ți fie ție precum voiești; dar să te păzești, ca nu, în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, să te lepezi de El în vremea muceniciei; căci cu adevărat te amăgești cu gândul, singur vrând de voie să te arunci în ispită, când singur Domnul ne învață să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită”.

Și s-a întâmplat că, după doi ani, Cuviosul Pahomie a trimis câțiva frați la un sat al lor, să adune papură pentru facerea rogojinilor mănăstirești, fiindcă acolo creștea multă papură. Și satul acela era aproape de niște barbari care se numeau vlemizi. Deci, pe când frații adunau papură în acel ostrov, Cuviosul Pahomie, chemând pe fratele acela, care dorea mucenicia, i-a poruncit să meargă să cerceteze pe frații cei ce se osteneau cu strângerea papurei și să le ducă hrană. Deci, trimițându-l, i-a zis cuvântul Apostolului:Iată, acum este vreme bineprimită, acum este ziua mântuirii! întru nimic nedând nici o sminteală, pentru ca slujba să fie fără prihană”.

Iar el încărcând un asin cu mâncări, s-a dus la frați, dar când s-a apropiat de pustie, barbarii se pogorau din munte ca să ia apă și, prinzându-l, l-au legat și l-au suit în munte la ceilalți barbari, împreună cu asinul. Iar aceia, văzând pe monah, au început a-l batjocori, zicându-i: „Monahule, vino de te închină zeilor noștri”. Și, înjunghiind dobitoace, aduceau jertfă idolilor lor. Deci, aducându-l pe monahul acela, îl sileau ca să jertfească împreună cu ei. Dar el nevoind să aducă jertfele cele spurcate idolilor, barbarii s-au mâniat și, înconjurându-l cu săbiile scoase, voiau îndată să-l taie în bucăți. Iar el văzând săbiile trase deasupra capului său și înțelegând mânia cea cumplită a barbarilor, s-a temut mult și, alergând de frică, a căzut la idoli, s-a închinat lor și le-a adus jertfă, apoi a băut și a mâncat din cele jertfite idolilor. Astfel, temându-se de moartea cea trupească, și-a vătămat sufletul său cel fără de moarte, lepădându-se de Hristos.

După săvârșirea unui păcat greu ca acela, barbarii l-au dezlegat din legături pe monahul acela și, fiind eliberat de ei, s-a dus într-ale sale. Iar el, pogorându-se din munte, și-a venit în simțire, cunos- cându-și păcatul, și-a rupt hainele și bătându-și fața, s-a întors la mănăstire. Iar Cuviosul Pahomie, cunoscând cu duhul cele întâmplate acelui frate, a ieșit foarte mâhnit întru întâmpinarea lui. Iar acela, văzând pe părintele Pahomie, a căzut înaintea lui cu fața la pământ, tânguindu-se și strigând: „Am greșit lui Dumnezeu și ție, părinte, căci n-am ascultat sfatul tău cel bun și învățătura cea de folos, ca să nu doresc mucenicia; căci, de te-aș fi ascultat pe tine, n-aș fi pătimit unele ca acestea!”

Iar marele părinte i-a zis: „O, ticălosule, singur te-ai lipsit de un bine atât de mare, căci cu adevărat zăcea înaintea ta cununa mucenicească, iar tu ai călcat-o pe ea. Gata îți era împărtășirea cu sfinții mucenici; iar tu te-ai rupt din ceata lor cea sfântă. Stăpânul Hristos venise la tine cu sfinții îngeri, vrând să-ți pună diadema pe capul tău; iar tu te-ai lepădat de El, iubind mai mult vremea cea scurtă a acestei ticăloase vieți, decât pe Dumnezeu. Te-ai temut de moarte, pe care o vei suferi și, nevrând, ai pierdut viața cea veșnică, depărtându-te de Dumnezeu. Unde sunt cuvintele tale, pe care le grăiai întotdeauna? «Doresc ca să fiu mucenic pentru Hristos!…» Și mă supărai, ca să mă rog pentru tine, să te învrednicești de mucenicie. Deci, aceasta îți era vremea cea bineprimită, ca într-un ceas să mori pentru numele lui Iisus Hristos și să câștigi cununa cea mucenicească; dar tu în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, te-ai lepădat de El. Au nu ți-am spus eu mai înainte toate acestea? Au nu te-am sfătuit să încetezi cu gândul acesta?” Iar fratele acela a zis: „Părinte, am greșit întru toate și nu pot căuta la fața ta, nici să-mi ridic ochii spre cer! Am pierit, părinte, și nu este în mine nădejde de mântuire și nu știu ce să fac; căci nu m-am așteptat să mi se întâmple mie unele ca acestea!”

Acestea grăindu-le el cu plângere și cu tânguire, marele stareț i-a zis: „Ticălosule, tu până în sfârșit te-ai înstrăinat de Dumnezeu; dar Domnul este bun și fără de răutate și nu Se mânie până la sfârșit, căci este voitorul milei și poate ca să afunde păcatele noastre în adâncul milostivirii Sale, ca o piatră de apă în mare; de vreme ce, pe cât este de departe cerul de pământ, pe atât depărtează de la noi fărădelegile noastre. Pentru că nu voiește și nu dorește moartea păcătosului, ci pocăința lui; deci, cel ce a căzut, să nu petreacă întru cădere, ci să se scoale; iar cel ce s-a întors dinspre El, să nu se depărteze, ci degrabă să se întoarcă iarăși la El. Așadar, nu te deznădăjdui, căci este și pentru tine nădejde de mântuire; căci pomul cel tăiat iarăși va odrăsli din rădăcină. De voiești să mă asculți pe mine, vei câștiga iertare de la Domnul”. Iar el, plângând, zicea: „O, părinte, de acum te voi asculta pe tine întru toate!”

Și i-a poruncit cuviosul să se închidă într-o chilie singuratică și până la moarte să nu vorbească cu nimeni, decât numai cu părintele cel duhovnicesc, și a doua zi să mănânce puțină pâine cu sare și cu apă, și să facă două rogojini pe zi, să se roage și să privegheze pe cât va putea și din plângere să nu înceteze niciodată. Și a făcut toate acestea fratele acela cu bucurie, viețuind în pocăință zece ani, și a trecut către Domnul.

Însingurându-se odată Cuviosul Pahomie de gâlcevile mănăsti­rești, i-a stat înainte diavolul în chip luminos, zicându-i: „Bucură-te, Pahomie, căci eu sunt Hristos și am venit la tine ca la prietenul meu”. Iar sfântul, socotind în sine, se gândea așa: „Venirea lui Hristos la om se face plină de bucurie și fără de frică, astfel încât toate gândurile omenești se sting în ceasul acela, pentru că toată mintea se întraripează în vedenia care se vede. Iar eu, văzând arătarea acestuia ce-mi stă în față, sunt plin de tulburare și mă tem.

Deci, acesta nu este Hristos, ci satana!” Și sculându-se îngrădit cu credința către Dumnezeu, i-a zis cu îndrăzneală: „Du-te de la mine, diavole, căci ești blestemat tu și vedenia ta și meșteșugirile sfaturilor tale celor viclene”. Iar diavolul îndată s-a stins și s-a făcut ca praful, a umplut chilia de putoare și a tulburat văzduhul, fugind și strigând cu glas tare: „Eu am voit ca acum să te arunc sub picioarele mele; iar tu, apucând mai înainte, m-ai surpat, și în toate zilele biruindu-mă mă batjocorești; pentru că mare este puterea lui Hristos, Care vă ajută vouă, monahilor; însă nu voi înceta să mă lupt cu voi, de vreme ce se cade ca lucrul meu să-l săvârșesc”. Iar sfântul întărindu-se cu duhul, se mărturisea Domnului, mulțumindu-I de ajutorul Lui cel atotpu­ternic, care ajută robilor Săi asupra potrivnicului.

Iar într-o noapte, Sfântul Pahomie, umblând prin mănăstire cu fericitul Teodor, au văzut de departe amândoi împreună pe diavolul în chip de femeie preafrumoasă, venind spre mănăstire cu o mulțime de slugi, iar Teodor a început a se teme, văzând-o. Deci sfântul i-a zis: „Nu te teme, fiule, ci îndrăznește nădăjduind spre Domnul”. Și a început a se ruga lui Dumnezeu. Iar diavolul cel în chip de femeie, apropiindu-se, a zis: „Pentru ce vă osteniți în zadar, fiindcă nu puteți nimic să faceți împotriva mea, de vreme ce am luat putere de la Atotțiitorul Dumnezeu să ispitesc pe care voi dori”. Iar Sfântul Pahomie a întrebat pe diavol, zicând: „Tu cine ești, de unde vii și pe cine voiești să ispitești?” Răspuns-a aceea ce se părea femeie: „Eu sunt puterea diavolului și mie îmi slujește toată tabăra diavolească; eu am rupt pe Iuda din ceata apostolilor și asupra ta, Pahomie, am luat putere să ridic război, dar nimeni cândva nu m-a defăimat pe mine atât de mult ca tine; pentru că mă surpi pe mine nu numai sub picioarele bătrânilor, ci și sub ale copiilor tineri, învățându-i să mă calce. Și ai adunat atâta mulțime de nevoitori asupra mea și i-ai îngrădit pe ei cu zidul cel nerisipit al fricii de Dumnezeu, încât slugile mele nu mai pot să se apropie de cineva cu îndrăzneală. însă această putere întru voi a crescut asupra mea, prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, Cel ce v-a dat vouă stăpânire să călcați peste toată puterea noastră”.

Sfântul Pahomie a răspuns: „Oare pe mine singur ai venit să mă ispitești, tu, putere a diavolului, sau și pe ceilalți?” Răspuns-a femeia: „Și pe tine și pe toți cei asemenea cu tine”. Grăit-a sfântul: „Apoi și pe Teodor îl vei risipi?” Răspuns-a femeia: „Am luat stăpânire ca să te ispitesc pe tine, pe Teodor și pe ceilalți, dar nu pot să mă apropii de voi, căci, atunci când vă ispitesc pe voi, mă fac vouă pricinuitoare de folos, mai mult decât de pagubă. Dar nu veți petrece în veci pe pământ cu aceia, pe care acum cu rugăciunea îi întrarmați; pentru că va veni o vreme când, după al vostru sfârșit, mă voi juca între dânșii”. Grăit-a sfântul: „Dar de unde știi, că cei ce vor fi după sfârșitul nostru nu vor sluji lui Dumnezeu cu atâta credință, precum îi slujim noi?” Răspuns-a diavolul: „Știu din arătare”. Atunci sfântul a zis: „Minți cu capul tău cel spurcat, pentru că a ști acest lucru, este dat numai lui Dumnezeu, ca să știe pe cele ce vor să fie; iar tu ești mincinos și stăpânești minciuna”. Zis-a diavolul: „Deși nu știu nimic prin cea mai înainte știință, totuși am cunoștință din lucrurile cele trecute și din cele de față, despre cele ce vor să fie”. Unele ca acestea bârfind diavolul, și încă multe altele, Cuviosul Pahomie l-a certat pe el cu numele lui Iisus Hristos și s-a stins diavolul cu toată ceata sa.

Odată cercetând cuviosul pe frații de prin mănăstirile sale și de prin singurătăți și îndreptând științele lor, a venit la un bărbat cinstit, care intrase în călugărie dintr-o dregătorie mare. însă monahul acela nu știa limba egipteană, ci vorbea grecește și latinește, iar Cuviosul Pahomie avea nevoie de tălmaci ca să vorbească cu dânsul. Și întrebându-l sfântul pe el pentru îndreptarea științei, acela nu voia să-și descopere știința sa prin tălmaci, ci numai către singur starețul. Dar nu putea, deoarece nu știa limba egipteană pe care o vorbea Sfântul Pahomie, iar marele stareț nu știa nici pe cea grecească, nici pe cea latinească. Deci, sculându-se cuviosul, s-a dus la un loc osebit și, întinzându-și mâinile către cer, a început a se ruga, zicând: „Doamne, Atotțiitorule, dacă nu pot să folosesc pe oamenii care i-ai trimis la mine de la marginea pământului, neștiind limba lor, apoi ce trebuință este ca să vină ei la mine? De voiești ca aici să mântuiești pe dânșii prin mine, apoi dă-mi mie, Stăpâne, ca să înțeleg vorba lor spre îndreptarea sufletelor lor”.

Și după ce s-a rugat astfel trei ceasuri și și-a sfârșit rugăciunea sa, fără de veste i s-a trimis din cer, în dreapta lui, o hârtie scrisă ca o carte, pe care citind-o, îndată a înțeles graiul tuturor limbilor și a dat slavă lui Dumnezeu. Deci, întorcându-se cu mare bucurie la fratele acela, a început a vorbi cu dânsul grecește și latinește, ca și cum din tinerețe ar fi învățat limbile acelea sau s-ar fi născut întru dânsele. Iar monahul acela se minuna de un dar ca acesta ce s-a dat cuviosului în puțină vreme și spunea celorlalți că marele părinte i-a întrecut pe toți cărturarii în curata vorbire grecească și latinească. Deci, vorbind cuviosul cu fratele acela multă vreme și pricepând știința lui și pe bine îndreptând-o pe aceea, l-a încredințat lui Dumnezeu și s-a întors în chilia sa.

Apoi Cuviosul Pahomie, ajungând la adânci bătrâneți și lui Dumnezeu foarte plăcându-I, și multă mulțime la calea mântuirii povățuind, a căzut într-o boală trupească după praznicul Sfintelor Paști; și îi slujea lui în boală fericitul Teodor. Iar mai înainte cu două zile de sfârșitul său, a chemat pe toți frații, învățându-i spre folosul sufletului lor și poruncindu-le să se păzească de eretici ca de o otravă vătămătoare de suflet și aducătoare de moarte. După acestea, rugându-se lui Dumnezeu și dându-le lor pace, binecuvântare și sărutarea cea mai de pe urmă, și-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Și s-au adunat toți monahii de la toate mănăstirile înființate de el, care erau cu toții în număr de șapte mii, împreună cu cei din lavra cea mare de obște din Tavenisiot, care era maică și începătoare a tuturor mănăstirilor, în care erau o mie și patru sute de frați. Deci, adunându-se toți și plângând ca fiii pentru părintele lor, ca ucenicii pentru dascălul lor și ca oile pentru păstorul lor, au îngropat cu cinste pustnicescul și mult ostenitul lui trup, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi I se cuvine cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.

Notă – La începutul vieții Cuviosului Pahomie se pomenește de o cetate creștină din Tebaida, care se numea Oxirinhos; deci este lucru cuviincios, ca să pomenim aici și cele scrise despre dânsa de către preotul Rufin în Patericul Egiptului, capitolul V. Iată ce zice el: „Am aflat într-însa – adică în Oxirinhos – atâtea bunătăți duhovnicești, pe care după vrednicie nimeni nu poate să le spună, pentru că am văzut-o pe ea plină de monahi; înăuntru și dinafară primprejur, pretutindeni chilii monahicești; iar capiștile idolești cele mari, care au fost mai înainte, acelea s-au prefăcut în mănăstiri alese; și în toată cetatea puteai să vezi mai multe biserici și mănăstiri decât case mirenești.

Iar cetatea aceea este foarte mare și cu popor mult. Ea are l2 biserici mari, sobornicești, afară de mănăstiri, în care sunt biserici osebite. Și nici porțile cetății, nici pirgurile (turnurile de pază), nici vreun unghi al cetății nu se află fără de locuințe monahicești. Și prin toate părțile cetății, ziua și noaptea, totdeauna se înalță neadormite laude lui Dumnezeu, și poți să vezi toată cetatea aceea ca pe o biserică. Și nici un eretic sau păgân nu era în ea, ci toți numai dreptcredincioși creștini; și cu nimic nu s-ar fi osebit de biserică, dacă episcopul locului ar fi voit să săvârșească dumnezeiasca slujbă pe ulițe în mijlocul cetății, ca într-o biserică.

Iar mai marii cetății și ceilalți cetățeni au pus străji pe la toate porțile și căile ca să păzească de va veni vreun străin sau sărac; și pe acela îndată îl întâmpinau cu bucurie, întrecându-se unul cu altul și sârguindu-se să-l ia în casa sa și să-l odihnească, și cu toate trebuințele să-l îndestuleze. Iar pe noi dacă ne-au văzut – zice Rufin când voiam să mergem prin cetatea lor, cu câtă dragoste ne-au întâmpinat și ce fel de cinste, ca a îngerilor lui Dumnezeu, ne-au dat; ce fel de ospăț și de odihnă ne-au făcut, nu pot spune.

Și văzând noi acolo multe cete de monahi, am întrebat pe episcopul acelei cetăți, care este numărul lor, și ne-a spus că în cetatea lor se află zece mii de monahi; iar călugărițe, care slujesc întru feciorie lui Dumnezeu, sunt douăzeci de mii. Iar iubirea de străini a tuturor acelora, care ne-au arătat nouă, ce fel de cuvânt poate să o spună?” Acestea le spunea preotul Rufin, despre acea creștinească cetate ce se numea Oxinrihos. O, de s-ar fi făcut acea veche cetate pildă cetăților creștinești de acum!

Calendar Ortodox 15 mai 2024

articol preluat de pe www.calendar-ortodox.ro

Calendar Ortodox 15 mai 2024
Sf. Cuv. Pahomie cel Mare;
Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei
(Dezlegare la pește)

 

Sinaxar 15 Mai

În această lună, în ziua a cincisprezecea pomenirea preacuviosului părintelui nostru Pahomie cel Mare (292 – 346).

Icoană coptă a Sfântului Pahomie cel Mare (292 - 346), părintele monahismului de obște - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Icoană coptă a Sfântului Pahomie cel Mare (292 – 346), părintele monahismului de obște – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Acest sfânt era din Egiptul Tebaidei celei de jos, in vremea lui Constantin cel Mare, şi avea părinţi închinători la idoli. Mergând o dată cu părinţii în capiştea idolilor, a auzit pe cel ce slujea în capişte zicând către părinţii lui: Scoateţi de aici pe vrăjmaşul zeilor şi-l alungaţi. Iar preacuviosul, bând din vinul jertfei, a vărsat.

Şi ajungând mai în vârstă, a intrat în rândul ostaşilor; şi peste puţină vreme lăsând slujba ostăşească, s-a suit la Tebaida de sus şi a primit botezul lui Hristos şi s-a făcut monah. După aceea s-a dus în pustiu, unde a făcut o mânăstire într-un loc al Tavenisiei, în urma unui glas venit de sus, care îi arăta înlesnirea locului şi mulţimea celor ce aveau să se strângă acolo.

Iar când în adevăr s-au adunat mulţi, a venit şi Teodor sfinţitul, care i-a devenit ucenic şi râvnitor vieţii şi faptelor celor bune şi în minuni a strălucit cu dânsul.

Şi la atâta înălţime de cunoştinţă dumnezeiască se inălţa cu nepătimirea, încât vedea cu gândul şi suirile fericitelor suflete, şi vedea şi pe cele de departe şi cele de faţă, şi proorocea despre cele ce aveau să se întâmple.

Iar mai înainte de a se săvârşi din viaţa aceasta sfântul, numărând mulţimea monahilor ce veniseră către dânsul, s-au aflat o mie patru sute de bărbaţi.

Iar cei ce se duceau de la casele lor, nu mergeau pentru desfătare şi pentru trupeasca dulce pătimire, întru care se bncură cei mulţi, ci pentru înfrânarea poftelor şi pentru trudele cele pustniceşti.

De aceea minunându-se de obiceiurile sfântului urmau viata şi petrecerea sa cea îngerească. Deci săvârşindu-se în Hristos, a fost îngropat în mânăstirea sa.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot in această zi, pomenirea prea cuviosului părintelui nostru Ahile, episcopul Larisiei.

Acesta a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare, şi era născut şi crescut din părinţi binecredincioşi, de la care învăţase religiozitatea şi cinstirea de Dumnezeu, împreună cu învăţătura cea lumească, şi cu filozofia cea mai înaltă.

Şi împodobindu-se pe sine cu toate bunătăţile cele după Dumnezeu, a fost ales arhiereu al Larisei, celei ce se află în a doua Tesalie, de către toţi cei ce ce locuiau în Grecia.

A mers la Sinodul cel mare din Niceea şi ostenindu-se şi luptându-se împreună cu părinţii până în sfârşit şi caterisind pe Arie şi cei împreună cu el şi dându-i anatemei iarăşi s-a întors în Larisa, unde a surpat multe capişti idoleşti, şi a izgonit demoni din oameni, şi alte multe minuni a făcut; şi şi-a sfârşit viaţa cu pace, după ce a ridicat din temelie case de rugăciune, şi le-a împodobit în tot felul.

 

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Varvar, izvorâtorul de mir.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului Eufrosin, începătorul vieţii pustniceşti din Pskov.

Sf. Eufrosin din Pskov, cu numele lumesc Eleazar, s-a născut în anul 1386 în satul Videlebo, lângă Pskov, unde s-a născut şi Sf. Nicander al Pskov-ului (prăznuit în 24 septembrie ). Părinţii săi şi-ar fi dorit ca fiul lor să se căsătorească dar Eleazar s-a retras în secret la Mănăstirea Snetogorsk (pe dealul Snyatni, Pskovul de azi) unde a fost tuns călugăr.

În jurul anului 1425, căutând un loc unde să se poată dedica în voie rugăciunii intense, Sf. Eufrosin a luat binecuvântarea stareţului pentru a se retrage într-o chilie ascunsă pe râul Tolva, nu departe de Pskov. Fiind însă preocupat de soarta oamenilor şi mântuirea lor, sfântul a fost nevoit să abandoneze pustnicia şi să primească pe toţi cei ce aveau nevoie de un sfat şi de un cuvânt de la un părinte înduhovnicit. Sf. Eufrosin îi binecuvânta pe cei care veneau să trăiască după rânduiala schitului, întocmită chiar de el.

Rânduiala Sfântului Eufrosin se bazează pe un sfat generalizat despre “cum ar trebui să trăiască un călugăr”, fără să se facă referire la regulamentul strict al vieţii monahale sau la rânduiala sfintelor slujbe, cum se face, de exemplu, în Rânduiala Sf. Iosif din Volokolamsk;

În 1447 la dorinţa fraţilor, Sf. Eufrosin a construit o biserică în cinstea celor Trei Sfinţi Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Hrisostom, care l-au cercetat pe sfânt, dar şi în cinstea Sf. Onufrie cel Mare (prăznuit în 12 iunie). Mai târziu mănăstirea a primit numele Spaso-Eleazarov. Din smerenie şi din dragoste pentru o viaţă retrasă, sfântul
n-a primit să fie egumen al mănăstirii, numindu-l în loc pe discipolul său Ignatie pentru acea funcţie. Apoi s-a retras să trăiască într-o pădure lângă un lac.

Sf. Eufrosin a murit la 95 de ani în 15 mai 1481. Din ordinul Arhiepiscopului Ghenadie al Novgorod-ului, la mormântul sfântului au aşezat o icoană pictată de discipolul său Ignatie, pe când sfântul era încă în viaţă. De asemenea, s-a mai pus la mormântul sfântului şi testamentul scris de acesta pentru fraţii călugări pe o bugată de pergament, ştampilată cu sigiliul de plumb al Arhiepiscopului Teofil al Novgorod-ului, acest testament fiind printre puţinele documente de acest fel scrise de mâna unui sfânt care s-au păstrat.

Sf. Eufrosin, începătorul vieţii pustniceşti din Pskov, a îndrumat mulţi discipoli renumiţi care, la rândul lor, au ridicat şi ei mănăstiri, plantând mai departe sămânţa vieţii monahale in jurul Pskov-ului. Printre aceştia se aflau şi călugării schitului Sava din Krypetsk (prăznuit în 28 august), Sf. Dositei din Verkhneostrov (prăznuit în 8 octombrie), Sf. Onufrie din Malsk (prăznuit în 12 iunie), Sf. Ioachim din Opochsk (prăznuit în 9 septembrie), Sf. Ilarion din Gdovsk (prăznuit în 21 octombrie), Sf. Chariton din Kudinsk, fondator şi egumen al Mănăstirii de la Lacul Kudina de lîngă Toroptsa, precum şi cuvioşii părinţi din Pskov – Ignatie, Haralamb şi Pamfilie, înmormântaţi la Mănăstirea Spaso-Eleazar.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului Serapion de la Manastirea Spaso-Eleazar, la Pskov.

Sfântul Serapion a fost însotitorul de asceza si viata calugareasca al sfântului Eufrosin, si de aceea el este praznuit uneori împreuna cu cuviosul Eufrosin.

Viata lui se gaseste scrisa la 8 septembrie, ziua trecerii lui la Domnul.

Sfântul Serapion din Pskov s-a născut la Yuriev (acum Tartu), localitate ce se afla sub cotropire germană, care urmăreau să stârpească ortodoxia. Părinţii lui erau enoriaşi ai bisericii ruse cu hramul Sf. Nicolae.

Sf. Serapion cunoştea foarte bine Sfânta Scriptură şi nu de puţine ori a apărat ortodoxia. Când s-a încercat convertirea sa forţată la o credinţă păgână, sfântul s-a retras în pustia Tolvsk, nu departe de Pskov, acolo unde şi-a început lucrarea duhovnicească şi ascetul Eufrosin (prăznuit la 15 mai).

Sub îndrumarea acestuia, Sf. Serapion a dobândit înţelepciunea vieţii pustniceşti dar asta nu l-a ferit de căderea în ispite. Fără binecuvântare Serapion a vrut să-l părăsească pe mentorul său şi să se retragă în solitudine absolută. Dar Dumnezeu l-a adus pe novicele lipsit de experienţă cu picioarele pe pământ: după ce s-a rănit serios la picior, i-a părut rău de ascultarea propriei voinţe şi nesupunere, întorcându-se la părintele său.

După ce a primit Marea Schimă, Serapion a trăit cu Sf. Eufrosin 55 de ani, păstrând cu stricteţe votul tăcerii. Tot mai mulţi fraţi au început să se adune în jurul Sf. Eufrosin, pentru care acesta a construit un schit închinat celor Trei Ierarhi, impunând şi o rânduială monahală.

Sf. Serapion îndeplinea cu sârguinţă tot ce i se cerea, fiind un model de trăitor printre călugări. Pentru că a trăit respectând cu mare stricteţe şi votul sărăciei, un ucenic care a scris despre viaţa lui l-a asemănat cu un “cadavru viu”. El a suportat insultele cu deosebită smerenie, învinovăţindu-se numai pe sine, cerând iertare de la cel care-l umilea. Călugărul credea cu tărie în puterea rugăciunii comune, spunând că “rostirea celor 12 psalmi de unul singur în chilie nu poate egala un “Doamne miluieşte” cântat în biserică.

Sf. Serapion s-a săvârşit în 8 septembrie 1480, de praznicul naşterii Preasfintei Theotokos (Nascatoarea de Dumnezeu). Deoarece ziua morţii sfântului coincide cu una din cele 12 mari sărbători, comemorarea lui festiva se face în 7 septembrie. Există un tropar şi un condac întocmite pentru Sf. Serapion.

Însuşi Sf. Eufrosin a îngropat trupul neînsufleţit care era numai “piele şi oase” din pricina asprelor nevoinţe. Sf. Serapion nu a fost despărţit de părintele său spiritual nici după moarte, moaştele acestora fiind îngropate unele lîngă altele. În slujba compusă special pentru cei doi sfinţi în 15 mai, Sf. Serapion este slăvit ca primul co-ascet, “prieten şi însoţitor” al Sf. Eufrosin.

 

Tot in această zi, pomenirea Sfântului Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (1719 – 1778)

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul (n. 20 ianuarie 1719 – d. 15 mai 1778) a fost mitropolit al Moldovei între anii 1750-1760 (precedat de Nechifor, urmat de Gavriil Callimachi).

El și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin școală și tipar, apărării celor nedreptățiți și povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci și smeriți, care a dus o viață de Sfânt”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.