Anual, data de 11 aprilie marchează Ziua mondială de luptă împotriva bolii Parkinson, cu scopul de a creşte gradul de informare cu privire la această afecţiune, de a evidenţia impactul pe care îl are asupra celui suferind, asupra familiei sale şi a societăţii, precum şi în vederea strângerii de fonduri pentru proiecte de cercetare dedicate acesteia.
Maladia Parkinson este o boală degenerativă, care se pare că este derivată dintr-o combinaţie de factori genetici şi de mediu ce duc la moartea celulelor nervoase care produc dopamina, neurotransmiţător cu rol fundamental în creier pentru controlul motricităţii.
Întrucât zona afectată joacă un rol important în controlul mişcărilor, pacienţii prezintă gesturi rigide, sacadate şi incontrolabile, tremor şi instabilitate posturală.
Principalele semne ale bolii Parkinson sunt: tremorul de repaus, rigiditatea şi bradichinezia, adică încetinirea generală a ritmului activităţii motrice.
Instabilitatea posturală survine tardiv, de obicei după aproximativ opt ani de evoluţie a bolii.
Deşi dificultăţile de mişcare şi instabilitatea posturală sunt cele mai evidente şi uşor de recunoscut, ele nu sunt singurele simptome care însoţesc maladia Parkinson.
În aprilie 2022, un grup de experţi spanioli a atras atenţia asupra altor aspecte ale acestei patologii, potrivit EFE.
Printre acestea, se numără depresia, care îi afectează pe aproximativ 40% dintre suferinzii de Parkinson, precum şi anxietatea sau apatia.
Boala Parkinson este dificil de tratat nu doar pentru că este greu de identificat la timp, ci şi pentru că nu sunt cunoscute cauzele fundamentale ale degenerării neuronilor dopaminergici.
Unii cercetători bănuiesc că declanşatorul bolii nu se găseşte în creier, ci în alte părţi ale corpului, cum ar fi intestinele sau nasul.
Ceea ce se cunoaşte, însă, este faptul că maladia nu are o componentă exclusiv genetică, doar 15% dintre pacienţi având antecedente familiale.
Printre factorii de risc, a fost stabilită o legătură cu expunerea la anumite pesticide, solvenţi sau metale grele.
De asemenea, traumatismele cranio-cerebrale repetate pot creşte riscul de Parkinson.
Parkinson este a doua cea mai frecventă tulburare neurodegenerativă legată de vârstă, după boala Alzheimer.
Bărbaţii au o probabilitate de 1,5 ori mai mare să facă Parkinson, potrivit parkinsonsnewstoday.com/.
Majoritatea celor afectaţi au peste 60 de ani, dar în “stadiu incipient” poate afecta şi persoane mai tinere.
La nivel mondial, peste 8,5 milioane de oameni se estimează că suferă de boala Parkinson, potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în timp ce în România cele mai recente date arată că peste 70.000 de români sunt diagnosticaţi cu această afecţiune.
La 4 aprilie 2024, a avut loc conferinţa-dezbatere “4 semne ale Bolii Parkinson: T.R.A.P / Consultă un NEUROLOG!”, organizată de Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” Bucureşti şi Societatea de Neurologie din România.
Potrivit specialiştilor prezenţi, deşi Parkinson este o boală incurabilă, intervenţiile medicilor în vederea controlului simptomelor ajută să se limiteze pe cât posibil impactul asupra calităţii vieţii pentru persoanele cu Boala Parkinson.
Boala Parkinson este o boală degenerativă ce survine în urma distrugerii lente și progresive a neuronilor.
Întrucât zona afectată joacă un rol important în controlul mișcărilor, pacienții prezintă gesturi rigide, sacadate și incontrolabile, tremor și instabilitate posturală.
Este descrisă pentru prima dată în anul 1817 de medicul englez James Parkinson*.
Prima pagină a eseului clasic al lui Parkinson despre paralizia tremurătoare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Primele simptome ale bolii Parkinson apar, cel mai frecvent, după vârsta de 60 de ani, dar 1 din 10 pacienți sunt diagnosticați cu boala Parkinson înainte de 50 de ani, iar 1 din 20 pacienți în jurul vârstei de 40 de ani însă poate fi luată genetic sau să se nască cu ea.
La început, simptomele pot fi confundate cu procesul normal de îmbătrânire, dar pe măsura agravării acestora, diagnosticul devine evident.
În momentul manifestării primelor simptome, se crede că între 60% și 80% din celulele din zona de control a activităților motorii sunt deja distruse.
Severitatea Bolii Parkinson, modul în care progresează și impactul asupra vieții pacientului variază de la caz la caz, dar tratamentele disponibile permit controlul bolii mult timp după stabilirea diagnosticului.
Depistarea timpurie a Bolii Parkinson, vizitele la medicul neurolog, urmarea tratamentului recomandat de acesta, conform fiecărui stadiu al bolii, o alimentație adecvată și activitatea fizică zilnică îmbunătățesc calitatea vieții pacienților.
La scară mondială, boala este diagnosticată la 300 000 persoane în fiecare an. Incidența și prevalența bolii cresc odată cu vârsta. Boala Parkinson afectează 1% din persoanele cu vârsta peste 65 ani.
Rareori, boala survine în copilărie sau adolescență. Incidența bolii este de 1,5 ori mai mare la bărbați decât la femei.
* James Parkinson (n. 11 aprilie 1755, Greater London, Anglia, Regatul Unit – d. 21 decembrie 1824, Greater London, Anglia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost un chirurg englez, apotecar, geolog, paleontolog și activist politic.
El este cel mai bine cunoscut pentru lucrarea sa din 1817 An Essay on the Shaking Palsy, în care a fost primul care a descris „paralizie agitătoare”, o afecțiune care mai târziu va fi redenumită boala Parkinson de Jean-Martin Charcot.
Delegați la convenția sindicală de la Amsterdam, Olanda, 1919. Tobin este așezat pe al 3-lea rând, al 3-lea de la dreapta. Samuel Gompers este pe al 3-lea rând central
Sfântul Ierarh Calinic, cunoscut și sub numele de Sfântul Calinic de la Cernica, (n. 7 octombrie, 1787, București – m. 11 aprilie, 1868, Mănăstirea Cernica), a fost stareț (apoi arhimandrit) al Mănăstirii Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă și renumită obște monahală. Mai târziu a fost ales Episcop de Râmnicu-Vâlcea.
A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XIX-lea.
Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 28 februarie 1950. Prăznuirea lui se face pe data de 11 aprilie.
Sfântul Sfințit Mucenic Antipa, Episcopul Pergamului, a fost în zilele împăratului Domiţian, într-o vreme cu sfinţii apostoli, de care a şi fost hirotonit episcop al Bisericii Pergamului Asiei, când Cuvântătorul de Dumnezeu şi Evanghelist Ioan era izgonit la Patmos, precum scrie şi în epistola sa, numindu-l pe acesta preot credincios şi mucenic.
(BRC) Sf. Stanislau, episcop martir (c.1036-1079); Sf. Gemma Galgani, fecioară
Sf. Stanislau (1036 – 1079, Cracovia) – foto: ro.wikipedia.org
Sf. Stanislau (n. cca. 1036, Szczepanów, d. 1079, Cracovia) a fost episcop catolic polonez, martir și sfânt.
Născut în orașul Szczepanów (în apropiere de Cracovia), în Polonia, în jurul anului 1036, și-a făcut studiile la Liège.
După ce a fost hirotonit preot, i-a urmat, în 1072, lui Lambert, episcopul Cracoviei.
Și-a condus dieceza ca un bun păstor, ajutând pe cei săraci și vizitându-și preoții în fiecare an. A trăit în strictă sărăcie; după moartea părinților și-a împărțit moștenirea săracilor.
A fost ucis în 1079 din porunca regelui Boleslav, pe care îl mustrase pentru faptele lui scandaloase și îl amenințase cu excomunicarea.
A fost canonizat în anul 1253. Catedrala din Cracovia se află sub patronajul său. Este sărbătorit în Biserica Catolică la 11 aprilie.
Ziua internațională a celor eliberați din lagărele de concentrare fasciste
The Liberation Of Auschwitz, 1945. Photograph by Boris Ignatovich – foto: twitter.com
„La 11 aprilie, în fiecare an, se marchează Ziua mondială de luptă împotriva bolii Parkinson, aceasta fiind și ziua de naștere a celui care a descris pentru prima dată afecțiunea, medicul James Parkinson. Lalelele roșii reprezintă simbolul internațional adoptat de toate organizațiile ce luptă cu boala Parkinson. Marcată doar la nivel european, Ziua de Luptă Împotriva Bolii Parkinson este o inițiativă a European Parkinson’s Disease Association.
Din 1997, manifestările s-au extins și pe celelalte continente.” Cu ocazia acestei zile, în întreaga lume au loc acțiuni de conștientizare a publicului larg despre această afecțiune, iar în ultimii ani și în România s-au organizat campanii menite să informeze și să educe oamenii despre Boala Parkinson.
- 11 aprilie 1814 – Tratatul de la Fontainbleau;thyyhttythhyttyhhythytyyhyyhyyyttytytyyyyhtyyy
- 11 aprilie 1877 – Trupele țariste trec frontiera României, îndreptându-se spre frontul din Balcani;
- 11 aprilie 1919 – A fost creată Organizația Internațională a Muncii, cu sediul la Geneva;
- 11 aprilie 1945 – Trupele americane eliberează lagărul de concentrare nazist de la Buchenwald
11 aprilie 146 e.n. – S-a născut Septimius Severus, împarat roman (193–211), fondator al dinastiei Severilor; (d. 4 februarie 211).
Septimius Severus, bust din alabastru aflat la Muzeul Louvre – foto: ro.wikipedia.org
Lucius Septimius Severus, cu numele întreg Lucius Septimius Severus Augustus, (n. 11 aprilie 146, la Leptis Magna, Africa – d. 4 februarie 211, la Eboracum, Britannia) a fost împărat roman din 9 aprilie 193 până în 211. Cu el a început accederea la putere a provincialilor având ascendență neromană și dinastia Severilor, al căror eponim este. Este singurul împărat născut în Provincia Africa.
11 aprilie 491 - Flavius Anastasius devine împărat bizantin sub numele de Anastasius I.
Flavius Anastasius (c.430 la Dyrrhachium – 518) cunoscut sub numele de Anastasiu I (lat. „Flavius Anastasius Dicorus Augustus”), a fost împărat bizantin în perioada 491 – 518. El a fost ultimul membru al dinastiei Leonide Principalul război din timpul lui Anastasiu a fost războiul cu perșii (Războaiele Sassadine intre anii 502 -505).
Ambii aadversari au fost nevoiți să facă pace în anul 506. De asemenea,Balcanii au fost pustiiți de slavi si din această cauză Anastasiu a întărit cetățile dunărene și a creat un zid lung de 72 km, la nord de Constantinopol (Zidul Anastasian), care se întindea de la Narea Marmara la Marea Neagra.
11 aprilie 1241 - Mongolii lui Batu Khan, distrug oastea maghiara condusa de regele Bela al IV-lea in batalia de la Muhi, ard si jefuiesc Ungaria.
Bătălia de la Muhi sau Bătălia de pe râul Sajó (în 11 aprilie 1241) a fost principala bătălie între Imperiul Mongol și Regatul Ungariei în timpul marii invazii mongole. A avut loc la Muhi, lângă Nyékládháza, la sud-vest de râul Sajó. După invazie Ungaria a rămas în ruine. Aproape jumătate din localități fuseseră distruse de armatele invadatoare. Aproape un sfert din populație a fost masacrată, în special în zonele din Câmpia Panonică (Alföld), unde au rămas foarte puțini supraviețuitori, în Banat și în Transilvania.
11 aprilie 1680 - Apare, la Iaşi, Psaltirea de-nţăles a sfântului împărat proroc David, cu text slavo-român, tradusă de Dosoftei, mitropolitul Moldovei (cunoscută sub denumirea de Psaltirea slavo-română).
Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe numele monahal Dosoftei, (n. 26 octombrie 1624, Suceava – d. 13 decembrie 1693, la Żółkiew, în Polonia, azi Jovkva, Ucraina) a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat sfânt.
11 aprilie 1689 - William al II-lea si Maria a II-a sunt încoronați suverani ai Angliei și Irlandei.
Engraving of William III and Mary II, 1703 – foto: en.wikipedia.org
William al III-lea al Angliei (engleză William III of England) (n. 14 noiembrie 1650, Den Haag – d. 8 martie 1702, Palatul Kensington, Kensington) a fost rege al Angliei și al Irlandei din 13 februarie 1689 și rege al Scoției din 11 aprilie 1689 până la moartea sa. Era cunoscut și ca William Henric sau William de Orania.
Înainte de a deveni rege al Angliei a fost prinț de Orania, guvernator al provinciilor olandeze Olanda, Zeeland, Utrecht, Geldern și Overijssel (1672-1702).
A deținut și titlul de rege al Franței, ca toți regii Angliei de la Eduard al III-lea până la George al III-lea. Prin mama sa, Maria, Prințesă Regală, era nepotul lui Carol I, iar prin căsătorie soțul fiicei lui Iacob al II-lea.
În 1689 a ratificat împreună cu soția sa Maria Declarația Drepturilor. În ultimul an de domnie William a semnat Act of Settlement care reglementa ordinea succesiunii la tron. A doua fiică a lui Iacob al II lea, Ana, a devenit moștenitoarea tronului.
11 aprilie 1713 - Au fost semnate Tratatele de pace de la Utrecht. Filip al V-lea de Bourbon (1700-1746) a fost recunoscut rege al Spaniei cu conditia ca Franta si Spania sa nu fie unite niciodata sub aceeasi coroana.
Unele dintre primele ediţii tipărite ale tratatului de la Utrecht (martie și aprilie 1713) – foto: ro.wikipedia.org
Tratatul de la Utrecht constă dintr-un șir de mici tratate, nefiind reunit într-un singur document, tratate semnate în orașul olandez Utrecht în martie și aprilie 1713. Tratatele între mai multe state europene, inclusiv Marea Britanie, Franța, Spania, Savoia și Republica Țărilor de Jos, au pus capăt Războiului Succesiunii Spaniole.
Tratatele au fost încheiate între reprezentanții lui Ludovic al XIV-lea al Franței și ai lui Filip al V-lea al Spaniei pe de o parte, și cei ai reginei Ana a Marii Britanii, ai ducatului Savoiei, ai regelui Portugaliei și ai Provinciilor Unite pe de altă parte.
Tratatul a consfințit înfrângerea ambițiilor franceze exprimate în războaiele lui Ludovic al XIV-lea și a păstrat sistemul european bazat pe echilibrul puterilor.
Frontierele din Europa de Vest după tratatele de la Utrecht și Rastatt – foto: ro.wikipedia.org
11 aprilie 1744 - A murit Antioh Dimitrievici Cantemir, poet, fiul lui Dimitrie Cantemir, scriitor iluminist și diplomat rus, inițiator al clasicismului în literatura rusă (n. 1709)
Antioh Dimitrievici Cantemir (sau Kantemir, n. 10 septembrie 1709, Constantinopol, d. 11 aprilie 1744, Paris) a fost un poet de limbă rusă, un scriitor și diplomat rus de origine română, fiul domnitorului român Dimitrie Cantemir. Era fiul mezin al domnului Dimitrie Cantemir și al doamnei Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino.
11 aprilie 1805 - A fost semnat, la Sankt Petersburg, un tratat de alianta anglo-rus care a constituit baza celei de a II-a coalitii antifranceze la care au participat pe langa Anglia si Rusia, Austria, Suedia, Neapole.
11 aprilie 1814 -Tratatul de la Fontainbleau pune capăt Razboiului celei de-a sasea coalitii împotriva lui Napoleon care e forțat să abdice necondiționat pentru prima dată. Napoleon Bonaparte a fost exilat pe Insula Elba in Mediterana.
“Abdicarea de la Fontainebleau” – (Momentul semnării primei abdicări a Împăratului Napoleon – 6 aprilie 1814) – foto: ro.wikipedia.org
Prima abdicare a lui Napoleon I a avut loc la 6 aprilie 1814 la castelul de la Fontainebleau, pe 11 aprilie semnându-se Tratatul de la Fontainebleau, care reglementa exilul lui Napoleon în insula Elba.
Pe 4 aprilie, în prezența unor generali și oameni de stat francezi, printre care Mareșalii Imperiului Ney, Berthier, Moncey, Lefebvre și foștii miniștri de externe Maret și Caulaincourt, Napoleon scrisese și semnase o primă versiune a abdicării, care transmitea tronul fiului său minor, „Regele Romei”, sub regența Împărătesei Marie-Louise.
Cu toate acestea, aflând despre predarea capitalei în urma defecțiunii lui Marmont de pe 5 aprilie, Împăratului nu îi mai rămâne decât soluția de a abdica necondiționat, lucru pe care îl face pe 6 aprilie.
Pe 11 aprilie, după nenumărate tractațiuni, s-a semnat Tratatul de la Fontainebleau cu Aliații, act ce îi acordă lui Napoleon insula mediteraneană Elba, dreptul de a fi însoțit de 1000 de oameni din Gardă iar Franța urma să îi plătească o indemnizație anuală.
După o tentativă de sinucidere pe 12, pe data de 20 aprilie 1814, Napoleon își ia adio de la Garda sa în curtea castelului de la Fontainebleau și apoi pleacă în exil în insula Elba.
Episodul ultimei cuvântări din marea curte a castelului a rămas cunoscut sub numele de „Les adieux de Fontainebleau”.
Cuvintele de adio ale lui Napoleon către Garda Imperială, în curtea castelului de la Fontainebleau – foto: ro.wikipedia.org
Cuvintele transmise de Napoleon Gărzii au fost consemnate în Manuscrit de 1814 al baronului Fain:
« Soldați din Vechea mea Gardă, vă spun adio. De douăzeci de ani, v-am regăsit în mod constant pe drumul onoarei și al victoriei [...]. Cu oameni ca voi, cauza noastră nu era pierdută. Dar războiul era interminabil; ar fi fost război civil și astfel Franța nu ar fi devenit decât mai nefericită.
Am sacrificat deci toate interesele noastre în fața acelora ale patriei; plec. Voi, prietenii mei, continuați să serviți Franța [...]. Dacă am consimțit să supraviețuiesc, este pentru a servi în continuare gloria noastră: vreau să scriu marile lucruri pe care le-am făcut împreună. La revedere, copiii mei! Aș vrea să vă strâng pe toți la piept; să sărut măcar drapelul vostru. »
11 aprilie 1825 - S-a născut Ferdinand Lassalle, teoretician si activist socialist german; (d. 1864).
11 aprilie 1834 - Se reprezintă, la Iaşi, „Cantata pastorală sau serbarea păstorilor moldoveni”, primul spectacol muzical în limba română.
11 aprilie 1854 - A murit Karl von Basedow, medic german celebru pentru descrierea simptomelor bolii care va fi denumită ulterior Basedow- Graves; (n.28 martie 1799).
Carl Adolph von Basedow (n. 28 martie 1799 – d. 11 aprilie 1854) a fost medic german, celebru pentru descrierea simptomelor bolii care va fi denumită ulterior Boala Basedow-Graves.
S-a născut la Dessau. Unchiul său, Johann Bernhard Basedow, a fost un celebru pedagog, teolog și scriitor german. După absolvirea gimnaziului în orașul natal, studiază medicina la universitatea din Halle.
Acolo îl are ca profesor pe celebrul anatomist Johann Friedrich Meckel, unul din fondatorii teratologiei. Sub îndrumarea acestuia, în 1821. Basedow își dă teza de doctorat cu o lucrare despre o nouă metodă de amputare a gambei (Commentationes in novam amputationis cruris panniculatae encheiresin).
În perioada 1821 – 1822, Basedow este medic la Paris. Începând cu 1822, este medic generalist la Merseburg[1]. Participă activ la lupta împotriva epidemiilor de holeră din Merseburg și Magdeburg.
11 aprilie 1858 - La Bucureşti in Muntenia, s-a născut Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor, orator şi avocat român, membru al Academiei Române şi primar de Bucureşti.
Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. A fost tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.
Theodor Pallady (n. 11/23 aprilie 1871, Iaşi – d. 16 august 1956, Bucureşti) a fost un pictor român, fiul lui Ioan sau Iancu Pallady, căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora mai mare a diplomatului Neculai B. Cantacuzino.
A decedat la 16 august 1956 in București. În anul 2012 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.
Muzeul Theodor Pallady, în care sunt expuse tablouri pictate pe pânză de Pallady precum și peste 800 desene cu peisaje, nuduri, portrete sau interioare, reprezentative pentru perioada pariziană a lui Pallady, este gazduit Casa Melik, aflată în București, pe strada Spătarului 22, sector 2, care a fost construită în 1750-1760 de către armeanul Hagi Kevork Nazaretoglu Clădirea este astăzi cea mai veche casă din București și este inclusă pe lista momumentelor istorice.
Samuel Heinrich Schwabe (* 25 octombrie 1789 în Dessau, † 11 aprilie 1875 în Dessau) a fost un astronom geman. S-a remarcat prin observaţiile privind ciclul solar. Astfel, în 1843 a descoperit variaţia ciclică, cu o perioadă de 10 ani, a numărului de pete solare.
11 aprilie 1877 - Tarul Alexandru II-lea soseşte la Chişinău, gubernia Basarabia, iar armatele ruse trec frontiera României în drum spre teatrul de razboi ruso-turc din Balcani (1877-1878).
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto: ro.wikipedia.org
La 11 aprilie 1877, venind cu trenul dinspre Tighina, gubernia Basarabia, ţarul Alexandru II-lea soseşte la Chişinău, unde a ieşit penru cîteva clipe pe peronul gării, apoi şi-a continuat calea spre Ungheni, de unde în seara aceleiaşi zile revine la Chişinău.
Această deplesare a împăratului rus marca începutul războiului ruso-turc 1877-1878. Tot la 11 aprilie 1877 trupele ruse trec frontiera României.
11 aprilie 1880 - În România ia fiinţă prima direcţie a Căilor Ferate Române (C.F.R.).
‘‘Căile Ferate Române” (CFR), ca instituţie, a fost fondată în anul 1880, iar prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost deschisă în 1854, potrivit site-ului www.cfr.ro.
Astfel, la 11 aprilie 1880, a luat fiinţă primul organism de conducere centralizată a acestui domeniu de activitate, prin fondarea “Căilor Ferate Române“.
Prin legea pentru răscumpărarea de către statul român a liniilor aparţinând Societăţii Acţionarilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 23 din 29 ianuarie 1880, statul trebuia să preia, până la 1 mai 1880, administrarea şi exploatarea ”drumului de fier”, în acest scop fiind creată ”Direcţiunea Princiară a Căilor Ferate Române”.
Pe baza acestei legi, la 11/23 aprilie 1880, a fost promulgat Decretul Princiar nr. 1.248, prin care se înfiinţa respectiva direcţiune.
11 aprilie 1888 - Arheologul Ion Suruceanu din Basarabia ţaristă, este ales membru de onoare al Academiei Române. Ion Casian Suruceanu (n. 19 decembrie 1851 la Vadul lui Vodă – d. 19 noiembrie 1897 la Chișinău) a fost un arheolog și istoric basarabean, cetățean rus, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române.
A cercetat ruinele antice din Basarabia și Novorusia, îndeosebi cele ale cetății Tyras, publicat nenumărate articole în limbile rusă, română și franceză (era ginerele altui arheolog, amator acesta, francezul Christophe-Charles Sicard, instalat în Basarabia ca viticultor) și întemeiat la Chișinău un muzeu de arheologie („Muzeul antichităților din Pontul scitic”), din păcate jefuit în 1917 de trupele debandate în momentul Revoluției.
Printre publicațiile sale mai cunoscute sunt Încercare de a dovedi situația cetății scitice Alectora și a „Coastei de azur” menționată de Constantin Porfirogenetul și Inscripții grecești și latinești descoperite în anii 1889-1894, publicate respectiv la Odesa în 1888 și la Sankt-Petersburg în 1894.
11 aprilie 1888 - La Amsterdam are loc inaugurarea „clădirii pentru concerte” – Concertgebouw.
11 aprilie 1899 - Spania cedează insula Puerto Rico Statelor Unite.
11 aprilie 1905 - Principele G.V. Bibescu întreprinde, împreună cu soţia sa Martha, Emanuel Bibescu, inginerul Dimitrie Leonida, soţii Ferekyde şi Claude Anet, intreprind o mare expediţie cu automobilul în Persia, traversînd Rusia, Crimeea şi Caucazul.
George-Valentin Bibescu – foto preluat de pe
George-Valentin Bibescu (n. 3 aprilie 1880, București, d. 2 iulie 1941, București), a fost unul dintre cei mai buni piloți români. Este fondatorul Automobil Clubului Român în 1904. A înființat Clubul Aviatic Român în 1909 și Liga Națională Aeriană în 1912. Între anii 1911-1912, George Valentin Bibescu a deținut funcția de comandant al Școlii de pilotaj de la Cotroceni.
De asemenea, în perioada 1920-1923, a deținut funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român. Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România (1911-1916), și Mare Maestru Onorific al acesteia în anul 1925.
În 1930 este președinte al Federației Internaționale Aeronautice. George-Valentin Bibescu este fondatorul aeroportului Băneasa din București, care a luat naștere pe fosta moșie a mătușii sale, Maria Bibescu, contesă de Montesquiou-Fézensac (azi cartierul Băneasa). A murit la București la 2 iulie 1941 și este înhumat la Mogoșoaia
11 aprilie 1916 - 11-17 aprilie are loc Conferinţa socialistă internaţională de la Kienthal, Elveţia, cu participarea a 43 de delegaţi reprezentînd 10 partide socialiste. Delegaţia Partidului Social Democrat din România nu a putut fi reprezentată la Conferinţă, dar a aderat la hotărîrile adoptate cu acest prilej.
11 aprilie 1917 - Şi-a ţinut lucrările Congresul Învăţătorilor din gubernia Basarabia, care acceptă institurea şcolii naţionale moldoveneşti, dar cu menţinerea limbii ruse ca obiect de studiu obligatoriu.
11 aprilie 1919 - A fost creată Organizația Internațională a Muncii, cu sediul la Geneva.
România este membru fondator. Organizația Internațională a Muncii (OIM) este o agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite care se ocupă cu problemele legate de muncă la standarde internaționale de muncă.
A fost înființată în anul 1919 iar sediul se află în Geneva, Elveția.
Organizația a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1969.
Cu toate că România a aderat la Organizația Internațională a Muncii, creată în 1919, aplicarea principiilor acesteia a fost sistematic amânată.
Primele măsuri legislative s-au luat în 1925, prin adoptarea Legii repausului duminical și în sărbătorile legale.
Presiunile internaționale au silit România să adopte legi noi în favoarea muncitorilor, în 1928.
Aceste legi vizau ocrotirea muncii minorilor și a femeilor, fixarea duratei zilei de lucru la 8 ore.
11 aprilie 1924 - S-a nascut Gheorghe Viziru, fost campion national la tenis, personalitate marcantă a tenisului românesc (d. la 6 august 2003 .
Gheorghe Viziru a avut un frate geaman, Marin, si el jucator de tenis. La varsta de 15 ani, cei doi frati Viziru au jucat finala campionatului national de juniori, invingator si campion national fiind Gheorghe Viziru. In anul 1947 a castigat primul sau titlu de campion national la seniori, performanta pe care o va repeta de inca opt ori, egaland, astfel, recordul lui Constantin Tanasescu.
In anul 1949, Gheorghe Viziru a devenit seful sectiei de tenis a Clubului Sportiv al Armatei Steaua, iar doi ani mai tarziu a castigat, alaturi de fratele sau Marin, proba de dublu a Campionatelor Mondiale Universitare. Gheorghe Viziru a fost un component de baza al reprezentativei de Cupa Davis a Romaniei, el facand echipa si cu Ion Tiriac.
11 aprilie 1932 - Este prezentat în România filmul “Visul lui Tănase”, o coproducţie româno-germană. Acest film-scheci de N. Kiriţescu a fost realizat la Berlin, iar rolul principal l-a avut Constantin Tănase.
11 aprilie 1944 - A încetat din viaţă in urma unui atac de cord, Ion Minulescu, poet simbolist, prozator şi dramaturg român.
Ion Minulescu în 1934 – foto: ro.wikipedia.org
Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București – d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc. S-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni. A condus două publicaţii simboliste, Revista celorlalţi şi Insula (1912).
In anul 1922 este numit director general al artelor, iar din 1926 a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, România. Printre cele mai cunoscute dintre volumele sale de versuri citam: Romanțe pentru mai târziu, 1908; De vorbă cu mine însumi, 1913; Spovedanii, 1927;Strofe pentru toată lumea, 1930; Nu sunt ce par a fi, 1936.
11 aprilie 1945 -Al doilea război mondial: trupele americane eliberează lagărul de concentrare nazist de la Buchenwald.
Deţinuţi din lagărul de concentrare Buchenwald în ziua eliberării, 16 aprilie 1945. Elie Wiesel este pe rândul doi de jos, al șaptelea de la stânga – foto: ro.wikipedia.org
11 aprilie 1949 - S-a născut Sheridan (Roger Pritchard), vocalistul britanic al trupei Brotherhood Of Men.
11 aprilie 1954 - S-a născut Teo Peter, basistul trupei „Compact”, decedat intr-un tragic accident in anul 2004.
11 aprilie 1961 - Începe în Israel procesul Eichmann. El este unul dintre organizatorii soluţiei finale (omorârea evreilor în lagărele naziste). La 31 mai 1962 este executat prin spanzurare, dupa care corpul ii este incinerat, iar cenusa sa este imprastiata.
Otto Adolf Eichmann- foto: en.wikipedia.org
Otto Adolf Eichmann (n. 19 martie 1906, Solingen, Imperiul German – d. 31 mai 1962, închisoarea din Ramla, Israel)
11 aprilie 1963 - Enciclica Papei Ioan al XXIII-lea, intitulata „Pacem in Terris”
11 aprilie 1969 - Are loc, la Teatrul Mic din Bucureşti, premiera piesei Iona, de Marin Sorescu.Tragedia in patru tablouri Iona , a fost montata de regizorul Andrei Serban, in rolul titular fiind interpretat de actorul emerit George Constantin.
11 aprilie 1970 - A fost lansată de la Kennedy Space Center nava spațială americană Apollo 13.
Apollo 13 launches from Kennedy Space Center, April 11, 1970 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Apollo 13 a fost a treia misiune umană a NASA dezvoltată cu intenția de a coborî pe Lună. Pe parcursul misiunii însă, probleme tehnice au forțat echipajul să renunțe la aselenizare. Echipajul era format din comandantul misiunii James A.
Lovell, pilotul modulului de comandă John L. “Jack” Swigert, și pilotul modulului lunar Fred W. Haise. Lansarea a avut loc la 11 aprilie 1970 la ora 13:13 CST.
Două zile mai târziu, în timp ce misiunea era în drum spre Lună, o defecțiune a sistemului electric al unuia dintre rezervoarele de oxigen ale modulului de serviciu a produs o explozie ce a cauzat pierderea oxigenului din ambele rezervoare ale modulului de serviciu și implicit pierderea alimentării cu energie electrică, care provenea de la pilele de combustie ce foloseau oxigen.
Echipajul inițial Apollo 13, James A. Lovell – Thomas K. Mattingly – Fred W. Haise, cu însemnele Apollo 13 și un model de sextant și un astrolab, instrumente străvechi de navigație. Mattingly a fost expus rujeolei și a fost înlocuit cu John L. “Jack” Swigert Jr – foto preluat de pe romania.europalibera.org
Modulul de comandă a rămas în funcțiune pe baza bateriilor și a rezervorului propriu de oxigen, dar acestea trebuiau păstrate pentru ultimele ore ale misiunii, la aterizare. Echipajul a oprit modulul de comandă și a utilizat modulul lunar ca „barcă de salvare” în timpul drumului de întoarcere spre Pământ.
În ciuda dificultăților cauzate de energia electrică limitată, frigul din cabină și rezerva scăzută de apă potabilă (pe parcursul misiunii, apa potabilă ar fi trebuit să provină ca produs secundar al funcționării pilelor de combustie), echipajul a ajuns în siguranță înapoi pe Pământ, iar misiunea a fost considerată un „eșec reușit”.
O transmisiune radio a lui Lovell, Houston, we’ve had a problem (Houston, am avut o problemă), a rămas în cultura populară, citată greșit ca Houston, we have a problem (Houston, avem o problemă).
11 aprilie 1977 - Moare poetul francez Jaques Prévert; (n. 1900).
11 aprilie 1979 - Sangerosul dictator ugandez Idi Amin, autodeclarat imparat al Imperiului Centrafrican, a fost înlăturat de la putere
11 aprilie 1985 - A murit dictatorul comunist al Albaniei Enver Hoxa (Hodja), conducător al Partidului Comunist Albanez în perioada 1943-1985 (n. 1908).
11-17 aprilie 1988 – A avut loc vizita oficială de prietenie a lui Nicolae Ceaușescu în Australia.
11 aprilie 1992 - S-a înfiinţat Eximbank, bancă specializată în susţinerea comerţului exterior al României prin istrumente financiar-bancare şi de asigurări specifice, atît în nume şi cont propriu, cât şi în numele statului.
11 aprilie 1999 - India testează o nouă variantă a rachetei balistice cu rază medie de acţiune de tip AGNHI.
11 aprilie 2005 - India si China au semnat un acord in vederea solutionarii unui diferend frontalier, care dura de peste 40 de ani.
11 aprilie 2005 - A murit André François, grafician și ilustrator de cărți pentru copii francez (n. 1915)
11 aprilie 2007 - A murit Kurt Vonnegut, romancier american (n. 1922)
11 aprilie 2008 - Ministrul de Externe roman Adrian Cioroianu şi-a prezentat demisia de onoare, ca urmare a cazului Crulic. Românul Claudiu Crulic a fost arestat în Polonia şi a decedat la 18 ianuarie 2008, după ce a intrat în greva foamei, protestând faţă de arestarea sa de către autorităţile de la Varşovia.
11 aprilie 2018 - A murit Carmen Stănescu, actriță română (n. 1925)
Carmen Stănescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Carmen Stănescu (n. 29 iulie 1925, București) renumită actriță de teatru și film.
11 aprilie 2019 - Fondatorul #WikiLeaks a fost arestat în ambasada Ecuadorului la Londra (poliţia britanică)
Julian Paul Assange (n. 3 iulie 1971, Townsville, Queensland, Australia) este un ziarist australian, editor și activist pe internet. Este cunoscut drept purtătorul de cuvânt și editorul-șef al WikiLeaks, site ce prezintă scurgeri de informații. A trăit în mai multe țări și declară că este în continuă mișcare. A avut câteva apariții publice în care a vorbit despre libertatea presei, cenzură și jurnalismul de investigație. A contribuit cu partea de “cercetare” la cartea denumită “Underground: tales of hacking, madness & obsession on the electronic frontier”, publicată în 1997 de editura Reed Books Australia – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org - foto preluat de pe www.agerpres.ro
Fondatorul WikiLeaks, Julian Assange, a fost arestat de poliţia britanică joi, după ce agenţii au fost invitaţi să intre în ambasada Ecuadorului la Londra, unde Assange se refugiase din 2012, informează Reuters. ”Julian Assange, în vârstă de 47 de ani, a fost arestat astăzi, 11 aprilie, de agenţi ai Serviciului Metropolitan de Poliţie (MPS) la Ambasada Ecuadorului”, a transmis poliţia britanică.
Instituţia menţionată a adăugat că agenţii săi l-au arestat pe Assange după ce aceştia au fost ”invitaţi de către ambasador să intre în ambasadă, ca urmare a retragerii dreptului de azil de către guvernul ecuadorian”.
11 aprilie 2019 - Lovitura de stat din Sudan din 2019 – Președintele Sudanului, Omar al-Bashir, a fost înlăturat din funcție și arestat în urma unei lovituri de stat a armatei.
Omar Hasan Ahmad al-Bashir (n. 1 ianuarie 1944) este un politician din Sudan care este președintele țării date din 16 octombrie 1993. S-a născut în satul Hosh Bannaga de la nord de capitala Khartoum. A venit la putere în 1989 când a condus o lovitură de stat și a fost prim-ministru în perioada 1989-1993 – foto preluat de pe www.agerpres.ro
În dimineața zilei de 11 aprilie 2019, președintele sudanez Omar al-Bashir a fost înlăturat de la putere de forțele armate sudaneze pe fondul protestelor în curs de desfășurare, după ce s-a aflat în această funcție timp de aproape 30 de ani.
La 11 aprilie, militarii sudanezi l-au îndepărtat pe Omar al-Bashir din funcția de președinte al Sudanului, au dizolvat cabinetul și legislativul național și au anunțat o stare de urgență de trei luni, urmată de o perioadă de tranziție de doi ani.
Generalul-locotenent Ahmed Awad Ibn Auf, care era atât ministrul apărării din Sudan, cât și vicepreședintele Sudanului, s-a declarat șef de stat de facto, a anunțat suspendarea constituției țării și a impus o perioadă de interdicție a prezenței pe străzi de la ora 22 până la ora 4 ordonând dizolvarea protestelor aflate în desfășurare.
Împreună cu Legislativul Național și guvernul național, au fost dizolvate și guvernele de stat și consiliile legislative din Sudan.
11 aprilie 2019 - Beresheet (Bereşeet), prima sondă israeliană lunară, nu a atins suprafaţa Lunii, satelitulul nostru natural. Astfel prima misiune organizată de această ţară, care a fost şi prima misiune în totalitate privată, s-a încheiat cu un eşec. Premierul Benjamin Netanyahu a anunţat, însă, că în doi ani va fi organizată o nouă misiune pe Lună. Aselenizarea trebuia să aibă loc joi seara, în intervalul 22:05 – 22:25, însă modulul s-a prăbuşit pe suprafaţa Lunii în urma unor defecţiuni tehnice la motorul principal, iar conexiunea cu naveta s-a întrerupt.
Acest sfânt a fost în zilele împăratului Domiţian, într-o vreme cu sfinţii apostoli, de care a şi fost hirotonit episcop al Bisericii Pergamului Asiei, când Cuvântătorul de Dumnezeu şi Evanghelist Ioan era izgonit la Patmos, precum scrie şi în epistola sa, numindu-l pe acesta preot credincios şi mucenic.
Deci sfântul Antipa, fiind foarte bătrân, păstorea şi ocârmuia turma lui Hristos cu toată pioasa petrecere; pentru aceea a şi fost prins de închinătorii la idoli.
Stând înaintea guvernatorului, se silea acesta să-l plece cu cuvinte, ca să se lepede de Hristos, zicând că lucrurile cele mai vechi sunt mai cinstite; iar cele noi şi de curând ivite sunt mai necinstite, şi cum că legea păgânilor este veche, iar credinţa creştinilor s-a început în urmă, şi de puţini oameni este primită.
La care sfântul a răspuns împotrivă, aducând ca exemplu istoria lui Cain, care are atât de mare vechime şi totuşi nu se cuvine a fi urmată de către credincioşi.
Din aceste cuvinte pornindu-se guvernatorul cu mânie, a poruncit să bage pe mucenic la acea măiestrie de aramă, ce era făcută în chip de bou, în care rugându-se sfântul mult la Dumnezeu, şi lăudând puterea Lui cea mare, şi mulţumind pentru că s-a învrednicit a pătimi pentru El, şi rugându-se pentru cei ce-i vor face pomenirea, ca să fie feriţi nepătimitori de chinuri şi de alte boli, se ruga şi pentru iertarea păcatelor şi pentru milă la viitoarea judecată. Şi dobândindu-şi cererea, s-a mutat către Domnul.
Şi a fost îngropat în biserica din Pergam.
Şi se face amintirea lui în preacinstita biserică a sfântului şi întru tot lăudatului apostol Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu.
Acest fericit părinte Calinic s-a născut în oraşul Bucureşti, în ziua de 7 octombrie 1787, din părinţi români temători de Dumnezeu şi a primit la Sfântul Botez numele de Constantin.
Când avea vârsta de 20 de ani, tânărul Constantin din îndemn lăuntric şi-a îndreptat paşii către Mănăstirea Cernica, din apropiere, unde a fost primit cu dragoste părintească de stareţul Timotei.
După un an de ascultare duhovnicească şi de curate osteneli, a fost tuns în călugărie, schimbându-şi numele în Calinic. Peste o lună apoi s-a învrednicit a fi hirotonit ierodiacon.
În Mănăstirea Cernica a vieţuit sfântul Calinic 43 de ani, nevoindu-se zi şi noapte, în post şi rugăciune, în muncă şi smerenie, în răbdare şi dragoste.
Drept aceea, după cinci ani de slujire în treapta diaconiei, a primit şi sfinţitorul dar al preoţiei, iar după alţi cinci ani, cu glas de obşte a fost ales de sobor stareţ al chinoviei de la Cernica, pe care a cârmuit-o cu multă iscusinţă timp de 31 de ani, săvârşind multe fapte încununate de laudă.
În anul 1850, preacuviosul Calinic a fost ales şi sfinţit episcop al Râmnicului, unde a săvârşit mari fapte şi a împlinit multe din lipsurile acestei eparhii.
Cu nespusă râvnă şi osteneală a zidit din temelie biserica Episcopiei, împodobind-o cu zugrăveală şi odoare scumpe şi a dat viaţă nouă tiparniţei bisericeşti, scoţând la lumină multe cărţi de slujbă şi de zidire sufletească.
Dorul de viaţă schimnicească l-a îndemnat atunci să zidească o biserică la Schitul Frăsinei, cu toate chiliile dimprejur, pentru adăpostirea părinţilor dornici să petreacă viaţa sihăstrească după pravila călugărilor din Muntele Atonului, statornicită aici de acest fericit ctitor.
Sfântul Calinic a păstorit în scaunul de la Râmnic vreme de peste 16 ani, după care, simţindu-se slăbit de bătrâneţe şi bolnav fiind, a venit iarăşi la Mănăstirea Cernica, unde a mai trăit aproape un an, mutându-se către Domnul în ziua de 11 aprilie 1868. A fost îngropat, după a sa dorinţă, în tinda bisericii sfântul Gheorghe.
Cât timp a vieţuit pe pământ, sfântul Calinic a dus o viaţă aleasă şi plăcută lui Dumnezeu. Călugăr fiind, s-a supus întru totul rânduielilor vieţii mănăstireşti, trăind în sărăcie şi în aspră înfrânare.
Cei ce l-au cunoscut spun că avea trup firav şi era senin la faţă. Umbla cu capul mereu plecat, vorbea domol şi liniştit, iar la fire era nespus de bun, milos şi darnic faţă de toţi.
Acest fel de viaţă a făcut din el un vas ales al Domnului, împodobit fiind şi cu darul facerii de minuni, precum se arată în viaţa sa, tămăduind bolnavi, cunoscând gândurile ascunse ale oamenilor, sfârşitul lor şi chiar pe al său.
Apoi a fost mângâiere pentru săraci şi văduve, căci tot ceea ce a agonisit a împărţit cu milostivire întru faceri de bine.
Încă şi azi mult ajutor şi mare folos sufletesc dobândesc toţi cei ce cu credinţă năzuiesc către acest smerit ales al Domnului.
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului
Sfântul Ierarh Calinic (n. 7 octombrie 1787, București – d. 11 aprilie 1868, Mănăstirea Cernica), cunoscut și sub numele de Sfântul Calinic de la Cernica, a fost stareț (apoi arhimandrit) al Mănăstirii Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă și renumită obște monahală.
Mai târziu a fost ales episcop de Râmnicu-Vâlcea.
A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XIX-lea.
Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 28 februarie 1950.
Prăznuirea lui se face pe data de 11 aprilie.
„Călugăr smerit la Cernica, apoi cârmuitor al obștii monahale de acolo timp de 32 de ani, episcop de Râmnic timp de peste 18 ani, marele ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai desăvârșiți reprezentanți ai spiritualității ortodoxe românești.”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului (1787 – 1868) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Înainte de stăreție
Viața Sf. Calinic de la Cernica, unul din marii părinți duhovnicești ai secolului al XIX-lea, a fost descrisă pe larg de unul din numeroșii lui ucenici, arhimandritul Anastasie Baldovin. [1]
Copilăria
Sfântul Calinic s-a născut pe data de 7 octombrie 1787, în București, (suburbia Sântul Visarion, ulița Lefterescu). Părinții săi, Antonie și Floarea Antonescu, erau oameni de condiție mijlocie.
La botez a primit numele de Constantin, nașă fiindu-i Luxandra Văcărescu, soția Marelui Ban Barbu Văcărescu și mama marelui poet român, Ienăchiță Văcărescu. [2]
Mai târziu, mama sfântului s-a călugărit la Mănăstirea Pasărea, devenind monahia Filofteia și mutându-se la Domnul în data de 8 noiembrie 1833.
Constantin a fost astfel de mic copil crescut într-un mediu creștin, sub ochii atenți ai unei mame evlavioase și iubitoare de copii, în cinstirea și dragostea de Dumnezeu și de oameni.
Fratele cel mai mare al lui Constantin a fost mai întâi preot de mir, apoi a intrat și el în viața monahală, călugărindu-se cu numele de Acachie.
Constantin Antonescu a urmat cursurile unei școli românești de pe lângă o biserică (probabil Colțea, sau poate „Sfântul Gheorghe Nou”), aici învățând și limba greacă. [2]
Viața monahală
În 1807, mai înainte să fi împlinit 20 de ani, tânărul Constantin și-a urmat chemarea lăuntrică și a intrat ca frate la Mănăstirea Cernica.
Pe 12 noiembrie 1808, el este tuns călugăr sub numele de Calinic, iar după o lună este hirotonit ierodiacon la Biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, de către mitropolitul bulgar Sofronie al Vraței, refugiat la București din cauza turcilor (scaunul mitropolitan al Țării Românești fiind vacant în acel moment).
Îndrumat de duhovnicul său Pimen, Calinic a început o viață de aspre nevoințe călugărești, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinților Părinți.
În anul 1812 a fost trimis, împreună cu părintele său duhovnicesc, la Mănăstirea Neamț din Moldova pentru a strânge ajutoare necesare refacerii bisericii Sfântul Nicolae de la Cernica distrusă de cutremurul din acel an.
Cu acest prilej a cunoscut vechea ctitorie domnească de la Neamț, cu aleasă viață duhovnicească, precum și alte mănăstiri moldovenești. [1]
În anul 1813, după ce epidemia de ciumă („ciuma lui Vodă Caragea”) ucisese și mulți preoți, Calinic a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul Dionisie Lupu, viitorul mitropolit al Țării Românești, iar după doi ani a fost hirotesit duhovnic și rânduit mare eclesiarh al Mănăstirii Cernica.
A servit ca duhovnic nu numai a călugărilor, dar și a celor din afara mânăstirii, chiar și mitropolitului de la acea dată, Nectarie.
În acel moment, Sf. Calinic ajunsese cârmuitorul de facto al mânăstirii, deoarece bătrânul stareț Dorotei îi încredințase conducerea tuturor treburilor mânăstirii.
În cursul anului 1817 a plecat la Muntele Athos, stând acolo aproape un an și reușind să cunoască îndeaproape viața călugărilor de la Sfântul Munte și asprele lor rânduieli.
A cules astfel o învățătură care i-a fost de folos în ostenelile sale de mai târziu. [1]
Stareț la Cernica
Introducere
Pe 14 decembrie 1818, după moartea starețului Dorotei, întreaga obște de la Cernica l-a ales ca stareț pe ieromonahul Calinic. [3]
Deși avea doar 31 de ani (din care 11 petrecuți în mânăstire), noul stareț a încercat să impună ordine și disciplină duhovnicească, alcătuind regulamente scrise cuprinzătoare. S-a îngrijit de înființarea unei biblioteci care să cuprindă cele mai importante cărți de cultură teologică.
Doi ani mai târziu a fost hirotesit ca arhimandrit, de către mitropolitul Țării Românești, Dionisie Lupu (pe 9 aprilie 1820).
Cei 32 de ani de conducere a mănăstirii Cernica au fost ani de neîntrerupte strădanii pentru ridicarea vieții călugărești de acolo, pentru buna călăuzire a viețuitorilor, pentru înfrumusețarea sfintei mănăstiri cu noi lăcașuri de închinare sau chilii, pentru luminarea poporului prin școală.
Îndeletnicirile viețuitorilor
Aproape toate ostenelile starețului Calinic au fost închinate ridicării vieții duhovnicești din mănăstirea pe care o cârmuia. Viețuitorii ei se ocupau cu rugăciunea, dar și cu lucrul mâinilor.
Pentru a le oferi o activitate practică și folositoare, a întemeiat în mănăstire felurite ateliere, în care călugării își pregăteau singuri cele necesare pentru îmbrăcăminte (rase, potcapuri etc.).
Monahii știutori de carte se ocupau cu copierea de lucrări, deși tiparul înlocuise în foarte mare măsură această veche îndeletnicire călugărească.
Obștea monahală
Obștea monahală creștea mereu în 1824 erau 130 de părinți, în 1838 numărul lor s-a ridicat la 300, ca în 1850 să fie de peste 350. între ei s-au remarcat numeroase personalități bisericești, ca arhiereul Ioanichie Stratonichias, originar din Transilvania, așezat către sfârșitul vieții la Cernica (†1839), protosinghelul Naum Rîmniceanu, cunoscut cronicar (†1839), Pimen, fostul egumen de la Tismana, Veniamin Catulescu, unul din ucenicii lui Calinic, mai târziu profesor de religie la „Sfântul Sava” în București, Anastasie Baldovin, un alt ucenic și biograful său, Nicandru, urmașul său în stăreție și alții
Activitate socială
În același timp, starețul Calinic a fost și un bun îndrumător al numeroșilor credincioși care cercetau mănăstirea. El era cunoscut atât prin rugăciunile sale tămăduitoare, cât și prin faptele sale de milostenie.
De pildă, în 1821 a hrănit în mănăstire — timp de câteva luni — un mare număr de locuitori din București și din împrejurimi, refugiați la Cernica de frica otomanilor.
Numeroase milostenii a făcut în diferite părți ale țării și chiar peste hotarele ei. Pentru copiii din satul Cernica a înființat o școală, cu dascăl plătit de mănăstire.
Ctitoriri
Sfântul Calinic a fost un neobosit organizator, constructor și restaurator de biserici. În mai puțin de doi ani a reușit să ducă la bun sfârșit lucrările de restaurare și de pictură ale bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de pe insula mare de la Cernica.
Poate cea mai importantă ctitorie a sa a fost biserica cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruință, zidită între anii 1831-1832, și refăcută în anul 1838, în urma cutremurului de atunci.
Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreție, clopotnița, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniță.
În 1846, neobositul stareț a început să construiască biserica Mânăstirii Pasărea, sfințită un an mai târziu. Tot prin grija lui s-a ctitorit și Mănăstirea Ghighiu de lângă Ploiești.
Ca stareț, Calinic s-a remarcat nu numai ca un bun administrator, dar și ca un constructor talentat, el fiind cel care întocmea planurile bisericilor pe care le ctitorea.
Era un bun îndrumător al credincioșilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât și pentru faptele sale de milostenie.
Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din București și din împrejurimi, refugiați la Cernica de frica turcilor care intraseră în București.
Prin 1827, mănăstirea Cernica primise o moștenire însemnată din partea Marioarei Bujoreanu, soția căminarului Grigorie Bujoreanu.
Starețul Calinic, devenind epitrop al întregii moșteniri, a zidit din banii rămași biserica Adormirea din Câmpina și s-a îngrijit de școala de acolo, întemeiată de căminăreasă, înființând și a doua școală.
De asemenea, din banii mănăstirii, dar și din propriile sale agoniseli, s-au ridicat unele biserici parohiale în diferite sate: Buești-Ialomița, unde Cernica avea o moșie, Sohatul-Ilfov, Ghergani-Dâmbovița sau a ajutat alte lăcașuri de închinare: mănăstirile Ghighiu și Poiana Mărului, schitul Icoana, bisericile din satele Cernica, Râteșii, Ghenoaia și altele.
Activitate gospodărească
Sub aspect gospodăresc, a sporit mult averea mănăstirii, prin cumpărarea unor moșii și a unor prăvălii în București, prin ridicarea unor mori pe Dâmbovița.
În 1838, a obținut un hrisov — din partea domnitorului Alexandru Ghica (1834-1842) — prin care mănăstirea era scoasă de sub închinarea către Mitropolie.
Episcop de Râmnic
Înscăunarea
În anul 1850, după 43 de ani de viață în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obștii monahale de la Cernica, starețul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească.
De fapt, încă din 1834, după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica, îi ceruse să primească scaunul mitropolitan, dar Calinic refuzase, socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire.
Dar, în 1850, când toate cele patru scaune vlădicești din Țara Românească rămăseseră vacante, Barbu Știrbei, domnitorul de atunci, având o mare admirație față de starețul mănăstirii ctitorite de strămoșul său (vornicul Cernica Știrbei), l-a convins pe Calinic să accepte cârmuirea unei eparhii.
Pe 15 septembrie 1850 Calinic a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu-Vâlcea, fiind hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din București la 26 octombrie 1850 de praznicul Sfântului Dumitru.
Deoarece reședința episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu, înscăunarea s-a făcut la Craiova, pe 26 noiembrie; noul episcop avea vârsta de 63 de ani.
Activitate gospodărească
Imediat după înscăunare, noul ierarh a găsit în eparhie o moștenire grea care se cerea îndreptată.
De 10 ani eparhia era condusă de locțiitori, reședința și catedrala episcopală erau distruse, numărul preoților era insuficient, puțin pregătiți și cu o stare materială grea, seminarul era închis în urma revoluției din 1848, lăcașurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise.
Noul episcop a început imediat după înscăunare îndreptarea acestor lucruri. A cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoți.
În 1851 a redeschis seminarul, mai întâi la Craiova, apoi în 1854 l-a mutat la Râmnic; a deschis și școli pentru pregătirea cântăreților bisericești.
În 1854, după mutarea reședinței episcopale înapoi la Râmnicu-Vâlcea, episcopul Calinic s-a preocupat de ridicarea unei noi catedrale episcopale după planurile întocmite de el însuși; pictura avea să fie făcută de marele pictor român Gheorghe Tattarescu.
Între 1859-1864 a refăcut și redeschis schitul Frăsinei, construit în 1763, dar părăsit mai apoi. Astfel, în 1863, a construit la Frăsinei o biserică nouă, o clopotniță și noi chilii.
Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugrăvirea a încredințat-o pictorului brașovean Mișu Popp.
La acest schit, Calinic a introdus regulile aspre de viețuire de la Muntele Athos, pe care el însuși le respecta de când intrase în mănăstire.
Pentru că în acea perioadă a intrat în vigoare „Legea secularizării averilor mânăstirești”, episcopul Calinic a cerut domnitorului Alexandru Ioan Cuza ca schitului Frăsinei să i se permită să rămână cu toate bunurile, excepție aprobată de domn.
Sf. Calinic a fost singurul care a reușit să-l convingă pe Cuza să facă o excepție de la legea secularizării, pentru schitul Frăsinei, ctitorit de el. [4]
Activitate culturală
Mare iubitor de carte și sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simțit mereu nevoia unei tipografii proprii. Ca stareț și apoi ca episcop, a tipărit câteva cărți la București (cum a fost Pravoslavnica mărturisire, tipărită în anul 1859, pe cheltuiala sa).
În 1860, a reușit să deschidă („cu bani împrumutați”, după cum mărturisea el însuși) tipografia Kallinik Rîmnik, proprietatea sa, de sub teascurile căreia au apărut mai multe cărți de slujbă și de învățătură, ca:
Tipicul bisericesc,
Manualul de pravilă bisericească,
Evanghelia, Octoihul,
Liturghierul,
Acatistierul,
Carte folositoare de suflet,
Învățătură pentru duhovnici și Pravila mânăstirească,
pravilă după care s-a condus obștea mânăstirii Cernica și cea a schitului de la Frăsinei.
Calinic intenționa să reînvie la Râmnic vremurile de înflorire culturală din timpul marilor săi înaintași din secolul al XVIII-lea: episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie și Filaret.
Cu un an înainte de moarte a donat tipografia sa orașului Râmnic, cu tot inventarul și cu toate cărțile aflate în depozit, cu condiția ca tipografia să-i poarte numele și ca jumătate din veniturile ei să fie folosite pentru întreținerea școlilor din oraș și a elevilor săraci, precum și a seminariștilor, iar cealaltă jumătate să fie folosită pentru întreținerea schitului Frăsinei.
Activitate patriotică
Episcopul Calinic a fost și un însuflețit patriot. În calitatea sa de episcop, Calinic a participat la Adunările obștești ale Țării Românești și a fost deputat în Divanul ad-hoc, care a pregătit Unirea Principatelor.
Încă din primăvara anului 1857 el a trimis o circulară către protopopi și egumeni, prin care le cerea ca în toate bisericile să se facă rugăciuni „pentru unirea românilor într-o singură voință și cuget, ca să ceară pe cale legiuită viață patriei lor”.
A făcut parte și din Adunarea electivă a țării care l-a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859.
Într-o pastorală adresată protopopilor și preoților din eparhia sa, îi îndemna pe aceștia să-și cinstească patria și pe cârmuitorii ei și să nu cruțe nici o jertfă pentru binele obștesc pentru că: „cine este un bun creștin, este și un bun patriot”.
Sfințenia vieții
Trebuie subliniată și pusă în lumină sfințenia vieții lui Calinic.
Cei care l-au cunoscut au rămas impresionați de numeroasele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea și blândețea sa, de rugăciunile sale tămăduitoare, de posturile și privegherile sale.
Anastasie Baldovin, biograful său, scria că episcopul avea liste de persoane cărora le împărțea permanent ajutoare și că atunci când hirotonea preoți le dăruia cărți și chiar bani de drum.
„Era atât de milostiv – scria acesta – încât dacă nu avea ce să dea de milostenie, își da hainele de pe prea Sfinția Sa și plângând se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani pe unde voi ști, ca să aibă ce să dea la frații lui în Hristos, pentru că așa numea pe săraci și neputincioși”.
Conform cu mărturiile contemporanilor, Sfântul Calinic fusese binecuvântat și cu darul dumnezeiesc al facerii de minuni: exorcizări, tămăduiri și altele.
Martori contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecări de boli în urma rugăciunilor episcopului Calinic, cum a fost o tânără din satul Muiereasca sau fiul meșterului care lucra la construirea catedralei episcopale de la Râmnicu-Vâlcea.
Adormirea
Simțind că i se apropie sfârșitul vieții pământești, pe 24 mai 1867, Sfântul Calinic s-a retras la Mânăstirea Cernica. Din respect pentru marile sale realizări, lui Calinic nu i s-a retras titulatura, rămânând până la sfârșitul vieții episcop titular al Râmnicului.
A murit pe 11 aprilie 1868. A fost înmormântat două zile mai târziu în tinda ctitoriei sale, biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica, în prezența mitropolitului primat al României, Nifon, și a unei mari mulțimi de credincioși.
Marele istoric român Nicolae Iorga afirma despre Sfântul Calinic că
„el încheie cu vrednicie șirul curaților călugări fără arginți, al ctitorilor de cărți și clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei, care o clipă nu și-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de supt ochiul privighetor al lui Dumnezeu”. [5]
Iar Părintele profesor Ene Braniște îl caracteriza „înălțător exemplu de muncă și de împletire a datoriei, de virtute, de omenie și de patriotism”, subliniind întâlnirile Sfântului Calinic cu istoria astfel:
„viața acestuia se proiectează, luminoasă, pe fundalul uneia dintre epocile cele mai zbuciumate dar și cele mai glorioase din istoria noastră națională”. [6]
Proslăvirea ca sfânt
Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 28 februarie 1950, a hotărât ca episcopul Calinic să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 11 aprilie. [7]
Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 octombrie 1955.
Festivitățile proclamării solemne a canonizării sale (proslăvirea ca sfânt) au avut loc la Mănăstirea Cernica în zilele de 21 – 23 octombrie 1955, în prezența multor ierarhi români și străini, a numeroși călugări, preoți și credincioși.
Tot atunci au fost dezgropate și moaștele sale, care au fost așezate spre cinstire și închinare în biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica, ctitoria sa; racla cu sfintele moaște este păstrată și astăzi în această biserică.
Astfel, smeritul stareț și ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai de seamă sfinți ai calendarului ortodox român, pildă vrednică de urmat pentru orice fiu al Bisericii.
Prăznuirea lui din neam în neam se face în ziua mutării sale la Domnul, adică la 11 aprilie. Este cinstit prin cântări de laudă, în Minei și prin slujba Acatistului; chipul său este zugrăvit în multe biserici mănăstirești și parohiale, iar numele său este purtat de mulți credincioși care îmbracă îngerescul chip al călugăriei.
Prin faptele sale, Sfântul Calinic a strălucit ca o stea luminoasă pe firmamentul întregii Biserici Ortodoxe Ecumenice, fiind în același timp și o podoabă aleasă a Bisericii Românești și un ocrotitor puternic al poporului român.
De aceea și Însuși Dumnezeu l-a proslăvit, dăruind sfintelor sale moaște puterea săvârșirii de minuni.
În anul 2012, la iniţiativa IPS Irineu al Olteniei, moaștele sfântului Calinic au fost purtate în pelerinaj pe teritoriul Mitropoliei Olteniei (la Craiova, Râmnicu Vâlcea, Mănăstirea Frăsinei, Mănăstirea Lainici, Drobeta-Turnu Severin, Slatina și Mănăstirea Clocociov), în semn de respect și recunoștință pentru activitatea sa de păstorire a Episcopiei Râmnicului. [8]
Cu această ocazie, PF Părinte Patriarh Daniel a dăruit fragmente din moaștele Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, spre a fi păstrate cu cinste în Catedrala din Râmnicu Vâlcea. [9]
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului (glasul 1):
De Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru Calinic, povățuitorule al călugărilor, podoaba cuvioșilor și lauda arhiereilor, ajutătorule al celor din nevoi și făcătorule de minuni, cu nevoințele tale chip de sfințenie te-ai arătat, iar acum cu îngerii în Ceruri te veselești; cu care roagă pe Milostivul Dumnezeu să ne dăruiască pace și mare milă.
Condacul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului (glasul al 8-lea):
Apărătoare Doamnă…
Pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Ierarhe Calinic, veselește sufletele celor credincioși, și atingerea sicriului sfintelor tale moaște sfințește simțurile și dăruiește tămăduiri. Pentru aceasta, după datorie te cinstim pe tine și cu bucurie îți cântăm:
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înțelepțite!
Note
[1] Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, 1994, p. 55.
[2] Braniște, Aspecte și momente din activitatea Sfântului ierarh Calinic de la Cernica, Glasul Bisericii, XXVIII (1969), nr. 1-2, p. 69.
[3] Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, Ediția a doua, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 79. ISBN 973-45-0409-6
[4] Braniște, Aspecte și momente din activitatea Sfântului ierarh Calinic de la Cernica, Glasul Bisericii, XXVIII (1969), nr. 1-2, p. 70.
[5] Nicolae Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, ediția a II-a revăzută și adăugită, vol. II, București, Editura Ministerului de Culte, 1932, p. 238.
[6] Braniște, Aspecte și momente din activitatea Sfântului ierarh Calinic de la Cernica, Glasul Bisericii, XXVIII (1969), nr. 1-2, p. 72.
[7] Sfinții canonizați de către Biserica Ortodoxă Română, 6 iunie 2010, basilica.ro
Spuneau ucenicii Sfântului Calinic că faptele îi erau întocmai după graiul gurii și nu putea nimeni să-i găsească niciun cusur. Că după cum învăța, așa și lucra. Că zice și Mântuitorul: Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; (Matei 5, 37).
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787 în București, aproape de biserica Sfântul Visarion. Din sfântul botez a primit numele de Constantin.
Părinții săi se numeau Antonie și Floarea și erau foarte evlavioși. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinerețe preot de mir; apoi, intrând în viața monahală, s-a călugărit sub numele de Acachie. De asemenea și mama Sfântului Calinic, fericita Floarea, după ce și-a crescut copiii, s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele și îngerescul chip sub numele de schimonahia Filoteia.
Tânărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit din pruncie o educație religioasă aleasă, învățând carte în București, la școlile care funcționau pe acea vreme pe lângă biserici.
În anul 1807 a intrat în nevoința călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareț, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie 1808 a fost tuns în schima monahală sub numele de Calinic, iar la 3 decembrie 1808 a fost hirotonit ierodiacon.
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, fiind vas ales al Duhului Sfânt, a iubit de mic rugăciunea, tăcerea, cinstea și milostenia. Încă de când era călugăr tânăr în Mănăstirea Cernica, postea foarte mult, își împlinea regulat canonul și pravila cu multă osârdie, se lupta împotriva somnului și nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii, după mărturia bătrânului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinții la ascultările cele grele ale mănăstirii.
După plecarea la Sfântul Munte a duhovnicescului său părinte, ieroschimonahul Pimen, Cuviosul Calinic și-a pus această aspră rânduială, ca în toată săptămâna să nu mănânce bucate fierte la foc, fără numai pâine cu apă, după apusul soarelui, iar sâmbăta și Duminica să meargă la trapeză împreună cu părinții și să se mângâie cu înfrânare.
Mărturisesc părinții care l-au cunoscut pe Sfântul Calinic că fața îi era mereu palidă de multa postire și ochii adânciți în orbite din pricina multor privegheri și a atâtor lacrimi. Căci dobândise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfânta rugăciune.
În anul 1813, murind de ciumă mulți preoți călugări din Mănăstirea Cernica, starețul Timotei stăruia mereu să facă preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El însă se lepăda de un dar mare ca acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Însă, fiind foarte ascultător și lăsându-se în voia lui Dumnezeu, a primit taina sfintei preoții, săvârșind cele sfinte ân toată viața sa cu lacrimi și cu multă evlavie.
După primirea darului preoției, la 13 februarie, 1813, Sfântul Calinic a început și mai mult a se nevoi și a sluji cu osârdie tuturor, fiind plin de dumnezeiasca dragoste către toți, după cuvântul ce zice: „Dacă vrei să te iubească toți, iubește și tu pe toți”. De vedea pe cineva scârbit, împreună cu el se întrista; pe cei bolnavi îi cerceta și după ale sale puteri îi mângâia, iar pe săraci mereu îi miluia. Pentru aceasta toți îl iubeau ca pe un adevărat tată și părinte duhovnicesc. Apoi era atât de smerit, că pe cât se înălța cu cinstea și cu darul de către toți, cu atât mai mult se smerea către toți, după cuvântul Domnului Care zice: Care între voi va vrea să fie întâi, să vă fie vouă slugă (Matei 20, 27).
Cuviosul Calinic a fost hirotesit duhovnic al Mănăstirii Cernica la 20 septembrie, 1815, de însuși mitropolitul Țării Românești, Nectarie și este rânduit eclesiarh mare. Din această zi aproape toți părinții și frații din obște se mărturiseau la el, pentru că toți se cucereau de nevoința lui și își făceau adăpost și mângâiere supărărilor lor. Și era atât de iscusit duhovnic, încât veneau la spovedanie nu numai monahii, ci și multă lume din afară și chiar mitropolitul.
Acest fericit părinte, ori de câte ori era ocărât de cineva, grăia de bine, iar pe cel care îl nedreptățea, îndată îl miluia și îl ajuta cu tot ce putea. Însă la dânsul în chilie altceva nu se găsea, fără numai un ulcior cu apă. Mai spuneau părinții că în chilia sa cuviosul era atât de liniștit, încât nici ucenicii lui nu-l auzeau ce face, când adică se odihnea și când era la rugăciune. După mărturia mai multor duhovnici din vremea sa, Cuviosul Calinic săvârșea în timp de 24 de ore două mii de închinăciuni și trei sute de metanii mari, precum și pravila cea rânduită fiecărui călugăr la chilie. Aceiași duhovnici ai Mănăstirii Cernica adevereau că Sfântul Calinic, încă din anii tinereții, a primit darul neîncetatei rugăciuni a lui Iisus, prin care s-a făcut casă a Duhului Sfânt și vas al alegerii.
În primăvara anului 1817, Cuviosul Calinic, împreună cu Ignatie duhovnicul și cu un alt călugăr s-au sfătuit să postească desăvârșit tot Postul Mare până la Sfintele Paști. Deci, luând binecuvântare de la starețul Mănăstirii Dorotei, au început această aspră și mai presus de putere nevoință; dar din lipsa dreptei socoteli, satana le-a făcut la toți o grea ispită. Călugărul n-a putut să postească deloc. Ieroschimonahul Ignatie a postit câteva săptămâni, s-a îmbolnăvit și cu greu s-a vindecat. Iar Cuviosul Calinic a postit desăvârșit până în joia Canonului Mare – adică până în joia din săptămâna a cincea a Postului Mare, când a mâncat o jumătate de prescură. Dar voind să împlinească cele 40 de zile de post, asemenea Mântuitorului și sfinților de demult, s-a îmbolnăvit de o cumplită amețeală de cap și slăbire a firii, încât n-a mai știut nimic de sine până în Duminica Tomei. Pentru aceasta starețul Dorotei era foarte mâhnit, crezând că nu va mai scăpa cu viață.
Însă, cu darul lui Dumnezeu, Cuviosul Calinic și-a venit din nou în simțire, spre bucuria starețului și a tot soborul. Din ceasul acela, părintele Dorotei i-a rânduit să țină toată viața calea cea împărătească. Adică, să se împărtășească zilnic din masa cea de obște la trapeză. Deci, făcând ascultare, Sfântul Calinic mânca zilnic cu frații la masă, fără să mai aibe nimic de mâncare la chilie sau să guste ceva fără binecuvântare. Cu toate acestea, din postirea cea de 40 de zile, cuviosul a rămas cu o permanentă durere de cap, pe care a simțit-o până la obștescul său sfârșit.
În vara aceluiași an, Sfântul Calinic n-a mâncat pâine deloc, timp de 40 de zile, nici legume fierte la foc. Numai seara, după apusul soarelui, mânca câte o felie de pepene și fructe crude, ca să-și potolească slăbiciunea firii și să nu calce porunca sarețului.
Ucenicul său, arhimandritul Anastasie Baldovin, mărturisea că toată viața sa, cuviosul nu dormea întins pe pat, ci ațipea câteva ceasuri pe un scaun, îmbrăcat și încins cu o curea lată de piele. Era ca o adevărată santinelă, gata oricând de luptă, veghind neîncetat asupra nevăzuților vrăjmași care încercau să-l ispitească, fie prin trup, fie prin gânduri.
Același ucenic zicea că nimeni nu putea să ascundă ceva sau să spună vreo minciună înaintea Sfântului Calinic, pentru că era înaintevăzător și îndată descoperea adevărul și cele ce urmau să se întâmple în viitor. Același ucenic preaiubit al Sfântului Calinic spunea că dascălul său era atât de blând și smerit cu inima, încât oricine socotea că are în fața sa un înger, iar nu om pământesc. De aceea toți îl iubeau, îl cinsteau și îl aveau ca pe un adevărat sfânt, atât călugării și mirenii, cât și episcopii și dregătorii țării.
Cu binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Calinic a călătorit la Sfântul Munte Athos în vara anului 1817, minunându-se de nevoințele călugărilor atoniți. Apoi, cu rânduiala lui Dumnezeu, s-a întors înapoi la metanie, luând mult folos sufletesc de la părinții atoniți.
La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic a fost ales stareț al Mănăstirii Cernica, cu voia lui Dumnezeu și a Sfântului Ierarh Nicolae, patronul acestui sfânt locaș, având doar 30 de ani. Pentru sfințenia vieții lui și buna chivernisire a mănăstirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit arhimandrit și păstorește obștea Cernicăi timp de 32 de ani, adunând în jurul său mulți călugări, căci se silea, nu numai cu viața sa, ci și cu alese sfaturi duhovnicești, să îndrepteze pe cei leneși și tulburători din mănăstire. Astfel, pe mulți îi îndrepta pe calea cea bună, iar pe cei răzvrătiți și neascultători îi scotea afară din obște, după porunca Apostolului, ca să nu vatăme pe alții.
Urmând Sfinților Părinți el socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi și temelia vieții călugărești. Astfel, învăța pe fiii săi duhovnicești că „viața de obște, în sfânta ascultare, a întemeiat-o însuși Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vieții sale pământești”.
Spuneau părinții și acestea: că marele stareț nu îngăduia deloc clevetirea în viața călugărească, căci o socotea „moartea sufletului”. În locul multei vorbiri, îi sfătuia pe ucenici să practice neîncetat tăcerea și rugăciunea lui Iisus. Aceiași părinți spuneau de Cuviosul Calinic că își împlinea chemarea de stareț cu mare râvnă și frică de Dumnezeu, știind că „lucrul cel mai greu și anevoios este meșteșugul călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii”.
Uneori zicea către ucenici: „Starețul este inima tuturor inimi-lor care îl caută și îi cer sfat și mângâiere. El este calea spre desăvârșire a tuturor sufletelor credincioase din jurul său”.
Cuviosul obișnuia adesea să pescuiască în lacul din jurul mănăstirii, iar peștele pe care îl prindea îl dădea la obște pentru hrana părinților. Într-o zi, un călugăr tânăr, curățind de solzi o caracudă mică, a început a cârti și, lovind-o cu cuțitul, zicea: „Na, na! De ce n-ai adus pe tatăl tău, pe mamă-ta, pe moșul tău, pe strămoșul tău, care aveau solzi mai mari, că nu mă mai necăjeam atâta!”. Apoi tot el răspundea: „Am venit și cu tata, și cu mama, și cu moșul, și cu strămoșul, dar i-au luat părinții duhovnici cei din comitet și părintele stareț”.
Aceste cuvinte au ajuns la urechile cuviosului stareț Calinic. Atunci el, stând puțin pe gânduri, pentru a înlătura orice pricină de sminteală din mănăstire a zis: „De azi înainte nu voi mai pune pește în gura mea!”. Și, într-adevăr, până la sfârșitul vieții sale, nu a mai mâncat niciodată pește, păzind cu sfințenie făgăduința dată. Se hrănea numai cu verdețuri, și acelea o dată pe zi, cu multă înfrânare.
În timpul răscoalei din anul 1821, mulți locuitori din București s-au adăpostit la Mănăstirea Cernica. Iar bunul stareț i-a găzduit pe toți în Insula Sfântul Nicolae, prin chiliile călugărilor, iar pe călugări i-a mutat în Insula Sfântul Gheorghe. În acele zile de grea încercare pentru țară, multă mângâiere au aflat unii din locuitorii Capitalei de la Sfântul Calinic. Că pe toți îi îmbărbăta, îi odihnea și îi hrănea gratuit din alimentele mănăstirii.
În primăvara aceluiași an, auzind turcii de mulțimea mirenilor adăpostiți în insula Cernicăi și socotind că ar fi dintre răsculați, au înconjurat mănăstirea cu tunuri și stăteau gata s-o distrugă, iar pe cei aflați în ambele insule să-i ucidă cu sabia. Atunci Sfântul Calinic a adunat tot poporul și pe călugări în biserică, le-a ținut cuvânt de îmbărbătare și au făcut împreună priveghere de toată noaptea. Iar a doua zi a trimis un călugăr cu jalbă la mai marele turcilor din tabăra alăturată. Și astfel, cu rugăciunile Sfântului Calinic, cu lacrimile poporului și cu mijlocirea Sfântului Nicolae, s-au liniștit turcii și s-au izbăvit cu toții de moarte.
Terminându-se hrana în Mănăstirea Cernica, călugării și mirenii erau amenințați de cumplită foamete. Deci, căzând Sfântul Calinic la rugăciune cu multe lacrimi în fața icoanelor Maicii Domnului și a Sfântului Nicolae și cerându-le grabnic ajutor, îndată a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele stareț de la rugăciune, au intrat pe poarta mănăstirii cinci care trase de câte doi boi, pline cu pesmeți de pâine, trimise de pașa, mai marele turcilor din tabăra apropiată.
Tot în anul 1821, un alt pașă, care își avea tabăra sa în satul Pantelimon, a răpit o călugăriță din Mănăstirea Pasărea, drept ostatecă. Dar Sfântul Calinic, nerăbdând ca mireasa lui Hristos să fie în mâinile păgânilor, a făcut jalbă la stăpânire și a izbăvit călugărița din mâinile turcului. Deci, supărându-se cumplit pașa, a hotărât să pornească noaptea cu armele asupra mănăstirii ca s-o prade și să-l ucidă pe stareț. Atunci Sfântul Calinic, auzind de răzbunarea turcului, a făcut priveghere de toată noaptea, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Și iarăși, prin minune, a fost izbăvit de primejdie, căci chiar în noaptea aceea, pe când pașa lua cafeaua ca apoi să năvălească asupra mănăstirii, o slugă a sa a încercat să-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se în punga cu galbeni, turcul a scăpat cu viață. Cutremurat de această minune, a doua zi, pașa a trimis acei galbeni la Mănăstirea Cernica din care, după porunca cuviosului, s-a făcut la intrare o fântână cunoscută până astăzi sub numele de „Fântâna Turcului”.
Pe lângă înnoirea vieții duhovnicești în obștea sa, marele stareț al Cernicăi s-a îngrijit și de cele necesare vieții pământești, după exemplul înaintașilor săi. Astfel, a terminat de pictat biserica din insula Sfântului Nicolae, iar cu banii donați de arhiereul Ioanichie Stratonichias din București, a zidit o biserică mare cu cetate, în insula Sfântului Gheorghe, pentru că nu mai încăpeau călugării într-o singură biserică.
Mai înainte însă de începerea bisericii, i s-au arătat noaptea în vis Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și fericitul stareț Gheorghe. Deci, Sfântul Nicolae a zis Cuviosului Calinic: „Scoală-te și să zidești în ostrovul cel mic o biserică în numele Sfântului Mucenic Gheorghe…”. Marele Mucenic i-a adăugat, apoi, aceste cuvinte: „Noi îți vom trimite tot ce-ți va trebui”. Iar starețul Gheorghe i-a zis: „Să nu ai nicio îndoială în inima ta!”.
Această vedenie arătând-se deodată și cuviosului Pimen duhovnicul, l-a încredințat pe Sfântul Calinic să înceapă lucrul. În anul 1832 a început noua biserică. În anul 1838 s-a dărâmat de un puternic cutremur, iar după patru ani a fost zidită din nou, așa cum se vede până astăzi. A mai zidit, din anul 1846, biserica Mănăstirii Pasărea și alte câteva biserici parohiale.
Sfântul Calinic a fost, de asemenea, și un bun iconom al Mănăstirii Cernica și al celorlalte mănăstiri – Pasărea, Snagov, Căldărușani, Ciorogârla și Poiana Mărului -, care erau sub povățuirea sa. Când a intrat Cuviosul ca stareț, Cernica avea doar „o teleguță cu un bou cu care umbla un călugăr pe ulițele Bucureștilor și oricine voia din popor arunca câte o pâine în acea teleguță și apoi se întorcea la mănăstire și împărțea acea pâine pe la călugări. Iar pentru îmbrăcămintea călugărilor se trimitea ajutor de la domnie și de la alți buni creștini…”.
Însă venerabilul stareț, în puțină vreme, a refăcut iconomia mănăstirii, a făcut un mare metoc în satul Buești-Ilfov, a ridicat case și adăposturi pentru oameni și vite, a cultivat pământul cu tot felul de cereale, a plantat vii și păduri, încât se mirau toți de priceperea lui. Acolo creștea mănăstirea cirezi de vite și turme de oi pentru hrana și îmbrăcămintea călugărilor din lavră.
Fiind chemat și propus de câteva ori să fie mitropolit al Țării Românești, Sfântul Calinic, din marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrăjmaș din preajma sa, îndemnat de zavistnici, i-a dat otravă. Pe când marele stareț zăcea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, nu credeam și nu doream să mor otrăvit”. Atunci, în umbra nopții, un glas de taină i-a răspuns: „Nu vei muri de otravă! Scoală-te și fii sănătos, că nu după mult timp vei fi episcop la Râmnicu-Vâlcea, unde vei îndrepta Biserica și clerul care este în decădere”. În ceasul acela cuviosul s-a sculat sănătos din pat și s-a dus la Utrenie, că era miezul nopții.
Pentru blândețea și sfințenia vieții sale, atât de mulți călugări s-au strâns în jurul Sfântului Calinic, încât nu mai încăpeau în amândouă insulele. În anul 1850, când a plecat ca episcop la Râmnicu-Vâlcea a lăsat în Mănăstirea Cernica peste 350 de călugări cu viață aleasă.
Pe când era stareț, a venit la Cuviosul Calinic pitarul mănăstirii și l-a înștiințat că s-a isprăvit făina. Iar el a răspuns: „Să avem nădejde la Maica Domnului și la Sfântul Ierarh Nicolae și nimic nu ne va lipsi”. Apoi, intrând în chilie, a căzut la rugăciune înaintea icoanei protectorului său, zicând: „Sfinte arhiereule al lui Hristos, Nicolae, mângâietorule al săracilor și cald folositorule al celor ce te roagă cu credință, vino și acum și ajută smeritei turmei tale și ne scapă de foamete, precum ai mântuit pe cei ce erau să se înece în mare, că nu avem alt ajutor după Maica Domnului, afară de tine…”. Apoi, după Vecernie, a pus să se citească în biserică acatistul Sfântului Nicolae.
Sfântul Ierarh Nicolae, ascultând rugăciunea plăcutului său, a venit imediat în ajutorul Mănăstirii Cernica. În ceasul acela a sosit la arhondaricul mănăstirii un car cu boi încărcat cu făină. Erau doi oameni necunoscuți, trimiși cu această milostenie de stăpânul lor, care, după ce au descărcat povara, îndată au plecat. Drept recunoștință, marele stareț a adunat soborul în biserică și, după pavecerniță, a pus să se facă pâine în noaptea aceea pentru mângâierea părinților și fraților.
În altă zi, pe când vorbea cu părintele Pimen, duhovnicul său, a venit la Sfântul Calinic un om cerându-i milostenie. Iar el i-a dat 50 de lei. După un ceas a venit un tânăr și i-a spus starețului: „Părinte, tatăl meu a murit și a lăsat să aduc la mănăstire o mie de lei. Iată aici 500 lei și restul îi voi aduce mai pe urmă, că nu îi am acum”. Apoi a plecat. Atunci bătrânul duhovnic a întrebat pe cuviosul: „Ce cugetai, părinte Calinic, când ai dat milostenie acelui om?”. Iar blândul stareț i-a răspuns: „Aș fi vrut să-i dau o sută de lei dar n-am avut. I-am dat numai cincizeci și am primit 500”.
În anul 1829, luna iulie, în dimineața unei zile de praznic stătea Cuviosul Calinic în chilia sa din insula mare, aproape de arhondaric. Deci, privind pe fereastră a văzut mulțime de musafiri care veniseră atunci, iar pe bieții călugări, „ascultătorii din arhondărie”, cum alergau în toate părțile ca să slujească musafirilor. Deci, căutând la dânșii cu durere de inimă, a zis în sine: „Ah, Dumnezeule! Cum are să se defaime chipul monahicesc prin petrecerea împreună cu mirenii!”. Și, tare oftând, a început să citească icoasele Sfântului Ierarh Nicolae!
Spuneau ucenicii Sfântului Calinic că faptele îi erau întocmai după graiul gurii și nu putea nimeni să-i găsească nici un cusur. Că după cum învăța, așa și lucra. Că zice și Mântuitorul: Să vă fie cuvântul așa, așa și nu, nu! (Matei 5, 37)
La 14 septembrie, 1850, cu sfat de obște, Sfântul Calinic a fost ales episcop la Râmnicu-Vâlcea, despărțindu-se cu multă durere și lacrimi de fiii săi, fiindcă „n-a putut strica hatârul iubitului său fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Știrbei, domnul Țării Românești și s-a supus la voia obșteștii Adunări…”.
Aceasta a fost nevoința și viața plină de sfințenie, precum și sfîrșitul minunat al Sfîntului Ierarh Calinic de la Cernica, făcătorul de minuni, care s-a mutat la cereștile locașuri, în ceata Sfinților Părinți purtători de Dumnezeu, la 11 aprilie, 1868.
Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic s-a făcut la 20 octombrie, 1955, sub Patriarhul Justinian al României, iar prăznuirea lui se face la 11 aprilie. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne miluiască și să ne miluiască Hristos Dumnezeu totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Sfințit Mucenic Antipa, Episcopul Pergamului
Acest sfânt a fost în zilele împăratului Domiţian, într-o vreme cu sfinţii apostoli, de care a şi fost hirotonit episcop al Bisericii Pergamului Asiei, când Cuvântătorul de Dumnezeu şi Evanghelist Ioan era izgonit la Patmos, precum scrie şi în epistola sa, numindu-l pe acesta preot credincios şi mucenic.
Deci sfântul Antipa, fiind foarte bătrân, păstorea şi ocârmuia turma lui Hristos cu toată pioasa petrecere; pentru aceea a şi fost prins de închinătorii la idoli.
Stând înaintea guvernatorului, se silea acesta să-l plece cu cuvinte, ca să se lepede de Hristos, zicând că lucrurile cele mai vechi sunt mai cinstite; iar cele noi şi de curând ivite sunt mai necinstite, şi cum că legea păgânilor este veche, iar credinţa creştinilor s-a început în urmă, şi de puţini oameni este primită.
La care sfântul a răspuns împotrivă, aducând ca exemplu istoria lui Cain, care are atât de mare vechime şi totuşi nu se cuvine a fi urmată de către credincioşi.
Din aceste cuvinte pornindu-se guvernatorul cu mânie, a poruncit să bage pe mucenic la acea măiestrie de aramă, ce era făcută în chip de bou, în care rugându-se sfântul mult la Dumnezeu, şi lăudând puterea Lui cea mare, şi mulţumind pentru că s-a învrednicit a pătimi pentru El, şi rugându-se pentru cei ce-i vor face pomenirea, ca să fie feriţi nepătimitori de chinuri şi de alte boli, se ruga şi pentru iertarea păcatelor şi pentru milă la viitoarea judecată.
Şi dobândindu-şi cererea, s-a mutat către Domnul. Şi a fost îngropat în biserica din Pergam.
Şi se face amintirea lui în preacinstita biserică a sfântului şi întru tot lăudatului apostol Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu.
Surpând înşelăciunile celei doleşti, Sfinţite Mucenice Antipa şi călcând puterea demonilor, cu îndrăznire ai mărturisit pe Hristos înaintea luptătorilor împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceasta făcându-te cetăţean întru cele de sus, împreună cu Cetele îngereşti şi aducând doxologie Stăpânului tuturor, pui înainte şi pentru noi rugăciune de mulţumire dăruindu-ne nouă darul tămăduirilor; drept aceea te cinstim pe tine, Sfinte Sfinţite Mucenice Antipa. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Împreună şezător pe scaun cu Apostolii şi podoabă arhiereilor te-ai făcut, fericite, muceniceşte mărindu-te ai strălucit ca un soare, luminând pe toţi, Sfinţite Antipa şi risipind noaptea cea adâncă a necredinţei. Pentru aceasta te cinstim pe tine ca pe un Dumnezeiesc Sfinţit Mucenic şi dătător de tămăduiri.
Viața Sfântului Sfințit Mucenic Antipa, Episcopul Pergamului
Sfântul Antipa, isprăvindu-și rugăciunea, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, adormind cu somn dulce și s-a suit la cer, fiind împodobit cu slăvită cunună mucenicească.
În zilele Apostolilor și pe vremea împărăției lui Domițian, s-a pornit mare prigoană asupra creștinilor, încât prin toată lumea se trimitea la domni și la stăpânitori scrisori de la împăratul, ca să se supună creștinii poruncilor împărătești și să primească credința cea rea a nebuniei idolilor și să cinstească capiștile idolești cu toată rânduiala. Atunci s-a arătat mulțime de credincioși și de mucenici, care fără de frică mărturiseau Cuvântul lui Dumnezeu, pretutindeni nevoindu-se pentru Hristos Mântuitorul.
Atunci și marele stâlp al credinței, temelia adevărului creștinătății și propovăduitorul Dumnezeirii Celei mai înainte de veci, a Unuia Născut Fiul lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Evanghelistul, preaalesul Apostol, a fost surghiunit în insula Patmos, unde i s-a arătat Domnul în descoperire, între cele șapte sfeșnice, poruncindu-i să scrie către cei șapte îngeri, adică episcopi ai celor șapte biserici ale Asiei, care întăresc adunările mucenicilor.
Acolo, prin gura Domnului, s-a pomenit acest arhiereu Antipa, astfel: „Antipa mărturisitorul Meu cel credincios a fost ucis între voi, între care petrece satana”. Căci Sfântul Antipa a fost episcop al bisericii Pergamului. Și dintr-acele cuvinte care s-au scris pentru dânsul în descoperirea lui Ioan, este arătat în ce fel a fost Antipa, credinciosul mărturisitor al lui Hristos și în ce fel au fost locuitorii Pergamului, având sataniceasca petrecere între ei. Iar în mijlocul lor, Sfântul Antipa, era ca o lumină în întuneric, ca un trandafir în mijlocul spinilor, ca niște aur în mijlocul noroiului, sau mai bine să zicem în mijlocul cuptorului de foc, după cum este scris, ca aurul cel lămurit în ulcea. Acolo nici legea firii nu se păzea, nici nu era judecata lucrurilor, ci fiecare lucra pentru sine; și pe cât cineva putea, pe atât năpăstuia pe alții. Fiecăruia i se părea că este viteaz, bun și drept, dacă biruia pe cineva din creștini, sau îl pierdea de pe pământul celor vii. Acolo, fiind creștineasca adunare, erau creștinii în mare chinuire și tulburare din pricina acelor necredincioși.
Atunci fericitul Antipa, bărbatul cel ales, cel neclintit în credință și statornic în viața îmbunătățită, deloc nu se tulbura, ci ca și cum ar fi fost schimbat într-o fire îngerească din cea omenească, stătea împotriva potrivnicilor, netemându-se de nimic. Chiar ieșea adeseori în popor, neavând nici o grijă de îngrozirea muncitorilor; apoi strălucea ca o rază prin mijlocul lor și cu lumina credinței celei curate și drepte izgonea întunericul rătăcirii și al închinării idolilor. Pentru aceasta, diavolii cei crezuți de elini, a fi zei, toți au fugit de acolo și nici unul dintre aceia nu îndrăznea să mai rămână în acea cetate a Pergamului, în care viețuia Sfântul Antipa. Deci, diavolii se arătau în vis slujitorilor lor, zicându-le: „Nici din jertfele voastre nu gustăm, nici mirosim aburii și fumul jertfelor, de vreme ce suntem izgoniți de Antipa, mai marele creștinilor”.
Atunci, mulțimea elinilor mâniindu-se, s-au pornit asupra lui Antipa și, prinzându-l, îl trăgeau la locul unde se obișnuia a se aduce necuratele lor jertfe. Și a zis ighemonul către dânsul: „Au tu ești Antipa, care nu asculți poruncile împărătești și pe alții îi înveți să nu asculte? Jertfele cele făcute de noi zeilor atât le tulburi, încât pe nici unul din zei nu-l lași să se sature de grăsime? De aceea, toți zeii, lăsând cetatea, s-au dus și ne este frică, să nu năvălească vreo mare primejdie asupra cetății, de vreme ce ei nu voiesc s-o mai păzească. Destul îți este până astăzi îndeletnicirea în creștineasca vrăjitorie. Pocăiește-te de acum și la legile noastre supune-te; ca zeii care stăpânesc această preafrumoasă cetate, să aibă grijă de noi și să nu înceteze a ne păzi. Iar de nu vei face aceasta și de nu vei voi să te lepezi de credința ta, și cinstirea zeilor noștri de o vei defăima, apoi după legea romanilor, te vei munci cu vrednice pedepsiri”.
Sfântul Antipa a răspuns: „Aceasta s-o știi, o, ighemoane, că sunt creștin, iar împărăteștii porunci, celei nebune și păgânești, niciodată nu voiesc să mă supun. Dar, de vreme ce împotriva cuvintelor tale se cuvine a da răspuns cuviincios, îți răspund astfel: Dacă zeii voștri, cărora vă închinați, sunt izgoniți de un om muritor, și dacă aceia pe care îi socotiți că vă sunt apărători și pentru voi izbânditori, caută de la voi ajutor, de aici puteți cu ușurință să vă cunoașteți rătăcirea. Căci dacă, celor ce li se face vreun rău, nu pot să se răzbune, și singuri mărturisesc că de un om sunt biruiți, apoi cum vor putea, pe tot neamul omenesc sau vreo cetate, s-o izbăvească? Aceasta socotind și cunoscând, sunteți datori măcar acum să vă depărtați din pierzătoarea voastră rătăcire și să credeți în Hristos, Care S-a pogorât din cer ca să mântuiască neamul omenesc. Acela cu adevărat la sfârșitul veacurilor va veni să judece pe toți și să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui, ori cu cinste, ori cu osândă”.
Astfel răspunzând Sfântul Antipa cu bunăânțelegere, ighemonul a început a zice așa: „Voi vă supuneți legilor celor noi și rânduielilor celor aflate de voi, defăimând buna cinstire cea veche, pe care din început am primit-o de la strămoșii noștri și ca o moștenire de la dânșii a ajuns până la noi, adică cinstirea de zei. Deci, urmând obiceiurilor strămoșilor noștri, nu este bine a ne îndepărta de dânșii; căci cele vechi sunt mai bune decât cele noi, sunt mai adevărate și mai vrednice decât acelea și care cu vechimea vremii sunt întărite. De aceea ești dator și tu a-ți schimba credința, ca să nu urmezi acelui Om, care S-a arătat nu cu multă vreme mai înainte de tine și care a tulburat viața omenească prin farmece și a fost răstignit pe vremea lui Pilat. Deci, supune-te poruncilor împărătești, ca împreună cu noi să petreci fără primejdie, pentru că la tot lucrul ne vei avea ajutători, ca pe niște fii iubiți ai tăi. Căci bătrânețile tale sunt vrednice de toată cinstea și meriți să te iubim ca pe un tată”.
La acestea, Sfântul Antipa a răspuns: „Chiar de vei astupa urechile mele cu dovezi fără de număr, eu nu voi fi atât de nebun și fără minte, după ce am ajuns la bătrânețile cele mai de pe urmă și de moarte m-am apropiat, să-mi schimb credința pentru această ticăloasă și necinstită viață și să mă depărtez de mărturisirea credinței celei adevărate. Deci, nu-mi amăgi mintea, care întotdeauna se îndeletnicește cu citirea dumnezeieștilor cărți; căci din început n-a fost nici un zeu de-ai voștri, ci mai pe urmă s-au arătat și nici un bine n-au făcut, nici un folos de la ei nu ne-a venit. Ci singuri, fiind oameni necurați, s-au făcut pricinuitori de viață rea altor oameni iubitori de desfătări. Pentru ce nu urmați celor ce au voit să se suie la cer, care nu se rușinau a se amesteca cu ale lor surori? Pentru aceea a și venit potopul, care a pierdut neamul lor, de vreme ce pe căile cele drepte și credincioase n-au voit să umble. Iar dacă și voi veți voi să urmați fărădelegilor pentru vechimea lor, apoi nu cu apă, ci cu focul cel veșnic veți fi pedepsiți și de viermii cei neadormiți veți fi mâncați, de nu vă veți pocăi”.
Acestea și multe altele grăind bărbatul cel sfânt, l-au răpit oamenii cei păgâni și l-au dus la capiștea Artemidei, unde era un bou de aramă, pe care arzându-l, l-au aruncat pe mucenic peste el. Dar el însemnându-se cu semnul Crucii, se ruga din mijlocul focului către Dumnezeu, strigând: „Dumnezeule, Cel ce ne-ai arătat Taina cea din veac ascunsă, pe Domnul nostru Iisus Hristos, prin care și sfaturile Tale cele neștiute ni le-ai descoperit, îți mulțumesc de toate bunătățile Tale, că ne mântuiești pe noi cei ce nădăjduim spre Tine și m-ai învrednicit în ceasul acesta, să fiu vrednic să mă scriu în numărul sfinților mucenici, care au pătimit pentru numele Tău cel Sfânt. Primește duhul meu când va ieși din viața aceasta și-mi dă parte ca să aflu doar la Tine parte și la Unul Născut Fiul Tău și nu numai pe mine, dar și pe cei ce vor fi după mine, să-i faci părtași milei Tale, ca de toți să se slăvească numele Tău cel Sfânt, în veci. Amin”.
Acestea și alte asemenea zicând Sfântul Antipa, s-a rugat multă vreme, chinuindu-se pe boul cel roșit de foc. După aceea s-a rugat pentru cei care îi vor face pomenire să fie feriți de patimi și de alte boli, de nesuferita durere a dinților, cum și pentru lăsarea păcatelor, ca să dobândească milă la judecata care va să fie pentru toată lumea. Isprăvindu-și rugăciunea și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, adormind cu somn dulce și s-a suit la cer, fiind împodobit cu slăvită cunună mucenicească. Apoi niște bărbați binecredincioși, luând sfintele lui moaște, le-au pus cu cinste în aceeași cetate a Pergamului. Și a izvorât dintr-însele mir, care tămăduia toate bolile omenești, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.