Genocidul din Rwanda (1994)

Cranii ale victimelor, păstrate în Memorialul de la Nyamata

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; epochtimes-romania.com

 

Genocidul din Rwanda (1994)

Genocidul din Rwanda a fost o crimă împotriva umanității, în care au fost masacrați între 800.000 – 1 milion de etnici Tutsi și etnici Hutu moderați. Genocidul a fost săvârșit într-o perioadă de 100 de zile (7 aprilie – mijlocul lui iulie 1994) de către două miliții hutu, Interahamwe și Impuzamugambi, în urma revoltei populației hutu împotriva etniei tutsi.

Genocidul s-a putut întâmpla și din cauza pasivității comunității internaționale, deși în acel moment în Rwanda era staționată o misiune de pace (UNAMIR), sub egida Națiunilor Unite. Masacrarea etnicilor tutsi s-a declanșat după ce la 6 aprilie 1994, avionul în care se afla președintele Rwandei din acel moment, Juvénal Habyarimana, și președintele Burundi-ului, ambii etnici hutu, s-a prăbușit în condiții neelucidate, lângă capitala Kigali.

 

O țară măcinată de conflicte etnice

Rwanda este o mică țară din centrul Africii cu o suprafață apropiată de cea a Belgiei. Populația Rwandei de aproximativ 11 milioane de locuitori face din aceasta statul african cu cea mai mare densitate a populației. Populația este compusă din trei etnii Hutu, Tutsi (formată din „păstori de tip etiopid”, ce ieșeau în evidență prin tenul mai deschis și talia longilină, ei atingând frecvent înălțimea de doi metri) și Twa (formată din pigmei), aceasta din urmă reprezentând un procent foarte mic de sub 1%. Etnicii hutu sunt cei mai numeroși ei reprezentând aproximativ 84% din populație, restul de 15% fiind format din etnicii tutsi.

Deși vorbesc aceeași limbă, împart același pământ și respectă aceleași tradiții, conflictul etnic dintre Hutu și Tutsi nu reprezintă ceva nou. Au existat mereu dezacorduri între majoritarii Hutu și minoritarii Tutsi, animozitatea dintre aceștia crescând foarte mult în perioada colonială. Etnia Tutsi a reprezentat clasa conducătoare, regii și conducătorii provenind din această etnie, în timp ce Hutu erau agricultori.

Coloniștii belgieni au considerat etnia tutsi ca fiind superioară celorlalte două dându-le acestora slujbe mai bune și asigurându-le o educație mai avansată. Acțiunea din 1935 prin care autoritățile belgiene au introdus cărți de identitate care clasificau populația în Hutu, Tutsi și Twa nu a făcut decât să alimenteze conflictul etnic existent.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Belgia a continuat să conducă Rwanda cu mandat din partea ONU, dar a renunțat la susținerea oferită etnicilor tutsi. În anii ce au urmat au avut loc o serie de conflicte ce culminează în 1959 cu uciderea de către etnici hutu a 20.000 de etnici tutsi și cu fuga din țară a altor câteva zeci de mii care se refugiază în statele vecine. Belgia intervine pentru a stopa conflictele și acordă Rwandei independența în 1962.

În 1973 puterea este preluată de Juvenal Habyarimana, etnic hutu, care devine președinte și care încearcă o serie de reforme continuând o politică de discriminare pro-hutu. Însă, în afara granițelor, refugiații tutsi formează Frontul Patriotic din Rwanda (RPF) condus de Paul Kagame care în 1990 invadează Rwanda dând naștere unui război civil.

Beneficiind de ajutorul Franței și a fostei republici Zair, forțele guvernamentale reușesc să țină piept invaziei. După aproape doi ani și jumătate de război, în care niciuna dintre părți nu reușește o victorie clară, încep o serie de întâlniri pentru încetarea ostilităților și pentru semnarea unui tratat de pace.

 

Genocidul din Rwanda o imagine intunecata in istoria omenirii si o pata de rusine pe obrazul ONU

articol de Andrei Popescu, preluat de pe epochtimes-romania.com

08 aprilie 2011

 

(…)

Violuri, decapitari, torturi inumane, copii fortati sa devina soldati si criminali, teroare continua pe strazi, multumi turbate de oameni inarmati cu macete, ura continua — sunt doar cateva aspecte care ar putea descrie atmosfera anului 1994 din Rwanda.

De-a lungul anilor, ONU si fortele ce lucrau in Rwanda la vremea respectiva au fost criticate intens pentru neluarea de masuri in timpul macelului. De asemenea, au existat si inca exista controverse asupra ipotezei ca marile puteri ale lumii au lasat in mod intentionat acele crime sa aiba loc, desi unii analisti sunt de parere ca totul a fost doar o alta greseala in lunga istorie a erorilor comise de aceste puteri.

In 5 august 2008, o Comisie independenta rwandeza a declarat ca Franta a fost constienta de pregatirile pentru genocidul rwandez din 1994.

Un articol publicat de BBC News in 2008, sustinea ca aceasta Comisie a acuzat Franta de pregatirea militiilor etnice hutu responsabile pentru macel, acuzand Parisul chiar de planificarea genocidului si participare la omoruri. Raportul Comisiei rwandeze a acuzat 33 de oficiali seniori francezi militari si politici de implicare in genocid. “Soldatii francezi insisi au fost implicati direct in asasinarea etnicilor tutsi si hutu moderati acuzati ca ar ascunde fugari tutsi”, conform raportului intocmit de o echipa de investigatori din cadrul Ministerului rwandez de Justitie.

In lucrarea Evidence of Inaction: A National Security Archive Briefing Book, s-a specificat ca Statele Unite, dupa luptele din Mogadiscio, Somalia, au refuzat sa ofere ajutorul material cerut pentru Rwanda. Iar Franta, China si Rusia s-au opus implicarii in ceea ce au declarat ele ca este o “problema interna”. Motivele ar putea fi cu totul altele decat neintruziunea in politica interna a unei alte tari.

Presedintele american de atunci Bill Clinton si ambasadorul american la ONU, Madeleine Albright, au refuzat in repetate randuri sa ia masuri in privinta Rwandei (altele decat lipsa de interventie).

Un articol al ziarului The Guardian, publicat in 2004, a sustinut ca guvernul american a declasificat documente secrete care aratau ca administratia Clinton stia despre genocidul ce avea sa aiba loc in Rwanda, dar a ales sa nu faca nimic public deoarece s-a decis neinterventia. Rapoartele informationale obtinute prin folosirea Actului american al Libertatii Informatiei arata ca atat Cabinetul american cat si presedintele au fost informati in legatura cu o “solutie finala pentru a elimina toti etnicii tutsi” inainte ca macelul sa fi atins punctul critic.

Mai mult, SUA au fost intens criticate ca a actionat impotriva unei forte UNAMIR eficiente si s-au implicat doar pentru a ajuta populatia de refugiati hutu si a celor care au comis genocidul, lasand victime sa sufere in continuare.

Pentru a-si demonstra “eficienta”, ONU a refuzat sa desfasoare o ancheta asupra atacului. Timp de cateva saptamani, comunitatea internationala a lasat ucigasii sa actioneze fara a interveni, lucru criticat puternic de Franta si Rwanda.

Nici Belgia nu a scapat de critici, fiind acuzata de indiferenta si ajutarea la desfasurarea genocidului prin neimplicare. In 7 aprilie 1994, Belgia a cerut extinderea mandatului UNAMIR in vederea ajutarii propriilor cetateni dar nu si pentru ajutarea rwandezilor persecutati — fiind un alt exemplu “minor” al eficientei ONU si al dreptatii pentru care lupta acest organism.

cititi continuarea articolului pe epochtimes-romania.com

 

cititi mai mult despre Genocidul din Rwanda (1994) si pe en.wikipedia.org

cititi si:

Rwanda marchează 25 de ani de la începutul genocidului soldat cu 800.000 de victime

Franţa desecretizează arhivele privitoare la genocidul din Rwanda;

Rolul Franței în genocidul din Rwanda va fi anchetat de o comisie anunțată de Emmanuel Macron;

“Pagubele colaterale” ale genocidului din Rwanda se resimt si astazi