Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului)

articole preluate de pe: doxologia.ro ziarullumina.ro

Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului)

Evanghelie lui Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta:

Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș.

Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș.

Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig.

Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!

Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.

Cuvânt la Duminica a XXXIII-a după Rusalii – a Vameşului şi a Fariseului (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (347 – 407) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului

articol preluat de pe: doxologia.ro

Să mărturisiţi totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului! Aşa, deschide conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I Lui rănile tale şi cere de la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le tăinuieşti către Dânsul, El totuşi ştie totul.

Smerenia nu înseamnă că un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Apostolul Pavel: „Cu nimic pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (I Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. l, 15).

Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iar pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul.

Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.

Şi ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-ţi aminte de fariseul şi de vameşul din Evanghdie. „Mulţumesc ţie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca şi acest vameş” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalţe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameşul, care sta nu departe de dânsul.

Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, însă săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra – cununa de cinste.

Astfel de bine este smerenia, astfel de câştig urmează, când cineva nu se tulbură de batjocoriri şi nu se iuţeşte de semeţia altora. Căci noi şi de la cei ce ne batjocoresc putem să tragem mare folos, precum aceasta s-a întâmplat cu vameşul. Adică, pe când el primea batjocură, s-a dezbrăcat de păcate şi după ce a strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului”, el s-a întors miluit la casa sa, iar acela nu.

De această dată cuvintele au biruit faptele. Fariseul, adică, a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său şi plata zeciuidilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei şi păcatele sale i s-au iertat.

Cu toate acestea, Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele acelea, ci s-a uitat în inima din care ieşeau şi aflând-o smerită şi înfrântă, s-a îndurat de dânsul, în a Sa iubire de oameni. Totuşi, în toate acestea nu se zice că noi am putea păcătui ca vameşul, ci numai că noi trebuie să fim smeriţi ca dânsul.

Căci dacă vameşul, acest mare păcătos, a dobândit harul lui Dumnezeu, pentru că a fost smerit, în ce treaptă înaltă trebuie să dobândească bunăvoinţa lui Dumnezeu aceia care totodată cu smerenia lor unesc fapte mari şi îmbunătăţite?

De aceea, vă rog şi vă îndemn…, să mărturisiţi totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului! Aşa, deschide conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I lui rănile tale şi cere de la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le tăinuieşti către Dânsul, El totuşi ştie totul.

Spune-le dar pentru ca aceasta să-ţi folosească; spune-I Lui păcatele tale, pentru ca tu să te eliberezi de ele, să te duci de acolo curăţit şi să scapi de scaunul cel înfricoşat al Judecăţii.

Noi am şi cunoscut în cele zise până acum vrednicia cea înaltă a smereniei, însă ea ni se arată mai mărită în cele următoare. Căci cu adevărat smerenia stă mai sus chiar decât mucenicia. Când fiii lui Zevedeu s-au rugat Domnului, ca să le dea locurile cele mai dintâi întru împărăţia Sa, după povestirea Evanghelistului Marcu, Domnul le-a zis aşa: „Deşi veţi bea paharul Meu şi vă veţi boteza cu botezul Meu [adică veţi fi munciţi ca şi Mine], însă a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit” (Marcu 10, 39-40).

Din acest răspuns noi învăţăm taina chiar moartea mucenicească nu este de ajuns pentru cinstirea cea mai înaltă şi pentru locul cel mai de sus în cer. Căci vedeţi, Domnul a zis către dânşii, că măcar de ar suferi ei moartea cea mucenicească, prin aceasta totuşi nu vor dobândi locurile cele dintâi.

Aşadar, trebuie să fie alţii, care vor putea să arate încă şi mai mare vrednicie. Aceasta a însemnat şi Hristos prin cuvintele: „Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau şi cu botezul, cu care Eu mă botez, să vă botezaţi; iar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit”.

El nu vorbeşte numai de şedere, ci de şedere de-a dreapta şi de-a stânga, spre a rosti îndulcirea de cea mai înaltă cinste, de posedarea locurilor celor mai de sus. El vrea să zică prin aceasta: „Preoţia de a fi mai cinstiţi decât alţii şi de a fi ridicaţi peste toţi, nu o puteţi dobândi numai prin mucenicie. Deşi voi veţi răbda acestea, nu stă în puterea Mea de a vă da vouă cea mai înaltă cinste, ci ea se cuvine acelora cărora li s-a gătit”.

Dar care sunt aceştia? Vrem să vedem cine sunt acei fericiţi şi de trei ori fericiţi, care vor dobândi aceste mărite cununi. Cine sunt ei oare şi ce au făcut ei oare ca să se încununeze atât de mărit? Ascultă ce zice Domnul! Când ceilalţi Apostoli s-au supărat pe cei doi fii ai lui Zevedeu, pentru că aceştia ar fi vrut să aibă numai pentru dânşii locurile cele dintâi, iată cum Hristos aduce orânduială patimii acelora şi acestora.

El a strigat către dânşii şi a zis: „Căpeteniile neamurilor le stăpânesc pe ele şi cei mai mari ai lor peste ele domnesc. Iar între voi nu va fi aşa; ci care va vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă; şi care va vrea să fie mai întâi, să fie cel mai de pe urmă decât toţi” (Marcu 10, 42-43).

Vezi, ei voiau să fie cei dintâi, cei mai mari, cei mai însemnaţi, asemenea principilor. Pentru aceasta a zis Iisus: „Care vrea să fie cel mai mare, acela trebuie tuturor slugă să fie. Dacă voi voiţi să dobândiţi locul cel dintâi şi cinstea cea mai înaltă, sârguiţi-vă a fi cei mai de jos, cei mai smeriţi, cei mai mici şi mai ascultători”.

Aşadar, fapta bună a smereniei dă cinstea cea mai înaltă, precum şi Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, spre a întemeia împărăţia Sa cea mare şi a dobândi milioane şi milioane de slujitori.

Iar tu, creştine, te vei teme oare ca nu cumva să te înjoseşti prin smerenie? Atunci vei fi tu mai mare şi mai înalt decât alţii, mai strălucit şi mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuţi, când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei răbda de bună voie umilinţa, jertfirea de sine şi primejdia, când tu te vei sârgui a fi sluga tuturor, gata a face şi a suferi toate pentru aceasta.

Să cumpănim acestea, iubiţilor şi cu toată râvna să ne sârguim la smerenie. De am fi trataţi de alţii cu semeţie, de am fi batjocoriţi, luaţi în râs şi dispreţuiţi, să le suferim toate cu răbdare! Căci nimic nu ne poate aşa înălţa, nici face aşa de cinstiţi şi mari, ca fapta bună a smereniei.

Dacă noi vom întipări-o în viaţa noastră, atunci vom fi părtaşi tuturor bunătăţilor, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, mărirea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor! Amin.

Predici în Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului)

Falsitatea, păcatul definitoriu al fariseului (Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria Neamţului)

Vameșul și fariseul – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria Neamţului (1912 – 1998) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe ziarullumina.ro

Nu fără rost s-a rânduit de Biserică Evanghelia Vameșului și a Fariseului în duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăință de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer și primii oameni au căzut din rai din cauza mândriei, tot așa neamul omenesc a fost mântuit și ridicat la cinstea cea dintâi în Împărăția cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu și a morții Lui pe Cruce.

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cât de mare, cât de păgubitoare de suflet și cât de urâtă de Dumnezeu este patima mândriei, dar nu puțin se poate cunoaște răutatea acestui păcat și din învățătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic și nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvânt câte înfățișări are și cât de felurită este această răutate a păcatului mândriei, voi aduce în mijloc o învățătură preaminunată a Sfântului Ioan Scărarul în această privință. Prin aceasta se va cunoaște câte capete are această înfricoșată fiară a mândriei și prin care cei înțelepți și iscusiți vor înțelege cât de pestriț și primejdios este acest păcat.

Mândria este lepădătoare de Dumnezeu

Iată ce zice acest sfânt părinte despre mândrie: „Mândria este lepădătoare de Dumnezeu, învățătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osândirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieșirea din minți, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mâniei, ușă a fățărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neștiință de îndurare, amară luătoare de seamă a greșelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu” (Filocalia, IX, Cuvântul 25, Despre mândrie, București, 1980).

Se cuvine mai întâi să arătăm cât de vechi este acest păcat și prin cine a intrat în lumea de sus și în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaște, fiindcă numai El știe când au căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu câte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei și a îngerilor celor de un gând cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui proroc Isaia în această privință: „Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Ședea-voi pe muntele cel înalt peste munții cei înalți care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt” (Isaia 14, 13-14).

În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gândul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui și a celorlalți îngeri de un gând cu el, Sfânta Scriptură ne arată, zicând: `Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineața, zdrobitu-s-a de pământ cel ce trimitea la toate neamurile… Și iarăși: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pământului” (Isaia 14, 15). Și iarăși zice Sfânta Scriptură de căderea satanei: `Pogorâtu-s-a în iad mărirea ta și multa veselie a ta, sub tine voi așterne putrejune și rămășița ta vor fi viermii” (Isaia 14, 11).

Vicleniile păcatului mândriei

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi și dacă vom cerca cu luare aminte înțelesul cuvintelor lui, vom înțelege mult din vicleniile păcatului mândriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mândria este „amară luătoare de seamă și judecătoare fără de omenie a păcatelor altora”. Sfânta Evanghelie ne arată că fariseul, stând în biserică, așa se ruga întru sine: `Dumnezeule, mulțumesc Ție că nu sunt ca ceilalți oameni: răpitor, nedrept, preadesfrânat”. Dar ce fel de mulțumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mândrie, osândea pe ceilalți oameni că sunt răpitori, nedrepți, preadesfrânați etc.? După cum se cunoaște, rădăcina rugăciunii lui era mândria. Din această blestemată rădăcină ieșeau cuvintele lui pline de îndreptățire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvântul Sfintei Scripturi, care zice: „Cel ce nădăjduiește în Dumnezeu cu inimă îndrăzneață, unul ca acesta este nebun” (Pilde 28, 26).

Fariseul mulțumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima și cu mintea sa se mândrea foarte mult și din prisosința inimii sale pline de mândrie scotea cuvinte de laudă, defăimând pe ceilalți oameni că sunt răpitori, nedrepți, preadesfrânați și păcătoși.

Dumnezeiasca Scriptură ne arată că „necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima” (Pilde 16, 6) și că „înaintea ochilor lui Dumnezeu sunt căile omului și toate urmele lui le cunoaște” (Pilde 5, 21). După învățătura Sfinților Părinți trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greșim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă suntem datori să ne smerim și să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre.

La fariseul mândru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă și trâmbițează înaintea oamenilor faptele sale cele bune și defaimă, osândind pe ceilalți oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor și să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mândria, iubirea de arătare și lauda cea plină de îngâmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: `Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmul 50). Oare nu ne învață și Sfântul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din Postul Mare, zicând: „Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu…?”. Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui și osândește păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mândrie.

Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: `Postesc de două ori pe săptămână. Care erau zilele săptămânii în care posteau iudeii? Erau joia și lunea, căci după datina bătrânilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi și după patruzeci de zile s-a pogorât luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mândria încuibată adânc în inima lui? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în privința postirii, ne învață dimpotrivă: Tu, însă când postești să nu te arăți oamenilor că postești” (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci și cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicând: `Postesc de două ori pe săptămână” (Luca 18, 12).

Să urmărim și celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, același lucru îl face și cu milostenia: `Dau zeciuială din toate câte câștig” (Luca 18, 12). Mântuitorul însă ne învață: `Când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns și Tatăl tău care vede întru ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 3-4).

Aşezarea smerită şi vrednică de laudă a vameşului

După ce am vorbit despre mândria și lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minții noastre și spre așezarea cea smerită și vrednică de laudă a vameșului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: `Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci își bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul” (Luca 18, 13). Vedeți, frații mei, că vameșul stătea departe de jertfelnic și nu îndrăznea nici ochii să-și ridice către cer; ci își bătea pieptul și din inima lui smerită și zdrobită, zicea cu căință: `Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!”. O, fericite vameșule, tu, cu rugăciunea ta smerită din adâncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tâlharul de pe cruce care a strigat din inimă: `Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta!” (Luca 23, 42).

Și dacă mândria a făcut pe îngerii neascultători diavoli și pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pământ, înțelegem că precum căderea și moartea noastră au venit prin mândrie, tot așa pocăința, mântuirea și nemurirea noastră încep întâi prin smerenie. De aceea s-au și rânduit de Sfinții Părinți trei duminici pregătitoare înainte de începerea Sfântului și Marelui Post al Paștilor. Începutul pocăinței și al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameșului. De aceea, frații mei, știind că mândria a creat iadul și a aruncat pe îngerii căzuți și pe oamenii nepocăiți în adâncul gheenei, suntem datori să punem de astăzi început bun de pocăință și să urmăm vameșului pocăit, iar nu fariseului mândru.

Smerenia este cel mai bun leac pentru creștinii de astăzi, pentru mântuirea noastră. Vom putea scăpa de mândrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărților sfinte și prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiți.

Citeşte mai multe despre: Predici la Duminica a 33-a după Rusalii, a Vameșului și a Fariseului – Duminica Vameşului şi a Fariseului – predica – Sfântul Cleopa de la Sihăstria