Calendar Ortodox 19 septembrie 2024

Sfinții Mucenici Trofim, Savatie și Dorimedont (†278) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: calendar-ortodox.rodoxologia.roş ro.orthodoxwiki.org

(articol in curs de editare)

 

Calendar Ortodox 19 septembrie 2024

† Sf. Mc. Trofim, Savatie şi Dorimedont

 

Sinaxar 19 Septembrie


 

În această lună, în ziua a nouăsprezecea, pomenirea Sfinţilor Mucenici Trofim, Savatie şi Dorimedont (†278).

Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împărăţiei lui Prob (anul 277).

Dintre ei, Savatie, stând înaintea guvernatorului la Antiohia, şi fiind bătut foarte rău, a fost băgat în temniţă, şi astfel şi-a dat sufletul în chinuri.

Iar pe Trofim încălţându-l cu încălţăminte de fier, şi urgisindu-l l-au dus la Synad, şi suferind multe chinuri împreună cu Dorimedont, li s-au tăiat capetele.

Imnografie

Troparul Sfinţilor Mucenici Trofim, Savatie şi Dorimedont

Glasulul al 8-lea

Dumnezeu Cel Lăudat în Treime a preamărit treimea mucenicilor; pe Sfântul Trofim, pe Sfântul Savatie şi pe Sfântul Dorimedont; căci, întru Dânsul crezând, au surpat pe vrăjmaşul. Prin rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi.

Condacul Sfinţilor Mucenici Trofim, Savatie şi Dorimedont

Glasul al 8-lea

Ca o pârgă a firii…

Ca unul ce eşti întărire nevoitorilor şi reazem al dreptei credinţe, Biserica cinsteşte şi laudă nevoinţa ta cea luminată, pururea pomenite, pătimitorule, viteazule Mărite Mucenice Trofim. Împreună cu cei ce s-au nevoit cu tine, fericite, cere milostivire pentru cei ce te laudă pe tine, ca unul ce eşti nebiruit.

Viaţa Sfinţilor Mucenici Trofim, Savatie şi Dorimedont

Sfinții Mucenici Trofim, Savatie și Dorimedont (†278). Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 19 septembrie - Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici Trofim, Savatie și Dorimedont (†278) – Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Rău-credinciosul Probus (276-282) avea sceptrul împărăţiei Romei, iar în Antiohia stăpânea Attic, care se numea şi Eliodor. Atunci se săvârşea praznicul pierzător de suflet al lui Apolo şi locuitorii cetăţii, precum le era obiceiul, toată ziua aceea se îndeletniceau cu aduceri de jertfe, beţii, dănţuiri şi toate lucrurile cele de desmierdare. Atunci au venit acolo din părţile din afară doi necunoscuţi, Trofim şi Savatie, bărbaţi dreptcredincioşi şi închinători ai adevăratului Dumnezeu. Aceştia văzând orbirea şi pierderea marii mulţimi de suflete, au suspinat cu greu şi, amestecându-şi cuvintele cu lacrimi, au zis către Dumnezeu: “Dumnezeule! Cel ce cu cuvântul din nefiinţă toate Le-ai alcătuit şi pe om după chipul Tău l-ai zidit, Tu caută din cer şi scoate pe aceşti oameni din mâinile vrăjmaşului”. Grăind ei acestea, închinătorii la idoli, cei ce i-au văzut pe dânşii, au cunoscut că nu fac parte din păgânătatea idolească, şi, prinzindu-i, i-au dus la stăpânitorul şi judecătorul lor cel mai dinainte pomenit, Attic Eliodor, care văzându-i, îndată a poruncit să-i despartă pe unul de altul. Aducând de faţă întâi pe Sfântul Trofim îl întrebă de nume, de viaţă şi de credinţă. Iar el a răspuns: “Numele meu este Trofim şi m-am născut din părinţi slobozi şi de neam bun; însă am fost robit păcatului fără de necinstire; până ce, prin botezul lui Hristos, am luat cea mai bună libertate şi neamul cel mai bun”. Iar judecătorul a zis: “De care credinţă eşti?” Răspuns-a Trofim: “Iată, ţi-am spus, dar ascultă mai lămurit: Sunt creştin, rob al lui Hristos şi lui Hristos jertfă vreau să fiu”. Judecătorul a zis: “Dar eşti străin sau cetăţean?” Iar sfântul, cel ce cu adevărat era străin de lume, a zis că este străin. Iar judecătorul l-a întrebat: “Oare ai citit poruncile împărăteşti?” Răspuns-a sfântul: “Le-am citit, însă ce este nouă că între dreapta credinţă şi între înşelăciunea diavolească este atâta deosebire pe cât între zi şi între noapte”.

După aceste cuvinte, mâniindu-se prigonitorul, a poruncit ca pe Sfântul Trofim, dezbrăcându-l, să-l întindă în patru părţi şi să-l bată fără milă. Şi l-au bătut mult pe mucenic, până s-a roşit pământul de sângele lui. Apoi, judecătorul a poruncit ca să înceteze a-l bate şi i-a zis: “Jertfeşte zeilor, Trofime, că de nu vei jertfi, apoi te voi trimite în Frigia, la Dionisie prigonitorul”. Acel Dionisie era foarte cumplit. Prin tirania sa cea fără de omenie era vestit în toată lumea. Răspuns-a Sfântul Trofim: “Nu mi se cade mie nici a mă gândi la aceasta, chiar dacă voi fi ucis de tine ori de altul, că de voi fi chinuit ori de Eliodor, ori de voi fi chinuit de Dionisie, tot o moarte îmi este înainte, pentru că amândoi au acelaşi gând: să ucidă pe aceia care au hotărât să slujească cu dreaptă credinţă lui Dumnezeu”.

La aceste cuvinte judecătorul mai tare s-a mâniat şi a poruncit să-l spânzure pe lemn pe sfânt şi să-i rupă trupul. Şi îndată veniră de faţă speculatorii (Cei care taie capetele) cu unelte ascuţite, cu care tăind trupul mucenicului şi strujindu-l până la oase ajunseră la cele dinlăuntrul lui. Iar el, răbdând, grăia încet şi lin: “Doamne, ajută robului Tău”. Iar judecătorul a zis către dânsul: “Unde este Hristos al tău, Trofime?” Iar el a răspuns: “Hristos al meu este cu toţi cei ce-L chiamă pe El în adevăr şi de mine nu se desparte. Semnul adevărat al venirii lui Hristos la mine este acesta: că rabd cu înlesnire chinurile pe care nu le poate răbda firea omenească, de nu ar fi lângă dânsa ajutorul lui Dumnezeu”.

După aceste chinuri îl aruncară pe Sfântul Trofim în temniţă, apoi aduseră la judecată pe fericitul Savatie. Şi îndată a zis către dânsul judecătorul: “Nu te întreb pe tine de eşti creştin, ci spune mai întâi de ce rânduiala eşti”, pentru că singur cuvântul creştin era aşa de urât acelui necurat, încât nici nu voia să-l audă; precum cel bolnav de ochi nu suferă să vadă lumina cea bineprimită la toţi, fiindu-i ochii sufleteşti aşa de întunecaţi nu suferea să caute cu dânşii la lumina numelui lui Hristos. Pentru aceea i-a zis: “Nu te întreb pe tine de eşti creştin”. Iar Sfântul Savatie a răspuns: “Mie, o, judecătorule, dregătoria, vrednicia, moştenirea, mărirea şi bogăţia îmi este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel pururea viu, cu a Cărui purtare de grijă toată lumea durează şi se cârmuieşte”.Iar judecătorul, socotind răspunsul cel îndrăzneţ al muce-nicului ca o jignire, s-a mâniat şi l-a lovit peste obraz, zicându-i: “Na, să răspunzi precum te întreb eu! Şi mai înainte, până nu te voi pierde pe tine cu chinurile, apropie-te de zei şi le jertfeşte lor”. Sfântul a ocărât pe zeii lor şi a râs de nebunia lor şi a dat pe faţă păgânătatea lor. Atunci, după porunca prigonitorului l-au spânzurat şi cu unghii de fier l-au strujit atât de mult, până ce au rămas oasele goale, cazând carnea şi cele dinlăuntrul lui se vedeau rupte, încât chinuitorii nu aveau ce să mai rupă de pe dânsul, că toată carnea căzuse. Rămânând numai oasele spânzurate, îl dezlegară de pe lemn şi îndată Sfântul Savatie, în acele chinuri şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Mutându-se Sfântul Savatie către Domnul, a rămas singur în chin fericitul Trofim. Judecătorul, pierzând speranţa că-l va întoarce spre păgânătate, a gândit să-l trimită în Frigia la prigonitorul Dionisie, de care am pomenit mai înainte. Drept aceea, a scris către dânsul o scrisoare, înştiinţându-l despre Trofim, despre câte chinuri a răbdat, şi că s-a arătat mai tare decât cei care l-au chinuit şi că pe Hristos Unul îl cinsteşte şi pe ei ca pe nimic îi socoteşte.

Trimişii, luând scrisoarea, au scos pe sfânt din temniţă şi, după porunca prigonitorului, l-au încălţat cu încălţăminte de fier care avea în ea mulţime de piroane ascuţite, cu care să-l ducă încălţat pe cale. Şi luând ostaşii pe sfânt îl duceau şi îl sileau să meargă deopotrivă cu dânşii; ei pe cai, iar sfântul pe jos, în încălţămintea cea de fier, înţepându-i-se picioarele de piroane, mergea întrecând pe cei pedeştri şi călări şi se uda calea cu sfântul lui sânge. Acolo cu adevărat chinuitoare a fost calea ce a dus la viaţa veşnică, unde cu câţi paşi a măsurat, atâtea răni noi a luat în picioare şi câte răni noi erau, atâtea dureri şi necazuri a răbdat. Însă Domnul fiind calea, îl întărea pe robul său pe cale şi pentru fiecare pas îi gătea lui răsplătire.

Mergând trei zile a ajuns la cetatea Frigiei, care se numea Sinad. Şi acolo ostaşii au dat lui Dionisie scrisoarea de la Eliodor. Acesta, citind-o, a poruncit să-l aducă înaintea sa pe Sfântul Trofim, şi, văzându-l, l-a întrebat: “Oare tu eşti Trofim?” Iar mucenicul a răspuns: “Trofim mă numesc şi sunt rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, în care cei ce cred nu se ruşinează niciodată”. Iar Dionisie a zis: “Şi încă te afli tot în nesupunere şi pe Acel Hristos zadarnic şi în deşert Îl mai chemi; El la mulţi a fost pricinuitor al morţii. Dacă n-ai vrut mai întâi să te lepezi de El, apoi acum lasă nădejdea pe care ai avut-o spre Dânsul şi jertfeşte idolilor ca, scăpând de muncile cele cumplite şi de moarte, să-ţi petreci zilele tale în pace”. Viteazul Trofim a răspuns: “De moarte şi dacă aş vrea să scap, nu este cu putinţă, că de nu mă vei ucide tu, apoi însăşi firea cu adevărat este datoare să moară. Iar prin moarte se cade a dobândi viaţa aceea care fără de măsură este mai bună şi mai mare decât aceasta care este plină de răutăţi şi scurtă. Bunătăţile vieţii ce va să fie, ochiul cel de tină nu poate să le vadă şi urechea să le audă, nici nu se suie la inima omului. Deci, cu mare dorinţă sunt robit de viaţa aceea şi mă bucur auzind de la tine de moartea cu care mă îngrozeşti”.

Atunci Dionisie, oftând de mânie, a poruncit ca să-l bată pe sfântul Trofim cu vine crude. Iar când îl bătea îi zicea prigonitorul: “Să zici numai cu buzele, Trofime: “voi jertfi zeilor” şi îndată te vei izbăvi din chinuri”. Iar el, nesocotind bătăile şi cuvintele prigonitorului, tăcea. Apoi, slujitorii au turnat oţet cu muştar amestecat în nările lui, după porunca prigonitorului. După aceasta, spânzurându-l pe un lemn, îi spintecau coastele, făcându-i răni lungi şi adânci, încât ieşeau râuri de sânge din ele. Iar el, răbdând, zicea în sine: “Multe-s necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul”. Aceasta auzind-o Dionisie, i-a zis: “Deşartă este nădejdea ta, Trofime, şi zadarnice gândurile tale, pentru că cine va veni la tine din Cer ca să te izbăvească de răutăţile cele de aici? Deci, te sfătuiesc pe tine, jertfeşte zeilor, şi îţi vei ajuta ţie”. Iar sfântul, râzând de nebunia prigonitorului, a zis: “De Dumnezeul meu cel adevărat şi viu nu mă voi lepăda niciodată”.

Dionisie a zis cu mânie către slujitori: “Mai groaznic să-l chinuiţi pe el”. Şi se silea chinuindu-l foarte cumplit, iar sfântul se rugă: “Caută din Cer, Dumnezeul meu, şi mă izbăveşte de cursa vânătorilor, că Tu eşti aşteptarea mea Doamne”. Prigonitorul a poruncit ca să toarne pe rănile lui oţet cu sare adăugindu-i mai multă durere. Iar fericitul a zis către judecător: “Mai tare acum ai făcut trupul meu, ca să nu se strice de bătăile ce mi-ai dat tu”. Apoi, cu lumânări aprinse îi arse coastele, dar nici aşa nu s-a slăbit ostaşul lui Hristos cel nebiruit. După aceasta, îl aruncară în temniţă.

Era acolo un bărbat, anume Dorimedont, singlitic, întâi între sfetnici, creştin binecredincios, dar tăinuit pentru frica muncitorului. Acela, mergând adeseori în temniţă în taină la Sfântul Mucenic Trofim, îi spăla sângele, îi ştergea ranele cu pânze curate, şi-i lega umflăturile, având şi în toate grijă de dânsul.

Dar nu s-a tăinuit multă vreme această faptă bună a lui înaintea muncitorului, pentru că îndată a sosit praznicul cel urât de Dumnezeu care se numea “Dioscoria”, adică ziua lui Castor şi a lui Polux, şi se sărbătorea de către întregul popor acel praznic păgânesc în cetatea Sinad. Dionisie, cu toţi mai mării şi sfetnicii săi, se închinau idolilor în acea vreme; dar văzând că nu este cu dânşii şi Dorimedont, au trimis după dânsul ca să se veselească cu dânşii. Iar fericitul Dorimedont a răspuns celor ce veniseră la dânsul: “Sunt creştin, şi nu mi se cade a veni la ospeţe păgâneşti!” Auzind aceasta Dionisie, a poruncit ca să-l aducă cu sila pe acela la sine. Întrebându-l pentru ce n-a venit cu dânşii la ospăţ, s-a înştiinţat că într-adevăr este creştin; însă, nevrând în acea zi să-l judece pe el, a poruncit să-l ia sub pază.

Deci, trimitea la dânsul pe oarecare din prietenii săi, îndemnându-l să se pocăiască şi să se întoarcă la zeii lor. Iar el, privind cu iuţime la dânşii, le-a zis: “Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii fărădelegii”. Apoi iar tăcea şi s-a făcut ca un om ce nu aude şi nu avea în gura lui mustrări. Iar a doua zi a şezut prigonitorul la judecată, şi aducând de faţă pe Dorimedont, a zis către dânsul: “Omule înşelat, ce ţi-a fost ţie ieri că te-ai depărtat de zei şi n-ai împlinit poruncile împărăteşti? Oare nu erai tu îndestulat ca să te cinsteşti de toţi şi să ai între noi locul cel mai de pe urmă?” Răspuns-a sfîn-tul: “Cel ce iubeşte pe adevăratul Dumnezeu, întru nimic socoteşte toată cinstea şi slava. Pentru că ce folos este ca mai mult decât alţii a se mândri, în haine de mult preţ a se îmbrăca, şi celor fără de suflet idoli a se închina? Toate acestea sunt vremelnice şi deşarte, despart pe om de Dumnezeu, şi mijlocesc gheena focului”.

Chinuitorul se sârguia mult, cu îmbunări şi cu îngroziri, ca pe sfântul Dorimedont să-l despartă de Hristos; dar după ce n-a sporit nimic, a poruncit să-l dezbrace şi să-l spânzure şi cu ţepi de fier înfocate să-i ardă coastele lui. Şi zicea nelegiuitul: “Voi vedea de va veni Hristos ca să-i ajute lui”. Iar sfântul fiind chinuit, chema nu-mele Domnului Dumnezeului său, şi batjocorea pe idolii păgâneşti şi cu cuvintele sale rănea inima prigonitorului, mai mult decât acela cu ţepile rănea trupul lui. Iar Dionisie se repezea la slujitorii cei ce munceau pe sfântul, şi îi mustra pe ei că nu pot să biruiască limba unuia ce huleşte pe zeii lor, ca să tacă. Iar ei, umplându-se de mânie, cu unghii de fier au rupt faţa sfântului şi i-au dezrădăcinat dinţii lui; însă nici aşa n-au putut să încuie cu tăcerea gura cea gră-itoare de Dumnezeu care mărturisea pe Hristos, şi ocăra pe idolii cei fără de suflet. Apoi, au aprins foc sub dânsul şi l-au pus pe cărbuni aprinşi. Iar el, ca pe nişte flori roşii umblând, se bucura în pătimirile sale, arătându-se gata să rabde mai multe şi mai cumplite munci pentru Hristos. După aceasta prigonitorul a poruncit să-l aducă pe el în temniţă, iar pe Sfântul Trofim să-l scoată din nou la chinuri, pe care, spânzurându-l, cu unghii de fier îi rupea carnea de pe trupul lui, îndoind ranele cele dintâi. După aceasta cu ţepuşi înfocate i-au scos ochii, iar sfântul, pătimind, mulţumea lui Hristos, apoi îl aruncară iar în temniţă.

Deci se sfătui Dionisie cu sfetnicii săi cum să piardă pe Trofim şi pe Dorimedont, că de toate muncile nu băgau seamă. Astfel, se hotărî să-i dea pe ei la mâncarea fiarelor. Apoi, a poruncit chinuitorul ca să pregătească nişte fiare flămânde şi să hotărască ziua priveliştii. Sosind ziua aceea în care sfinţii erau să fie mâncaţi de fiare, a ieşit Dionisie cu toţi sfetnicii şi cu slugile sale la privelişte, şi s-a adunat popor mult. Apoi, scoaseră pe sfinţii mucenici Trofim şi Dorimedont, goi şi răniţi, fiindu-le tot trupul ca o rană.

Punându-i pe ei în privelişte, au dat drumul din cuşcă la o ursoaică; iar ea, cu mânie repezindu-se, alerga spre dânşii. Când s-a apropiat de ei, îndată minia fiarei a schimbat-o în blândeţe. Iar Sfântul Dorimedont, dorind ca mai degrab să se dezlege din trup şi cu Hristos să vieţuiască, a luat pe ursoaică de ureche şi o întărită pe ea, ca doar mai degrab ar fi sfâşiat de dânsa; iar ea, ca şi cum se ruşina de el, îşi plecă şi-şi întorcea capul ei. Iar muncitorul se mânia mai mult decât fiara, şi singur întru sine se mânca, văzând pe sfinţi, nevătămaţi de acea ursoaică.

Apoi, a dat drumul din cuşcă asupra lor unui pardos, dar şi acela, ca un câine bucurându-se, lingea picioarele lor. După aceea a dat drumul unui leu, însă şi acela a făcut tot ca şi cei dintâi, ară-tîndu-se ca un mieluşel blând. Apoi, s-a mâniat chinuitorul asupra celui ce avea grijă de fiare, şi-l îngrozea pe el cu moarte de nu va întărita pe fiară, ca pe acei doi creştini să-i mănânce. Şi când acela vrea să întărâte leul, îndată s-a repezit leul la dânsul şi a rupt pe stăpânul său. Deci, tot poporul văzând o minune ca aceea, se mira şi cunoştea puterea Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru. Numai singur muncitorul cel fărădelege nu voia să cunoască, şi cu mai mult întuneric de nebunie se acoperea, hulind pe Hristos, şi pe robii lui numindu-i fermecători. Apoi a poruncit să le taie lor capetele cu sabia. Şi aşa sfinţii mucenici Trofim şi Dorimedont, după multe şi amare munci, au murit cu ucidere de sabie, iar acum, în viaţa cea fără de moarte, adăugindu-se Sfântului Savatie, dănţuiesc cu îngerii, slăvind pe Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu cel de toţi slăvit în veci. Amin.

 

Tot în această lună, pomenirea Sfinţilor Mucenici Ianuarie, episcop de Bénévent, şi cei împreună cu dânsul.

Tot în această lună, pomenirea Sfinţilor Teodor, prinţ de Smolensk, şi a copiilor săi David şi Constantin.

 

Tot în această lună, pomenirea Sfântului Ierarh Teodor din Tars, arhiepiscop de Canterbury (†690)

Sfântul Ierarh Teodor din Tars, arhiepiscop de Canterbury (†690) - foto preluat de pe britaniaortodoxa.wordpress.com

Sfântul Ierarh Teodor din Tars, arhiepiscop de Canterbury (†690) – foto preluat de pe britaniaortodoxa.wordpress.com

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Cel între sfinți Teodor din Tars (†690), numit și Teodor de Canterbury, a fost al optulea arhiepiscop de Canterbury [26 martie 668 – 19 septembrie 690, precedat de Wighard (ne-hirotonit), urmat de Berhtwald].

Este cunoscut mai ales pentru reformele sale în Biserica Ortodoxă din Insulele Britanice și pentru crearea unei școli care a devenit reputată la Canterbury.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 19 septembrie.

Teodor s-a născut în jurul anului 602 în Tarsul Ciliciei (Asia Mică), o dioceză (eparhie, sub-provincie) a Imperiului Roman de Răsărit.

În copilăria sa, Teodor a fost martor la războaiele devastatoare dintre Imperiul Roman de Răsărit și Imperiul Persan, conflict care a dus la căderea marilor orașe creștine Antiohia, Damasc și Ierusalim în anii 613 și 614.

Tars a fost capturat de forțele persane cânt Teodor avea 11 sau 12 ani.

Există dovezi că Teodor a cunoscut cultura persană.

Este probabil că el a studiat în Antiohia, locul istoric al unei școli distincte de exegeză, căreia el i-a fost partizan.

De asemenea, Teodor era cunoscător al culturii, limbii și literaturii siriene și, probabil, a călătorit până la Edessa.

Cucerirea arabă, care a cuprins și Tarsul în 637, a cauzat, se pare, fuga lui Teodor în vest, la Constantinopol.

Acolo, el a studiat astronomia, calculul calendarului bisericesc, astrologia, medicina, dreptul civil roman, filozofia și retorica greacă și utilizarea horoscopului.

Cu ceva vreme înaintea anului 660, Teodor a sosit la Roma și s-a alăturat unei comunități de călugări răsăriteni, cel mai probabil la Mănăstirea Sfintei Anastasia.

În timp ce se afla la Roma, la cunoștințele sale deja cuprinzătoare asupra moștenirii intelectuale grecești, el a adăugat atât literatura latină sacră cât și cea seculară.

În 667, când Teodor avea vârsta de 66 de ani, scaunul din Canterbury, Aglia, devine vacant.

Ecgberht, rege în Kent, și Oswy, rege în Northumbria îl trimit pe Wighard la Papa Vitalian al Romei pentru a fi hirotonit arhiepiscop ca succesor ales al scaunului din Canterbury.

Dar, Wighard a murit pe neașteptate pe când se afla la Roma.

În urma decesului lui Wighard, Papa Vitalian l-a ales pe Teodor, la recomandarea lui Hadrian. Hadrian era prima opțiune a Papei Vitalis pentru arhiepiscopie, dar el a refuzat poziția și l-a recomandat în loc pe Teodor.

Teodor a fost hirotonit arhiepiscop de Canterbury la Roma în 26 martie 668 și a plecat spre Anglia însoțit de Hadrian. Ei au sosit la Canterbury în 27 mai 669.

Deși avea aproape șaptezeci de ani, Teodor a călătorit prin toată Anglia, supraveghind Biserica engleză și hirotonind episcopi în scaunele care erau vacante de ceva vreme.

În 672, Teodor a convocat Sinodul de la Hertford ca să realizeze unele reforme pentru prăznuirea adecvată a Sfintelor Paști, privind autoritatea episcopală, călugării rătăcitori, convocarea regulată a unor sinoadelor următoare, căsătoria și interzicerea consangvinității și privind alte câteva probleme.

De asemenea, el a propus divizarea eparhiei de Northumbria în câteva mai mici, opinie care l-a adus în conflict cu episcopul Wilfrid, pe care însăți Teodor îl numise în scaunul de York.

Teodor l-a depus și l-a expulzat pe Wilfrid în 678, apoi a împărțit eparhiile în consecință.

Conflictul său cu Wilfrid nu se încheiase încă în 686–687.

În 679, Aelfwine, fratele regelui Ecgfrith de Northumbria, a fost ucis în bătălia împotriva mercienilor.

Teodor a intervenit în dispută, evitând escaladarea conflictului și aducând pacea între cele două regate, o pace în care regele Æthelred al Merciei a plătit o compensație pentru moartea lui Aelfwine.

Teodor și Hadrian au înființat o școală la Canterbury care instruia creștini din ambele tradiții, celtă și romană, reușind astfel să apropie mult cele două grupări și să ducă la apariția unei “epoci de aur” a culturii anglo-saxone.

Hadrian, care ulterior a devenit mai cunoscut sub numele de Adrian, a fost conducătorul acestei școli.

Pe lângă instruirea în Sfintele Scripturi, instruirea primită de studenți mai cuprindea: poezie, astronomie și calculul calendarului Bisericii.

Teodor avea un rol activ în această școală, predând muzica sacră, predând texte diferite, cunoștințe despre sfinți răsăriteni și, se pare, că el este responsabil pentru introducerea Litiei sfinților, o inovație liturgică majoră în Apus.

O parte din gândurile sale este accesibilă în Comentarii Biblice, note transcrise de studenții săi de la școala din Canterbury.

De un interes deosebit este textul, atribuit lui de curând, numit Laterculus Malalianus.

Trecut cu vederea mulți ani, această carte a fost redescoperită în anii 1990 și, de atunci, s-a demonstrat că are numeroase elemente interesante care reflectă formarea trans-mediteraneeană a lui Teodor.

Teodor a murit la vârsta de 88 de ani, în 690, după ce a stat pe scaunul arhiepiscopal timp de douăzeci și doi de ani.

El a fost înmormântat în biserica Sfântul Petru din Canterbury, în ceea ce se va numi apoi Abația Sfântul Augustin.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.