(Vineri 20 ianuarie 2017) †) Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare; Sfântul Mucenic Eusebiu; Sfinții Mucenici In, Pin și Rim

Preacuviosul părintele nostru Eftimie cel Mare (377-473) a fost un sfânt monah ortodox care a trăit în Palestina la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea. Biserica Ortodoxă îi face pomenirea pe 20 ianuarie - foto: ro.orthodoxwiki.org

Eftimie cel Mare (377-473)

Pe lângă altele câştigate de marele Eftimie, i s-a dăruit lui şi aceasta: a cunoaşte mai înainte ziua adormirii sale şi ce se va întâmpla locului său.

foto: ro.orthodoxwiki.org

 

✝) Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare; Sfântul Mucenic Eusebiu; Sfântul Mucenic In; Sfântul Mucenic Pin; Sfântul Mucenic Rim; Sfântul Mucenic Vas; Sfântul Lavrentie de Cernigov; Ap. I Petru 1, 1-25; 2, 1-10; Ev. Marcu 12, 1-12

 

†) Sf. Cuv. Eftimie cel Mare; Sf. Mc. Eusebiu; Sf. Mc. In, Pin și Rim

articol: basilica.ro

20 ianuarie 2016

Cuviosul nostru Părinte Eftimie era de neam din cetatea Melitina Armeniei şi s-a născut în anul 377 din părinţi binecredincioşi, Pavel şi Dionisia, fiind născut din făgăduinţă şi primind, la botez, numele de Eftimie, care, în limba greacă, înseamnă ,,veselie”.

După moartea tatălui său, mama sa l-a încredinţat fratelui ei, care era preot, iar acesta l-a dus la episcopul Armeniei, care l-a crescut cu dragoste, punându-l să înveţe de la dascăli de seamă şi rânduindu-l, de copil, printre slujitorii Bisericii. Deci, deprinzând bine Sfintele Scripturi, viaţa curată şi toată învăţătura credinţei, la vreme potrivită a fost făcut preot, iar episcopul i-a dat în seamă grija mănăstirilor şi a schiturilor din toată mitropolia Armeniei.

Fiind el de 29 de ani, s-a dus la Ierusalim şi, închinându-se la Sfintele Locuri, s-a sălăşluit acolo, aproape de Ierusalim, într-o mănăstire numită Fara, unde a cunoscut pe Cuviosul Teoctist, care a devenit sfătuitorul său de o viaţă şi de un gând. Şi, înţelegând ei că nu pot fi izvor de har pentru alţii decât sfinţindu-se mai întâi pe ei înşişi, au alergat împreună la adâncul însingurării de lume, cautând să se facă mai întâi ei plăcuţi şi apropiaţi ai lui Dumnezeu.

Drept aceea, după cinci ani au ieşit din Fara şi au mers de s-au sălăşluit într-o peşteră din râpa unui munte din pustie, către Iordan. Şi au locuit acolo mulţi ani, în viaţă aspră de sihaştri, trudindu-şi neîncetat trupul şi dorind a vorbi în linişte cu Dumnezeu prin rugăciune, aducând astfel sufletului lor hrana duhovnicească întru răbdare, bunătate şi gând smerit. Iar, din nevoinţa aceasta, a primit marele Eftimie de la Dumnezeu harul Sfântului Duh, darul facerii de minuni şi al prorociei.

Deci, când a binevoit Dumnezeu, au fost descoperiţi de nişte păstori. Şi au început a veni la ei mulţi care se lepădau de lume. Şi au întemeiat mănăstire de obşte şi lavră de sihaştri, că mulţi auzind pe fericitul Eftimie, nu voiau să se îndepărteze de locul unde era el. Şi mulţi îl căutau şi îl împresurau, iar bolnavii aşteptau tămăduire. Însă el dorea a fi mai mult cu Dumnezeu, prin liniştea rugăciunii în pustie.

De aceea, luând pe ucenicul său Dometian, a ieşit din chilia sa şi a venit în munţii dinspre Marea Moartă. Şi, găsind o fântână cu apă, a ridicat chilii şi a rămas acolo o vreme. Dar şi acolo, văzându-se împresurat de mulţime, s-a întors la chilia sa, la Cuviosul Teoctist. Şi era în pustie toată săptămâna, iar sâmbăta şi Duminica se întâlnea cu cei care-l căutau, şi multe fapte şi semne minunate a lucrat Dumnezeu prin el.

Cuviosul Eftimie era cunoscut şi cinstit chiar şi de cei trei mari îndrumători ai vieţii pustniceşti din vremea lui: Simeon Stâlpnicul, Sava cel Sfinţit şi Teodosie din Palestina; şi toţi patru apărau dreapta credinţă statornicită la Sinodul din Calcedon (451), vorbind împotriva ereticilor din vremea aceea, mai ales împotriva monofiziţilor.

Iar fericitul Eftimie a întors la dreapta credinţă chiar şi pe împărăteasa Evdochia (†460), care căzuse şi ea în rătăcirea lui Eutihie. Şi s-a sfârşit acest Sfânt și mare Părinte, prorocind că doi dintre ucenicii lui, anume Ilie (494-516) şi Macarie (544-552, 564-574), vor fi patriarhi ai Ierusalimului, lucru care s-a întâmplat întocmai.

N-a căutat niciodată vreo mărire omenească, ci toată viaţa a rămas un simplu iubitor de străini şi un îndrumător de sihaştri. Astfel a adormit în Domnul la 20 ianuarie, în anul 473, fiind cinstit de atunci în toată Biserica Ortodoxă la aceeași dată.

Astăzi, părţi importante din moaştele sale se găsesc la Mănăstirile Marea Lavră şi Iviron din Muntele Athos, dar şi în alte locaşuri ale lumii creştine.

 

Sfinții Mucenici Vas și Eusebiu – Acești sfinți mucenici au pătimit în timpul împăratului Dioclețian (284-305). Erau senatori și oameni bogați. Au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și au primit sfântul botez. Fiind de față în Nicomidia în momentul când Episcopul Teopempt a pătimit și mărturisind și ei că sunt creștini, au fost supuși supliciilor împreună cu cinci slujitori ai lor, primind în cele din urmă cununa muceniciei.

 

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfinții Mucenici In, Pin și Rim.

articol preluat de pe: basilica.ro

 

Ap. I Petru 1, 1-25; 2, 1-10

Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăştiaţi printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia, aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu sângele lui Iisus Hristos: Har vouă şi pacea să se înmulţească! Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi, cei ce sunteţi păziţi cu puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, spre mântuire, gata să se dea pe faţă în vremea de apoi. Întru aceasta vă bucuraţi, măcar că acum ar trebui să fiţi trişti, încercaţi fiind de multe feluri de ispite pentru puţină vreme, pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos. Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor. Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la voi. Cercetând în care şi în ce fel de vreme le arăta Duhul lui Hristos, Care era întru ei, când le mărturisea de mai înainte despre patimile lui Hristos şi despre măririle cele de după ele. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi slujeau ei aceste lucruri, care acum vi s-au vestit prin cei ce, întru Duhul Sfânt trimis din cer, v-au propovăduit Evanghelia, spre care şi îngerii doresc să privească. Pentru aceea, încingând mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiţi desăvârşit în harul care vi se va da vouă, la arătarea lui Iisus Hristos. Ca fii ascultători, nu vă potriviţi poftelor de mai înainte, din vremea nefiinţei voastre, ci, după Sfântul, Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii. Că scris este: «Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt». Şi dacă chemaţi Tată pe Cel ce judecă cu nepărtinire, după lucrul fiecăruia, petreceţi în frică zilele vremelniciei voastre, ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de părinţi, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit, Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi, cei ce prin El aţi crezut în Dumnezeu, Care L-a înviat pe El din morţi şi I-a dat Lui slavă, ca să vă fie credinţa şi nădejdea voastră în Dumnezeu. Curăţindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefăţarnică iubire de fraţi, iubiţi-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruinţa, fiind născut din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac. Pentru că tot trupul este ca iarba, şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este cuvântul, care vi s-a binevestit.

Deci, lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile, ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire, de vreme ce aţi gustat şi aţi văzut că bun este Domnul. Apropiaţi-vă de El, Piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ; şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos; pentru că scris este în Scriptură: «Iată, pun în Sion Piatra din capul unghiului, aleasă, de mare preţ, şi cel ce va crede în ea nu se va ruşina». Pentru voi, deci, care credeţi, (Piatra) este cinstea; iar pentru cei ce nu cred, Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului, şi piatră de poticnire şi stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare cuvântului, spre care au şi fost puşi. Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.

 

Ev. Marcu 12, 1-12

Zis-a Domnul pilda aceasta: un om a sădit o vie, a împrejmuit-o cu gard, a aşezat în ea teasc, a clădit un turn de pază şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Iar la vremea roadelor a trimis la lucrători un slujitor, ca să primească de la ei partea sa din rodul viei. Dar ei, punând mâna pe el, l-au bătut şi i-au dat drumul fără nimic. A trimis la ei, a doua oară, alt slujitor; dar şi pe acela, lovindu-l cu pietre, i-au spart capul şi l-au izgonit cu ocară. Din nou a trimis pe altul, dar şi pe acela l-au omorât; apoi a trimis pe mulţi alţii, din care pe unii i-au bătut, iar pe alţii i-au omorât. Mai avea însă şi un fiu iubit al său şi, în cele din urmă, l-a trimis şi pe el la ei, zicând: se vor ruşina de fiul meu. Dar lucrătorii aceia au zis între ei: acesta este moştenitorul; veniţi să-l ucidem şi moştenirea va fi a noastră. Atunci au pus mâna pe el, l-au omorât şi l-au aruncat afară din vie. Ce va face acum stăpânul viei? Va veni şi va nimici pe lucrătorii aceia şi via sa o va da altora. Oare, nici Scriptura aceasta n-aţi citit-o: piatra, pe care au aruncat-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie pusă în capul unghiului? De la Domnul s-a făcut aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri. Ei căutau să-L prindă, căci pricepuseră că împotriva lor spusese pilda aceasta, dar se temeau de popor, şi de aceea, lăsându-L, s-au dus.

articole preluate de pe: doxologia.ro

 

† Cuv. Eftimie cel Mare

articol: calendar-ortodox.ro

Sinaxar 20 Ianuarie

În această lună, în ziua a douăzecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Eftimie cel Mare.

Preacuviosul părintele nostru Eftimie cel Mare (377-473) a fost un sfânt monah ortodox care a trăit în Palestina la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea. Biserica Ortodoxă îi face pomenirea pe 20 ianuarie - foto: doxologia.ro

Eftimie cel Mare (377-473) – foto: doxologia.ro

Acest cuvios părinte, Eftimie cel Mare, a trăit pe vremea împăratului Graţian. S-a născut în Melitina, în cuprinsul mitropoliei Armeniei, din pântece sterp şi neroditor, ca şi sfântul Ioan Botezătorul. Părinţii lui, Pavel şi Dionisia, erau oameni cucernici. Numele şi l-a primit potrivit cu făgăduinţa de sus, căci pe când părinţii lui se rugau să aibă fii, glas de sus a venit spunându-le să se bucure şi să fie cu voie bună (iar numele Eftimie pe elineşte înseamnă voie bună).

După moartea tatălui său, a fost dus de maica lui la Evtroiu, marele episcop al Melitinei, şi acesta l-a rânduit în ceata clericilor. Având aplecare către învăţăturile cele sfinte şi întrecând în nevoinţe şi în săvârşirea faptelor bune pe toţi cei deopotrivă cu el, a fost silit să se hirotonisească preot şi să primească purtarea de grijă a sfintelor mănăstiri şi schituri. Când a ajuns în vârsta de 29 de ani, s-a dus la Ierusalim şi s-a sălăşluit într-una din peşterile din munte, împreună cu cuviosul Teoctist (prăznuit la 3 septembrie). Aci a izbăvit pe mulţi din boli grele. Se zice că şi el a hrănit, cu puţine pâini mici, patru sute de oameni călători, care veniseră la mănăstirea lui. Şi pe multe femei, care nu năşteau le-a făcut roditoare, cu ruga lui, aşa cum şi el, cu puterea lui Dumnezeu, se născuse din cea care vreme îndelungată fusese stearpă.

Ca şi Ilie a deschis porţile cerului şi a tămăduit pământul de nerodire. Strălucirea lăuntrică a sufletului acestui cuvios a vădit-o şi stâlpul de foc, care se pogora din cer, când cuviosul slujea, şi sta lângă el până se sfârşea Sfânta Jertfă, văzut fiind de toţi cei din jurul lui. El vedea cu mintea şi gândurile celor ce se apropiau de Sfânta Cuminecătură, cunoscând pe cel ce venea cu cugetul curat şi pe cel ce era întinat, iar acesta era semnul curăţiei celei mai desăvârşite. Acest fericit ajungând la nouăzeci şi şapte de ani s-a mutat către Domnul, în zilele împăratului Leon cel Mare.

Era cuvios la chip; la fire fără de răutate, alb la faţă, vioi la trup, dar stăpânit, cărunt la păr şi avea barbă lungă până la brâu. Se mai spune despre el că, la moartea unui călugăr care trecea drept om înţelept şi înfrânat, dar care în fapt era cu totul altfel, fericitul a văzut un înger trăgându-i sufletul din el cu o suliţă, şi a auzit şi glas care vădea faptele ruşinoase cele ascunse ale monahului.

 

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Vas, Eusebiu, Eutihiu şi Vasilid.

Sfinții Mucenici Vas, Eusebiu, Eutihie și Vasilid, Pomenirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie - miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul - foto: doxologia.ro

Sfinții Mucenici Vas, Eusebiu, Eutihie și Vasilid – miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul – foto: doxologia.ro

Aceşti sfinţi mucenici, au trăit pe vremea împăratului Diocleţian. Ei erau plini de bogăţie şi membri ai senatului. Au crezut în Hristos şi au primit botezul, atunci când au văzut pe episcopul Teopemt, cum răbda chinuri şi cum făcea minuni cu puterea lui Hristos. De aceea, fiind aduşi în faţa împăratului, li s-au luat mai întâi brâiele, apoi au primit tot felul de chinuri de moarte. Sfântul Vas a fost băgat într-o groapă până la mijloc, i s-au tăiat mâinile şi măcelarindu-i-se tot trupul şi-a dat duhul. Sfântul Eusebiu a fost spânzurat cu capul în jos şi tăiat în bucăţi cu securea. Sfântul Eutihie a fost întins pe patru pari până ce s-a rupt în trei bucăţi. Sfântului Vasilid i-au spintecat pântecele cu un cuţit. Şi aşa au primit cununa muceniciei.

 

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici In, Pin şi Rim.

Sfinții Mucenici In, Pin și Rim - miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul (anii 976-1025; Vat. GR 1613.. P. 337) - foto: wikimedia.org

Sfinții Mucenici In, Pin și Rim – miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul (anii 976-1025; Vat. GR 1613.. P. 337) – foto: wikimedia.org

Aceşti trei sfinţi mucenici, de neamul lor dintr-o ţară de la miazănoapte, fiind prinşi de barbarii închinători la idoli, au fost duşi la stăpânitorul locului, care, văzând că mucenicii mărturisesc pe Hristos, i-a osândit să piară prin îngheţare. Deci sfinţii au fost legaţi de nişte stâlpi, înfipţi în apa unui râu. Şi era iarnă. Apa a îngheţat ajungând nemişcătoare ca şi trupurile nemişcate ale sfinţilor. În acest chip şi-au sfârşit viaţa şi şi-au dat sufletele lor fericite în mâinile lui Dumnezeu.

Sfântul Mucenic In. Pomenirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie - foto: doxologia.ro

Sfântul Mucenic In – foto: doxologia.ro

Sfântul Mucenic Rim. Pomenirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie - foto: doxologia.ro

Sfântul Mucenic Rim - foto: doxologia.ro

 

Tot în această zi, pomenirea fericitului Petru Vameşul.

Pe timpul împăratului Iustinian, lui Petru acesta care era patrician, i s-a încredinţat toată ocârmuirea Africii. Dar era foarte crud şi nemilostiv; pentru acesta fusese supranumit Zgârcitul. Odată, un sărac s-a apropiat de el, căutând să-i ceară milostenie; dar el apucând o pâine, (că tocmai atunci brutarul îi aducea pâinile gătite pentru el) a aruncat cu ea după sărac, ca şi cum ar fi aruncat cu o piatră. Dar nici n-au trecut două zile că s-a îmbolnăvit greu şi în timpul bolii i s-a părut că vede o balanţă; de partea stângă a balanţei se aflau nişte bărbaţi întunecaţi la chip, care puneau în taler faptele lui cele rele, iar de partea dreaptă erau nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe şi minunaţi la faţă, care nu găseau ce să pună în taler ca să se cumpănească, decât pâinea ce o aruncase cu mânie săracului. Acestea văzându-le Petru, şi-a venit în simţiri şi după ce s-a sculat din boală a împărţit la săraci toată avuţia lui, ba unuia i-a dat şi haina de pe el; iar în vis a văzut pe Hristos purtând haina aceasta. Apoi fericitul s-a vândut rob la un argintar şi preţul vânzării l-a dat tot la săraci. În urmă văzând fericitul că are să fie cunoscut cine este, a căutat să fugă din casa stăpânului său şi a zis către portar care era mut şi surd: în numele lui Hristos, auzi-mă şi-mi deschide poarta. Şi minune, surdo-mutul a început să audă şi să vorbească. Deci, deschizându-i-se, a fugit, ducându-se la Ierusalim şi de acolo la Constantinopol, unde a şi adormit în Domnul. A fost îngropat în casa lui, în locul numit al Boului.

 

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Tira şi Agni.

Tot în această zi, pomenirea evlaviosului împărat Leon cel Mare din Tracia, numit Machelis.

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Ana.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Zaharia, care a mărturisit în Paleopatra din Peloponez şi, zdrobindu-i-se picioarele, s-a săvârşit la anul 1782.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

articol preluat de pe: calendar-ortodox.ro

 

Sfântul Lavrentie de Cernigov

Sfântul Lavrentie de Cernigov. Pomenirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie - foto: doxologia.ro

Sfântul Lavrentie de Cernigov – foto: doxologia.ro

Vestea despre bunătatea şi darul înainte-vederii Părintelui Lavrentie se răspândea tot mai departe. Toată viaţă, sfântul a rostit rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cuvintele duhovniceşti ale cuviosului erau pline de har şi roditoare. Părintele îi iubea pe toţi şi era repede săritor la orice nevoie; lumea umblă în grupuri după el, dorind să audă un cuvânt de învăţătură sau pentru a-i cere un sfat de mântuire.

Viața Sfântului Lavrentie de Cernigov

articol: doxologia.ro

Sfantul Lavrentie din Cernigov – după numele său de botez, Luca Evseevici Proscura – s-a născut în anul 1868, în localitatea rusească Karilsk, din regiunea Cernigov. Părinţii săi, Evsevii şi Hristina, au fost oameni simpli, dar muncitori şi credincioşi. Din cei şapte copii ai familiei, cinci erau băieţi, Luca fiind cel mai mic dintre aceştia.

Muncind încă de mic, împreună cu toţi membrii familiei sale, tânărul Luca a avut o viaţă destul de grea; copil fiind, din pricina unei căzături la joacă, el va şchiopăta toată viaţă cu un picior. Rămas orfan de tată încă de mic, iar mama lui căzând la pat, lui Luca i-au revenit mai toate sarcinile casei, ceilalţi fraţi muncind afară.

Studiile elementare au fost urmate de tânăr la Şcoală din satul natal. Pentru că avea o minte luminată, profesorul l-a rânduit să aibă grijă de elevii mai mici. Încă din această perioadă a copilăriei, Luca a simţit o atragere deosebită faţă de muzică bisericească, precum şi faţă de cântările vechi bisericeşti. Astfel, nu după multă vreme, Luca avea să cânte foarte bine la vioara, iar mai apoi, în corul bisericii, precum era obiceiul elevilor. La numai 12 ani, tânărul îi îndrumă pe ceilalţi corişti, iar la 14 ani ajunsese deja să conducă întregul cor al bisericii din sat.

Încă de mic, tânărul Luca a avut o viaţă curată şi o rugăciune smerită; pentru aceasta, el a fost învrednicit de Dumnezeu cu multe daruri duhovniceşti. Astfel, adesea îl vedea pe diavol, fie când mergea singur pe drum, fie când lucra ceva în casă, ori în curte. Cum era şi firesc, dorinţa după viaţă monahală nu a întârziat să apară în inima tânărului.

Când avea putinţă, Luca mergea la Mănăstirea Rahla, aflată la o distanţă de 19 kilometri de satul său, spre a lua aminte la viaţă monahilor rugători. Abia după moartea mamei sale, renunţând la partea sa de moştenire, Luca a mers la mănăstirea iubită, spre a se călugări. Aici, stareţul l-a rânduit pe tânăr în corul bisericii, aşteptând momentul potrivit spre a-l călugări.

În scurtă vreme, vestea despre viaţă curată şi mintea luminată de har a tânărului Luca s-a răspândit în toată regiunea. Astfel, episcopul Antonie, care purta de grijă locului în care se află mănăstirea, l-a luat pe tânărul nevoitor, spre întristarea călugărilor de la Mănăstirea Rahla, şi l-a aşezat în Mănăstirea Sfânta Treime, o mănăstire din localitatea Cernigov. Cu această ocazie, episcopul a spus călugărilor: „Ăsta e un aşa Luca, de care o să întrebe toată lumea”.

Luca s-a întristat de dorinţa episcopului, el iubind mult mănăstirea în care se instalase dintru început, însă în noaptea cu pricina, Maica Domnului de la Cernigov i-a apărut şi l-a binecuvântat. A doua zi, în zori, luând binecuvântare de la stareţ, Luca a plecat la drum. La început, după dorinţa episcopului, Luca s-a ocupat de tinerii seminarişti.

Mănăstirea Sfânta Treime din Cernigov este locul unde Luca a fost tuns în monahism, primind numele de Lavrentie. Mai apoi, în anul 1895, el a fost numit ieromonah, iar după o vreme, egumen. Părintele Lavrentie, om de statură mijlocie, nedezlipit de toiagul lui, avea un chip blând şi luminos; părul îi era alb că zăpadă, iar faţă emană bucurie; ochii albaştri trimiteau parcă spre cer.

Vestea despre bunătatea şi darul înainte-vederii Părintelui Lavrentie se răspândea tot mai departe. Toată viaţă, sfântul a rostit rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cuvintele duhovniceşti ale cuviosului erau pline de har şi roditoare. Părintele îi iubea pe toţi şi era repede săritor la orice nevoie; lumea umblă în grupuri după el, dorind să audă un cuvânt de învăţătură sau pentru a-i cere un sfat de mântuire.

În vremurile grele, în care manstirile trebuiau închise de autorităţi „pentru reparaţii” (1930), părintele a trăit la poalele unui munte, la o văduva drept-credincioasă. La această, părintele îşi petrecea tot timpul într-o micuţa cameră, în post şi rugăciune.

În anul 1941, după ce a început războiul, sfântul a redeschis fosta mănăstire de călugări din Cernigov, transformat-o în mănăstire de maici, precum şi Mănăstirea Domnitskii; în prima mănăstirea vieţuiau 75 de maici, iar în cea de a doua, numai 35. Sfântul s-a ocupat mult de corul bisericii, precum şi de refacerea bisericilor şi a clădirilor monahale.

La un moment dat, sfântul a proorocit, zicând: „Din acest moment eu voi mai trăi un an şi jumătate. Anul 1950 vă va arăta, iar în 1952 veţi vedea multe rele”. Cuvântul i s-a împlinit întocmai, căci Sfântul Lavrentie a trecut la cele veşnice în anul 1950, iar în anul 1952, Mănăstirea Domnitskii a fost închisă de autorităţi, „pentru reparaţii”.

În toamna anului 1949, cuviosul Lavrentie, fiind tare slăbit, a participat la ultima sa priveghere; după slujbă, el a fost dus pe mâini la chilia sa, de unde nu s-a mai ridicat din pat. Bolnav fiind, sfântul s-a împărtăşit zilnic, până în ultima zi. După o boală de câteva luni, Sfântul Cuvios Lavrentie de Cernigov a adormit întru Domnul în anul 1950, în ziua Botezului Domnului, la ora 10.30, după citirea Psaltirii şi a altor rugăciuni. Trupul său a rămas în biserica vreme de patruzeci de zile, neschimbandu-se câtuşi de puţin. În ziua de 20 februarie 1950, sfântul a fost coborât în mormânt.

articol preluat de pe: doxologia.ro

 

Mâine, 21 ianuarie, facem pomenirea

Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul; Sfântul Mucenic Neofit

Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriţi la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoţându-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înţelepte învăţături şi îneca credinţele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.