Unirea la români – episodul 4: Independența României, unirea Dobrogei și nașterea Regatului – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Proclamarea Regatului României (14 martie 1881)

28 martie 2026

 

Unirea la români – episodul 4: Independența României, unirea Dobrogei și nașterea Regatului – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

---

Continuăm serialul de analiză istorică semnat de Alexandru Cristian Surcel cu un episod crucial. Dacă primele etape au fost despre supraviețuire și unirea instituțională sub Cuza, Episodul 4 explorează momentul în care Independența României este câștigată cu sânge pe câmpul de luptă și consolidată prin diplomație dură. Este povestea unui schimb teritorial dureros, dar strategic: pierderea sudului Basarabiei și „descălecatul” în Dobrogea, poarta noastră către lume, totul culminând cu încoronarea lui Carol I și nașterea Regatului.

 

Când independența este și despre unire

Revoluția Junilor Turci, care urmărea oprirea declinului, modernizarea și relansarea Imperiului Otoman, a zădărnicit orice posibilitate ca România să obțină recunoașterea independenței sale pe cale amiabilă. După aducerea prințului străin și adoptarea Constituției din 1866, România devenise tot mai independentă de facto, dependența ei de Imperiul Otoman fiind tot mai mult un fapt juridic lipsit de conținut concret. Dar care chiar și așa era iritant: documentele de călătorie emise de statul român nu erau recunoscute, nu puteau fi stabilite oficial relații diplomatice cu alte state, multe hărți nu figurau distinct România etc. În plus, obținerea independenței era al doilea jalon major din proiectul de țară al revoluției din 1848. La acel moment, după trei decenii și enorme realizări, generația politică pașoptistă se apropia de vârsta senectuții și se pregătea de un final pe măsură pentru remarcabilul său rol istoric. Așa că Bucureștiul încerca să convingă Înalta Poartă să îi acorde benevol independența.

Iar la Constantinopol existau unele opinii în acest sens. Revoltele din Bosnia și Herțegovina din 1875 și din Bulgaria din 1876 arătau că Imperiului Otoman îi venea tot mai greu să-și controleze propriul teritoriu, darmite să mai mențină în sfera sa de influență statele ce se autoguvernau, precum România, Serbia și Muntenegru. Însă venită la putere pe cale revoluționară, mișcarea Junilor Turci nici nu dorea să audă de așa ceva. Constituția adoptată de aceștia, care transforma Imperiul Otoman dintr-o monarhie absolută într-o monarhie constituțională, declara cele trei țări balcano-dunărene provincii privilegiate.

Acest statut va fi corespuns unui adevăr tehnic, dar ea era foarte deranjantă pentru cele trei națiuni care se doreau independente. Așa că Serbia și Muntenegru au început operațiunile militare împotriva Imperiului Otoman, în timp ce România acorda dreptul de tranzit pe teritoriul său armatei imperiale ruse, care se grăbea să sară în ajutorul fraților slavi din Peninsula Balcanică.

Curând, românii și otomanii își adresau reciproc salve de artilerie peste Dunăre, iar la 9 mai 1877, provocat de o interpelare parlamentară, fostul prim-ministru și acum ministrul de externe Mihail Kogălniceanu citea de la tribuna Adunării Deputaților Declarația de independență a României. Deputații o votau apoi cu entuziasm. A doua zi, la 10 Mai 1877, cu o mică întârziere deliberată, pentru a întări semnificația zilei în care se aniversa sosirea și înscăunarea Principelul Carol I, Declarația de independență era votată favorabil și în Senat, astfel adoptată de Parlament și, imediat după aceea, promulgată de monarhul constituțional.

Mai târziu în comunism și în post-comunism se va încerca decuplarea Zilei Independenței de Ziua Monarhiei și se va insista cu celebrarea independenței la 9 mai. Chiar și președintele „de dreapta” Klaus Iohannis va ține la un moment dat o recepție dedicată independenței României la 9 mai. De-abia mult după revoluția din 1989 și după nesfârșite ping pong-uri verbale se va ajunge ca o lege să reinstituie 10 Mai ca sărbătoare legală, Ziua Independenței. Și chiar și așa, ea va rămâne o zi lucrătoare, în timp ce în majoritatea țărilor lumii sărbătoarea care marchează independența este zi liberă (cum a fost și 10 Mai până în 1947).

Nu mult după declararea independenței, la București sosea o cerere de asistență din partea Rusiei. Junii Turci, care se așteptau să fie atacați de ruși la Dunăre, potrivit tiparului aproape bisecular, consolidaseră această frontieră cu un sistem de redute defensive, iar armata țaristă se împotmolise. Românii erau chemați să asedieze și să elimine aceste redute, în timp ce rușii și-ar fi reluat marșul spre Constantinopol. Era invitația pe care Principele Carol I și guvernul I. C. Brătianu o așteptau. Armata română a trecut Dunărea și ultimul din lunga serie a războaielor ruso-turce a devenit războiul ruso-româno-turc. Noi ni-l amintim mai degrabă ca războiul de independență sau, într-o variantă mai veche, războiul de neatârnare.

Cu toții știm de atacurile eroice și bătăliile aprige de la Grivița, Plevna, Rahova, Vidin, Smârdan etc. Sunt orașele României pline de străzi și bulevarde care poartă numele acestor localități din Bulgaria. Victoria care a dat numele celebrei artere Calea Victoriei și nu mai puțin importantei Piețe a Victoriei este victoria din războiul de independență, marcată si de momentul simbolic în care generalul Osman Pașa, comandantul apărării otomane de la Dunăre, a ales să se predea românilor și nu rușilor.

Ostilitățile s-au încheiat în 1878 și în același an au început negocierile de pace. Acesta a fost primul moment în care guvernul Brătianu și Principele Carol I s-au lovit de duplicitatea Imperiului Rus. Acesta a profitat de faptul că independența României nu fusese încă recunoscută internațional și a exclus prezența diplomaților români la tratativele oficiale. Mai mult, armata țaristă și-a întârziat retragerea și a ocupat practic mare parte din teritoriul țării, forțându-l pe monarhul român, care comandase personal operațiunile militare de la sud de Dunăre, să rămână prin Oltenia câteva luni și să-și întârzie întoarcerea la București.

Sankt Petersburg-ul recurgea astfel la un șantaj menit să oblige România să accepte pacea așa cum o va conveni Rusia cu Imperiul Otoman. Prin tratatul de pace semnat la San Stefano era recunoscută independența României, Serbiei și Muntenegrului și autonomia Bulgariei, dar România era forțată să cedeze județele Cahul, Bolgrad și Ismail și primea în compensare o parte din teritoriul Dobrogei, până pe la Constanța. Din fericire pentru noi, acest tratat a stârnit maximă nemulțumire la Viena, căreia în pregătirea războiului Rusia îi promisese protectoratul asupra Bosniei și Herțegovinei în schimbul neutralității sale. Alte capitale europene au avut și ele nefericirile lor.

Drept urmare, o nouă Conferință de pace cu participare extinsă a fost organizată la Berlin.Tratatul de pace rezultat reitera recunoașterea independenței celor trei țări și a autonomiei Bulgariei și anexarea de către Rusia a celor trei județe basarabene. Este chiar ironic că guvernul care cu zece ani înainte vânduse Statelor Unite ale Americii Alaska și Insulele Aleutine pentru echivalentul a trei firfirei, față de valoarea economică și strategică a regiunii cedate, arăta atâta determinare pentru a reocupa un mic teritoriu în regiunea Basarabiei. Desigur că era util Rusiei să fie riverană Dunării, dar era și foarte multă ambiție prostească în această anexiune.

Marea diferență dintre Tratatul de pace de la San Stefano, abandonat, și Tratatul de pace la Berlin se referea, din perspectiva românească, la teritoriul pe care România îl primea la schimb pentru sudul Basarabiei. Nici la Berlin România nu a fost primită în cadrul conferinței internaționale decât pe holuri și încă o dată interesele sale au fost reprezentate de Franța. Țara pe care o tot hulesc astăzi așa-zișii „suveraniști”, preluând din plin din propaganda rusă, a obținut ca România să primească întregul teritoriu dintre Dunăre și Marea Neagră până la o linie ce pornea din apropiere de Silistra și se termina la Vama Veche. Ambasadorul francez a speculat existența unei importante enclave de populație românească în regiunea orașului-port Mangalia pentru a împinge hotarul mult mai la sud decât doreau rușii.

Astfel, la 8 octombrie 1878 se uneau formal cu România, două treimi din Dobrogea, incluzând regiunea foarte importantă a gurilor Dunării și porturile maritime Sulina, Constanța și Mangalia, precum și Insula Șerpilor, cea mai mare bucată de uscat din largul Mării Negre. România, până atunci o țară fără ieșire la mare, obținea o astfel de ieșire, foarte importantă pentru economia și conexiunile comerciale internaționale ale oricărui stat. De asemenea, pe lângă dreptul istoric legat de această regiune, unirea Dobrogei aducea între granițele României și o semnificativă populație românească.

La acel moment însă unirea Dobrogei nu a fost lipsită de controverse, mai ales că era pe nedrept corelată cu pierderea dureroasă a sudului Basarabiei. Cele trei județe făceau parte din teritoriul istoric al Moldovei și legitimitatea apartenenței lor la România era incontestabilă. Dobrogea era în schimb un teritoriu care aparținuse Valahiei doar câteva decenii iar apoi se aflase timp de cinci secole sub otomani, cu o populație multietnică în care, după suprimarea de către Rusia a Hanatului Crimeii în 1783 și refugiul a numeroși tătari crimeeni, elementul cel mai numeros erau musulmanii turci și tătari. Românii formau cea mai mare dintre comunitățile creștine, dar și dintre creștini existau multe alte naționalități și, în primul rând, bulgari, care la rândul lor considerau că au o revendicare legitimă asupra teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră. Printre vocile critice care considerau că România nu ar fi trebuit să accepte Dobrogea, ci să insiste pentru păstrarea județelor basarabene, era și cea a intransigentului jurnalist conservator Mihai Eminescu.

Uneori întâlnim și azi opinii cum că Dobrogea nu ar fi fost cu adevărat un pământ românesc, deși acum ne este mult mai clar rolul deosebit pe care această regiune l-a jucat în perioadele mai vechi ale devenirii noastre, inclusiv in cadrul etnogenezei românești și al promovării creștinismului ortodox în fosta Dacie prin activitatea misionară a Mitropoliei Tomisului, participantă la conciliile ecumenice începând cu conciliul de la Niceea al împăratului Constantin cel Mare. Și poate că în anii 1870 nu se putea vorbi de o mișcare de emancipare națională a românilor din Dobrogea, dar totuși funcționau un număr de școli românești, frecventate de copiii românilor de acolo, finanțate de la București și în care predau profesori originari din Transilvania, adevărați misionari ai românismului.

După unirea din 1878, România a reușit să investească inteligent în această regiune, integrând-o economic și ca infrastructură, mai ales odată cu construirea revoluționarului pod de la Cernavodă de către inginerul Anghel Saligny, elev al celebrului Gustav Eiiffel, precum și a căii ferate de la București la Constanța, care a devenit în timp unul din marile porturi ale Europei. A fost consolidată populația românească prin încurajarea relocării din alte regiuni, astfel încât aceasta a devenit majoritară. Dar a fost sprijinită și colonizarea unei populații germane, care să dezvolte diferite activități economice.

Pe de altă parte, din chiar proclamația Principelui Carol I către trupele care urmau să intre în noul teritoriu al țării s-a dat tonul unui tratament respectuos și echitabil față de minoritățile din regiune și în primul rând față de turci și de tătari. Mai mult, cea mai mare moschee din Dobrogea a fost ctitorită de Carol I la Constanța, iar în 1906, printre monumentele ridicate cu prilejul jubileului de patruzeci de ani de domnie, a fost inagurată prima moschee din București, oraș care nu avusese moschei nici în veacurile de suzeranitate a Imperiului Otoman.

La 10 Mai 1881, după finalizarea procesului de recunoaștere internațională a independenței României în granițele care includeau Dobrogea, cu excepția treimii sale sudice, Principatul României devenea oficial Regatul României, iar Principele Carol I (1866-1881) își continua domnia în calitate de Regele Carol I (1881-1914).

Proclamarea Regatului României la 10 Mai 1881 nu a fost doar un act de prestigiu dinastic, ci certificatul de naștere al unui stat modern, suveran și cu o nouă deschidere strategică la mare. Totuși, dobândirea Dobrogei în schimbul sudului Basarabiei a lăsat în urmă o rană diplomatică și o ambiție teritorială care aveau să redefinească relația cu vecinii de la sud.

Cum a încercat România să transforme o regiune multietnică într-o „nouă patrie” pentru românii uitați din restul Peninsulei Balcanice? Și ce a însemnat pentru destinul nostru miza tragică a Cadrilaterului?

Citește în Unirea la români – episodul 5: Cadrilaterul și istoria unei uniri imposibile – Analiză de Alexandru Cristian Surcel – povestea Războaielor Balcanice, a colonizării aromânilor și a provocărilor care au dus la configurația Dobrogei de Sud.