test

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro; ziarullumina.ro;

 

Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas († 203)

---

 

Sfânta Muceniță Perpetua era originară din Cartagena.

În momentul arestării, provocată de edictul împăratului, Perpetua era catehumenă, ca și tinerii Saturninus, Secundulus, sclavul Revocatus, Saturus și Felicitas, slujitoarea muceniței Perpetua.

Cei șase creștini au fost întemnițați în Cartagina, în condiții foarte grele.

Situația le-a fost ușurată, ca urmare a intervenției cu bani pe lângă conducerea închisorii, de către diaconii Tertius și Pomponius.

Tinerei Perpetua i s-a părut închisoarea „un palat”, când a fost lăsată să-și alăpteze copilul.

Însă dragostea și credința puternică în Iisus Hristos au fost mai presus decât dragostea de mamă, de părinți, care tot încercau să o înduplece să renunțe la creștinism și să scape de chinul carcerei.

Nu a trecut mult, și cei șase creștini au fost duși în forul din Cartagina, la judecată.

Aici, i-a așteptat procuratorul Hilarianus, cel care le-a dat pedeapsa capitală, din cauza refuzului categoric exprimat de prizonieri, de a renunța la credința creștină.

Astfel, ziua de naștere a cezarului (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de 7 martie anul 203, avea să pecetluiască viața celor șase, curmată în arenă, de fiarele sălbatice.

În tot acest timp, Felicitas aștepta dintr-un moment într-altul să devină mamă.

La fel ca și stăpâna sa, aceasta era nebună după Hristos.

Ea se ruga lui Dumnezeu să i se nască cât mai curând pruncul, pentru a fi alături de prietenii ei de martiriu (justiția romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată).

Rugăciunile i-au fost ascultate.

Copilul s-a născut la opt luni, cu două zile înainte de tortura finală.

Felicitas a suferit mult în timpul nașterii fetiței sale, pe care a lăsat-o în grija unei surori creștine.

A doua zi, cele două femei și cei trei tineri au fost duși în amfiteatrul din Cartagina, care a devenit neîncăpător.

Cele două femei au fost rănite grav în arenă de animalele sălbatice, iar în aceeași zi ele au primit cununa muceniciei prin sabie.

 

Imnografie

---

 

Troparul Sfintelor Mucenițe Perpetua și Felicitas

Glasul al 3-lea

Să cinstim pe Sfinții mucenici: pe Perpetua și Saturnin, dimpreună cu Secund și Felicitas, ce al lor sânge l-au vărsat pentru Domnul ca și slăviții Revocat și Satirie. Drept aceea mijlocesc pentru noi toți mare milă de la Dumnezeu.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Perpetua și Felicitas si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfintelor Mucenițe Perpetua și Felicitas

---

 

articol preluat de pe doxologia.ro

Actul martiric al sfintelor Perpetua și Felicitas, care au pătimit pentru Hristos împreună cu alți patru tineri creștini în timpul împăratului Septimiu Sever, este unul dintre cele mai complete și prețioase dintre actele martirice pe care ni le-a transmis Antichitatea creștină, în forma lor originală, în limba latină, redactate de un martor ocular – după istorisirea autentică lăsată de Sfânta Perpetua și după viziunea martirului Saturus, care a pătimit împreună cu ea. Se pare că Tertulian este cel care a construit începutul și finalul descrierii actului martiric (la începutul anului 203 lua amploare în Cartagina – Africa – mișcarea fanaticilor contra creștinilor, după ce împăratul Septimius Severus dăduse un edict pentru interzicerea prozelitismului creștin).

A fost deci arestată Vibia Perpetua, matroană romană, de 22 de ani, instruită și bine educată, căci în afară de limba latină vorbea și scria grecește, care aparținea unei familii înstărite, din orașul Thuburbo Minus – azi Tebourba -, situat la peste 40 de km de Cartagina, căsătorită, având un copil mic pe care îl alăpta, având tată un păgân fanatic și mamă pe jumătate creștină și doi frați, unul catehumen, și altul, copilandru, care murise din cauza unui cancer al feței. În momentul arestării era simplă catehumenă, adică nu primise încă botezul creștin.

Odată cu ea au fost arestați doi tineri de condiție liberă, dar modestă, Saturnius și Secundulus, Felicitas, sclava Sfintei Perpetua, și slavul Revocatus, toți catehumeni. Mai târziu s-a prezentat de la sine autorităților și Saturus, catehetul lor; deci erau două creștine și patru creștini. Numele martirelor Perpetua și Felicitas și ale martirilor care au pătimit împreună cu ele ni s-au păstrat și din inscripția de pe piatra lor funerară, descoperită în 1907 de arheologul francez Delattre, în Basilica majorum, ridicată pe mormintele lor.

Autoritățile municipale din Thuburbo, voind să se descarce de orice răspundere, au trimis cele două tinere femei și pe cei patru tineri la Cartagina, unde au fost închiși într-o temniță întunecoasă și oribilă, probabil lângă palatul proconsulului, pe coasta colinei Bârsa. Comunitatea creștină din Cartagina, prin diaconii Tertius și Pomponius, le-a venit imediat în ajutor, obținând pe bani de la conducătorul închisorii o ameliorare a situației creștinilor închiși. Astfel, Perpetuă a putut primi pe tatăl ei care, în zadar, a încercat s-o înduplece să se lepede de creștinism, pe mama și pe fratele ei, copilul pentru a-l alăpta, rudele și prietenii, încât, putind alăpta copilul, i s-a părut închisoarea “ca un palat”. De la arestare și pe tot parcursul martiriului, Perpetua este stăpânită de credința puternică în Iisus Hristos, Care, cum credea ea, va suferi împreună cu ea și cu ceilalți martiri, și de dorința neclintită de a deveni martiră, luptându-se în sine cu dragostea de mamă, față de copilul pe care îl alăpta și de părinții ei, care nu înțelegeau noua credință creștină și nu se bucurau de martiriul ei.

Perpetua și cei dimpreună cu ea puteau primi în închisoare pe tatăl, mama și fratele ei, rudele, prietenii și cunoscuții.

În prima viziune pe care a avut-o la închisoare, Perpetua s-a luptat cu diavolul, înfățișat ei sub chipul unui balaur, pe care l-a învins și a intrat biruitoare în paradis. Acolo a văzut șezând pe un scaun un bărbat înalt, cu părul alb, în haină de păstor, ce i-a dat împărtășanie.

După câteva zile, Perpetua și cei dimpreună cu ea au fost duși în forul din Cartagina, spre a fi judecați de procuratorul Hilarianus. Cu toții au refuzat să abjure credința creștină, spre marea indignare și iritare a păgânilor. Perpetua n-a cedat nici rugăminților pline de lacrimile tatălui său. La sfârșitul interogatoriului, procuratorul Hilarianus le-a dat pedeapsa capitală: condamnare la moarte , fiind dați fiarelor sălbatice în ziua de naștere a cezarului, (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de șapte martie anul 203.

În așteptarea pedepsei, martirii sunt duși din nou în carceră. Perpetua are acum două noi viziuni. Într-una îi apare fratele ei, Dinocrate, mort de copil, care i s-a arătat acum lângă un bazin cu apă din care putea bea spre a se răcori, vesel și vindecat de boală. În altă viziune s-a luptat cu un egiptean urât la înfățișare, care preînchipuie diavolul, pe care ea l-a biruit, zdrobindu-i capul cu călcâiul.

Catehetul Saturus a avut și el o viziune. Se făcea că martirii au fost duși de patru îngeri în paradis, unde au găsit pe alți martiri: Jocundus, Saturnius, Artaxius, care au fost arși de vii în prigoană, și pe Țuintus, care a murit în închisoare. Au întâlnit pe episcopul Optatus și pe preotul Aspasius, care erau certați între ei și stăteau despărțiți și triști, iar martirii i-au rugat să se ierte unul pe altul și să se împace.

Dintre martiri, Secundulus a murit mai înainte în închisoare. Felicitas, sclava Perpetuei, fiind însărcinată, a născut în luna a opta, în condiții foarte grele, o fetiță, pe care a luat-o s-o crească o soră creștină. Astfel, a putut să sufere și ea martiriul împreună cu ceilalți, căci justiția romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată.

În ajunul pătimirii, pe când martirii luau ultima cină, numită agapă (masa dragostei), s-au strâns paginii, curioși să-i privească. Dar catehetul Saturus i-a mustrat, zicându-le: “Nu vă este de ajuns ziua de mâine? Azi prieteni, mâine dușmani! Întipăriți-vă bine în minte, însă, fețele noastre ca să ne recunoașteți în ziua aceea, ziua judecății”. Auzind acestea, paginii s-au retras înfricoșați, iar mulți au crezut în Hristos.

A doua zi, martirii, două femei și trei tineri, au suferit pătimirea pentru Hristos în amfiteatrul din Cartagina, înțesat de lume.

În timpul pătimirii, Saturninus și Revocatus au fost atacați de un leopard și de un urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua și Felicitas, de o vacă sălbatică. Un oarecare catehumen, cu numele Rusticus, a încurajat-o continuu pe Perpetua. Saturus, fiind grav rănit de un leopard care-i făcuse o mușcătură mare din care curgea din abundență sângele și păgânii în delir strigând: “Mântuit, spălat; mântuit, spălat”, ca unul care primise botezul sângelui, a cerut soldatului Pudens să-și scoată inelul din deget și, înmuindu-l în sângele rănii sale, i l-a dat “ca semn (al iubirii) și ca amintire a sângelui său”. După atacul fiarelor, martirii au fost duși în mijlocul amfiteatrului, unde li s-au tăiat capetele. Perpetua, văzând ezitarea gladiatorului, i-a dus singură la gât mâna lui tremurătoare.

Pe mormintele celor cinci martiri, s-a ridicat mai târziu în Cartagina o mare basilică, Basilica majorum.

 

Sfintele Perpetua şi Felicitas, mărturisitoare ale dragostei pentru Hristos

---

 

articole de Raluca Brodner (1 februarie 2010) preluat de pe ziarullumina.ro

Fericirea Perpetuă. Astfel ar putea fi rezumată calea vieţii celor două muceniţe cu nume predestinat, Perpetua şi Felicitas, care au trăit în vremea împăratului Septimiu Sever. Vibia Perpetua a scris, cât timp a fost întemniţată, un jurnal cu toate cele ce li s-au întâmplat ei şi mucenicilor cu care a pătimit, fapte care au fost cuprinse într-o carte, „Istoria suferinţelor Perpetuei şi ale Felicitei“. Autenticitatea relatărilor a fost confirmată prin descoperirea unei bazilici construite în secolul al IV-lea la Cartagina (Basilica Majorum). În 1907, aici a fost găsită o piatră funerară cu o inscripţie ce poartă numele Sfintelor Perpetua şi Felicitas, ridicată pe mormintele lor.

S-a întâmplat în timpul domniei lui Septimiu Sever (193-211), pe 7 martie 203, la Cartagina (nordul Africii). Ca urmare a unui edict al împăratului, privind interzicerea prozelitismului creştin, mişcarea fanaticilor contra creştinilor a devenit tot mai necruţătoare.

 

„Nu pot, sunt creştină“

Vibia Perpetua, matroană romană, în vârstă de 22 de ani, a fost descendenta unei familii înstărite şi educate, din oraşul Thuburbo Minus (Tebourba de astăzi), situat la peste 40 de km de Cartagina. Era căsătorită şi tocmai născuse primul ei copil. Tatăl său a fost păgân, mama pe jumătate creştină, iar dintre cei doi fraţi, unul era catehumen (persoană pregătită să primească botezul într-o nouă religie), celălat pierzându-şi viaţa. În momentul arestării, provocată de edictul împăratului, Perpetua era catehumenă, ca şi tinerii Saturninus, Secundulus, sclavul Revocatus, Saturus şi Felicitas – sclava muceniţei Perpetua.

Cei şase creştini au fost întemniţaţi în Cartagina, în condiţii foarte grele. „Am fost aruncaţi în temniţă şi m-au cuprins fiori de groază, deoarece niciodată nu am mai stat într-un întuneric atât de mare. Îngrămădiţi unii peste alţii, simţeam că ne sufocăm de căldură, pentru că soldaţilor nu le păsa de noi“, scria Perpetua în jurnalul său din timpul arestului. Femeia a avut tăria să însemneze toate faptele petrecute, vizitele pe care le primea, vedeniile şi visele avute până în ajunul zilei în care a fost torturată, împreună cu prietenii săi în suferinţă.

Situaţia le-a fost uşurată, ca urmare a intervenţiei cu bani pe lângă conducerea închisorii, de către diaconii Tertius şi Pomponius.

Tinerei Perpetua i s-a părut închisoarea „un palat“, când a fost lăsată să-şi alăpteze copilul. Însă dragostea şi credinţa puternică în Iisus Hristos au fost mai presus decât dragostea de mamă, de părinţi, care tot încercau să o înduplece să renunţe la creştinism şi să scape de chinul carcerei. De martiriu. Cu greu îşi putea înfrunta lacrimile tânăra muceniţă, atunci când tatăl său, care nu era creştin, o implora în genunchi să lepede credinţa şi să se gândească la soarta micuţului său, care va rămâne orfan. „Nu pot, sunt creştină“, replica Perpetua, cu inima sfâşiată, dar plină de iubire mucenicească.

 

„Hristos va suferi pentru mine“

Cât timp a fost închisă, Perpetua a avut mai multe viziuni. Într-una se făcea că se lupta cu diavolul, care avea chip de balaur şi pe care l-a învins, şi astfel a câştigat paradisul. Odată ajunsă acolo, a văzut un bărbat înalt, cu părul alb, îmbrăcat asemenea unui păstor şi aşezat pe un scaun, care i-a dat împărtăşanie.

Nu a trecut mult, şi cei şase creştini au fost duşi în forul din Cartagina, la judecată. Aici, i-a aşteptat procuratorul Hilarianus, cel care le-a dat pedeapsa capitală – condamnare la moarte -, din cauza refuzului categoric exprimat de prizonieri, de a renunţa la credinţa creştină. Astfel, ziua de naştere a cezarului (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de 7 martie anul 203, avea să pecetluiască viaţa celor şase, curmată în arenă, de fiarele sălbatice.

În tot acest timp, Felicitas aştepta dintr-un moment în-tr-altul să devină mamă. La fel ca şi stăpâna sa, aceasta era nebună după Hristos. Ea se ruga lui Dumnezeu să i se nască cât mai curând pruncul, pentru a fi alături de prietenii ei de martiriu (justiţia romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată). Rugăciunile i-au fost ascultate. Copilul s-a născut la opt luni, cu două zile înainte de tortura finală. Felicitas a suferit mult în timpul naşterii fetiţei sale, pe care a lăsat-o în grija unei surori creştine. Nimic din cele întâmplate nu a schimbat-o, credinţa nu a părăsit-o şi a găsit puterea să răspundă cu neînfricare la cuvintele pline de dispreţ ale unui soldat, „ce vei face atunci când vei fi aruncată la fiare?“: „Acum sunt eu cea care suferă; atunci însă nu voi mai fi eu, ci Hristos va suferi pentru mine!“

Întoarsă în temniţa întunecoasă, împreună cu tovarăşii săi de suferinţă, Perpetua a avut alte două viziuni. În prima i-a apărut fratele ei, Dinocrate, mort de copil. Acesta i s-a arătat lângă un bazin cu apă din care putea bea, era vesel şi vindecat de boală. În altă viziune i se înfăţişa lupta cu un egiptean hidos, întruchipare a diavolului, căruia i-a zdrobit capul cu călcâiul.

 

„Mântuit, spălat; mântuit, spălat“

Saturus a avut şi el o viziune, în care cu toţii au fost duşi de patru îngeri în paradis, unde s-au întâlnit cu patru martiri: Jocundus, Saturnius, Artaxius – arşi de vii în prigoană-, şi Tuintus, care a murit în închisoare. De asemenea, i-a văzut pe episcopul Optatus şi pe preotul Aspasius, care erau certaţi şi trişti – martirii i-au rugat să se ierte reciproc şi aceştia s-au împăcat.

Cel dintâi a murit în închisoare catehetul Secundulus. Cu o zi înainte de deznodământ, timp în care martirii luau ultima cină, numită masa dragostei, păgânii s-au adunat să-i vadă, dar Saturus le-a spus: „Nu vă este de ajuns ziua de mâine? Azi prieteni, mâine duşmani! Întipăriţi-vă bine în minte, însă, feţele noastre ca să ne recunoaşteţi în ziua aceea, ziua judecăţii“. Cuvintele mucenicului au avut efect şi au străfulgerat conştiinţele multora, pentru că mare parte dintre păgânii care erau în mulţime au început să creadă în Hristos.

A doua zi, cele două femei şi cei trei tineri au fost duşi în amfiteatrul din Cartagina, care a devenit neîncăpător. În timpul pătimirii pentru Hristos, Saturninus şi Revocatus au fost atacaţi de un leopard şi de un urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua şi Felicitas, de o vacă sălbatică. Saturus era grav rănit de un leopard care-i făcuse o rană adâncă, din care curgea mult sânge, iar păgânii strigau în delir: „Mântuit, spălat; mântuit, spălat“. Cu ultimele forţe, Saturus, cel care primise botezul sângelui, a cerut soldatului Pudens să-şi scoată inelul din deget, pe care l-a înmuiat în sângele rănii sale, şi pe care i l-a dat „ca semn (al iubirii) şi ca amintire a sângelui său“. Cruzimea şi batjocura la care au fost supuşi mucenicii nu au încetat decât în momentul în care au fost duşi în mijlocul amfiteatrului şi li s-au tăiat capetele. Când a venit rândul Perpetuei, călăul a ezitat să facă gestul final, însă femeia i-a dus singură la gât mâna temătoare.

Toate aceste întâmplări ale mucenicilor au fost adunate într-o carte, „Istoria suferinţelor Perpetuei şi ale Felicitei“ („Passio Perpetuae et Felicitatis“). Bazată pe însemnările scrise ale Perpetuei, cât timp a fost întemniţată, şi completată mai apoi de Tertulian (155-220), cartea rămâne o mărturie vie a dragostei faţă de Mântuitorul Hristos.

Sfintele Muceniţe Perpetua şi Felicitas sunt pomenite de Biserica noastră la 1 februarie.

 

cititi si

- Chipuri mărturisitoare despre sacrificiul creștinilor