Legea înființării Patriarhiei Române (1925)
foto si articol prelute de pe basilica.ro
Legea înființării Patriarhiei Române
Întrunit în ședința de lucru din 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a luat hotărârea de înființare a Patriarhiei Ortodoxe Române.
Procesul începuse imediat după Marea Unire din 1918.
Istoric
La finalul anului 1924, Mitropolitul Pimen al Moldovei și Sucevei a redactat o propunere potrivit căreia Mitropolia Ungrovlahiei să fie ridicată la rangul de Patriarhie.
În acest mod, Mitropolitul Primat urma să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naționale Române.
Documentul a fost semnat de Mitropolitul Nectarie al Bucovinei, de Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului şi de Episcopii Lucian al Romanului, Roman al Oradiei, Nicolae al Clujului şi Ilarie al Constanţei.
Propunerea a fost inclusă pe ordinea de zi a Sfântului Sinod în şedinţa din 4 februarie 1925, condusă de Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului.
În timpul luărilor de cuvânt, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului a prezentat „Actul de înfiinţare al Patriarhatului românesc”.
La finalul întâlnirii sinodale a luat cuvântul Mitropolitul Primat Miron, care a adresat mulţumiri tuturor celor care au pregătit înfiinţarea Patriarhiei.
Tot atunci, înaltul ierarh a exprimat dezideratul înălțării unei Catedrale Naționale, proiect concretizat în mandatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.
La 12 februarie, înfiinţarea Patriarhiei Române a fost adusă în discuţia Senatului, iar la 17 februarie a fost dezbătută în Camera Deputaţilor.
Din însemnările Patriarhului Miron:
„La Senat a trecut cu aprobarea tuturor partidelor. La Cameră ceva solemn de tot. Zi rară – cum spun unii – că n-a mai fost la Cameră. Totul unanim. Toţi vorbesc pregătiţi. Ovaţii în picioare. Pe galerie unii plâng de însufleţire…”.
Legea înfiinţării Patriarhiei Române a fost promulgată apoi de Regele Ferdinand I, în data de 23 februarie 1925 și publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925.
Ce prevedea legea
Legea avea 5 articole și prevedea următoarele:
Art. 1 - Scaunul arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungro-Vlahiei se ridică, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal.
Art. 2 - Actualul arhiepiscop şi mitropolit al Ungro-Vlahiei, Înalt Prea Sfinţitul D. D. Dr. Miron Cristea, devine, în calitatea sa de Primat al României, Patriarh al Bisericii ortodoxe române.
Art. 3 - Patriarhul Bisericii ortodoxe române se va bucura de toate drepturile recunoscute de sf. canoane şi legile ţării. Un regulament special întocmit de sf. Sinod va determina mai de aproape aceste drepturi.
Art. 4 - Pe viitor, alegerea Patriarhului Bisericii ortodoxe române se va face de un colegiu electoral, compus din membrii adunării, care după legea de organizare a acestei Biserici, va alege pe arhiepiscopul şi mitropolitul Ungro-Vlahiei şi din membrii de religiune ortodoxă ai Corpurilor legiuitoare, un regulament special, întocmit de ministerul cultelor, de acord cu sf. Sinod şi aprobat de consiliul de miniştri, va determina modul după care se va săvârşi actul alegerii. Confirmarea alegerii o face, la propunerea sf. Sinod şi a guvernului, Majestatea Sa Regele, care va da apoi învestitura, potrivit datinilor ţării pentru capii Bisericii ortodoxe române.
Art. 5 - Nu vor putea fi aleşi în demnitatea de Patriarh al Bisericii ortodoxe române decât mitropoliţii şi episcopii în funcţiune ai acestei Biserici
În data de 12 martie 1925, Bisericile Ortodoxe surori au fost înştiinţate, printr-o scrisoare irenică, de cele împlinite.
În luna mai a anului 1925, această scrisoare irenică a fost trimisă Patriarhiei Constantinopolului prin Dragomir Demetrescu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
Din cauza vicisitudinilor politice, Patriarhul Constantinopolului, Constantin VI (1924-1925), a fost nevoit să se retragă din scaun şi nu a mai putut convoca Sfântul Sinod pentru a răspunde acestei scrisori.
În luna iulie a anului 1925 a fost întronizat ca patriarh al Constantinopolului Vasile al III-lea (1925-1929), care, luând în considerare hotărârea Bisericii Ortodoxe Române, prin Tomosul cu nr. 1579 din 30 iulie 1925, a recunoscut ridicarea acesteia la rangul de Patriarhie.
Întronizarea ca prim Patriarh al României a Mitropolitului Miron Cristea a avut loc în data de 1 noiembrie a aceluiaşi an, 1925.
Miron Cristea, pe numele de mirean Ilie Cristea (n. 20 iulie 1868, Toplița, județul Harghita – d. 6 martie 1939, Cannes, Franța) a fost primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1925 – 1939. – foto (Patriarhul Miron Cristea la instalare) – preluat de pe patriarh.ro
Celebrarea unui secol de la înființare
În 2025 se împlinesc 100 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie și, în acest sens, Camera Deputaților a votat o lege pentru declararea anului 2025 An Centenar al Patriarhiei Române.
De asemenea, Biserica Ortodoxă Română pregătește o serie de manifestări, printre care se numără sfințirea picturii Catedralei Naționale și proclamarea canonizării unor noi sfinți români care s-au remarcat în secolele 20 și 21 prin viața lor profund creștină și jertfelnică.
Printre aceștia se regăsesc Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie și Arhimandritul Gherasim Iscu.
Stadiul lucrărilor de la Catedrală avansează constant.
În prezent se pregătește montarea icoanei Mântuitorului Hristos – Pantocrator, ce va acoperi o suprafață de 150 de metri pătrați.
Pregătiri pentru montajul icoanei „Hristos Pantocrator” în turla Catedralei Naționale – foto preluat de pe basilica.ro
Procopie Decapolitul (†750)
foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Procopie Decapolitul
Cuviosul Procopie Decapolitul a fost un călugăr mărturisitor pentru sfintele icoane în secolul al VIII-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 27 februarie.
Sfântul Procopie Decapolitul a trăit în timpul persecuțiilor împăratului iconoclast Leon III Isaurul (717-741). Era originar din Decapole, în Isauria (Asia Mică), și mai târziu a devenit monah la Constantinopol, ca și sfântul Grigorie Decapolitul (prăznuit la 20 noiembrie).
Sf. Cuv. Procopie Mărturisitorul (†750) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest sfânt a intrat de tânăr în viața monahicească și deprinzându-se cu tot felul de nevoințe, s-a curățit pe sine în chip desăvârșit. Iar mai pe urmă, mustrând vitejește și disprețuind pe cei ce defăimau păgânește rânduiala întrupării Mântuitorului nostru Iisus Hristos și nu se închinau icoanei întrupării lui Hristos, a încredințat adevărul dreptei credinţe, nu numai prin cuvinte, ci chiar prin pătimirile sale. Pentru aceasta s-a arătat mare mărturisitor, împreună cu ucenicul lui, Vasile Mărturisitorul (prăznuit la 28 februarie).
După moartea tiranului împărat Leon Isaurul (717 – 741) însă ieșit din temniță și iarăși cu aceeași petrecere și nevoință s-a ostenit în mănăstirea sa, îndemnând spre dreapta credință în multe vremi. Apoi făcând multe minuni, s-a mutat în pace către Domnul mulți ani mai târziu.
Imnografie
Troparul glasul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Procopie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:
Luceafăr dobândindu-te astăzi Biserica, risipește toată negura relei credințe, învrednicindu-te pe tine de cele cerești, învățătorule Procopiu mărite.
Rugaciuni catre Sfantul Procopie Decapolitul
Viața Sfântului Cuvios Mărturisitor Procopie
Sf. Cuv. Procopie Mărturisitorul (†750) – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Țara Decapoliei, care se numește astfel după numărul celor 10 cetăți, este lângă marea Galileii. Despre ea se pomenește în Evanghelia Sfântului Marcu, că a venit Iisus la marea Galileii, care este între hotarele Decapoliei. Din acele părți era de fel Cuviosul Procopie Mărturisitorul, care, petrecând mai întâi în viața monahicească și cercând toată pustnicia cu dinadinsul și împodobindu-se cu desăvârșita curăție, era vestit între cuvioșii părinți. Iar când s-a ivit eresul luptării contra sfintelor icoane, al cărui iscoditor a fost Leon Isaurul, nelegiuitul împărat al grecilor, care pe sfintele icoane și pe cei ce le cinsteau și se închinau lor îi numea închinători de idoli și pe mulți din credincioșii împărați și arhierei și pe popoarele cele numite cu numele lui Hristos, care au fost mai înainte de el și păzeau cu dreaptă credință închinarea icoanelor le da anatemei, singur fiind blestemat de toți.
Atunci acest mare și nemișcat stâlp și tare apărător al dreptei credințe a stat cu bărbăție împotriva taberelor eretice, care cu păgânătate huleau întruparea Cuvântului lui Dumnezeu și cu necinste nesocoteau asemănarea lui Hristos, cea după omenire închipuită pe icoană. Dar Cuviosul Procopie îi făcea pe toți de rușine, mustrându-le socoteala lor cea nebună și cu nebiruite cuvinte însuflate de Dumnezeu îi biruia, rupându-le ca pe o pânză de păianjen împletiturile lor cele meșteșugite. Pentru aceasta a pornit spre mânie pe împăratul cel cu numele și cu năravul de fiară, care ca un leu ieșind din pustie răcnea, căutând să înghită pe cineva.
Deci prin porunca aceluia, Cuviosul a fost prins și bătut, apoi strujit amar cu unelte de fier peste tot trupul, aruncat în temniță întunecoasă și necurată; și toată chinuirea cea rea care i se făcea în legături, cu mărime de suflet o răbda, având întru toate pătimirile sale prieten și împreună pătimitor pe Cuviosul Vasile, pe care și în pustnicia sa, mai înainte, l-a avut părtaș iubit și împreună viețuitor. Cu acela, după multe răni ce le-a luat pentru sfintele icoane, a răbdat multă vreme legături în temniță până la pierzătorul sfârșit al tiranului. Iar după ce acel rău-credincios împărat s-a lipsit de viața cea vremelnică și de cea veșnică, murind cu trupul și cu sufletul, atunci Sfântul Procopie și Vasile și cu alți sfinți cuvioși părinți, au fost eliberați din legături și din temniță. Și au petrecut restul vieții lor în obișnuitele osteneli pustnicești, povățuind pe toți la fapta cea bună și aducându-i la mântuire. Apoi, la adânci bătrânețe, s-a dus la Domnul nostru Iisus Hristos, ca să-L vadă, acum nu în icoană ci în față și să primească plata cea dorită a ostenelilor sale, ca un pustnic și ca un pătimitor al lui Hristos, care pentru sfânta lui icoană s-a nevoit până la sânge.
Talaleu din Siria (Secolul al V-lea)
SF. Cuv. Talaleu din Siria (sec. V) - în Menologhionul lui Vasile al II-lea
foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sf. Cuv. Mărturisitor Talaleu
Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Talaleu din Siria (gr. Θαλελαίος, Θαλλελαίος; lat. Thalelaeus) a fost un pustnic care a trăit în secolul al V-lea, aproape de localitatea Gavalon (Gabala sau Habala, în Siria). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 27 februarie.
Acest Talaleu din Siria trebuie deosebit de alți sfinți cu același nume pomeniți pe 20 septembrie, 19 noiembrie și 20 mai (Talaleu din Fenicia Libanului, doctor fără de arginți).
Existența istorică a Sfântului Talaleu și viața lui sunt cunoscute din Historia Religiosa (sau Istoria monahilor din Siria) a lui Teodoret din Cir capitolul 28, precum și din Limonariul sfântului Ioan Moshu (+622), care spune despre Avva Talaleu cilicianul că „a trăit șaizeci de ani viață călugărească și n-a încetat o clipă de a plânge și de a spune mereu: Dumnezeu ne-a dat viața aceasta pământească spre a ne pocăi. De aceea să ne silim să facem lucrul acesta cât mai deplin” (Limonariu, capitolul 59 – Viața lui avva Talaleu cilicianul; ed. Alba Iulia 1991, p. 69).
Acest cuvios a fost de neam din Cilicia. Dar îndrăgind viața sihăstrească, s-a dus în cetatea Gavalon/Gabala, unde, la o depărtare de vreo douăzeci de stadii, cuviosul a aflat un loc înalt, pe care se găsea un altar închinat demonilor și în acel loc și-a făcut o mică colibă, îndeletnicindu-se cu ostenelile sihăstrești și nevoindu-se cu posturi, cu privegheri, și cu rele pătimiri.
Pentru aceasta demonii care sălășluiau în altarul lor de acolo îl înspăimântau, cu mulțime de grozăvii. Pe aceștia însă rușinați i-a alungat, bătându-și joc de neputința lor. Apoi, dorind după mai mari osteneli și-a lăsat coliba, și făcându-și o chilioară prea mică, care nu era pe potriva trupului său, a intrat într-însa, stând cu fața lipită de genunchi.
Odată, venind la el fericitul Teodoret, episcopul Cirului, l-a întrebat, dorind ca să știe pricina acestui fel de petrecere a lui. Dar el a răspuns:
eu, fiind supus la multe păcate și temându-mă de chinurile cele înfricoșătoare, am aflat acest chip de viețuire, meșteșugind osteneli pe măsura trupului, ca să ușurez greutatea celor ce mă așteaptă. Căci acelea sunt mai cumplite, nu numai cu mărimea, ci cu însăși lucrarea lor, fiindcă sunt fără de voie; iar ceea ce se face fără de voie este un lucru foarte amarnic; căci lucrul cel de voie, deși plin de osteneli, mai puțină durere aduce, fiindcă osteneala este de voie, iar nu silnică. Deci, dacă cu aceste mici dureri voi ușura pe cele așteptate, mare câștig voi culege de aici.
Acestea auzind episcopul l-a lăudat foarte, pentru istețimea minții, că nu numai că se lupta cu luptele de față, ci și pe altele de la sine adăuga. Iar locuitorii de primprejur ziceau că multe minuni se făceau prin rugăciunea acestuia, căci nu numai oamenii, ci chiar și dobitoacele dobândeau vindecări.
Dar locuitorii acelui loc, care mai înainte trăiseră în păgânătate, s-au lepădat de înșelăciunea lor cea părintească și au primit strălucirea dumnezeieștii lumini; iar sfântul folosindu-se de ei, a surpat altarul demonilor care era acolo, și a ridicat o sfântă și măreață biserică în cinstea bunilor biruitori mucenici.
Și astfel sihăstrește nevoindu-se fericitul Talaleu, s-a mutat către Domnul la o vârstă foarte înaintată, către anul 460.
Viața Sfântului Cuvios Mărturisitor Talaleu
Sfântul Cuvios Mărturisitor Talaleu - foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Talaleu era cu neamul din latura Ciliciei. El, defăimând deşertăciunea lumii acesteia, a mers mai întâi în locaşul Sfântului Sava. Iubind pustniceasca petrecere în călugărie, a luat asupră-şi îngerescul chip şi, pentru îmbunătăţita sa viaţă, s-a învrednicit treptei preoţeşti. Apoi, după câţiva ani, a mers în cetatea Siriei ce se numea Gavala, care era sub mitropolia Laodiciei. De la acea cetate, ca la 20 de stadii, era o movilă mare şi o capişte idolească veche, ca cimitir vechi elinesc, şi erau o mulţime de idoli acolo. Acel loc era înfricoşat tuturor celor ce treceau pe acolo, căci diavolii nu numai cu năluciri şi cu arătări mincinoase înfricoşau, ci şi cu ucideri de oameni vătămau pe mulţi oameni şi dobitoace. De acest lucru auzind Cuviosul Talaleu, s-a dus acolo şi s-a sălăşluit, făcându-şi o colibă mică, nevoindu-se cu pustniceşti osteneli şi cu rele pătimiri, rugându-se neîncetat ziua şi noaptea. Iar diavolii, nesuferind să aibă lângă dânşii un vecin ca acesta, au adunat toate taberele cele înfricoşătoare şi, pornindu-se cu mare mânie, năvăleau asupra lui, înfricoşându-l cu glasuri fără de rânduiala şi cu ucidere îngrozindu-l. Apoi cu toate puterile cele viclene se sârguiau să izgonească pe sfânt din acele locuri pe care le aveau de demult ale lor. Iar Cuviosul Talaleu, întărindu-se şi îngrădindu-se cu credinţă în Dumnezeu, cu rugăciunea şi cu semnul Crucii, stătea ca un ostaş viteaz şi nebiruit în ziua de război şi batjocorea puterea lor cea slabă.
Un război ca acesta având cu diavolii în toate zilele şi mai ales în toate nopţile, viteazul nevoitor i-a biruit în sfârşit cu ajutorul Celui înalt şi au fugit cu ruşine, neputând să biruiască pe ostaşul cel viteaz al lui Hristos. Gonind pe diavoli, plăcutul lui Dumnezeu şi-a făcut o chilie strâmta, nu după măsura staturii sale, ci de doi coţi de înaltă şi de un cot de largă, în care nu numai a sta, dar nici a şedea drept nu putea, pentru că, fiind mare cu trupul, totdeauna ţinea capul plecat la genunchi. Petrecând el aproape zece ani într-o strâmtoare ca aceasta, a venit Teodorit, episcopul Cirului, să-l cerceteze şi l-a găsit adunându-şi folos din Sfânta Evanghelie. Şi întrebându-l episcopul, pentru care pricină şi-a ales o viaţă ca aceea, sfântul a răspuns: “Eu sunt vinovat de multe păcate şi crezând că mă aşteaptă multe munci veşnice, mi-am aflat o închisoare ca aceasta, de bună voie, ca pedepsind trupul acesta cu muncire puţină, să mă izbăvesc de muncile cele mari, care vor să fie”. Iar episcopul a primit mult folos de la dânsul.
Apoi a dăruit Dumnezeu Cuviosului Talaleu şi darul facerii de minuni, ca să tămăduiască toate bolile şi neputinţele, nu numai la oameni, ci şi la dobitoace. Pentru aceasta, mulţi mergeau la dânsul, ca la un izvor tămăduitor şi câştigau sănătate trupească şi sufletească. Căci elinii, care erau în satele dimprejur, se întorceau la Hristos Dumnezeu şi toţi închinătorii de idoli care se aflau între creştinii din toate hotarele cetăţii Gavaliei – care erau încă o mulţime pe atunci -, s-au luminat desăvârşit cu sfânta credinţă, prin minunile cele făcute de Sfântul Talaleu, venind la cunoştinţa adevărului. Iar cu ajutorul popoarelor celor ce de curînd crezuseră, Cuviosul a stricat templul cel păgânesc. Apoi cimitirul elinesc l-a dărâmat şi, curăţind locul de acele vechi lucruri diavoleşti, a zidit pe el o biserică în numele tuturor sfinţilor mucenici şi a dat slavă lui Dumnezeu într-însa. El a vieţuit celelalte zile întru nevoinţele sale cele obişnuite şi placând lui Dumnezeu desăvârşit, s-a mutat la El întru adânci bătrâneţe.
Despre acest cuvios, Sfânt Sofronie al Ierusalimului, în Limonar scrie astfel: Ava Petru, preotul lavrei Sfântului Sava, ne-a spus nouă despre ava Talaleu Cilicianul că a petrecut 70 de ani în chipul monahicesc, neîncetând din plângere niciodată şi zicea către toţi totdeauna: “Dumnezeu ne-a dat nouă vremea aceasta, fraţilor, spre pocăinţă şi, de o vom pierde pe ea, vom fi foarte mult întrebaţi de dânsa”.