Krum (Secolele VIII – IX)
Krum în fața trupelor sale, desen din 1917
foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org
Krum
Krum a fost un Han protobulgar în perioada: 796/803 – 814.
În timpul domniei, sale teritoriul Bulgariei dunărene s-a dublat, având granițele de la Dunărea mijlocie la Nipru și de la Odrin la Munții Tatra.
Originea familiei
Există două ipoteze despre originea familiei lui Krum. Potrivit primei ipoteze, familia sa a provenit din Pannonia, unde stăpâneau avarii. Potrivit celeilalte ipoteze (mai populară), Krum s-ar fi născut în Macedonia.
Tatăl său, Toktu, a fost un membru al unei familii nobile protobulgare și a devenit un conducător al Bulgariei dunărene în anii 766-767.
Probabil făcea parte dintr-o ramură a clanului “regal” turcic Dulo care s-a stabilit în Macedonia, ramură condusă de Kuber și care a înființat un nou stat bulgar, cu un ajutorul slavilor. Mama lui Krum, Lana (sau Svetlana) era de origine slavă.
Stabilirea noilor frontiere
În anul 805, Krum a profitat de înfrângerea hanatului avarilor pentru a înfrânge restul avarilor și pentru a-și extinde autoritatea sa peste Munții Carpați, în Transilvania, și de-a lungul Dunării în estul Pannoniei.
Bulgaria a avut astfel frontieră comună cu Imperiul franc, cu urmări importante în politica dusă de succesorii lui Krum.
Conflictul cu Nicefor I Genikos
Krum s-a angajat într-o politică de expansiune teritorială. În 807 forțele bulgare au învins armata bizantină în valea Strumei. În 809, oștirea lui Krum a asediat și a forțat capitularea cetății Serdica (Sofia).
După asediu a omorât garnizoana bizantină, de 6.000 de oșteni, în ciuda promisiunii lui Krum că viața acestora va fi cruțată.
Actul a provocat reacția împăratului bizantin Nicefor (Nichifor) I, care a dispus strămutarea populației din Anatolia și a o coloniza de-a lungul frontierei pentru a o proteja. Nicefor I a încercat, fără succes, să recupereze și să refortifice Serdica.
La începutul anului 811, Nicefor I a întreprins o expediție masivă împotriva Bulgariei.
A înaintat până la Marcellae (lângă Karnobat). Aici, Krum a încercat să negocieze cu el la 11 iulie 811, dar Nicefor a decis să-și continue campania.
Armata lui a reușit să evite ambuscadele bulgarilor din Munții Balcani și a învins o oaste de 12.000 de oameni care încercau să blocheze înaintarea bizantinilor în Moesia.
O altă armată de 50.000 de oameni, adunată în grabă, a fost învinsă în fața zidurilor capitalei bulgare Pliska, care a căzut în mâinile împăratului la 20 iulie.
Aici, Nichifor, care înainte de a deveni împărat fusese ministru de finanțe, a ajutat personal la strângerea tezaurului lui Krum. Totodată a permis oștirii sale să prade și să incendieze Pliska.
O nouă tentativă diplomatică din partea lui Krum a fost respinsă.
Miniatura 50-a din Cronica lui Constantin Manasses: Împăratul Nicefor I atacă Bulgaria dar este prins de către bulgari – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În cronica sa din secolul al XII-lea, patriarhul Mihail Sirianul a descris atrocitățile lui Nicefor.
Nichifor, împărat al romanilor, a năvălit asupra ținuturilor bulgarilor: el a fost victorios și a ucis un număr mare dintre aceștia. El a ajuns în cetatea de scaun a acestora, a cucerit-o și a devastat-o. Sălbăticia lui a mers până acolo că a ordonat să fie aduși copii mici în fața sa, să fie puși la pământ și uciși, spărgându-li-se capetele cu pietre.
Miniatura 52-a din Cronica lui Constantin Manasses din sec. al XIV-lea: Armata lui Krum îl urmărește și îl rănește pe fiul și succesorul lui Nicefor I, Staurakios – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În timp ce Nicefor I și armata sa se ocupau cu jaful, devastările și incendierea capitalei bulgarilor, Krum și-a mobilizat poporul (inclusiv femei) pentru a face alte capcane și ambuscade în trecătorile munților.
Pe drumul spre Constantinopol, împăratul a primit informații despre aceste pregătiri de luptă, s-a panicat și a declarat de mai multe ori însoțitorilor săi:
Chiar dacă am avea aripi nu vom putea scăpa de pericol.
În zori, la 26 iulie, bizantinii au fost împresurați în trecătoarea Vărbica. Nicefor a fost ucis în luptă, împreună cu un număr mare de oșteni.
Garda imperiala i-a dus fiul, Staurakios, în siguranță, departe de luptă, după ce Staurakios a fost rănit de o lovitură în gât care l-a paralizat.
Potrivit tradiției, Krum a disups ca țeasta împăratului Nicefor să fie preparată, încrustată cu argint, și a folosit-o drept cupă pentru vin.
Aceasta i-a sporit faima de brutalitate și, împreună cu invaziile și jafurile sale ulterioare pe teritoriul bizantin, i-au adus porecla Noul Sanherib.
Krum sărbătorește alături de nobilii săi, în timp ce un rob (în dreapta) îi aduce craniul împăratului Nicefor, încrustat cu argint și transformat într-o cupă plină cu vin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Conflictul cu Mihail I Rangabe
Staurakios a fost forțat să abdice după o domnie scurtă (a murit din cauza rănilor în 812) și i-a succedat ginerele său Mihail I Rangabe.
În 812, Krum a invadat Tracia bizantină, ocupând Develt și a forțat populația din cetățile apropiate să fugă la Constantinopol.
De pe aceasta poziție de forță, Krum a oferit bizantinilor reactivarea tratatului de pace din 716.
Noul împărat Mihai I Rangabe a respins propunerea, mai ales din cauza clauzei referitoare la schimbul de dezertori.
Pentru a exercita o presiune mai mare asupra împăratului, Krum a asediat și cucerit în toamna anului 812 orașul Mesembria (Nesebar).
În februarie 813, bulgarii au atacat Tracia, dar au fost respinși.
Încurajat de acest succes, Mihai I a adunat trupele din întregul imperiu și s-a indreptat spre nord, sperând într-o victorie decisivă.
Krum și-a condus armata sa la sud de Adrianopol și a fixat tabăra lângă Versinikia.
Mihai I și-a așezat armatele sale în fața bulgarilor, dar niciuna dintre părți nu a dat vreun atac timp de două săptămâni.
În cele din urmă, la 22 iunie 813, bizantinii au atacat, dar s-au retras imediat în dezordine. Cavaleria lui Krum a zdrobit oastea bizantină, iar Krum s-a îndreptat spre Constantinopol, care a fost supus unui asediu.
Discreditat, Mihai a fost silit să abdice și să se călugărească – al treilea împărat bizantin schimbat din cauza acțiunilor lui Krum.
Armatele lui Krum (sus) şi Mihail I Rangabe (partea de jos), înainte de bătălia de la Versinikia (813) – foto: ro.wikipedia.org
Conflictul cu Leon al V-lea Armeanul
Noul împărat, Leon al V-lea Armeanul, s-a arătat deschis negocierilor și a aranjat o întâlnire cu Krum.
Când a ajuns, hanul Krum a fost atacat prin surprindere de arcașii bizantini și a fost rănit în timp ce încerca să scape.
Furios, Krum a devastat împrejurimile Constantinopolului, a cucerit Adrianopolul și a strămutat locuitorii cetății (inclusiv părinții viitorului împărat Vasile I) dincolo de Dunăre.
În ciuda apropierii iernii, Krum a profitat de starea favorabilă a vremii pentru a trimite 30.000 de oșteni în Tracia, unde aceștia au cucerit Arkadioupolis (Lüleburgaz) și au dus circa 50.000 de captivi în ținuturile bulgărești de-a lungul Dunării.
Prada din Tracia a fost folosită pentru îmbogățire, iar unii prizonieri bizantini, fiind meseriași, au fost folosiți la reconstrucția cetății Pliska.
Krum a pregătit în timpul iernii un atac major asupra Constantinopolului.
Dar acest atac n-a mai avut loc, întrucât a murit la 13 aprilie 814. La tron, i-a succedat fiul său Omurtag.
Moștenire
Bulgaria în timpul lui Krum – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Krum este amintit și pentru faptul că a introdus primul cod de legi bulgare, în baza cărora era garantată protecția săracilor.
Băutura, calomnia și jaful erau pedepsite cu asprime.
Prin legile sale, Krum a devenit cunoscut ca domnitor aspru, dar corect.
El a fost cel care i-a adus pe slavi și protobulgari într-un stat centralizat.
Krum a introdus primul cod de legi bulgare, în baza cărora era garantată protecția săracilor, iar băutura și jaful erau pedepsite cu asprime.
Iov Volănescu (1903 – 1976)
foto si articol preluate de pe www.marturisitorii.ro
Părintele Iov Volănescu (1903 – 1976)
S-a născut la 12 aprilie 1903, în Cândeşti, judeţul Buzău. După şcoala primară, a urmat Şcoala de comerţ din Ploieşti, apoi Şcoala de ştiinţe administrative din Bucureşti.
A fost contabil la Camera Agricolă a judeţului Prahova, apoi contabil-şef până în 1938, când a ajuns directorul Federalei Băncilor Populare din Prahova.
În viaţa politică, Ion Volănescu s-a implicat în rândurile Partidului Naţional Liberal, apoi al partidului condus de profesorul Nicolae Iorga, pentru ca din 1937 să fie interesat de Mişcarea Legionară.
Iov Volănescu (1903 – 1976) -foto preluat de pe ziarullumina.ro
Fire mistică, Volănescu îşi dorea să contribuie la reformarea ţării din perspectivă creştină, aşa cum se clama în deviza organizaţiei legionare.
În 1938 este arestat, dar eliberat după 45 de zile, pentru culpa de a fi organizat o aşa-zisă şedinţă de cuib.
În timpul guvernării legionare, Volănescu ajunge şef al plasei Drăgăneşti-Prahova, unde activează, despre care documentele Securităţii sunt lapidare.
La rebeliune i se ordonă să participe, însă intervenţia autorităţilor militare germane preîntâmpină escaladarea conflictului în oraşul Ploieşti.
Fie şi din cauza participării sale modice, prin Sentinţa nr. 773 din 11 iunie 1941 a Tribunalului Militar Bucureşti, este condamnat la 4 ani detenţie grea, pentru infracţiunea de „complicitate la crimă de răzvrătire”.
Este purtat prin închisorile de la Ploieşti (aprilie 1941), Deva (octombrie 1941), Alba Iulia (ianuarie 1942) şi Aiud.
Aici cunoaşte grupul misticilor care se coagulaseră în jurul foştilor legionari Marian Traian, Traian Trifan, Anghel Papacioc, Vasile Serghie şi alţii.
Ion Volănescu înţelege eşecul luptei politice şi abordează o vieţuire creştină, dezbrăcată de orice ideologie.
La percheziţia din celulă i se confiscă „o cruciuliţă cu cap de Christ sculptat” şi şapte mărţişoare de os, cu iniţialele copiilor, confecţionate de el, dar considerate materiale legionare.
La 30 mai 1944 este eliberat din Aiud. Este tot mai convins că trebuie să intre în viaţa monahicească, lăsând în urmă toate cele săvârşite până acum.
După ce divorţează de comun acord cu soţia, la 1 septembrie 1944 se închinoviază la Mănăstirea Ciolanu, din judeţul Buzău.
La 20 ianuarie 1945 primeşte tunderea în monahism cu numele de Iov.
(…)
La 12 octombrie 1952, în timp ce se afla într-o vizită duhovnicească la Schitul Afteia, părintele Iov a fost arestat de Securitate.
A fost anchetat în condiţii dure, cu mai multe interogatorii pe zi, în privinţa trecutului său politic, în cele mai mici detalii şi mai ales despre perioada în care a vieţuit ca monah.
Pentru a-l incrimina, Securitatea a considerat că vieţuirea în monahism a părintelui Iov este o continuare a activităţii politice, legionare („pentru a-şi ascunde trecutul în Mişcarea Legionară, s-a mutat în mai multe mănăstiri”).
În urma anchetei, prin Decizia MAI nr. 510 din 1953 a fost trimis în colonie de muncă pe o perioadă de 60 de luni. A cunoscut Centrul de Triere Bucureşti şi Capu Midia (martie 1953).
În colonia de la Canal, părintele Volănescu a fost declarat „inapt pentru muncă”, cu diagnosticul „distrofie de grad II cu edeme la membrele inferioare, reumatism”.
Este mutat în colonia de la Oneşti (septembrie 1953), unde câteva luni mai târziu trece printr-o anchetă a comisiei MAI de triere.
Considerat periculos, se recomandă reanchetarea lui.
În noiembrie 1954 este mutat la Arad şi trimis în ancheta Securităţii. Se reiau toate acuzaţiile din 1952, apoi se propune trimiterea lui în justiţie.
Prin Sentinţa nr. 25 din 14 ianuarie 1955 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iov este condamnat la 3 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „activitate intensă contra clasei muncitoare”.
Altfel spus, „sub regimul burghezo-moşieresc a dus activitate duşmănoasă împotriva clasei muncitoare”.
A trecut prin închisorile de la Timişoara (iulie 1954), Jilava şi Gherla (mai 1955).
Părintele Iov Volănescu (1903 – 1976) -foto preluat de pe www.marturisitorii.ro
(…)
Acţiunile provocatoare la adresa părintelui Iov se precipită, culminând cu arestarea lui la 22 aprilie 1959, împreună cu ucenicul său, Irineu Lupei.
Este lipit grupului de monahii de la Mănăstirea Gai, maicile Patricia Codău şi Maria Izdrăilă. Este anchetat în condiţii dure, sub acuzaţia de activitate legionară în Mănăstirea Bodrog.
În fapt, era o insinuare a Securităţii asupra activităţii duhovniceşti depuse de părintele Iov.
În această perioadă de încercări nu abdică de la crezul său monahal.
Relevante în acest sens sunt notele informative date de sursa Securităţii, care s-a aflat în aceeaşi celulă cu părintele Iov.
În celulă, părintele Iov ar fi spus că „un regim care este lipsit de religie şi credinţă nu poate rezista şi nu se poate consolida. […] Regimul actual duce o campanie pentru distrugerea religiei şi arestează pe cei mai buni preoţi, pe care îi condamnă la câte 15-20 de ani, căutând astfel să abată poporul de la credinţă”.
(…)
A urmat condamnarea. Prin Sentinţa nr. 532 din 22 octombrie 1959 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iov a primit o condamnare de 15 ani de muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”.
A cunoscut închisorile de la Timişoara (septembrie 1959), Arad (octombrie 1959 şi 1960) şi Aiud (februarie 1960).
La Aiud a refuzat să se înregimenteze în „munca cultural-educativă”, adică reeducarea coordonată de colonelul Gheorghe Crăciun.
Pentru atitudini religioase („a cântat în cameră cântece bisericeşti”), în nenumărate rânduri părintele Iov a cunoscut izolatorul.
Părintele Iov Volănescu (1903 – 1976) – foto preluat de pe fericiticeiprigoniti.net
La 28 iulie 1964 a fost eliberat din Penitenciarul Aiud. A fost reabilitat canonic şi la 1 octombrie 1964 numit slujitor la Parohia Agrişul Mic, judeţul Arad.
Aici a reuşit să-i mobilizeze pe credincioşi să renoveze biserica parohială, cu pictură şi mobilier, apoi să finalizeze bisericile din localităţile împrejmuitoare, Botfei şi Comăneşti.
Prin predică îi chema pe credincioşi să frecventeze biserica, iar copiilor le oferea cadouri, pentru a-i convinge să vină la orele de catehizare.
În această perioadă, părintele Iov a trimis scrisori către Radioteleviziunea Română, prin care spunea că „Biserica este constrânsă în activitatea ei”, că „poporului român îi este siluită conştiinţa”, cerând emisiuni religioase.
Din aceste motive, părintele Iov cunoaşte mai multe percheziţii şi avertizări de la Securitate.
Pentru a-i diminua activitatea misionară, autorităţile comuniste îl demit din postul de preot.
Se găseşte soluţia trimiterii lui ca duhovnic la azilul de călugări de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte.
Aici, îşi continuă activitatea duhovnicească, dar şi pe cea protestatară, considerând că presa, radioul şi televiziunea reprezintă mijloace de contaminare ateistă, având ca ţintă mai ales tineretul.
Trimite diverse scrisori de protest la „Contemporanul” şi „Scânteia”, prin care, potrivit Securităţii, „defăimează programul PCR, pe care îl caracterizează ca pe o fenomenală combinaţie haotică de idei absurde”.
Din aceste motive, la 12 septembrie 1975 este arestat de Securitate.
Este acuzat de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”.
În timpul anchetei este reluat trecutul părintelui Iov, desigur cel din monahism fiind văzut în cheie ideologică.
Prin Sentinţa nr. 773 din 26 august 1975 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Iov este condamnat la 6 ani de închisoare corecţională.
Cunoaşte închisoarea de la Mărgineni (16 octombrie 1975), apoi este internat în Spitalul nr. 9 din Bucureşti (27 octombrie 1975). La 19 ianuarie 1976, părintele Iov trece la cele veşnice, decesul fiind înregistrat la Sfatul Popular din comuna Jilava.
Se pare că decesul a fost provocat printr-o împuşcare în ceafă.
cititi articolul complet pe www.marturisitorii.ro
Războiul de Independență al României (1877 – 1878)
Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu
foto si articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Războiul de Independență al României (1877 – 1878)
Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatului României la Războiul Ruso-Turc din anii 1877–1878. În urma acestui război, țara și-a obținut independența față de Imperiul Otoman, alături de Serbia și Muntenegru. Pe 4/16 aprilie 1877, România și Imperiul Rus au semnat la București un tratat care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul țării în drumul spre Balcani, cu condiția respectării integrității teritoriale a României.
Inițial, până târziu în 1877, Rusia nu a dorit intrarea României în război, nedorind ca aceasta să participe la tratatele de pace pentru împărțirea teritoriilor, însă rușii s-au lovit de o puternică rezistență, suferind pierderi grele în asalturi repetate, și neputând înainta în Balcani dincolo de trupele (40.000 de soldați) conduse de Osman Pașa, care se cantonaseră în cetatea Plevna.
În România a fost declarată mobilizarea trupelor. Aproximativ 120.000 de soldați au fost masați de-a lungul Dunării pentru apărarea țării în fața unui eventual atac al turcilor. Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman pe 12/24 aprilie 1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni, peste nou construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel.
Costul total, în bani, suportat de cetățenii României a fost estimat la 100 milioane lei aur.
România – Principatele Unite (1859-1878) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Contextul politic
La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafață de 121.000 km2 și cu o populație de circa 5 milioane de oameni. Încă aproximativ 5 milioane de români trăiau în provinciile istorice ocupate de imperiile vecine. Dezvoltarea economico-socială ca și aspirațiile naționale ale României erau grav afectate de statutul de vasal al Imperiului Otoman.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, statul român trecuse printr-un amplu proces de modernizare economică, socială și politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei pentru independență, atât față de puterea suverană, cât și de limitările impuse de marile puteri europene.
Atât în timpul domniei lui Cuza cât și după abdicarea sa, s-a desfășurat o amplă activitate propagandistică de către românii aflați în diferite state europene, în încercarea de influențare a opiniei publice internaționale în favoarea intereselor românești. În același timp, oamenii politici români au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din Balcani.
Viața politică internațională din perioada de dinaintea izbucnirii războiului a cunoscut o readucere în primul plan al discuțiilor a așa-numitei „Chestiuni Orientale”. Puterile europene au fost obligate să se concentreze din nou asupra Imperiului Otoman și a situației națiunilor care încercau să-și câștige independența, având de optat între păstrarea integrității teritoriale a imperiului sau reîmpărțirea sferelor de influență în Balcani.
În iulie 1875 a izbucnit Răscoala din Herțegovina. În august același an s-au ridicat la luptă bosniecii. În aprilie 1876 s-au răsculat bulgarii, iar în iunie Serbia și Muntenegru declanșau războiul împotriva Imperiului Otoman. Marile puteri aveau interese diferite în regiune. La începtul anului 1877, după eșecul conferințelor internaționale de la Constantinopol (decembrie 1876 și ianuarie 1877) și de la Londra (martie 1877), soluția militară părea de neevitat.
În aceste condiții, guvernul român a luat măsuri hotărâte începând cu 1876 pentru întărirea armatei. A fost decretată o mobilizare parțială, a fost creat corpul de observație de la Gruia, au fost executate lucrări de fortificare a mai multor puncte strategice. Toate aceste măsuri s-au luat într-o atmosferă de susținere din partea populației și cu un moral ridicat al armatei.
Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate față de conflictele de la sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale.
Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat guvernul român să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în septembrie 1876 condițiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la București la 4 (sv)/16 aprilie (sn) 1877 convenția prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României.
Guvernul român a hotărât pe 6 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armatele permanentă și teritorială cât și cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război. România a mobilizat peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei operative au fost de 66.000 de soldați, 12.300 de cai și 190 de tunuri. Au fost mobilizați, în vederea instruirii, aproximativ 14.000 de tineri din contingentul anului 1877 și membri ai milițiilor – aproximativ 33.000.
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând Dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Organizarea apărării strategice
Imediat după mobilizare s-a trecut la organizarea armatei în două corpuri în vederea apărării strategice a malului românesc al Dunării și respingerii la nevoie a unui atac otoman. Cele mai amenințate puncte au fost considerate Calafatul și Bucureștiul.
Comandamentul român a hotărât ca două divizii care formau Corpul 1 de armată să asigure apărarea în cazul unui atac otoman dinspre Vidin, iar Corpul 2 de armată format tot din două divizii să asigure apărarea capitalei împotriva unui eventual atac dinspre Rusciuk și Turtucaia.
Principalele rezerve ale armatei erau concentrate în regiunea Bucureștiului și constau în două regimente de dorobanți, un regiment de roșiori și alte câteva formațiuni auxiliare. În această desfășurare, armata română a asigurat apărarea liniei Dunării pe un front de 650 km, până la sosirea trupelor țariste. Armata rusă a început traversarea Prutului pe la Ungheni, pe la nou construitul pod „Eiffel”, în noaptea de 11 – 12 aprilie 1877.
Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – Dispozitivul de acoperire a Dunării – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Podul Eiffel de peste Prut, cca 1880 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Proclamarea independenței
Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ș.a.
În această situație, ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat trupelor române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două state.
Proclamarea Independenței de stat a României – foto preluat de pe agerpres.ro
Pe 9 (sv)/21 mai (sn) 1877, sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților a proclamat independența României, Mihail Kogălniceanu ținând un discurs memorabil.
„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă .”
A doua zi, 10 (sv)/22 mai (sn), Senatul a votat proclamația de independență, iar acest act a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării.
Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tuturor cetățenilor care se distingeau pe timp de pace sau război. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român.
Înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat să coopereze activ cu România în acțiunile de război, ceea ar fi îndreptățit Principatele Unite să participe și la tratativele de pace care ar fi pus capăt conflictului.
Luptele
Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române
Imperiul Rus a concentrat pentru luptele din Balcani 260.000 de soldați cu 802 tunuri, iar Imperiul Otoman 186.000 de soldați cu 210 tunuri. Acțiunile armatei țariste au început în iunie, când trupele ruse au traversat Dunărea în Dobrogea. Traversarea fluviului s-a făcut în parte sub protecția flotilei românești (vedetele „România”, „Ștefan cel Mare”, „Fulgerul” și „Rândunica”).
După câteva zile, rușii au trecut la forțarea fluviului cu gruparea principală, care fusese concentrată în zona Roșiorii de Vede –Alexandria – Zimnicea – Turnu Măgurele. Armata română a asigurat siguranța traversării Dunării de către ruși prin bombardamentele din 14-16 iunie asupra pozițiilor otomane.
Tot pentru asigurarea siguranței armatei ruse, românii au organizat posturi de supraveghere la vărsarea Oltului în Dunăre. Pentru facilitarea mișcărilor trupelor ruse și împiedicarea manevrelor otomane, bateriile românilor de la Calafat, Corabia, Bechet au executat bombardamente intense a căilor de comunicație turcești. Rușii au beneficiat din plin de sprijinul artileriei române și, după un atac energic, au cucerit pe 4 iulie cetatea Nicopol.
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) “Capitularea turcilor la Nicopole” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Trecerea Dunării de către Armata Română
Marele cartier general român a hotărât pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor și să faciliteze concentrarea de trupe țariste la Plevna prin trimiterea unei brigăzi de infanterie și a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iunie primele unități române au traversat Dunărea și controlul orașului Nicopol a fost preluat în întregime de români.
Razboiul de independenta al Romaniei (1877) – Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor. Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat princepelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele.”
Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse și române de la Plevna. Condițiile de cooperare urmau să fie discute ulterior. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele.
În plus, Armata Română a fost reorganizată pe 23 iulie în vederea îndeplinirii noilor sarcini. Astfel, a fost creată Armata de Operațiuni de sub comanda generalui Alexandru Cernat, (43.414 militari, 7.170 cai, 110 tunuri). Pentru apărarea frontierei dunărene a fost creat Corpul de observație 11.380 militari, 1.350 cai, 74 tunuri), iar milițiile din Oltenia au fost mobilizate.
În urma discuțiilor celor două părți, s-a hotărât ca la baza cooperării să fie pusă respectarea unității de comandă a armatei române, iar la Plevna să se constituie o singură grupare ruso-română numită „Armata de vest”, pusă sub comanda principelui Carol I. Până pe 25 august, trei divizii române s-au alăturat Armatei de vest. În această zi, consiliul de război aliat a hotărât ca să fie lansat un al treilea asalt asupra Plevnei pe 30 august 1877.
Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării – (Carol I în Războiul de Independenţă) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Asediul Plevnei și bătălia de la Rahova
Fortificațiile de la Plevna ocupau o poziție strategică extrem de importantă. Aici se încrucișau mai multe căi de comunicație importante care legau Nicopole, Rusciuk, Sofia, Tîrnovo și Plovdiv. Asalturile Armatei de vest s-au desfășurat în condiții extrem de grele: în afara terenului accidentat, a fortificațiilor foarte puternice, serviciile de contrainformații nu obținuseră toate datele necesare despre plasarea în teren a redutelor otomane. La sfârșitul primei zile a celui de-al treilea asalt al Plevnei singurul câștig a fost ocuparea redutei Grivița 1 de către români.
Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – Harta asediului Plevnei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Consiliul de război din 1 septembrie a tras învățămintele necesare din eșecul celui de-al treilea atac al Plevnei. La acest consiliu au participat pe lângă principele Carol I, țarul Alexandru, marele duce Nicolae, ministrul rus de război și o serie de generali ruși. S-a hotărât să se înceteze orice atac direct, în schimb urmând să se întărească încercuirea fortificațiilor otomane și împiedicarea aprovizionării celor asediați. Rusia urma de asemenea să aducă în zonă trupe proaspete. După două zile de lupte, fortificațiile de la Rahova au fost cucerite, această victorie fiind obținută cu participarea exclusivă a militarilor români.
Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – Faza finală a bătăliei de la Plevna – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Odată cu întărirea încercuirii Plevnei, situația trupelor otomane a devenit foarte critică. Osman Pașa a refuzat oferta aliată de capitulare. În schimb, în condițiile crizei de muniție, alimente și furaje, comandamentul otoman a hotărât părăsirea Plevnei și retragerea spre Sofia.
În noaptea de 27 – 28 noimebrie, otomanii au încercat să părăsească Plevna la adăpostul întunericului și ceței. Manevrele unei mase de aproximativ 50.000 de oameni (militari și civili care doreau să plece odată cu armata) nu au rămas neobservate. Românii au fost cei care au remarcat primii, că otomanii au părăsit reduta Grivița 2.
După acest moment a urmat o avalanșă de evenimente, care au culminat cu capitularea necondiționată a lui Osman Pașa în fața colonelului Mihail Cerchez. Gruparea otomană, care a capitulat în frunte cu Osman Pasa a mai numărat 10 generali, peste 130 de ofițeri superiori, 2.000 de ofițeri inferiori și aproximativ 40.000 de soldați. Au fost capturate peste 70 de tunuri și un mare număr de arme de infanterie.
Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române. Maiorul Valter Mărăcineanu înalţă drapelul românesc pe reduta Griviţa – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Asediul Vidinului
Pentru a exploata rapid și hotărâtor victoria de la Plevna, s-a luat hotărârea ca armata română să se deplaseze în regiunea Vidinului, pentru zdrobirea forțelor otomane din nord-vestul Bulgariei, care amenințau flancul drept al rușilor. Pentru continuarea acțiunilor la sud de Balcani cu forțe sporite, trupele ruse, care staționau în Nicopol și Rahova, au fost înlocuite cu unități române.
Pentru nimicirea grupării turcești de la Vidin și cucerirea acestei cetăți, a fost ales Corpul de vest sub comandamentul lui Nicolae Haralambie. Trupele române de pe malul stâng al Dunării au primit ordin să se concentreze în Oltenia, cu forțele principale în zona Calafat, și să intervină cu artileria în sprijinul marilor unități care urmau să atace Vidinul; ele aveau, totodată, misiunea de a participa la lichidarea unor eventuale incercări otomane de forțare a fluviului în această zonă.
Deplasarea trupelor române spre Vidin s-a făcut în condiții foarte grele, pe un ger de până la -25 grade, pe drumuri troienite și sub atacul continuu al cavaleriei otomane. Vidinul reprezenta un centru de comunicații important, care asigura accesul spre interiorul Peninsulei Balcanice. Otomanii au construit o serie de poziții întărite pentru a-și asigura legătura cu exteriorul la Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea, Inova și Kapitanovcea, aliniament care constituia centura principală exterioară de apărare a Vidinului.
Astfel organizată pentru aparare, cetatea Vidin dispunea de 12.000 de militari bine înarmați, aflați sub comanda lui Izzet pașa, cunoscut ca un general energic și inteligent. Garnizoana otomană era pregătită pentru o rezistența de lungă durată, dispunând de suficiente cantități de alimente și muniții; pozițiile inaintate, mai ales cele de la Smârdan, scoteau practic Vidinul de sub bătaia artileriei adverse amplasată dincolo de centura fortificațiilor exterioare.
Comandamentul român a hotărât să atace pentru început centura de fortificații din jurul Vidinului. În perioada 12-14 ianuarie, cea mai mare parte dintre satele întărite din jurul Vidinului (Tatargik, Novoselcea, Rupcea, Rainovcea, Smârdan, Inova și Capitanovcea) au fost atacate și cucerite. În sprijinul atacului trupelor terestre de pe malul drept al Dunării au intervenit unitățile de artilerie de la Calafat și Ciuperceni. Vidinul era apărat de peste 15.000 de infanteriști, peste 2.100 de cavaleriști și artileriști cu 84 de tunuri.
După cucerirea centurii de fortificații exterioare, armata română s-a pregătit pentru asaltul final al Vidinului. Artileria română a bombardat neîncetat pozițiile otomane până pe 22 ianuarie, când s-a comunicat încheierea unui armistițiu ruso-turc. Pe 12 februarie 1878, trupele române au pătruns în Vidin, iar a doua zi în cetatea Belogradcik. Cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de Independență. Armata română avea să-și facă intrarea triumfală în București pe 8 octombrie 1878. Independența României a fost recunoscută de marile puteri pe 13 iulie 1878.
Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – (Romanian troops returning to Bucharest after the war, 8 October 1878) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Participarea românilor timoceni
În 1875 în Bosnia și Herțegovina a izbucnit o revoltă a bosniacilor și a vlahilor/românilor îndreptată împotriva otomanilor. În acelasi timp s-au răsculat și bulgarii, împreună cu românii din Bulgaria, în aprilie 1876 dar revolta a fost înăbușită de otomani.
După ce Serbia a declarat război turcilor (20 iunie 1876) s-au răsculat și românii timoceni (29 iunie 1876). S-au păstrat numele unor conducători ai răscoalei: episcopul Partenie, învățătorul Ion Ciolac, preotul Pop Dumitru, Ion Troacă etc. Între Vidin și Timoc răscoala a cuprins 14 sate românești și 4 bulgărești.
După ce armata sârbă s-a retras din zonă, răscoala a fost înăbușită cu cruzime de către turci. România a trimis la Cladova mai mulți medici și farmaciști care să ajute victimele represiunii. În urma represaliilor ordonate de către turci în jur de 15000 de locuitori din zona Timocului s-au refugiat în Serbia și România.
În timpul bătăliilor duse la sud de Dunăre de armata română în războiul din 1877-1878, acesteia i s-au alipit batalioane de voluntari formate din români timoceni. Astfel, la asediul Vidinului au participat voluntari din stânga Timocului, conduși de Ilie Nicolae din Cobișnița, precum și din zona orașului asediat sub comanda lui Vancea Predoi din Bregova.
În rândul voluntarilor au luptat și copii și tineri, între care 37 de fete, care distribuiau oștenilor români hrană, muniție și ajutau pe cei din serviciul sanitar. Marița, o fetiță de 12 sau 14 ani, se spune că a cărat cu o găleată de lemn apă pentru militarii armatei române. Prima dintre fetele care au căzut răpuse de gloanțele inamicului a fost Marița.
În 1905, românii de la sud de Dunăre au ridicat o statuie de bronz în apropierea cimitirului de la Smârdan în care odihnesc eroii căzuți la datorie. Statuia o înfățișează pe Marița privind spre est (către liniile armatei turcești) purtând în mâna dreaptă o coroană, iar în stânga o găleată. Monumentul a fost distrus în 1913 sau 1917 și refăcut la Calafat în 2001.
Mariţa (eroina de la Smârdan) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Urmări
Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano pe 3 martie 1878. În urma acestui tratat a fost creat Principatul Bulgariei și recunoscută independența Muntenegrului, Serbiei, României. României i se impune cedarea celor trei județe din sudul Moldovei (Cahul, Ismail, Bolgrad).
România independentă (« Vechiul Regat », 1878-1913) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în convenția semnată pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de ministrul de externe român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu. Realitatea este că Rusia nu a dorit „apărarea și respectarea” integrității teritoriale a României ci cucerirea a cât mai mult din Imperiul Otoman (numit „Bolnavul Europei”), a zonei Mării Negre (controlul Dunării) până la Constantinopol (controlul strâmtorilor Dardanele/Bosfor) și Marea Mediterană.
Pentru a înțelege mai bine, trebuie privite lucrurile în contextul acelor ani, anume expansiunea Imperiului Rus în Caucaz, Asia și încercarea de a ajunge la Oceanul Indian („warm water port”) prin cucerirea teritoriilor care în prezent sunt Iranul și Afganistanul.
Marile puteri (Marea Britanie, Franța, Imperiul German) nu au fost satisfăcute de acest tratat (de la San Stefano), prin care Imperiul Țarist și-a extins influența în Balcani și Caucaz, la Congresul de la Berlin cerând o revizuire ce va fi obținută prin Tratatul de la Berlin (1878).
Borders in the Balkan peninsula after the Treaty of Berlin (1878) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
La Conferința de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța, și mica Insulă a Serpilor. În schimb, Rusia prelua județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856.
Principele Carol I a fost profund nemulțumit de turnura nefavorabilă a negocierilor. Otto von Bismarck a reușit să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic datorită accesului la Marea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre.
Trecerea Dunarii. Intrarea Armatei Române în Dobrogea. Autorităţile româneşti preiau administraţia Dobrogei (14 noiembrie 1878) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Costuri
Pe lângă costurile umane, Românii au suportat un important cost fianciar, respectiv un total de 100 milioane lei aur. La scurtă vreme după căderea Plevnei, Carol I al României îi scrie tatălui său, Karl Anton : « … mai puțin favorabilă este situația noastră financiară, căci războiul ne-a costat deja 25 de milioane, … ». Cu un buget al Ministerului de Război insuficient, 13 milioane lei, România a acoperit deficitul printr-o emisiune de bancnote/bilete ipotecare, în sumă de 26.260.000 lei, garantate cu moșiile statului. Această inflație a masei monetare, nefiind acoperită în aur, a dus în urmatorii ani la o creștere generalizată a prețurilor, în fapt o taxă ascunsă.
Contribuțiile voluntare ale cetățenilor, în bani, au însumat 9.247.000 lei aur, de asemenea au fost donate cantități mari de alimente, animale, îmbrăcăminte, bandaje, medicamente etc. stiindu-se numai numărul (ex. 8000 capete vite) sau cantitatea, necuantificate financiar fiind serviciile (ex. medicale, transport) oferite gratuit de indivizi către Armata Română. Din păcate, statul Român a recurs și la „rechiziții de război”, anume 59.000 vite și peste 30.000 tone alimente, unele plătite după încetarea ostilităților.
cititi despre Războiul de Independență al României (1877 – 1878) si pe en.wikipedia.org
cititi si:
- Războiul Ruso-Turc (1877–1878)
- Lupta de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)
- Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878)
- Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)
- Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei