test

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Martin Mărturisitorul, Episcopul Romei

Cel întru sfinți părintele nostru Martin Mărturisitorul (n. 590/600 – d. 160septembrie 655, Chersones, Crimeea) a fost papă al Bisericii Romei la mijlocul secolului al VII-lea (649-653) și unul din apărătorii credinței ortodoxe împotriva ereziei monotelite.

Sfântul Martin l-a cunoscut și l-a susținut pe sfântul Maxim Mărturisitorul, și a suferit ca și acesta persecuții, torturi și exil, de unde și supranumele de Mărturisitor.

Sărbătorit în Biserica Catolică la 13 aprilie.

Prăznuirea sfântului Martin în Biserica Ortodoxă se face la 14 aprilie împreună cu ceilalți episcopi occidentali care au pătimit pentru credința cea adevărată, și la 20 septembrie împreună cu „Maxim cel Înțelept” (Maxim Mărturisitorul).

Născut în Toscana (Italia), Sf. Martin a fost educat în credința Bisericii și a intrat în clerul Bisericii Romei. Ca preot, sfântul Martin a fost reprezentant al scaunului Romei la Constantinopol. După moartea Papei Teodor I în 649, Martin a fost ales ca succesor al acestuia. L-a numit pe Ioan, episcop de Filadelfia (Amman) ca Administrator al Patriarhiei Ierusalimului după moartea Patriarhului Sofronie, care murise în 638. Martin a argumentat legitimitatea acestei numiri în virtutea „puterii apostolice transmise lui de Iisus Hristos prin Sf. Petru”.

În timpul papatului său, erezia monotelită a început să se răspândească. Potrivit acestei erezii, Hristos ar fi avut două Firi, dar o singură voință, spre deosebire de poziția ortodoxă, care afirma că în Hristos lucrau două voințe (dumnezeiască și omenească). Ereticii și-au câștigat adepți în rândul aristocrației și chiar în familia imperială, între aceștia numărându-se împăratul Constans (641-668) și patriarhul Pavel al Constantinopolului (641-654).

Împăratul a publicat chiar o carte intitulată Typos („Modelul credinței”) în sprijinul ereziei monotelite, poruncind să fie citită de toată lumea. Când Sf. Martin a citit cartea, a mărturisit cu hotărâre credința ortodoxă și a convocat Sinodul de la Lateran la Roma pentru a condamna erezia monotelită, care afirma că în persoana lui Isus Christos nu există decât voința divină dar nu ceea umană, ceea ce punea în dubiu natura umană a lui Isus.

Când împăratul a aflat aceasta, a trimis un comandant militar pentru a-l ucide pe papă. Acesta, temându-se să îl asasineze el însuși pe papă, a angajat un ucigaș pe care l-a plătit ca să comită el această faptă. Când ucigașul s-a apropiat însă de papă ca să-l ucidă, a fost lovit de orbire și nu l-a putut omorî. Comandantul militar a fugit din Roma, de teamă, și a murit la scurtă vreme după aceea într-o bătălie.

Împăratul și-a continuat încercările de a-l ucide pe Sf. Martin, plătind un alt comandant militar ca să-l învinuiască de erezie. Pentru că nu l-a putut înlătura din scaun pe papă cu aceste acuze, comandantul l-a capturat pe ascuns pe Sf. Martin, în timpul nopții și l-a dus până pe insula Naxos, în Marea Egee, în anul 654, unde a fost ținut, sub pază severă și în regim de înfometare, vreme de un an.

Sfântul a fost apoi chemat la judecată, slăbit și bolnav din pricina relelor tratamente suferite în închisoare. Martori falși au fost plătiți pentru a-l acuza de fapte de trădare. Judecătorul l-a condamnat fără să asculte ce avea de spus în apărarea sa. Neputând să mai rabde chinurile la care era supus, sfântul a zis atunci:

„Domnul știe ce mare bunătate mi-ai arăta dacă ai porunci să fiu dat degrabă la moarte”. Mulți dintre cei care au crezut mărturia martorilor mincinoși își băteau joc de el, iar cei care credeau mărturia sfântului au fugit, înlăcrimați, neputând răbda să-l vadă astfel umilit. Sfântul urma să fie depus din treaptă și executat.

Când împăratul i-a relatat acestea patriarhului Pavel, acesta și-a înțeles rătăcirea și a poruncit încetarea chinurilor, rugându-l pe Sf. Martin să facă pace cu Biserica Constantinopolului. Papa însă a refuzat cererea patriarhului, pentru că Biserica din Constantinopol nu se lepădase încă de erezie. Condamnarea sa la moarte a fost comutată și sfântul a fost trimis în exil la Cherson, în Crimeea. Sf. Martin a murit din pricina foamei și a bolii la 16 septembrie 655.

Scrisorile papei Martin I reflectă tristețea abandonării și decepția față de clerul roman, care, între timp, sub presiunea împăratului Constant, a ales un succesor.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Martine înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Între arhierei viețuind cu dreaptă credință și mucenicește calea săvârșindu-ți, bârfelile eresurilor le-ai stins, făcându-te apărător al dreptei credințe, Preasfințite Martin. Pentru aceasta te rugăm, mântuiește-ne de nevoi și scârbe prin rugăciunile tale, slăvite ierarhe al lui Hristos.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Martin Mărturisitorul, episcopul Romei si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Ierarh Martin Mărturisitorul, Episcopul Romei

articol preluat de pe doxologia.ro

După sfârșitul lui Teodor papă al Romei, a luat scaunul Bisericii Romei fericitul Martin, cu glăsuită alegere a tuturor. În acea vreme la răsărit împărățea peste greci, Consta, fiul lui Constantin și nepotul lui Eraclie împăratul. Dar în acei ani împărații grecești stăpâneau și Roma cea veche, iar rudele stăpâneau părțile Apusului și se înmulțea atunci la Răsărit eresul monoteliților, adică al celor ce mărturisesc că numai o voie este în Hristos Domnul nostru. Iar eresul acela ieșise din eresul ce fusese mai înainte al lui Evtihie, care zicea că numai o fire este în Hristos, împotriva mărturisirii ortodoxe, care întărește a crede că în Domnul nostru Dumnezeu Cel întrupat sunt două firi, precum și două voințe și lucrări, fiind deosebită fiecare fire, însă într-o singură persoană a lui Hristos. Pentru că nu în două persoane despărțite este Hristos Dumnezeu, ci în doimea firilor este cunoscut cu neamestecare.

Și a început acel eres prin Chir, patriarhul Alexandriei și Serghie al Constantinopolului, învoindu-se la aceasta și împăratul Eraclie, unchiul împăratului Constantin. După Serghie a fost patriarh în Constantinopol, Piros, tot eretic monotelit, apoi Pavel, de același eres. După îndemnarea acelui Pavel, împăratul Consta a scris o cărticică plină de eresul monoteliților, numind-o „tipos” și a trimis-o pretutindeni, poruncind ca astfel să se creadă. Deci, mulți din cei dreptcredincioși, care nu se învoiau cu eresul acela, se împotriveau nedreptei porunci împărătești, suferind prigoniri, bătăi, chinuri și morți. Unul ca acesta a fost Cuviosul Maxim Mărturisitorul, precum se scrie în viața lui pe larg. La preasfințitul papă Martin, care a luat scaunul patriarhiei Romei celei vechi, împăratul a trimis îndată acea cărticică a sa cu socoteală ereti-cească și cu credința cea rea, dorind ca noul papă Martin să primească acea credință și să se întărească sobornicește. Iar Fericitul Martin lepăda acea rea credință, zicând: „Chiar dacă toată lumea ar voi să primească această nouă învățătură, potrivnică celei drepte, eu nu o voi primi, nici mă voi depărta de evanghelica și apostolica învățătură și de la așezămintele Sfinților Părinți, măcar de voi pătimi și moartea”. Și a trimis la Pavel patriarhul Constantinopolului bărbați cinstiți din rânduiala bisericească cu o scrisoare, prin care îl ruga și-l sfătuia să nu se facă împerechere în unirea bisericească, nici să semene neghine eretice în mijlocul grâului credinței dreptcredincioase; și să sfătuiască pe împăratul, să înceteze de la o socoteală ca aceea potrivnică Bisericii. Iar patriarhul Pavel, nu numai că nu a ascultat pe Fericitul Papă Martin; dar și pe trimișii lui i-a surghiunit cu necinste și cu bătăi în țări îndepărtate.

Atunci preasfințitul Papă, cu sfatul Cuviosului Maxim Hriso-politeanul, care era în acea vreme în Roma, a adunat sobor local, chemând pe episcopii Apusului, în număr de 105; și punându-le înainte rătăcirea lui Chir, a lui Serghie, a lui Piros și a lui Pavel împreună cu împărăteasca scrisoare, care se numea „tipos”, le-au dat anatemei; și a scris către toți credincioșii, care erau în toată lumea, întărindu-i în dreapta credință, arătându-le ereticeasca vătămare și poruncindu-le să se ferească cu strășnicie de ea.

Auzind de aceasta împăratul Consta, s-a umplut de mânie și de mare tulburare, încât a trimis la Roma pe un oarecare voievod al său, cu numele Olimpie, ca să prindă pe Sfântul Martin Papă. Iar când a sosit Olimpie la Roma, a apucat soborul din acel loc; și văzând mulțimea episcopilor și a poporului ce se adunase, iar cetatea plină de duhovnicească și mirenească rânduială, n-a mai îndrăznit să prindă pe papa la arătare, ci a învățat pe unul din ostași, să-l ucidă în biserică. Și intrând acel ostaș în biserică, având ascunsă pe sub haine o sabie ascuțită, s-a apropiat de papă, ca să-l străpungă deodată. Dar a orbit îndată, pentru că Domnul, Care nu lasă toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, n-a lăsat pe ucigaș să-și ridice mâna de călău asupra credinciosului său rob.

Văzând Olimpie că Domnul păzește pe slujitorul Său, a lăsat pe Papa Martin și s-a dus în Silicia împotriva saracinilor și a murit acolo. Iar împăratul, fiind îndemnat de Pavel Patriarhul, a trimis la Roma pe voievodul Teodor, care se numea Caliop, ca să piardă pe Papa Martin, aruncând asupra lui niște pricini mincinoase, zicând că s-ar fi înțeles cu saracinii, îndemnându-i asupra împărăției grecești și că voiește să se scoale cu război împotriva împăratului, ca și cum n-ar fi păzit credința cea dată de la părinți și că ar fi hulit și pe Preacurata Maica lui Dumnezeu.

Ajungând trimisul împăratului la Roma, punea învinuirile acelea asupra Papei înaintea tuturor. Iar Fericitul Martin Papă, nefiind vinovat de nici o învinuire din acelea, se dezvinovățea de clevetirile cele nedrepte, zicând: „Cu saracinii n-am avut niciodată vreo înțelegere, numai că am trimis milostenie fraților celor dreptcredincioși, care petrec în mijlocul saracinilor în sărăcie și în nevoi. Iar pe Preacurata Maica lui Dumnezeu, dacă nu o cinstește cineva, nu o mărturisește și nu i se închină ei, blestemat să fie acela, în veacul de acum și în cel viitor. Și sfânta credință cea dată de la Sfinții Apostoli și de la purtătorii de Dumnezeu părinți, nu noi, ci cei ce înțeleg cele potrivnice, n-o păzesc cu dreptate”.

Dar trimisul împăratului, neascultând îndreptările papei, îl găsea vinovat în toate, adăugînd la sfîrșit și aceasta, că nu după pravilă s-ar fi suit pe scaun. Apoi, într-o noapte, neștiind nimeni, cu putere ostășească a prins pe papa, l-a dus la liman și punându-l într-o corabie, l-a trimis departe pe mare, printre insulele ce se numeau Ciclade. Și la una din insulele acelea, care se numea Naxia, a fost ținut sfântul un an întreg, chinuindu-se cu foamea și cu cele ce nu-i ajungeau pentru trebuință. Iar când i se aducea ceva de la iubitorii de Dumnezeu ai acelei țări, cărora li se făcea milă de papa cel izgonit, apucau străjerii înainte și o luau cu sila, de la cei ce aduceau și, ocărându-i, le zicea: „Dacă cineva va voi să-l iubească și să-i fie milă de dânsul, acela este vrăjmaș patriei. Căci izgonitul acesta este eretic, potrivnic lui Dumnezeu și răsturnător a toată împărăția grecească”. Și străjerii aceia făceau mult necaz sfântului, batjocorindu-l și ocărându-l. Și slăbea sfântul cu puterea trupească, pe de o parte cu chinurile și neajunsurile cele din toate zilele, iar pe de altă parte de boala de care era cuprins. Dar nu slăbea și cu mărimea sufletului, ci răbda cu mulțumire toate pentru Dumnezeu. După aceea l-au dus în Bizanț.

Ajungând corabia în Bizanț pe o vreme senină și sosind de dimineață la limanul ce se numea al lui Eftimie, aproape de Arhandia, veneau la sfântul, care era foarte bolnav, diferiți oameni fără de omenie, trimiși anume de la palatele împărătești și de la patriarhie, să necinstească cu vorbe grele și cu defăimări pe cel atât de cinstit arhiereu al lui Dumnezeu. Deci răbda aceasta sfântul de dimineața până seara. Apoi, apunând soarele, a venit un oarecare Notarie, cu numele Sagoliv, cu mulți ostași și, luând pe sfântul din corabie, l-au pus pe o pârghie, neputând nicidecum să meargă de boală, și l-au dus într-o curte oarecare ce se numea Prandiaria. Acolo l-au închis într-o cămară întunecoasă și strâmtă și îl străjuiau cu tărie, păzindu-l să nu știe de dânsul nimeni din cetate că este acolo. Și a petrecut sfântul în acea închisoare nouăzeci și trei de zile, neputând către nimeni să vorbească.

După aceea l-au dus de acolo în casa sachelarului și adunându-se acolo senatorii, pe când îl duceau pe pârghie la dânșii, un oarecare senator mai mare a strigat la dânsul poruncindu-i să se scoale, dar slujitorii care-l duceau, i-au spus că nu poate să stea, deoarece este bolnav. Însă el îi poruncea cu mânie ca și bolnav să stea în picioare, înaintea lor; dar el neputând să stea, a poruncit să-l sprijinească. Deci, s-a sculat sfântul și a stat în mijloc, sprijinindu-se de alții. Mai erau acolo și mulți martori mincinoși, pregătiți anume pentru aceea și mai înainte învățați, care aduceau asupra lui cele pomenite mai sus și alte feluri de pricini nedrepte și mincinoase și mărturiseau, jurându-se pe Sfânta Evanghelie. Și fiindcă Fericitul Martin nu știa să vorbească grecește, voind să se îndrepteze prin tălmaciul său, nu-l asculta și nici nu-l lăsa a vorbi ceva, ocărându-l cu cuvinte necinstite. Atunci prea sfântul Papa a grăit către dânșii: „Știe Domnul că îmi veți face mare bine, dacă mă veți ucide mai degrabă cu orice fel de moarte”.

După aceasta sfântul a fost dus la un loc oarecare înalt, de priveliște, unde tot poporul obișnuia a se aduna, și acolo, neputând să stea, îl țineau sprijinit. Iar împăratul privea spre dânsul pe ascuns din oarecare case înalte. Și mergând Sachelarie de la împăratul, cu groază a zis către sfântul: „Vezi, că de vreme ce ai lăsat pe Dumnezeu și Dumnezeu te-a lăsat pe tine!”. Zicând aceasta, a poruncit poporului ca să blesteme pe Fericitul Martin și striga poporul cu glas mare: „Anatema să fie Papa Martin!”. Iar cei ce știau că nu este cu nici un lucru vinovat Papa Martin, aceia cu fața mâhnită și cu ochii plini de lacrimi ieșeau de la acea priveliște.

După aceea a zis Sachelarie către mai marele curții: „Ia-l pe acesta și să-l zdrobești, căci nu este vrednic să mai trăiască”. Și îndată, luând pe sfântul, au dezbrăcat de pe el haina de deasupra, iar pe cea de dedesubt au rupt-o de sus până jos și i-au pus fiare grele pe grumaz și pe tot trupul și de acolo îl duceau prin cetate la divan și o sabie era dusă înainte, ca să-l taie. Iar din popor unii îl batjocoreau, îl ocărau, îl defăimau și clătinând capul, ziceau: „Unde este Dumnezeul lui? Unde este învățătura credinței lui?”. Iar alții plângeau și se tânguiau, văzând o necinstire ca aceea și chinuire făcută pentru nevinovăție, unui atât de mare arhiereu al lui Dumnezeu. Iar cuviosul suferea îndoită pătimire: pe de o parte cu trupul de boală, de legăturile cele grele și de mâinile călăilor, care cu nemilostivire îl trăgeau; iar pe de alta cu sufletul, de ocările cele fără de cinste, răbdând rușine și durere.

Fiind dus la divan, l-au aruncat în temniță, între făcătorii de rele și între tâlhari, târându-l pe jos legat, pe trepte multe, pe care sfântul căzând și lovindu-se, s-a rănit pe tot trupul până la vărsare de sânge. După câteva ceasuri, l-au mutat într-o altă temniță, care se chema a lui Diomid, unde, de dureri și de răceala mare, căci era luna lui ianuarie, era aproape de moarte. Dar femeia străjerului temniței milostivindu-se de sfântul, a mers în taină în temniță la sfântul legat. Luându-l de acolo, i-a bandajat rănile și l-a pus pe patul său și l-a îmbrăcat cu haine și a zăcut sfântul până seara fără de glas, ca un mort. Iar după ce s-a făcut seară târziu, Grigorie, mai marele famenilor împărătești, a trimis pe vătaful casei sale, cu puține mâncări la Sfântul Martin, zicându-i: „Nu slăbi de tristețe, căci nădăjduiesc la Dumnezeu, că nu vei muri!”.

Aceasta auzind Cuviosul Martin, a suspinat din inimă, pentru că nu i-a fost bine primit acel cuvânt, căci dorea să moară într-a sa pătimire pentru dreapta credință; și îndată a luat de pe dânsul obezile cele de fier. Iar a doua zi, împăratul s-a dus să cerceteze pe Patriarhul Pavel, care, fiind bolnav, era aproape de moarte și i-a spus toate cele despre Papa Martin. Iar Pavel greu suspinând și întorcându-se spre perete, a zis: „Vai mie și aceasta s-a adăugat la osândirea mea!”. Și l-a întrebat împăratul: „Pentru ce grăiești astfel?”. Patriarhul a răspuns: „Au doar puțină tiranie este aceasta stăpâne, ca să pătimească papa unele ca acestea?”. Și cu jurământ sfătuia pe împăratul, ca să înceteze a mai face rău mai mult papei.

După opt zile, patriarhul Pavel murind, Demosten notarul, a fost trimis de împărat cu alți bărbați vestiți, în temnița lui Diomid, la Sfântul Martin. Aceia intrând, i-au zis: „Stăpânul nostru, împăratul, se miră în ce slavă mare erai și la câtă necinste ai ajuns! Iar pentru necinstirea ta nimeni nu este vinovat, decât numai tu singur”. Iar preasfințitul papă, nerăspunzându-le nimic, ci ridicându-și spre Dumnezeu ochii, a zis: „Slavă și mulțumită Împăratului Celui fără de moarte!”. Și întrebau pe Sfântul Martin despre Pir, care a fost mai înainte patriarh, dacă de voia sa a fost în Roma și a făcut lepădarea de credința a monoteliților și dacă Teodor cel ce a fost mai înainte papă, l-a primit pe el. Iar Sfântul Martin le-a spus toate cele despre Pir amănunțit; că, mergând de bună voie la Roma, a dat pe hârtie lepădarea sa de nedreapta credință, deși după aceea s-a întors iarăși la cea dintâi rea credință a monoteliților; și că Papa Teodor a fost primit cu cinste ca un episcop și îndestulat cu toate cele de trebuință. Iar la sfârșit, sfântul a spus și aceasta către ei: „Iată în mâinile voastre sunt, faceți cu mine ce voiți, precum Dumnezeu v-a lăsat. Însă să știți cu întemeiere, că de mă veți sfărâma în bucăți, nu mă voi împărtăși cu cei rău credincioși, cât timp vor sta în credința cea rea. Încercați cu lucrul și veți vedea ce fel este darul lui Dumnezeu în robii Lui”.

Acestea auzindu-le trimișii, s-au întors la împărat, minunându-se de astfel de mărime de suflet și de neînfricata inimă a sfântului, care nu se înfricoșa de chinuri și de moarte. Și petrecând sfântul în temnița lui Diomid optzeci și cinci de zile, Sagoliv notarul a mers la sfântul, zicând: „Poruncit îmi este, să te iau de aici în casa mea, iar după aceea te voi trimite undeva”. Iar sfântul îl întreba, unde va fi trimis și în care loc, dar acela nu voia să-i spună. Cuviosul a zis: „Lăsați-mă să fiu aici până în ceasul acela, în care voiți să mă trimiteți unde voiți”. Și s-a dus notarul. Apoi apunând soarele, Fericitul Martin Papa a zis către ai lui împreună legați: „Apropiați-vă, fraților, și să dăm cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, căci îndată va veni cel ce o să mă ia de aici”. Deci, s-au sărutat cu durere în inimă. Iar sfântul cu fața veselă le-a zis: „Nu plângeți, ci mai bine bucurați-vă împreună cu mine, care mă bucur; căci mă duc în surghiun pentru dreapta credință!”.

După aceea iarăși a mers notarul cel sus-pomenit și luând pe sfântul, l-a dus; și toți cei ce erau în temniță, se tânguiau fără de mângâiere pentru despărțirea lui de ei. Sfântul a fost pus în corabie și trimis în surghiun la Herson, unde, fiind chinuit cu foamea, cu strâmtorarea și cu tot felul de lipsuri, după doi ani s-a dus către Domnul. Iar sfântul lui trup a fost îngropat afară din cetatea Hersonului, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea a Vlahernei. Mormântul lui era slăvit, de vreme ce multe feluri de tămăduiri se dădeau bolnavilor, cu rugăciunile lui cele sfinte și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.