Sfântul Ierarh Donat, episcopul Evriei (†387)
foto si articol preluate de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Donat, episcopul Evriei
Sfântul Donat, Episcopul Evriei a păstorit în Evria, în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379-395).
Datorită vieţii curate, Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni.
Sfântul a trecut la cele veşnice în anul 387.
Viața Sfântului Ierarh Donat, Episcopul Evriei
Sf. Ier. Donat, Episcopul Evriei (†387) – foto preluat de pe doxologia.ro
În zilele dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, acest Sfânt Donat a fost episcop în cetatea care se numește Evria, din Epirul vechi.
Aproape de cetatea aceea se afla un loc ce se numea Soria, unde era și un izvor de apă, din care dacă ar fi băut cineva, îndată cu amar murea.
Aflând de aceasta Sfântul episcop Donat a mers la izvorul acela cu clerul său și când s-a apropiat de izvor, îndată s-a auzit un tunet și a ieșit din izvor un balaur mare și înfricoșător, care mergea împotriva alesului lui Dumnezeu și încerca să împiedice cu coada picioarele catârului pe care era călare arhiereul.
Iar Donat cu biciul cu care bătea catârul său, a lovit pe balaur care se apropiase pe la spate și îndată balaurul acela a murit, iar clericii cei ce erau pe lângă episcop și poporul, văzând acea minune, au adunat lemne și aprinzând foc, au ars pe balaurul acela, ca să nu se vatăme văzduhul cu otravă, căci era foarte mare.
Iar apă din izvorul acela nu îndrăznea nimenea să bea.
Deci, Sfântul Donat făcând rugăciune, a binecuvântat izvorul și, scoțând mai întâi singur apă, a băut; apoi a poruncit și tuturor fără frică să bea și au băut toți din destul și nu s-au vătămat.
Deci, mărind pe Dumnezeu, s-au întors la casele lor.
Mergând odată în alt loc uscat și fără de apă și văzând pe cei ce erau acolo foarte însetați de arșița cea mare și slăbiți de sete, a săpat o gropniță mică cu mâinile sale și, rugându-se lui Dumnezeu, a scos izvor de apă, care curgea cu îndestulare totdeauna.
Încă și din cer a pogorât apă îndestulătoare, pentru că la vreme de arșiță și de secetă mare, rugându-se către Domnul, îndată s-a vărsat ploaie mare și a adăpat pământul bine și îndestulare de roduri s-a făcut cu rugăciunile lui.
În acele vremi, fiica împăratului Teodosie era foarte bolnavă, fiind muncită de duhul cel necurat.
Și era în mâhnire mare împăratul și împărăteasa pentru fiica lor, deoarece numai pe acea fiică o aveau.
Dar, aflând de făcătorul de minuni Donat episcopul, îndată a trimis împăratul la Epir, ca să cheme la sine pe toți episcopii părții aceleia, ca să se binecuvânteze de la dânșii.
Și, venind episcopii Epirului la Constantinopol, i-a primit pe ei împăratul cu cinste și cu dragoste și i-a întrebat, zicând:
„Cine este între voi Donat episcopul, care cu biciul a omorât un balaur și a scos apă din pământ uscat și ploaie din cer de la Dumnezeu a cerut?”.
Și i-au arătat lui pe Sfântul Donat.
Iar împăratul, sărutându-l, l-a dus la împărăteasă, apoi s-au aruncat la picioarele sfântului, rugându-se și zicând:
„Robule al lui Dumnezeu, fie-ți milă de noi, că numai o fiică avem și aceea cumplit pătimește, fiind chinuită de diavol! Și am adus mulți doctori și preoți, dar nimic n-au putut să ne ajute.
Deci pe sfinția ta te-am ostenit, ca să vii aici, auzind de darul cel mare al lui Dumnezeu ce este în tine, ca tu să izgonești dintr-însa pe diavol, cu puternicile tale rugăciuni către Dumnezeu. Și de o vei tămădui pe ea, jumătate din averile ei vei lua”.
A zis sfântul: „Unde este fecioară, ca să o văd pe ea?”.
Și l-au dus la dânsa; iar diavolul, îndată, nesuferind venirea alesului lui Dumnezeu, a răcnit și aruncând pe fecioară, a fugit dintr-însa; și s-a făcut tinăra sănătoasă.
Și s-au bucurat împăratul și împărăteasa și multe daruri i-au făcut sfântului. Dar el nimic nu voia să ia din cele ce i s-a dat lui.
Însă văzând obiceiul cel bun și bună credință a acelora, i-a rugat, ca să i se dea un loc la episcopia lui, care se afla aproape de un sat al lui, ce se numea Omfalie, ca acolo să-și zidească o biserică. Și îndată împăratul i-a dăruit locul acela și cu scrisoarea sa l-a întărit.
Zăbovind sfântul la Constantinopol, a murit un om oarecare, pe care ducându-l la îngropare, un altul ce-i împrumutase bani, având zapisul celui mort, îl ținea și nu lăsa să îngroape trupul, până ce nu i se va da lui datoria; și era datoria aceea de două sute de galbeni.
Iar Sfântul Donat, avându-și locuința aproape de casa acelui cetățean mort, a auzit ceartă și adunare multă de popor și a zis către episcopi:
„Să mergem și să rugăm pe acel împrumutător, să lase să îngroape trupul datornicului său cel mort”. Iar episcopii n-au voit să meargă.
Atunci a mers singur Donat acolo și văzându-l, aceea care rămăsese văduvă după bărbat, a căzut la picioarele lui zicând:
„Fie-ți milă de mine, omule al lui Dumnezeu, de vreme ce de îndoită primejdie sunt cuprinsă, că și de bărbat m-am lipsit și nici trupul a i le îngropa, nu mă lasă împrumutătorul. Deci, sfătuiește-l pe acela, sfinte, ca să dea celui mort slobodă îngropare, ca să nu putrezească în casă”.
Iar sfântul a întrebat-o: „Știi cu adevărat cu cât este dator bărbatul tău omului acestuia?”.
Răspuns-a femeia: „Domnul meu, mai înainte cu câteva zile, mi-a zis bărbatul, că i-a plătit datoria, dar zapisul a rămas la împrumutător”.
Iar arhiereul lui Dumnezeu ruga pe împrumutător, zicând: „Lasă, fiule, ca să îngroape trupul celui mort, iar datoria ți se va da ție după aceea”.
Iar împrumutătorul, fiind aspru la obicei și nedrept, nu numai că n-a ascultat, ci și cu cuvinte de necinste a ocărât pe sfânt.
Atunci sfântul episcop, apropiindu-se de patul pe care zăcea mortul și cu mâna atingându-se de cel mort, a strigat, zicând: „Ascultă, omule!”.
Și îndată mortul a înviat și, deschizându-și ochii, a zis: „Iată, eu sunt, părinte și stăpâne!”.
A zis către dânsul sfântul: „Scoală-te și vezi ce vei face cu cămătarul, care spune că nu i-ai plătit datoria, căci zapisul tău îl are la sine”.
Iar mortul ridicându-se în sus și toți spăimântându-se de acel minunat lucru, apoi, căutând groaznic spre împrumutătorul său, l-a ocărit pentru minciună și i-a vădit nedreptatea lui, spunând când și în ce loc i-a plătit datoria de două sute de galbeni.
Și nu avea ce să mai răspundă împrumutătorul, ci stătea tremurând și tăcea ca un mut.
Iar omul cel ce înviase, cerându-și înapoi zapisul său de la împrumutător și luându-l în mâini, l-a rupt, șezând pe pat.
Apoi, căutând la arhiereu, i-a zis: „Bine că m-ai deșteptat, dreptule, pentru vădirea păcătosului acestuia! Deci, poruncește-mi mie ca iarăși să adorm”.
Și i-a zis sfântul: „Mergi în odihna ta, fiule, de vreme ce acum te-ai liberat de zapisul tău”.
Și îndată omul acela a adormit iarăși cu somnul morții.
Și toți cei ce au văzut acea înfricoșată minune și au auzit despre aceea, au preamărit pe Dumnezeu și s-au minunat de puterea cea mare a plăcutului lui Dumnezeu.
În timpul zăbovirii acelui Sfânt Donat, în Constantinopol nu a plouat și a fost secetă; deci, prin rugămintea împăratului, a ieșit sfântul afară din cetate, rugind pe Dumnezeu, ca să trimită ploaie pământului cel uscat.
Și îndată s-a vărsat o ploaie atât de mare încât poporul zicea: „Iată al doilea potop va fi”.
Iar împăratului îi părea rău de Sfântul Episcop Donat, că se va îmbolnăvi de ploaia cea fără de măsură, fiind numai într-o haină.
Însă, când s-a întors în curtea împărătească, s-au văzut hainele pe el desăvârșit uscate și nici urmă de umezeală având; pentru că nici o picătură de ploaie n-a picat pe el și foarte mult s-au minunat toți.
Iar împăratul se veselea de un plăcut al lui Dumnezeu ca acesta, mulțumind lui Dumnezeu că în zilele împărăției sale a trimis Domnul pe un luminător ca acesta al lumii și făcător de minuni.
Și după multe vorbiri cu dânsul, l-a liberat la scaunul său și i-a dat toată îndestularea spre zidirea și înfrumusețarea bisericii celei noi, pe care voia sfântul să o ridice la locul zis mai sus.
Mergând într-ale sale, Sfântul Donat, a zidit o biserică prea-frumoasă cu cheltuiala împăratului, unde însuși și-a gătit într-însa mormânt.
Apoi ajungând la bătrânețile cele desăvârșite, s-a dus către Domnul, ca să stea înaintea Lui în ceata Sfinților Ierarhi și să slăvească pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Cel de toți sfinții slăvit, în veci. Amin.
Bătălia de la Levounion (29 aprilie 1091)
foto si articole preluate de pe ro.wikipedia.org
Bătălia de la Levounion
Bătălia de la Levounion a fost o luptă dusă între Imperiul Bizantin (1) și Pecenegi (2) care a avut loc pe 29 aprilie 1091. Înfrângerea armatei pecenegilor în Bătălia de la Levounion a însemnat eliminarea pericolul peceneg pentru Bizanț.
Animated map of the history of the Byzantine Empire – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Situația premergătoare
În anul 1090, pecenegii au invadat posesiunile din Balcani a Bizanțului. Împaratul Alexios I Comnen însǎ, a constatat ca are forțe prea puține fațǎ de pecenegi care puteau trimite 6.000 de oameni numai după hranǎ, în împrejurimi.
Teritoriul aproximativ ocupat de pecenegi (cca. 1015 AD) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Bătălia
Bizantinii atacau scurt, în momente propice, după care se retrǎgeau. Și pe când împaratul se ruga la Dumnezeu fiind din ce în ce mai îngrijorat, în ajutorul bizantinilor au venit 40.000 cumani de la nordul Dunarii, 5.000 de munteni (identificați de istorici ca valahi din Balcani) si 500 de celți ai contelui de Flandra, aflați în Nicomedia.
Sud-estul Europei ~1000 e.n. (patzinaks=pecenegi) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
La apusul soarelui, armata bizantinǎ a început rugǎciunea, care a durat până târziu după miezul nopții, punând în lǎncile lor torțe, de luminau tot cerul și spune Comnena “Rugile fǎcute de armatǎ au ajuns, fara îndoialǎ, la cer, sau, mai bine spus, la Domnul Atotputernic”.
A doua zi, pe dealul Lebunion, pecenegii au dat ultima lor luptǎ. În zori “când cele doua armate au ajuns fațǎ în fațǎ, s-a putut vedea un macel cum nu a mai pomenit nimeni vreodata”. Se lupta aproape fǎrǎ încetare, de vreme ce sǎtenii din satele din jur îsi încarcau mǎgǎrușii cu burdufuri cu apă si duceau soldaților bizantini.
Pecenegii aveau cu ei, ca de obicei, tot avutul, femeile și copii. Cu toții au fost uciși. Bătălia a încetat seara. “Când soarele s-a apropiat de asfintit si toti sciții (pecenegii.n.n.) au cazut prada sabiei – o repet – împreuna cu copii si mamele lor, în timp ce o mulțime dintre ei au fost luați prizonieri, împaratul a poruncit sa se sune încetarea luptei”. Doar ca nici acea multime de prizonieri nu a supravietuit. În timpul noptii, soldatii bizantini i-au omorât pe toți, temându-se de numarul lor ( aproape fiecare soldat avea în grija treizeci de prizonieri). Împaratul s-a mâniat când a auzit aceasta, pentru ca “erau si ei oameni“.
Pecenegii care au mai scǎpat cu viațǎ au fost colonizați în zona Moglena (3).
Alexios I Comnenul (n. 1048 – d. 1118) împărat bizantin între anii 1081 – 1118) – pictură dintr-un manuscris grecesc din biblioteca Vaticanului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După bătălie
Pecenegii pierd supremația in spațiul românilor și sunt înlocuiți treptat de cumani. Pecenegii au controlat teritorii în Transilvania, Moldova și Muntenia pentru aproape 200 de ani. Românii au fost antrenați de pecenegi în aproape toate bătăliile din jurul acestor teritorii. Cele mai multe lupte s-au dat cu slavii kieveni și au avut ca efect secundar alungarea slavilor din teritoriile românilor.
cititi mai mult despre Bătălia de la Levounion si pe en.wikipedia.org
(1) Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanțul sunt termeni folosiți, în mod convențional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol. Denumirea oficială era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon), Imperiul Roman. Nu există un consens în ceea ce privește data de început a perioadei bizantine.
Unii o plasează în timpul domniei lui Dioclețian (284-305), datorită reformelor administrative pe care acesta le-a introdus, împărțind imperiul în pars Orientis și pars Occidentis. Alții plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) și a victoriei creștinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului Roman în jumătățile de apus și de răsărit.
Alții plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat apusean, Romulus Augustus, a fost forțat să abdice, astfel lăsându-l pe împăratul din răsăritul elenizat ca singur împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost graduală și, până în 330, când împăratul Constantin I și-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare și creștinare erau deja în curs.
Cei mai mulți istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (Heraclius a elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este doar o convenție întrucât majoritatea populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariția limbilor populațiilor migratoare (slavi și bulgari).
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
(2) Pecenegii au fost un popor seminomad turcofon originar din stepele Asiei Centrale. În veacul al IX-lea ei au populat nordul Mării Negre, iar în secolele al XI-lea-al XII-lea au pătruns în Peninsula Balcanică. În limba greacă (în sursele bizantine) erau cunoscuți ca πατσινáκοι = Patzinaki, în limba turcă se numeau beçenekler, pecenekler, pacanak, în limbile arabă și persană Bjnak/Bjamak/Bajanak, în tibetană Be-co-nag, în limba georgiană (gruzină) Pacanak-i, în armeană Badzinaghi, în limbile slavilor răsăriteni Peceneghi/Pecenezi, în limba poloneză Pieczyngowie/Piecinigi și în textele redactate în latina medievală Bisseni, Bessi, Pizenaci.
(…)
De Administrando Imperii conţine cinci capitole dedicate pecenegilor. Întrucât reprezentau o forţă redutabilă şi după ce îi învinseseră de câteva ori pe bulgari, pecenegii constituiau o componentă importantă a politicii externe a imperiului bizantin, ei fiind în viziunea Constantinopolului o contrapondere la forţa militară a ţaratului bulgar.
Potrivit împăratului Constantin al VII-lea, pecenegii îşi urmăreau politica de dominare şi prin corespondenţă şi cadouri. Imperiul Bizantin îi încuraja să obţină prin mijloace paşnice bunurile de lux pe care altminteri le-ar fi procurat ca pradă de război. Serviciile pecenegilor, odată cumpărate, erau direcţionate împotriva inamicilor Imperiului Bizantin.
Tot Constantin Porfirogenetul menţionează în lucrarea De ceremoniis că liderii confederaţiilor tribale aveau drepturi egale din punctul de vedere al Imperiului Bizantin. Aceasta demonstrează că pecenegii nu aveau un singur lider, dar că, spre deosebire de alte populaţii, conducătorilor pecenegi le era recunoscut statutul de indepedenţă, ca atare fiind îndreptăţiţi să aibă corespondenţă cu împăraţii din Constantinopol.
Ţarul bulgar Simion s-a folosit de pecenegi pentru a-i alunga pe unguri. Pecenegii au fost atât de eficienţi, încât i-au determinat pe ungurii aflaţi în ţinutul Atelkuzu (în limba maghiară Etelköz, „Între râuri”) – una dintre patriile temporare ungare înainte de stabilirea în Pannonia pe Dunărea mijlocie – să se strămute pe teritoriul unde este Ungaria.
(…)
Integrarea pecenegilor în armatele feudale a condus la abandonarea modului de viaţă nomad. Ei sunt cunoscuti in izvoare cu numele de Bisseni, care este latinizarea numelui dat de unguri pecenegilor (besenyő). Singura regiune din Transilvania unde există o concentrare masivă de toponime de origine pecenegă se află în sud-est, în judeţele Braşov şi Covasna.
Cel mai important dintre aceste toponime este chiar Braşov. Deşi sufixul este slav (ceea ce a condus la presupunerea că denumirea ar fi slavă, s-a putut demonstra că Brasso, devenit apoi Braşov, provine din termenul türcic Barasu, care înseamnă „apă albă”. Alte toponime şi hidronime din sud-estul Transilvaniei de origine türcică sunt Arpaş, Avrig, Baraolt, Băţani, Biborţeni, Bögöz (în română: Mugeni), Borcea, Racoş.
De asemenea, satul Firtuşu din Harghita a fost denumit până în secolul al XV-lea Besenyo-falva sau Bezzenijofalwa, adică „satul pecenegilor”. Un sat Beşeneu al cărui nume actual este Pădureni se află şi în judeţul Covasna, iar un altul, Beşenova, în Timiş, numit actualmente Dudeştii-Vechi. Au rămas în centrul şi sud-estul României unele denumiri geografice legate de pecenegi: satele Beşimbac[12] (azi Olteţ, din judeţul Braşov), Peceneaga (jud. Tulcea), Pecineaga (jud. Constanţa), pădurea Peceneaga (jud. Brăila) şi muntele Picineagul (Jud. Arges).
Desigur, este posibil ca unele dintre aceste toponime să fie de fapt cumane. Totuşi, preluarea unora dintre ele de către saşi arată că ele existau deja în secolul al XII-lea, înainte de stabilirea cumanilor în regiune. Pe de altă parte, toponimele de tip Heidendorf care înseamnă “satul păgânilor” se referă la pecenegii care erau încă păgâni în vremea colonizării săseşti.
Nicolae Drăganu considera că aşezarea pecenegilor în Transilvania s-a petrecut mai înainte de instalarea lor în Ungaria de dincolo de Dunare, deşi documentele îi menţionează mai târziu. Nu este însă obligatoriu ca primele colonii pecenege să se fi instalat la distanţa cea mai mică de ţara pecenegilor. Dimpotrivă, raţiunile militare impuneau ca aceşti ostaşi pecenegi să nu fie vecini cu fraţii lor, care erau inamici potenţiali.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
(3) Meglen este o regiune în Grecia, la granița cu Republica Macedonia, la nord de Salonic.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Sfinții 9 Mucenici din Cizic (†303 – 305)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sfinții 9 Mucenici din Cizic
Sfinții 9 Mucenici din Cizic (†303-305) - Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cei nouă, Teognis, Ruf, Antipatru, Teostih, Artemon, Magnu, Teodot, Tavmasie şi Filimon († 303-305), au suferit numeroase chinuri în timpul persecuţiei lui Diocleţian (284-305) pentru că au refuzat să se lepede de Hristos.
În cele din urmă au suferit moarte martirică prin decapitare. Trupurile lor, care au fost învrednicite de Dumnezeu cu darul nestricăciunii, au fost găsite de către creştinii din Cizic în timpul împăratului Constantin Cel Mare (306-337).
Troparul Sfinților 9 Mucenici din Cizic
Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condacul Sfinților 9 Mucenici din Cizic
Glasul 2
Cele de sus căutând…
Ceata cea tare şi luminată a celor nouă mucenici, care ca nişte mărturisitori ai Dumnezeirii Celei în Trei Străluciri, dintru început înaintea Divanului, aceştia au strigat: sângele şi sufletele noastre împreună cu trupurile, ca o jertfă fără prihană aducem Ţie, Stăpâne; numără-ne în Cetele celor Cereşti ai Tăi, ca un Dumnezeu Milostiv.
Canon de rugăciune către Sfinţii 9 Mucenici din Cizic
Viața Sfinților 9 Mucenici din Cizic
Sfinții 9 Mucenici din Cizic (†303-305) – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Cetatea Cizicului se afla într-o parte a Asiei, care se numea Misia-mică, ce era veche și slăvită, lângă marea Elespontului, care desparte Asia de Europa învecinându-se cu Troada, cea pe care picioarele învățătorului limbilor, adică ale dumnezeiescului Apostol Pavel, au străbătut-o. Această cetate a primit sămânța Cuvântului lui Dumnezeu, tot de la Sfântul Pavel, vasul alegerii. Deși era strălucită cu lumina sfintei credințe, la început nu avea mulți creștini, din pricina tiraniei celor ce prigoneau Biserica lui Hristos, mai ales de către paginii împărați ai Romei, care au împărățit mai înainte de marele Constantin, și care dădeau înfricoșate porunci prin toate țările și se trimiteau ighemoni pagini, ca pe toți cei ce mărturiseau numele lui Hristos, să-i silească la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu se vor supune, cu munci și cu moarte să-i pedepsească. Atunci mulți credincioși se ascundeau, fugind prin munți și prin pustie, iar alții petrecând între pagini, își tăinuiau buna lor credință în Domnul. Iar cei ce iubeau mai mult pe Hristos, Dumnezeul lor și râvneau după El mărturiseau pe față Preasfânt Numele Lui și de bunăvoie se dădeau în mâinile muncitorilor și își puneau sufletele lor pentru El.
Unii ca aceștia, în vremea aceea ni s-au arătat bărbați viteji, care erau nemișcați în sfânta credință, ca muntele Sionului și cu râvnă după Dumnezeu ardeau ca Ilie, ale căror nume sunt acestea: Teognid, Ruf, Antipatru, Teostih, Artema, Magn, Teodot, Tavmasie și Filimon. Aceștia, fiind din diferite locuri și țări, s-au adunat în Cizic și, nebăgând în seamă groaznicele porunci împărătești și frica tiranilor, preamăreau pe Hristos și cu toată îndrăzneala Îl propovăduiau pe El, că este Unul Dumnezeu Atoateziditor și Atoatețiitor. Iar rătăcirea elinească, cea fără de Dumnezeu și cinstitoare de mulți zei idolești, o ocărau și o mustrau, căci în loc de Dumnezeu ei cinsteau pe diavoli; în loc să se închine Făcătorului a toate, se închinau făpturii celei nelucrătoare, adică idolilor; în locul Celui viu, celor morți; în locul Celui adevărat, se închinau mincinoșilor zei și în locul Celui Preamilostiv și dătător de bunătăți, se supuneau diavolului nemilostiv. Apoi sfinții îndemnau pe oamenii cei orbiți cu necredința, ca, lepădând întunericul cel înnegurat al minții, să vadă adevărul; și luminându-se cu lumina cunoștinței, să creadă întru Unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în cer și toată lumea o stăpânește.
O îndrăzneală ca aceasta văzând-o slujitorii diavolului, i-au prins îndată, ca niște lupi pe oi, cu sălbăticie și fără de omenie și, legându-i, i-au dus la judecată înaintea boierului cetății, în Cizic. Deci, vitejii ostași ai lui Hristos stăteau înaintea stăpânitorilor pagini cu dârzenie în suflet, având inimile lor aprinse cu focul dragostei către Dumnezeu și cu râvnă, ca de o văpaie mare arzând după Dânsul. Apoi au stat, slujindu-se de toate armele lui Dumnezeu, ca să poată a se împotrivi muncitorului, și mai ales nevăzutului boier al întunericului și la toată puterea lui cea diavolească, cu care mai ales voiau să se lupte. Deci, erau obosiți în multe feluri de chinuri și pedepse, fiind aruncați în temniță și iarăși scoși și chinuiți, ca să se lepede de Hristos și să jertfească idolilor. Iar ostașii lui Hristos nicidecum nu se depărtau de Domnul și, văzând înșelăciunea păgâneasca și deșarta închinare la idoli, au ocărât și au rușinat pe stăpânitori. Pentru aceea, după alte munci, li s-au tăiat capetele și tot în acel loc li s-au îngropat și trupurile.
După câțiva ani, împărățind marele Constantin, luminat cu Sfântul Botez, a încetat prigonirea și a răsărit lumina dreptei credințe în toată lumea. Atunci în Cizic, binecredincioșii creștini scoțând de sub pământ trupurile celor nouă sfinți mucenici, și găsindu-le nestricate, le-au pus în raclă nouă, zidind o biserică în numele lor, au adus într-însa comoara cea de mare preț. Apoi s-au făcut multe minuni și tămăduiri prin sfintele lor moaște: diavolii erau izgoniți, gârbovii se îndreptau și bolile de friguri cu desăvârșire se tămăduiau.
Un vestit bărbat s-a izbăvit de idropică, atingându-se de vestita raclă a sfinților, și cine era cuprins de orice boală, dacă se atingea numai de racla sfinților răbdători de chinuri, îndată primea tămăduire. Drept aceea, mulțime de popor necredincios, văzând unele tămăduiri de diferite boli, care se făceau la sfintele moaște ale mucenicilor, s-au întors spre Hristos. Apoi, nu după multă vreme, aproape toată cetatea a primit sfânta credință în Hristos și a sfărâmat idolii și capiștile idolești; iar în locul lor au ridicat biserici lui Dumnezeu și a înflorit în cetatea Cizicului sfânta credință, cu minunile și rugăciunile sfinților, cei nouă la număr, care se odihnesc acolo.
Apoi, după marele împărat Constantin și după Constantie, fiul lui, care împărățiseră multă vreme, luând împărăția Iulian Paravatul, unii din elini care rămăseseră în Cizic, s-au dus la împărat și au clevetit asupra creștinilor, cum că în cetatea lor au stricat pe toți zeii și capiștile și au răsturnat jertfele. Atunci împăratul, deși a poruncit să înnoiască iarăși zeii și capiștile, dar fiind în Cizic foarte mult popor creștin, n-a îndrăznit să le facă vreo silă sau răutate, de teamă să nu se facă tulburare, ci a chemat numai pe episcopul lor, Elevsie, și l-a băgat în temniță. Apoi ducându-se asupra Persiei, a pierit ticălosul, liberându-se astfel episcopul.
Deci, strălucea cetatea aceea cu lumina sfintei credințe, întărindu-se și îngrădindu-se ca un zid nesurpat, prin mijlocirile cele calde ale sfinților mucenici făcute pentru dânsa către Dumnezeu. Cu ale căror rugăciuni să câștigăm și noi tămăduiri de bolile noastre sufletești și trupești și să ne învrednicim darului și milei Domnului nostru Iisus Hristos.
Amin.