Calendar Ortodox 18 mai 2024
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol (in curs de editare) preluat de pe www.calendar-ortodox.ro
Calendar Ortodox 18 mai 2024
† Sf. Mc. Petru, Dionisie și Paulin
Sinaxar 18 Mai
În această lună, în ziua a optsprezecea, pomenirea sfinţilor mucenici Petru, Dionisie (Denisa), Andrei, Pavel şi Hristina (Cristina) fecioara.
Sfintii Mucenici Petru, Dionisie si Paulin (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe basilica.ro
Dintre aceştia sfântul Petru era din oraşul ce se cheamă Lampsac. Adunându-se la Dacno, domnul cetăţii evridinilor, a silit pe sfântul Petru ca să jertfească Afroditei, şi nevrând acesta să se supună, ci mărturisind pe Hristos Dumnezeu, i-au zdrobit tot trupul cu legături, cu lemne şi cu roate.
Pentru aceasta în timpul chinurilor şi-a dat duhul şi a luat de la Dumnezeu cununa nevoinţei. Iar Pavel şi Andrei se trăgeau cu neamul din Mesopotamia, şi fiind ostaşi sub zisul Dacno, s-au dus la Atena cu el.
Şi fiind prinşi acolo Dionisie şi Hristina, Pavel şi Andrei i-au luat asupra lor să-i păzească, dar mai apoi ei au poftit pe sfânta Hristina, care era fecioară şi frumoasă şi în vârstă de nuntă, ca să se împreune cu dânşii spre păcat.
Iar ea neînduplecându-se nici de cum, în loc să o silească ei şi-au schimbat gândul datorită învăţăturilor ei, şi au crezut în Hristos. Pentru aceasta Pavel, Andrei şi Dionisie au fost ucişi şi îngropaţi de mulţimea pietrelor azvirlite asupra lor; iar sfânta Hristina aruncându-se peste ei, i s-a tăiat capul.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în această zi, pomenirea sfintilor mucenici Iraclie, Paulin si Venedim.
Iraclie, Paulin şi Venedim erau din Atena şi propovăduind cuvântul Evangheliei îndemnau pe păgâni şi pe închinătorii la idoli să se întoarcă de la deşertăciunea şi înşelăciunea idolilor.
Pentru aceasta au fost prinşi şi duşi la stăpânitorul. Acesta după ce mai întâi i-a bătut cumplit şi a încercat şi alte multe chinuri, şi fiindcă s-au păzit nevătămaţi prin puterea lui Dumnezeu, pentru aceea la sfârşit le-a tăiat capetele, şi aşa au luat fericiţii cununa muceniciei.
Tot în această zi, pomenirea sfintelor şapte femei muceniţe din Anghira Galatiei: Tecusa, Alexandra, Claudia, Faini, Eufrasia, Matroana, Iulia şi mucenicul Teodot.
Sfinții Mucenici Petru, Eufrasia și Iulia (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Tot în această zi, pomenirea sfintei Eufrasia, care în adâncul mării s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintele nostru Ştefan cel nou, patriarhul Constantinopolului.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Iulian, care fiind târât pe spinii rugului, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Teodor, papă al Romei, care, strujit fiind, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfintei Anastaso care întru ale lui Leucadie cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Martinian, cel dintru ale lui Areovint.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan (Secolelel XV – XVI)
foto si articol preluate de pe basilica.ro
Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan
Sfinții ieromonahi Nectarie și Teofan erau frați, originari din familia nobiliară Apsaradon, care a jucat un rol important in viața orașului Ioanina.
Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan (Secolelel XV – XVI) – foto preluat de pe basilica.ro
Cei doi cuvioși au avut parte de o educație aleasă în mănăstirea Filantropinon în timpul egumenului Macarie.
Din tinerețe au îmbrățișat viața monahală, în orașul lor, îndreptățind astfel supranumele Ioaninei de „orașul călugărilor”.
Au primit schima monahală în 1495, fiind tunși de un oarecare stareț pe nume Sava. Sfinții au ucenicit pe lângă stareț timp de 10 ani, în schitul Sf. Ioan Botezătorul din insula lacului Ioaninei, până la adormirea sa din anul 1505.
După moartea părintelui lor duhovnicesc, au plecat în Sfântul Munte Athos, unde au fost primiți de fostul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Nifon al II-lea, care trăia în mănăstirea Dionisiu la anul 1502.
După ce, prin învățăturile sale, i-a întrarmat cu cele de ajutor în războiul duhovnicesc, el i-a îndemnat să se întoarcă la chilia lor de mai înainte și să-și continue acolo luptele lor duhovnicești.
Dar, întrucât, au aflat-o ocupată de către unii boieri care și-au însușit drepturi de ctitori asupra ei, au fost nevoiți să o părăsească pentru a doua oară.
S-au dus în locurile cele mai retrase din insulă, unde au aflat loc potrivit pentru asceză și liniștire, lângă o sihăstrie pustie, pe jumătate ruinată, cu hramul sfântului Pantelimon.
Aceasta era zidită într-o peșteră deasupra lacului, ale cărui ape pătrunseseră în adâncitura peșterii, formând o groapă foarte mare. Cu mulți ani în urmă, în acel loc trăise un pustnic vestit pentru viața sa sfântă, Antonie.
Vreme de 18 ani a rămas zăvorât în chilia sa și fusese dăruit de Dumnezeu, pentru multa sa curăție, cu harisma străvederii. Sfinții Nectarie și Teofan au luat de la arhiereul Ioaninei binecuvântare pentru refacerea sfântului locaș și au purces la reconstrucția bisericii și a chiliilor.
Acest lucru s-a dovedit, în practică, o luptă istovitoare și trudnică. Toată ziua, cuvioșii lucrau la tăierea de bucăți de stâncă, încercând astfel să umple cu pietre și pământ acea groapă și apoi să înceapă zidirea.
În cele din urmă, în anul 1507, au ridicat, cu cheltuiala lor, biserica sfântului Ioan Botezătorul și, odată cu ea, au finalizat în scurt timp și zidirea chiliilor și a celorlalte clădiri necesare. Ieromonahii Nectarie și Teofan au mai fost ctitori și ai unei alte mănăstiri.
După refacerea mănăstirii sfântului Ioan Botezătorul în insulă, au ridicat pentru surorile și părinții lor, sihăstria sfântului Nicolae în Lepenό. Aceasta a funcționat ca metoc al mănăstirii Varlaam de la Meteore.
Încercările n-au încetat să apară și aici. Ultima ispită a fost și cea mai dureroasă. N-a venit din partea necredincioșilor turci, ci de la înșiși stăpânitorii bisericești și boierii din partea locului, pentru care pricină, n-au vrut să se mai împărtășească.
Văzând că se întețește toată această ispită, și-au adus aminte de sfatul sfântului Nifon, care prorocește le spusese: „când ispitele vă vor împresura de pretutindeni, nu vă împotriviți lor, ci retrageți-vă în mănăstire și vă liniștiți”.
După 4 ani de ședere în părțile Ioanninei, au plecat definitiv din noua lor mănăstire în jurul anului 1510 și s-au strămutat pe stâncile Meteorelor, căutând acolo un nou loc pentru desăvârșire și asceză.
Li s-a dat de către părinții mănăstirii Marea Meteoră, schitul sfântului Ioan Botezătorul, unde au rămas timp de 7 ani.
Însă îngustimea stâncii pe care era situată sihăstria lor, cât și clima nesănătoasă de acolo din pricina vânturilor puternice, nu le-a dat putința să stea mai mult acolo.
Din această pricină, au purces la căutarea unui loc mai potrivit.
Din mulțimea de stânci de la Meteore, au ales una mai cu lărgime și cu vânturi mai prielnice, fiind potrivită pentru viața isihastă și care se numea Varlaam. Această denumire provenea de la primul eremit ce viețuise în acel vârf necălcat de picior de om.
Deci, pe stânca Varlaamului, care era cu desăvârșire pustie și nelocuită de mulți ani, cei doi cuvioși au început să viețuiască cu binecuvântarea mitropolitului Larisei, Visarion, și a egumenului de atunci al Marii Meteore, în anul 1518.
Îndată după urcarea lor pe stâncă, au început lucrările de zidire, întrucât nu se mai păstra nimic din vechea sihăstrie.
După ce au ridicat câteva chilii provizorii pentru locuit, prima lor grijă a fost să refacă vechea bisericuță ce era cu totul ruinată.
Din aceasta – care fusese sfințită cu hramul sfinților Trei Ierarhi de către pustnicul Varlaam – mai erau în picioare doar câteva bucăți de zid din sfântul altar ce stăteau să cadă și unde făceau slujbele până la ridicarea noii biserici.
Și-au început lucrul la zidirea bisericii cu multă trudă și mari osteneli trupești, având și sprijinul ucenicilor lor, Benedict și Pahomie monahii, ce au fost de la început cu ei și, cu harul lui Dumnezeu, au înaintat destul lucrările.
Pentru mai bine de 30 de ani, au ținut neștirbit rânduiala slujbelor, rugăciunilor și a privegherilor de toată noaptea din ajunul Duminicilor, precum și a praznicelor Împărătești și de pomenirea sfinților mari; în timp ce, în celelalte zile de peste săptămână, jumătate din noapte o dedicau proslăvirii lui Dumnezeu.
Hrana lor zilnică era sărăcăcioasă și cu desăvârșire pustnicească. În anul 1542 au pus temelia bisericii Tuturor Sfinților, iar pe 17 mai 1544 aceasta a fost terminată.
Între timp, cuviosul Teofan era deja bolnav la pat de 10 luni și, slăbit de îndelungata-i boală, se afla în pragul morții.
Și, în timp ce toți părinții și frații se tânguiau și plângeau în jurul său, cântând înlăcrimați Paraclisul, s-a petrecut o minune.
Deodată, o stea străvezie și strălucitoare a stat deasupra chiliei cuviosului, învăluind-o într-o lumină cerească.
Odată cu apusul soarelui, sufletului cuviosului Teofan s-a mutat la veșnicele sălașuri.
În aceeași clipă, steaua suprafirească s-a stins; semn al slavei nemăsurate ce-i fusese gătită în ceruri.
După 10 ani, Luni în Săptămâna Luminată pe 7 aprilie 1550 s-a odihnit întru Domnul și cuviosul Nectarie.
Mormântul lor și moaștele lor constituie până astăzi izvor de puteri și minuni pentru viețuitorii mănăstirii și evlavioșii închinători.
Bătălia de la Rovine (17 mai 1395)
Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) - Parte a Campaniilor lui Baiazid împotriva Ungariei și Țării Românești
foto preluat de pe www.historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Bătălia de la Rovine (17 mai 1395)
Bătălia de la Rovine a fost una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești și a avut loc în data 17 mai 1395.
Cadrul istoric
După moartea neașteptată a sultanului otoman Murad I pe câmpul de luptă de la Câmpia Mierlei (1389), fiul lui cel mare, Baiazid Ildîrîm, l-a urmat la tron. Imperiul lăsat de Murad I s-a dovedit repede fragil.
Sub conducerea emirului din Karaman, principii anatolieni au profitat de evenimentele din Balcani și au pornit ofensiva împotriva otomanilor.
Drept răspuns, Baiazid a strâns armata la Bursa, a recucerit teritoriile pierdute și a anexat emiratele din vestul Anatoliei.
Baiazid I (1) - foto: en.wikipedia.org
În primăvara anului 1390 Ioan al VII-lea Paleologul, susținut de Baiazid, l-a detronat pe împăratul bizantin Ioan al V-lea. Deși autoritatea lui Ioan al VII-lea părea bine stabilită, Manuel al II-lea, fiul bătrânului împărat, a intervenit în septembrie 1390 alungându-l pe uzurpator.
Ioan al V-lea și-a încheiat domnia ca vasal otoman în timp ce fiul său era ținut ostatic la curtea sultanului. După moartea împăratului (1391), Manuel a evadat de sub supravegherea lui Baiazid și a fost încoronat împărat la Constantinopol, rămânând totuși un vasal obligat la plata unui tribut și constrâns la serviciu militar.
În acest timp, otomanii își întăreau dominația în Balcani, cucerindu-i pe conducătorii locali sau atrăgându-i prin timâruri – pământuri oferite în schimbul serviciului militar, însă situația nu le era favorabilă nicăieri. Regatul Ungar a întreprins câteva acțiuni de mică anvergură la granițele cu Bulgaria, Serbia și Bosnia, iar Mircea cel Bătrân, voievod al Țării Românești ocupă în 1389 întreg teritoriul aflat între Dunăre și Marea Neagră, numit în titulatura sa „Podunavia” și mai târziu „Dobrogea”, de la numele lui Dobrotici, cel mai vechi stăpânitor al acestui teritoriu cunoscut de turci. Ca răspuns la ofensiva otomană în Dobrogea din 1391 sub comanda lui Firuz bei, în iarna 1393/1394 Mircea a devastat cuibul de achingii de la Karînovasî.
Mircea cel Bătrân (2) – pictură din biserica Episcopiei de Argeș – foto: ro.wikipedia.org
În 1391, cetele prădalnice ale lui Firuz bei reușiseră să supună Țaratul de Vidin fără luptă. Perioada următoare este caracterizată prin infiltrări ale cetelor otomane în Bulgaria țarului Șișman. Acesta este deposedat de cetăți pe rând, totul culminând cu luarea Nicopolelui prin vicleșug.
Silistra a fost ferită de o soartă asemănătoare datorită vigilenței ostașilor munteni. Între timp, îngrijorat de situația din Balcani, Sigismund de Luxemburg atacă Serbia și îi învinge pe turci și pe sârbii aflați sub ascultarea lui Ștefan Lazarevici. În 1393, aflând că Șișman se aliase cu Sigismund al Ungariei, Baiazid a întreprins o campanie în Bulgaria, cucerind și prădând orașul Târnovo, luând ca robi aproape toată populația sa creștină și transformând țaratul lui Șișman – el însuși capturat – în pașalâc.
În aceeași vreme este cucerită și Silistra. Așadar Balcanii, cu pozițiile strategice de la Dunăre și dinspre Serbia vasală, încăpuseră pe mâna otomanilor. Pericolul campaniilor de cucerire a Țării Românești și a posesiunilor ungare dinspre Serbia era tot mai iminent.
Acțiunile lui Mircea în spațiul balcanic, cât și relațiile acestuia cu regele Ungariei și cu emirii anatolieni – care primejdiuiau poziția otomană încă nesigură pe teritoriul european – l-au făcut pe Baiazid să întreprindă o expediție personală de cucerire a Țării Românești, în primăvara lui 1395.
Pentru a-și spori posibilitățile de acțiune, la 7 martie 1395 Mircea cel Bătrân și regele Sigismund de Luxemburg au încheiat la Brașov un tratat de cooperare militară antiotomană.
Sigismund de Luxemburg (3) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org-
Confruntarea
Cronicile nu oferă prea multe informații istorice cu privire la desfășurarea bătăliei. Laonic Chalcohondil scrie că după ce a dus populația în munți, Mircea a hărțuit oastea sultanului de la Dunăre până când otomanii și-au așezat tabăra.
După cronicile turcești lupta s-a dat pe râul Argeș, cu pierderi mari de ambele părți. În timpul nopții cadavrele soldaților otomani au fost aruncate în râu, lăsând impresia ca oastea otomană era încă întreagă.
Văzând câmpul de luptă, Mircea s-a retras. Cronica bizantino-bulgară relatează un alt deznodământ: văzând râul însângerat de mulțimea cadavrelor Baiazid s-a înspăimântat și a fugit; de asemenea, ne sunt date și niște informații mai concrete despre bătălie.
Ele susțin că Mircea cel Bătrân i-a așteptat pe turci pregătit la Rovine, săpând o rețea de șanțuri de apărare de unde, în siguranță, arcașii au tras salvă după salvă de săgeți, încât „soarele nu se mai putea vedea de mulțimea lor”, astfel că toate atacurile armatei otomane au fost respinse de ploi de săgeți și de contraatacuri de infanterie și cavalerie conduse de Mircea însuși. Lupta se crede a se fi oprit la apusul soarelui.
Controversa inițială privind localizarea bătăliei de la Rovine, la Craiova sau prin părțile Argeșului, se datorează unei cronici românești de la sfârșitul secolului al XVII-lea, care încerca minimalizarea înfrângerii suferite de Mircea cel Bătrăn în cea de-a doua bătălie, cea de pe râul Argeș.
În această campanie n-a existat doar o singură bătălie, Rovine a fost doar locul celei mai importante lupte. Au fost două bătălii importante și mai multe lupte de hărțuială.
Cronicile vechi sîrbești (Krajevo) și raguzane (Sotta la citta di Chraglievo) pomenesc clar localizarea luptei la Craiova, iar documentele turcești din arhivele de la Topkapî Sarai, studiate de istoricul Constantin C. Giurescu, nu lasă loc de îndoială asupra localizării bătăliei de la Rovine pe raza Craiovei.
Baiazid a pătruns în Țara Românească prin vest, venind din Banat prin valea Cernei, însoțit și de mulți principi sârbi în frunte cu Marko Kraljevic, eroul legendar al sârbilor, care, potrivit cronicarilor sârbi, era pe jumătate român, după mamă, și văr bun cu Mircea cel Bătrân.
Unele legende sârbești ar duce chiar la concluzia că mama sa avea o moșie la Craiova unde stătea în fiecare vară, iar crăișorul sârbilor și-ar fi luat numele de la denumirea Craiovei.
Tot cronicarii sârbi pomenesc de remușcările și lacrimile vărsate de prinț în drum spre Rovine. Tradiția populară susține că ar fi fost ucis chiar de către Mircea deoarece își încălcase jurămîntul prin care cei doi se legaseră să nu lupte unul împotriva celuilalt.
Marko Kralevici (4) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Mircea a hărțuit, în permanență, oastea turcilor. Înainte de Rovine s-au dat mai multe lupte de mică amploare. Lupta principală s-a dat probabil în locurile mlăștinoase de la Făcai, Balta-Verde, Podari, Popoveni lîngă ruinele castrului roman Pelendava, care au constituit locul întărit unde Mircea cel Bătrân pare să-și fi dispus arcașii.
Mircea trimisese câteva detașamente de pedestraști să hărțuiască oastea otomană pentru a-l atrage pe Baiazid în mlaștini. Baiazid, recunoscut pentru atacurile sale pline de elan și curaj, care nu țineau cont de piedicile puse în cale, a forțat un atac masiv prin zona mlăștinoasă, dar cu cât se apropiau de ruine, soldații săi s-au trezit imobilizați de adâncimea crescândă, de vegetația mlaștinii, de mâl și nămol.
Românii cunoșteau culoare înguste pe care se putea merge printre smârcurile mlaștinii, așa că s-au retras, în timp ce otomanii au rămas imobilizați în mlaștină. O cronică bulgară descrie începutul luptei: „..și lănci nenumărate s-au frânt, iar cerul nu se mai vedea de desimea săgeților”.
Prima parte a bătăliei a fost un fel de execuție agonizantă a avangardei lui Baiazid, care a fost distusă aproape în întregime de săgețile și sulițele românilor. Deși atacul a început înaintea prânzului, prima parte a luptei s-a încheiat spre seară, când turcii pierduseră aproape un sfert din oaste, pe când românii pierduseră doar câțiva oameni.
Insensibil la dezastrul armatei sale, în timp ce avangarda otomană pierea în mlaștini, Baiazid ordona restului armatei să așeze tabăra și să o înconjoare cu palisade din pământ și copaci.
După lăsarea întunericului, trimite cavaleria spre dealurile de peste apa Jiului, cu scopul de a-l ataca din spate pe Mircea. Iscoadele lui Mircea îi aduc vestea, iar Mircea trimite, la rândul său, cavaleria care reușește să-i atragă pe turci departe de locul luptei.
În timpul nopții, românii atacă tabăra otomană, turcii se găsesc înconjurați de o armată mult mai mică și blocați de propriile palisade la fel cum în timpul zilei au fost blocați în mlaștini.
Românii trag cu săgeți aprinse, turcii au câteva încercări nereușite de ieșire din mijlocul propriului lagăr și sunt cuprinși de panică. Spre dimineață, Baiazid reușeste sa facă o breșă și să fugă lăsând pe câmpul de luptă cea mai mare parte a oștirii.
Cu o armată mult mai mică, de doar 10 000 de oameni, Mircea cel Bătrân reușise o victorie răsunătoare pe care însă n-a putut să o fructifice.
Profitând de absența lui Mircea, Vlad (Uzurpatorul) (5) îi ia tronul cu ajutorul unor boieri trădători. Baiazid, deși fugise trecând deja Dunărea pe la Turnu Măgurele, reușește rapid să-și regrupeze soldații rămași și să strângă alte câteva corpuri de oaste turcești și bulgărești.
Se repede în ajutorul lui Vlad Uzurpatorul. Mircea care, se pare, dăduse drumul la casele lor unei părți din oaste, se trezește amenințat, din nord de către Vlad Uzurpatorul, iar din sud de Baiazid.
Încearcă să oprească înaintarea turcilor pe Argeș, lângă Pitești, dar ariergarda lui este învinsă.
Cu soldații rămași a reușit să fugă în Transilvania. Va reveni însă curând în țară, îndepărtându-l pe Vlad Uzurpatorul și continuându-și politica antiotomană.
Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Urmări
Bătălia însă nu a fost una decisivă, Baiazid reușind să se retragă la sud de Dunăre cu aramata intactă ca apoi să se întoarcă cu forțe și mai mari reușind să îl pună domn pe Vlad I Uzurpatorul și să îl forțeze pe Mircea să se retraga în Transilvania (cel mai probabil la domeniul său din Huedin), apoi avea să participe la bătălia de la Nicopole.
Chiar dacă bătălia a fost pierdută, până la urma Mircea cel Bătrân a reușit să recâștige cu ajutorul voievodului Stibor (voievodul Transilvaniei) tronul Țării Românești în decembrie 1396.
Datare
În 1876 istoricul ceh Konstantin Jireček propunea pentru bătălia de la Rovine data de 10 octombrie 1394 după o mențiune găsită în cronicile sârbești publicate de Pavel Jozef Šafárik în 1851.
Un an mai târziu, Hasdeu observa că data morții unuia dintre vasalii lui Baiazid căzuți la Rovine, Constantin Dragaș, este pomenită într-un document contemporan, un ustav de la mânastirea Hilandar, și astfel stabilea data bătăliei la 17 mai 1395.
Observația sa a fost susținută de bizantinologul român Constantin Litzica în 1901, care pe baza unui alt document contemporan emis de mânastirea Petra din Constantinopol confirma data morții lui Dragaș în primăvara lui 1395.
În 1928 istoricul sârb Đorđe Spasojević Radojičić a aratăt că data de 10 octombrie apare în cele mai recente cronici sârbești aparținând unei aceleiași tradiții privind lupta de la Rovine și este așadar o interpolare târzie.
De asemenea a susținut data de 17 mai cu argumentele lui Hasdeu și Litzica. Argumentul său a fost adoptat, cu puține excepții, atât de istoriografia internațională, dar mai recent și de unii istorici români.
Alți istorici români au considerat ambele mărturii autentice, pomenind astfel două bătălii: cea de la Rovine, la 10 octombrie 1394 și o a doua la 17 mai 1395.
În datarea luptei de la Rovine trebuie să se țină cont de un fapt foarte important. Turcii otomani au întreprins toate campaniile numai primăvara și vara. Acest fapt era condiționat de două aspecte foarte importante.
- Clima în Evul Mediu era mai rece astfel încât pe teritoriul României primele zăpezi începeau uneori din lunile octombrie și noiembrie.
- Turcii otomani erau o populație ce locuia pe un teritoriu cu o climă mediteraneeană și submediteraneeană, obișnuiți mai mult cu verile călduroase decât cu iernile geroase și cu multă zăpadă.
Mai mult, vestimentația otomană era formată în general din țesături subțiri specifice Asiei Mici, nu din blănuri pe care le puteau obține, la prețuri destul de mari, de la negustorii din Asia Centrală sau Europa Nordică.
Lupta de la Rovine a avut loc ca urmare a primei campanii de mare anvergură întreprinsă de turcii otomani la nord de Dunăre, campanie pe care nu o puteau începe în nici un caz în pragul iernii.
Așadar, lupta de la Rovine între oastea română condusă de Mircea cel Bătrân și cea otomană condusă de sultanul Baiazid, a avut loc în primăvara anului 1395, cel mai sigur în ziua de 17 mai.
O descriere epică a bătăliei apare în Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu.
cititi despre Bătălia de la Rovine (17 mai 1395) si pe: www.historia.ro; en.wikipedia.org
(1) Baiazid I sau Yıldırım Bayezid (n. 1354, Edirne, Imperiul Otoman – d. 8 martie 1403, Akşehir, Imperiul Otoman) numit în arabă یلدرم, Bayezıt, poreclit Yıldırım, „fulgerul“ din cauza personaliții puternice, dar și datorită victoriilor și rapidității de mișcare, a fost sultan al Imperiului Otoman din 1389 până în 1402. El a fost fiul sultanului Murad I (1326-1389) și al lui Gülçiçek Hatun, care era la origine grecoaică.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
(2) Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418) a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Ţara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
(3) Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 și din 1411 până în 1415, rege al Ungariei și Croației din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 și împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437. A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg și unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei, domnind peste 50 de ani. A fost înmormântat în catedrala catolică din Cetatea Oradea, distrusă în timpul ocupației otomane.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
(4) Marko Kralevici (c. 1335-1395) a fost de jure regele Serbiei în perioada 1371 – 1395, în timp ce, de facto, a condus doar un teritoriu în vestul Macedoniei în jurul oraşului Prilep. El mai este cunoscut sub numele de Prinţul Marko şi Regele Marko în tradiţia orală slavă din Europa de Sud, el fiind un personaj important în timpul ocupaţiei otomane din Balcani.
Tatăl lui Marko, Regele Vukasin, a fost co-domnitorul sârb împreună cu ţarul Stefan Uroş al V-lea, a cărui domnie a fost marcată de slăbirea autorităţii centrale şi dezintegrarea treptată a Imperiului sârb. Vukasin avea mai multe pământuri ca proprietate persoanală în vestul Macedoniei, Kosovo şi Metohija. În 1370 sau 1371, el l-a încoronat pe Marko Tânărul rege, acest titlu a făcut să-l succeadă pe tronul sârb pe Uroš care nu avea copii.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org
(5) Vlad I (? – 1397?) a fost domn al Țării Românești între noiembrie 1394 sau mai 1395 – decembrie 1396. Originea sa este controversată. El ar fi fost ori un boier, ori fiul lui Dan I și frate cu Dan al II-lea. Alți cercetători au rezerve în stabilirea vreunui grad de rudenie între Vlad I și Mircea cel Bătrân invocând lipsa documentelor doveditoare.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org