Sfântul Sființit Mucenic Patrichie, episcopul Prusei (Secolul al IV-lea)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro
Sfântul Sființit Mucenic Patrichie, episcopul Prusei
articol de: Pr. Ştefan Sfarghie – preluat de pe ziarullumina.ro
Sfântul Patrichie a trăit în secolul al 4-lea după Hristos şi a ajuns episcop în Prusa, oraş cu izvoare de ape fierbinţi pe malul dinspre Asia al Mării Negre, din ţinutul Bitiniei, unde mulţime de bolnavi veneau să se tămăduiască.
Acolo, romanii, în timpul lui Iulian Apostatul (361-363), au aşezat o capişte şi o statuie a lui Esculap, în semn de mulţumire adusă zeului păgân, cinstit de ei ca mare vindecător de boli.
În acea vreme, s-a întâmplat ca însuşi dregătorul împărătesc al Bitiniei, Iuliu, să se vindece la acele ape.
El nu s-a mulţumit numai cu jertfa de închinare către Esculap, ci, pentru a aduce mulţumire zeului păgân, i-a silit pe toţi locuitorii să-i aducă cinstire.
Deci, fiind adus şi Episcopul Patrichie, i s-a poruncit să aducă jertfe idolului.
Dar Patrichie, răspunzând cu îndrăzneală dregătorului, i-a arătat cât de deşartă este credinţa lui în puterea unui zeu fără de viaţă şi i-a tâlcuit atunci adevăratele motive ale tămăduirilor ce se săvârşeau la acele ape.
Sfântul Patrichie L-a mărturisit cu mult curaj pe Hristos, arătând dregătorului că nu Esculap l-a vindecat, ci Dumnezeul Cel viu al creştinilor, care a zidit acele ape spre binele oamenilor.
Dregătorul, spumegând de furie, a poruncit ca Patrichie să fie aruncat în clocotul apelor, dar episcopul a ieşit de acolo nevătămat.
Drept aceea, a dat poruncă să li se taie capul atât lui Patrichie, cât şi celor trei preoţi aflaţi împreună cu el.
Şi astfel, într-o zi de 19 mai, Patrichie, Acachie, Menandru şi Polien au primit cununile de biruinţă de la Hristos Domnul nostru.
Imnografie
Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Patrichie şi a celor dimpreună cu dânsul
Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Patrichie şi a celor dimpreună cu dânsul
Glasul 4
Ca nişte pârgă a firii…
Ca o sfinţită vistierie a lui lisus, Patrichie, Biserica primind trupul tău, bucurându-se strigă ţie: prin tine toată lumea în pace adâncă se ţine, şi se acoperă de tot eresul nevătămată ca o nebiruită.
Canon de rugăciune către Sfântul Sfinţit Mucenic Patrichie şi a celor dimpreună cu dânsul
Viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Patrichie, Episcopul Prusiei
Scene din viața Sfântului Mucenic Patrichie, episcopul Prusei – Icoană sec. XVI, Rusia, Vezi Album „Le icone della grande Novgorod”, Biblioteca Ecumenică „Dumitru Stăniloae”, Iași – foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Scaunul Sfântului Episcop Patrichie a fost cetatea Prusei din Țara Bitiniei. Acolo a propovăduit credința în Hristos, certând rătăcirea elinească și întorcând pe mulți de la închinarea idolilor la Hristos Dumnezeu. De aceea a fost prins de păgâni împreună cu trei preoți – Acachie, Menandru și Polien – și au fost aduși spre cercetare la Iulie, ighemonul Bitiniei, slujitorul cel mai osârdnic al dracilor. Iar acela mergând la apele cele calde, a poruncit să lege cu lanțuri de fier pe episcopul creștin și pe preoții lui și să-i ducă după sine. Și ajungând la apele cele calde și scăldându-se pentru sănătate, a adus jertfe spurcatului zeu Asclipie și urâtei zeițe Sotirei. Apoi șezând la judecată și punând de față pe arhiereul Patrichie cu preoții săi, a zis către ei: „O, nebunule, cel ce te-ai alipit la basmele cele deșarte și chemi pe Hristos, vezi cât este de mare puterea zeilor noștri? Vezi ce fel de lucrare de tămăduire au dat apelor acestora calde spre sănătatea noastră? Dar mai întâi să cunoști ce fel este puterea și ce fel este darul tatălui nostru, Asclipie, căruia și tu să-i cazi înainte cu smerenie, cu rugăminte și cu jertfe, de voiești să scapi din legături și munci și să petreci cu pace în patria ta”.
Iar Sfântul Patrichie a răspuns: „O, cât de multe răutăți ai spus în puține cuvinte, ighemoane”. Atunci ighemonul a zis cu mânie: „Ticălosule, ce fel de răutăți grăiesc eu, de care mă cerți pe mine? Ești dator a mărturisi că sunt adevărate, fără de înșelăciune și vicleșug, toate lucrurile care se văd cu ochii. Oare nu vezi cu ochii tăi tămăduirile ce se fac din aceste ape calde, cu puterea zeilor noștri atotputernici?”. Grăit-a Sfântul Patrichie: „Luminate ighemoane, pentru începătura, curgerea și puterea de căldură a acestor ape, dacă dorești să știi adevărul, eu îți voi spune, dacă voiești să mă asculți cu blândefe”.
Zis-a ighemonul: „Deși nu aștept de la tine altceva, decât numai basme împodobite cu cuvinte, însă grăiește, ca să aud ce ai să spui”. Grăit-a sfântul: „Nu am să-ți spun basme, ci adevărul”. Zis-a ighemonul: „Deci, care este începutul acestor ape calde, dacă nu vei zice că este puterea zeilor noștri?”. Iar sfântul a grăit: „Sunt creștin și tot cel ce mărturisește această sfințenie a creștinătății și se închină adevăratului Dumnezeu al tuturor, are mintea plină de înțelegerea dumnezeieștilor taine; deci și eu, măcar că sunt om păcătos, însă mărturisindu-mă a fi rob al lui Hristos, știu a arăta adevărul acestei ape”. Zis-a ighemonul: „Dar cine va fi atât de îndrăzneț și nesocotit, ca să creadă că este mai înțelept decât filosofii?”.
Grăit-a sfântul: „Înțelepciunea acestei lumi este nebunie la Dumnezeu, pentru că este scris:Cel ce prinde pe cei înțelepți întru viclenia lor. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, mulțumind Tatălui Său, zice:Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Și iarăși Apostolul zice:N-au cunoscut adevărul că, dacă l-ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”. Zis-a ighemonul către el: „Mari lucruri grăiești, dar neînțelese; spune-mi însă cu a cui putere și rânduială curg aceste ape calde și fierb cu atâta căldură? Eu, cu adevărat, o socotesc aceasta semn al purtării de grijă a zeilor noștri, care au voit cu un chip ca acesta, să ajute sănătății omenești”. La acestea răspunzând Patrichie, arhiereul lui Hristos, a zis către ighemon: „Mai înainte de a începe a grăi, poruncește, ighemoane, să se ridice îngrădirea aceasta, ca toți să poată asculta cuvintele mele”. Și poruncind ighemonul, s-a luat acea îngrădire și a umplut poporul locul acela împrejur.
Deci sfântul a început a grăi așa cu mare glas: „Focul și apa le-a făcut din nimic același Făcător, Care a făcut neamul omenesc prin Fiul Său cel unul născut, Atotputernicul și veșnicul Dumnezeu. Deci, din foc cu Cuvântul a făcut lumina, soarele și pe ceilalți luminători și i-a rânduit astfel: pe unul să strălucească noaptea, iar pe altul să lumineze ziua; pentru că până acolo a întins puterea Lui cea atotputernică întru zidirea a toată făptura, până unde Voirea Lui a voit. Din ape a alcătuit tăria cerului și pe aceleași ape a întemeiat pământul; iar cu purtarea Sa de grijă cea mai înainte știutoare, le-a rânduit pe toate acestea în cer și pe pământ, fără de care nu era cu putință să viețuiască omul, pe care îndată avea să-l zidească.
Și știind mai înainte că oamenii cei zidiți de El Îl vor mânia pe Atotputernicul Dumnezeu, Ziditorul lor, și lepădând cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu, își vor face idoli fără de suflet și se vor închina lor, de aceea a gătit două locuri la care se vor muta oamenii după această viață pământească. Locul cel dintâi l-a luminat cu lumina cea veșnică și l-a umplut cu bogate și negrăite bunătăți; iar pe celălalt loc, l-a umplut cu întunericul cel neluminat, cu focul cel nestins și cu muncile cele veșnice, pentru ca în locul cel luminos să fie puși aceia care, ascultând poruncile Lui, se sârguiesc a-I plăcea Lui, iar în cel întunecos să se arunce aceia care, prin viața lor cea rea, supără pe Făcătorul lor și dobândesc muncile cele veșnice.
Deci, cei ce vor fi în locul cel luminos vor viețui în bucurie neîncetată și fără de sfârșit cu viață fără de moarte; iar cei din locul cel întunecos se vor munci neîncetat în veacul cel nesfârșit. Și despărțind Ziditorul focul de apă și lumina de întuneric, precum le-a zidit pe fiecare din ele deosebi, tot astfel și pe fiecare le-a așezat deosebi la locul său. Însă foc și apă este atât deasupra tăriei cerului, cât și dedesubtul pământului. Deci, apa care se vede pe pământ, adunată în adunările sale, s-a numit mare; iar cea de sub pământ se numește adânc, din care adânc se trimite apă din sânurile pământului spre trebuința oamenilor și a vietăților celor ce trăiesc pe pământ, ca prin niște țevi purtătoare de ape și ieșind deasupra pământului, se face izvoare sau puțuri sau pâraie.
Deci, din acele ape, dacă vreunele se apropie cu curgerea lor de focul cel de sub pământ, acelea, încălzindu-se de fierbințeala focului, izvorăsc ape calde; iar cele ce își au curgerea departe de foc, acelea firește sunt reci. În acest chip sunt și aceste ape calde, deoarece se apropie de focul cel de sub pământ în curgerea lor. Iar în oarecare locuri adânci sunt ape mai reci, care îngheață ca gheața, de vreme ce sunt mai depărtate de foc. Deci focul cel de sub pământ este rânduit spre muncirea sufletelor păgânilor; iar apa cea mai dedesubt, care este rece ca gheața, se numește tartar.
Acolo zeii voștri și închinătorii lor primesc munca care nu se sfârșește niciodată, precum a scris și oarecare dintr-ai voștri făcători de stihuri, zicând: «Marginile pământului și ale mării nu sunt nimic altceva, decât numai hotarele cele mai de pe urmă ale acelora la care Iapet și Saturn – acesta este numele zeilor voștri – nu sunt mângâiați nici de strălucirea luminii soarelui, nici de răcorirea vântului». Adică zeii voștri, fiind în întuneric și în tartar, nu-i luminează, nici nu-i încălzește lumina soarelui și, fiind în foc, vântul nu-i răcorește. Tartarul este sub pământ, cu atât mai adânc decât alte adâncuri, cu cât cerul este deasupra pământului mai înalt decât toate înălțimile. Iar că focul cel de sub pământ este gătit pentru cei necurați, să te încredințezi chiar din acel foc, care iese din pământ în Sicilia”.
Aceste cuvinte ale sfântului auzindu-le ighemonul, a întrebat: „Deci oare Hristos al vostru este ziditor al tuturor lucrurilor celor grăite de tine?”. Sfântul Patrichie a răspuns: „Cu adevărat Hristos, iar nu altul, este Ziditorul a toată făptura, căci este scris:Toate prinîr-Insul s-au făcut și fără de Dânsul nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut. Și iarăși:Zeii păgânilor sunt diavoli; iar Domnul cerurile a făcut”. Atunci, ighemonul a întrebat a doua oară: „Pe Hristos îl zici că este ziditor al cerului?”. Sfântul a răspuns: „Pe Hristos îl zic, după ceea ce este scris, căvoi vedea cerurile, lucrul degetelor tale, luna și stele pe care Tu le-ai întemeiat”.
Zis-a ighemonul: „Deci, de te voi arunca pe tine în aceste ape fierbinți, al căror Făcător zici că este Hristos, iar nu zeii noștri, oare te va păzi pe tine Hristos nevătămat de fierbințeala acestora?”. Răspuns-a sfântul: „Știu puterea Hristosului meu, că poate, de va voi, să mă păzească întreg și nevătămat de apele acestea, iar eu aș vrea, ca prin apele acestea, să mă dezleg din această viață vremelnică și să viețuiesc cu Hristos în veci. însă nu voia mea, ci voia Lui cea sfântă să se săvârșească întru mine, fără de care nici un fir de păr nu cade din capul omului și nici o pasăre nu se prinde în laț. Deci, să știe cu adevărat toți cei ce ascultă acum cuvintele mele, că pe aceia care se închină cu tine pietrei cele nesimțitoare, ca unui Dumnezeu, îi așteaptă veșnica muncă în focul cel nestins de sub pământ și în tartarul cel mai dedesubt”.
Unele ca acestea auzindu-le ighemonul Iulie, s-a pornit spre mânie și îndată a poruncit ca pe sfânt să-l arunce gol, chiar în locul acela de unde ieșea apa care clocotea de fierbințeală. Iar sfântul, fiind aruncat, a strigat, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!”. Și dacă l-au aruncat și a căzut în apă, picăturile de apă care au sărit din acel izvor erau mai fierbinți decât scânteile focului și, ajungând pe cei ce stăteau împrejur, i-au vătămat cu arderea cea iute. Iar Sfântul Patrichie ședea în apele acelea ca într-o răcoreală fără vătămare, dănțuind și lăudând pe Hristos Dumnezeu. Pentru aceasta, ighemonul, aprinzându-se de mai multă mânie, a poruncit ostașilor să scoată pe sfânt din apă și să-i taie capul cu toporul, asemenea și preoților lui.
Deci fiind dus la locul cel de tăiere, mărturisitorul și mucenicul lui Hristos și-a ridicat mâinile sale spre cer și a zis: „Dumnezeule, împărate și Stăpâne al tuturor, Cel ce ții cu puterea Ta toată făptura cea văzută și nevăzută, ascultătorule al tuturor celor ce te cheamă pe Tine cu adevărat, Care și aceste ape calde, spre mântuirea drepților și spre pedeapsa păgânilor le-ai zidit, stai acum mie de față, celui care mor întru mărturisirea credinței Tale”. Apoi, sfârșindu-și rugăciunea, și-a plecat sfântul său cap spre tăiere, și astfel s-a sfârșit prin secure, împreună cu el au fost tăiați și cei trei preoți ai lui: Acachie, Menandru și Polien, și toți împreună au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu, întru slava sfinților. Deci, Sfântul Patrichie a fost ucis cu împreună-slujitorii săi, în nouăsprezece zile ale lunii mai, luând cununa cea de cinste a biruinței de la Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea, slava și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Duminica a III-a după Paști (a Mironosițelor)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
Duminica a III-a după Paști (a Mironosițelor)
În Duminica a treia după Paști, numită și Duminica Femeilor Mironosițe, Biserica Ortodoxă prăznuiește pomenirea femeilor purtătoare de mir sau de aromate, numite și ucenițele Domnului (vezi Binecuvântările Învierii, glasul al V-lea). Credem că acest nume li se cuvine pe bună dreptate pentru credincioşia şi evlavia lor față de Mântuitorul Iisus Hristos.
Femeile Mironosițe s-au dovedit a fi cu adevărat ucenițele Domnului, întrucât la răsăritul soarelui au plecat primele spre mormânt ca să ungă cu miruri trupul lui Iisus, după obiceiul iudeilor. Sfântul Evanghelist Marcu menționează trei dintre ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și Salomeea (cf. Marcu 16, 1); iar din Evanghelia Sfântului Evanghelist Luca aflăm că mai era cu ele şi Ioana (cf. Luca 24, 10).
Sfintele Evanghelii ne prezintă evlavia, duioșia și curajul lor, întrucât „dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”, căutând pe „Iisus Cel răstignit”. De aceea, ele s-au învrednicit să fie întâmpinate de un înger la ușa mormântului gol, care le-a spus: „Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit? A înviat! Nu este aici” (Marcu 16, 3-7). Curajul femeilor mironosițe a fost răsplătit cu bucuria întâlnirii lor cu Hristos Cel înviat. Sfântul Evanghelist Matei scrie că, în drumul lor de la mormânt spre casă, deodată, Mântuitorul Iisus Hristos le-a întâmpinat, zicându-le: „Bucurați-vă. Nu vă temeți” (Matei 28, 9).
cititi mai mult despre Duminica a III-a după Paști (a Mironosițelor) si pe: doxologia.ro
Sfintele Femei Mironosițe – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta Evanghelie după Marcu
Capitolul 15: 43-47; Capitolul 16: 1-8
Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus.
Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult.
Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul.
Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.
Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus.
Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă.
Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt.
Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?
Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare.
Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.
Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.
Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus.
Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.
Femeile mironosiţe – uceniţele Domnului
Un articol de: Pr. Ştefan Sfarghie – 19 Mai 2024 – preluat de pe ziarullumina.ro
Femeile mironosiţe sunt numite în Troparul glasului al 4‑lea „uceniţele Domnului”, un titlu binemeritat de ele pentru devotamentul lor faţă de Mântuitorul Iisus Hristos, fidelitate demonstrată nu numai până la moarte, ci chiar şi dincolo de moarte. Pentru ele, nişte fiinţe firave trupeşte, dar înzestrate cu suflete puternice, nimic din cele omeneşti, menite să le sperie sau să le înfricoşeze, nu le‑au putut opri de la sublima lor misiune de a‑şi cinsti Învăţătorul (chiar dacă El murise cu cea mai ruşinoasă moarte): nici ameninţările fariseilor, nici brutalitatea gărzilor romane, nici dispreţul iudeilor, nici înverşunarea arhiereilor.
Femeile mironosiţe I‑au fost credincioase lui Iisus şi după moartea Sa pe cruce, dovedind o mai mare credincioşie decât înşişi Apostolii, cu toate că ei promiseseră că nu se vor lepăda de Hristos. „Petru I‑a zis: Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine. Şi toţi ucenicii au zis la fel” (Matei 26, 35). Răstignirea Mântuitorului i‑a tulburat însă atât de mult, încât uitaseră tot ceea ce trăiseră şi mărturisiseră mai înainte despre Hristos‑Domnul. Ucenicii erau temători şi neîncrezători, ascunşi de frica iudeilor, însă femeile mironosiţe au dat dovadă de mult curaj şi de multă credinţă. În timp ce ucenicii erau trişti şi poate necredincioşi, uceniţele Domnului erau pline de credinţă şi curaj. Privind la viaţa pământească a Mântuitorului vom constata că niciodată copiii şi femeile nu i‑au făcut nici un rău. De aceea, ele au fost cele dintâi care au văzut Învierea Mântuitorului şi au binevestit‑o Ucenicilor.
Numele de mironosiţe dat acestor femei evlavioase, care adeseori se aflau în apropierea Domnului Iisus Hristos slujindu‑L cu credinţă, nu este unul întâmplător: întrucât Iosif din Arimateea şi Nicodim îngropaseră vineri, în mare grabă, trupul lui Iisus, ungându‑L cu aloe şi smirnă, după obiceiul iudeilor, fără a folosi însă şi miruri de mare preţ, pentru aceasta, femeile mironosiţe, având ca nişte uceniţe dragoste fierbinte pentru Hristos‑Domnul, cumpărând miruri scumpe au venit dis‑de‑dimineaţă la mormânt ca să ungă ele însele trupul Domnului şi ca să împlinească, aşadar, ceea ce nu se putuse realiza din pricina grabei la îngropare.
Din Sfintele Evanghelii aflăm marea iubire, simţirea gingaşă şi curăţia inimilor acestor femei mironosiţe. Despre Maria Magdalena ni se spune că stătea plângând lângă mormântul gol, iar când îngerii o întreabă de ce plânge ea răspunde: „Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L‑au pus” (Ioan 20, 13). Despre Maria lui Cleopa aflăm că l‑a urmat pe Hristos Domnul cu credință și nu l‑a părăsit în ceasul sfintelor Sale Pătimiri. Ea şi Maria Magdalena i‑au ajutat pe Iosif din Arimateea și pe Nicodim să coboare trupul Domnului de pe cruce și să‑L așeze în mormânt. Dragostea şi devotamentul Sfintei Mironosiţe Maria lui Cleopa față de Mântuitorul Iisus Hristos reiese mai ales din faptul că în ziua îngropării se afla la mormânt, împreună cu Maria Magdalena. „Şi Iosif, luând trupul, l‑a înfăşurat în giulgiu curat de in şi l‑a pus în mormântul nou al său, pe care‑l săpase în stâncă, şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s‑a dus. Iar acolo erau Maria Magdalena şi cealaltă Marie, şezând în faţa mormântului” (Matei 27, 59‑61), iar în dimineața Sfintei Învieri s‑a grăbit împreună cu celelalte femei mironosițe să ungă cu miresme Trupul Domnului.
Femeile mironosiţe sunt cu adevărat uceniţele Domnului, pentru că ele Îl caută pe Iisus Cel răstignit. Mulţi mergeau după Iisus atâta vreme cât El era văzut ca un mare făcător de minuni, mulţi doreau să‑L urmeze, pentru că era foarte popular în acea vreme, pentru că auziseră că săvârşise multe şi mari minuni, inclusiv învieri din morţi. Faima sa era una mare, trecând dincolo de graniţele Ţării Sfinte. Dar când au văzut că a fost răstignit, toţi s‑au lepădat de El ca de un om blestemat de Lege şi de Dumnezeu. Mironosiţele însă nu s‑au dezis de El, Îl caută şi atunci când toţi Îl ştiau ca pe Răstignitul dispreţuit şi lepădat, mort de cea mai josnică moarte a epocii, crucificarea.
Femeile Mironosiţe au fost cele dintâi care au văzut şi au binevestit adevărul Învierii lui Hristos. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ele au binevestit „nu numai cele spuse de înger, ci şi cele văzute de ele (…). «Dacă pe mine nu mă credeţi, le spune îngerul, aduceţi‑vă aminte de cuvintele Lui! Atunci mă veţi crede şi pe mine!». Apoi le dă dovadă: «Veniţi şi vedeţi locul unde fusese pus!» (Matei 28, 6). De aceea dăduse la o parte piatra, ca femeile să aibă şi de aici dovada Învierii. «Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S‑a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea» (Matei 28, 7). Le porunceşte să binevestească şi celorlalţi Învierea; iar acest lucru le încredinţează şi mai mult” [Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei (LXXXIX), în: PSB 23, Bucureşti, 1994, p. 994].
De aici învăţăm că nu putem fi ucenici adevăraţi ai lui Iisus Hristos fără Cruce. În acest sens, este foarte important să ţinem seama de un aspect esenţial. Atunci când li S‑a arătat ucenicilor Săi după Înviere, Mântuitorul le‑a prezentat mâinile, picioarele şi coasta Sa. Ucenicii au văzut astfel semnele lăsate de cuie şi de suliţă, ceea ce înseamnă că aceste semne rămân veşnic prezente pe trupul Domnului ca semne ale iubirii Sale jertfelnice. Le arată ucenicilor semnele iubirii Sale jertfelnice pentru a‑i învăţa că El rămâne pentru ei şi pentru noi toţi Iisus Cel răstignit şi înviat. Crucea nu se desparte astfel de Înviere şi nici Învierea de Cruce. Asta înseamnă că dacă dorim să fim următori ai Domnului, dacă dorim să fim ucenici ai Săi, trebuie să‑L urmăm nu oricum, ci pe calea Crucii.
Mironosiţele femei, potrivit Sinaxarului în Duminica a 3‑a după Paşti, au fost: 1. Maria Magdalena din care Hristos alungase şapte diavoli. Ea a trecut la Domnul pe când se afla în Efes şi a fost înmormântată de Sfântul Ioan Teologul. 2. Salomea, fiica lui Iosif Logodnicul, care a avut soţ pe Zevedei, din care s‑au născut Ioan Evanghelistul şi Iacov (Boanerghes sau Fiii tunetului). 3. Ioana lui Huza, cel care era administrator şi iconom al casei împăratului Irod. 4. Marta şi 5. Maria surorile lui Lazăr cel înviat a patra zi din morţi, 6. Maria lui Cleopa, cumnata Maicii Domnului. Istoricul iudeo‑creştin Hegesip (†180), care a fost şi episcop în Ţara Sfântă, menţionează tradiţia potrivit căreia Cleopa era fratele dreptului Iosif, Logodnicul Sfintei Fecioare Maria. Ulterior, informaţia consemnată de Hegesip a fost preluată de Eusebiu de Cezareea în celebra sa lucrare „Istoria bisericească”. Aşadar, Sfânta Mironosiţă Maria lui Cleopa era cumnata Maicii Domnului. Fiul Mariei şi al lui Cleopa era „Iacov cel Mic” (Marcu 15, 40), numit şi „fratele Domnului” (Galateni 1, 19), autorul Epistolei Soborniceşti din Noul Testament, aflată între Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel şi întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru. 7. Suzana. Lor li se adaugă şi alte femei al căror nume nu‑l cunoaştem: „Au mai fost încă şi multe altele, care, după cum istoriseşte dumnezeiescul Luca, slujeau lui Hristos şi Ucenicilor Lui, din avutul lor” (Sinaxar Duminica Mironosiţelor).
Sfintii Mucenici Petru, Dionisie si Paulin (Secolul al III-lea)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; ziarullumina.ro; doxologia.ro
Sfinţii Mucenici Petru, Dionisie şi Paulin
Pe vremea când Imperiul Roman era condus de împăratul Deciu (249-251), aprig prigonitor al creştinilor, Sfântul Mucenic Petru, un tânăr frumos şi viteaz, a fost prins de păgâni în Lampsac, o cetate aflată în Helespont.
Aceştia l-au dus la dregătorul Optimus, care l-a silit să jertfească zeiţei Afrodita.
Însă el nu a vrut să se supună, ci a mărturisit cu mult curaj că nu poate să se închine unei zeiţe desfrânate, că este creştin şi se închină numai lui Hristos Iisus, Dumnezeu.
Auzind acestea, dregătorul i-a zdrobit trupul Sfântului Petru, apoi l-a pus în butuci, după care l-a chinuit cu roata.
Nereuşind să-l facă să jertfească idolilor şi să-l despartă de Hristos, i-a tăiat capul şi aşa a primit Petru cununa mucenicilor din mâinile Domnului Iisus Hristos.
Sfintii Mucenici Petru, Dionisie si Paulin (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe basilica.ro
Sfântul Dionisie, probabil din Mesopotamia, era un creştin care a fost închis pentru credinţa în Hristos alături de ostaşii Pavel şi Andrei şi de o creştină, fecioară de 16 ani, cu numele Cristina.
Această Cristina a reuşit să aducă la Hristos pe cei doi tineri care încercau să o necinstească.
Din acestă cauză, şi cei doi tineri, şi Dionisie, Andrei şi Pavel au fost ucişi cu petre, iar Sfintei Cristina i s-a tăiat capul.
Sfântul Paulin, care era din Atena şi propovăduia neîncetat cuvântul Evangheliei printre păgâni, alături de Sfinţii Iraclie şi Venedim.
Cei trei au fost prinşi şi daţi dregătorului Atenei, care, după ce i-a supus la chinuri, a poruncit să li se taie capetele.
Sfantul Paulin, după ce a fost bătut cumplit, a fost aruncat într-un cuptor cu foc.
Dar sfântul, prin puterea lui Dumnezeu, a ieşit de acolo nevătămat.
De aceea, dregătorul a poruncit să i se taie capul.
Şi aşa, Paulin şi-a dat sufletul în mâinile Domnului de la care a primit cununa mucenicilor.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Mucenici Petru, Dionisie şi Paulin; şi al Sfântului Mucenic Teodot şi al celor şapte fecioare din Ancira
Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condacul Sfinţilor Mucenici Petru, Dionisie şi Paulin; şi al Sfântului Mucenic Teodot şi al celor şapte fecioare din Ancira
Glasul 2
Cele de sus căutând…
Luminători străluciţi v-aţi arătat dumnezeieşti mucenici cei opt la număr, şi prin strălucirile minunilor luminaţi toată făptura, neîncetat izgonind noaptea cea adâncă a neputinţelor, şi unui Hristos Dumnezeu rugându-vă, ca să dăruiască nouă mare milă.
Viața Sfintilor Mucenici Petru și Dionisie
Sfinții Mucenici Petru, Eufrasia și Iulia (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
În vremea prigonirii Bisericii lui Dumnezeu, când ostașii lui Hristos își puneau sufletele pentru Domnul lor și când tot pământul se roșea cu sângele mucenicilor, atunci un tânăr frumos cu numele Petru, tare la trup și viteaz cu duhul în sfânta credință creștinească, a fost prins în Lampsac, cetatea Elespontului, și adus la Opidim ighemonul, spre cercetare. Deci ighemonul l-a întrebat pe el: „Creștin ești?”. Petru a răspuns: „Cu adevărat sunt creștin”. Ighemonul a zis: „Iată, ai înaintea ochilor poruncile nebiruiților împărați; deci jertfește marii zeițe Venera”. Tânărul răspunse: „Mă minunez, o, ighemoane, că voiești a mă îndemna să mă închin unei femei spurcate și desfrânate, care a făcut atâtea fapte urâte, încât este rușine a le și pomeni. Oare voi nu pedepsiți acum pe cei ce îndrăznesc să facă acel fel de desfrânări, pe care le-a făcut zeița voastră? Dacă voi o numiți pe aceea arătată curvă, apoi cum să mă închin și să-i aduc jertfa celei atât de spurcate și desfrânate? Mie mi se cade să mă închin lui Dumnezeu Cel viu și adevărat, împăratul tuturor veacurilor, lui Hristos Domnul meu, și Lui să-I aduc jertfă de rugăciune, de umilință și de laudă”.
Acestea auzind ighemonul, a poruncit să-l întindă pe roată și să-i muncească trupul cu lemne și cu fiare, sfărâmându-i oasele. Iar robul lui Dumnezeu, cu cât era muncit mai mult, cu atât se arăta mai tare și viteaz în puterea lui Hristos, Care îl întărea. Și râdea de nebunia ighemonului și, ridicându-și ochii spre cer, zicea: „Mulțumescu-Ți Ție, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mi-ai dat atâta tărie și răbdare! Invrednicește-mă pe mine până la sfârșit să biruiesc pe vrăjmașul cel prea păgân”. După aceasta, văzând ighemonul că nu poate să biruiască cu muncile pe acel viteaz tânăr creștin – pe Sfântul Petru – a poruncit să-i taie capul cu sabia.
În acea vreme, un oarecare Dionisie, bărbat creștin, a fost prins și ținut legat în temniță. Apoi ighemonul, voind să se ducă din Lampsac în Troada, care se învecina cu Elespontul, au fost aduși la el doi ostași prinși de păgâni, cu numele Andrei și Pavel, cu credința creștini și de neam din Mesopotamia. împreună cu ei a fost adus și un oarecare Nicomah, care striga neîncetat cu glas mare și zicea: „Sunt creștin”.
Iar ighemonul, văzând pe Nicomah mărturisind că este creștin, a întrebat pe Andrei și pe Pavel: „Voi ce ziceți?”. Ei au răspuns: „Și noi tot creștini suntem”. Ighemonul a zis către Nicomah: „Jertfește zeilor, după porunca împăratului!”. Nicomah răspunse: „Nu știi că creștinii nu aduc jertfe dracilor?”. Atunci ighemonul a poruncit îndată să-l spânzure gol la muncire și să-i chinuiască trupul, bătându-l și strujindu-l cu unghii de fier. Și fiind muncit Nicomah astfel, când era aproape de sfârșitul său și urma să câștige cununa pe care o avea acum ca și în mâinile sale, deodată a pierdut-o; pentru că, schimbându-se din mărturisirea cea bună, s-a lepădat de Hristos și a strigat, zicând: „Eu niciodată n-am fost creștin și sunt gata a jertfi zeilor”. Deci îndată au încetat a-l munci și l-au scos de la muncire. Și când ticălosul acela călcător de lege a adus jertfă idolilor și s-a închinat lor, îndată a căzut asupra lui diavolul și l-a trântit la pământ. Și se îndrăcea Nicomah mușcându-și limba cu dinții și curgându-i spume de sânge, până ce rău și-a lepădat ticălosul său suflet!
Pe când se întâmpla aceasta, o creștină oarecare, fecioară de 16 ani, cu numele Cristina, a strigat din popor către cel ce se îndrăcea, zicând: „O, ticălosule și pierdutule om, de ce pentru un scurt ceas, ți-ai dobândit munca cea veșnică și nespusă?”.
Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit să prindă îndată pe acea fecioară și s-o aducă la el. Apoi a întrebat-o: „Ești creștină?”. Fecioara răspunse: „Sunt creștină și plâng pentru pierderea acelui om ticălos, care n-a răbdat muncile cele de puțină vreme, ca astfel să poată câștiga odihna cea veșnică”. Ighemonul a grăit către dânsa: „Iată el, jertfind zeilor, și-a câștigat acum odihna, însă pentru ca voi, creștinii, să nu râdeți de dânsul, de aceea Atena și Venera cea mare au voit să-l răpească de aici; deci, voiesc ca să aduci și tu jertfa zeilor acestora, ca să nu fii batjocorită cu rușine și arsă de vie în foc”. Sfânta răspunse: „Dumnezeul meu este mai mare decât tine! De aceea, nu mă tem de îngrozirile tale, pentru că nădăjduiesc spre Dânsul că mă va apăra și-mi va da răbdare în toate”.
Atunci ighemonul a poruncit s-o dea la doi tineri desfrânați, ca s-o batjocorească și s-o spurce; iar pe Andrei și pe Pavel a poruncit să-i arunce în temniță, unde era și Dionisie. Deci tinerii cei fără de rușine, luând pe curata și sfânta fecioară a lui Dumnezeu, au dus-o cu bucurie la locuința lor, voind să-și săvârșească pofta. Dar, când au dus-o în casa lor, îndată s-a stins în trupurile lor focul cel firesc al desfrânării și au murit mădularele cele de poftă; și, silindu-se până la miezul nopții s-o batjocorească, nimic n-au sporit. Iar la miezul nopții s-a arătat lângă fecioară un tânăr prealuminos și toată casa s-a umplut de o lumină negrăită; iar tinerii aceia au căzut de frică ca morți și, abia venindu-și în simțiri, s-au plecat la picioarele sfintei și stăruiau să se roage lui Dumnezeu pentru dânșii, ca să nu-i ajungă vreun rău. Iar ea, ridicându-i, le-a zis: „Nu vă temeți! Dar să știți că tânărul pe care l-ați văzut, acela este sfântul înger, care a fost trimis de Hristos Dumnezeul meu la mine, spre păzirea fecioriei mele, fiind gata ca îndată să omoare pe toți, care vor îndrăzni a se atinge de mine”. Și astfel sfânta fecioară a rămas curată, păzită fiind de Dumnezeu.
Iar a doua zi, tot poporul cetății, fiind îndemnat de popii păgânești, s-a dus la ighemon și a cerut să le dea în mâinile lor pe creștinii cei ținuți în temniță. Iar ighemonul, scoțând pe cei legați, pe Dionisie, Andrei și Pavel, le-a zis: „Vi se cade să aduceți jertfă marii zeițe Atena”. Iar sfinții au răspuns: „Nici pe Atena, nici pe oricare alt diavol cinstit de voi nu-l știm, nici n-am cinstit vreodată pe alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul nostru, Iisus Hristos”. Auzind poporul aceste cuvinte ale sfinților mucenici, a strigat către ighemon, ca să-i dea pe aceștia în mâinile lor, că hulesc pe zeii lor. Deci ighemonul a poruncit mai întâi să-i bată pe mucenici și după aceea să-i dea poporului.
Iar ei legând cu funii de picioare pe sfinți, i-au târât cu mult zgomot după cetate, ca acolo să-i omoare cu pietre. Iar pe când îi ucideau pe sfinții mucenici, Sfânta fecioară Cristina, înștiințându-se de aceasta, a alergat la acel loc, strigând și plângând, și a căzut peste sfinții ce se ucideau, zicând: „Să mor și eu cu voi pe pământ, ca să pot viețui împreună cu voi în Cer”. Și s-a adus la cunoștință ighemonului, că fecioara care a fost dată spre batjocură, a fost izbăvită din mâinile desfrânaților de un tânăr luminos; deci, scăpând, a căzut pe trupurile creștinilor care erau omorâți.
Atunci ighemonul a poruncit s-o tragă la o parte și s-o omoare cu sabia. Astfel, acești sfinți mucenici, luptându-se împreună împotriva diavolului, a lumii și a lui Opidim ighemonul, s-au învrednicit a fi biruitori cu ajutorul lui Hristos. Au fost omorâți atunci: Sfântul Petru cu felurite munci; Sfinții Dionisie, Andrei și Pavel, cu pietre; iar Sfânta fecioară Cristina, cu sabia. Acestea s-au făcut în Lampsac, pe vremea împărăției lui Deciu.
Iar Sfinții Mucenici Eraclie, Paulin și Venedim erau cetățeni ai Atenei și acolo au propovăduit cu multă îndrăzneală pe Hristos, îndemnând pe toți păgânii să se depărteze de la deșarta slujire de idoli și să se boteze în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Pentru aceea i-au prins și i-au dat stăpânitorului Atenei. Și cercetați fiind, au mărturisit pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul a toată făptura; iar pe idoli i-au numit pietre nesimțite, lemne și lucruri făcute de mâini omenești. Deci au fost munciți cu multe feluri de munci; iar mai pe urmă, fiind aruncați într-un cuptor înfocat, s-au sfârșit și au luat cununile cele nestricăcioase de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.