Sfinții Mucenici Flor şi Lavru din Iliria (Secolul al II-lea)
foto preluat de pe doxologia.ro
articoe preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; ziarullumina.ro; doxologia.ro
Sfinții Mucenici Flor şi Lavru
Sfinții frați Flor și Lavru din Iliria au fost mucenici pentru Hristos în secolul al II-lea, în Iliria.
Ei sunt prăznuiți în Biserica Ortodoxă la data de 18 august.
Sf. Mc. Flor şi Lavru (Secolul al II-lea) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Acești sfinți au fost după trup frați gemeni, și aveau meșteșugul de tăietori sau sculptori în piatră, pe care-l învățaseră de la dascălii lor, sfinții Proclu și Maxim, care mărturisiseră pentru Hristos.
După ce au mărturisit dascălii lor pentru Hristos, ei au părăsit Byzantium și s-au dus în Iliricum, în țara Dardaniei, în cetatea Ulpianilor, unde cercând pietre de metaluri, își săvârșeau meșteșugul lor pe lângă Licon ighemonul.
Apoi au fost trimiși de acesta către Liciniu feciorul Elpidiei împărăteasa.
Liciniu dându-le bani, le-a poruncit sa zidească o capiște idolească, dându-le și planul acesteia.
Dar sfinții luând banii, i-au împărțit la săraci; și noaptea se rugau către Dumnezeu, iar ziua lucrau tare și înfrumusețau locașul.
Preţul pentru osteneală îl împărţeau săracilor, învăţându-i pe aceia şi credinţa în Hristos- Domnul.
Iar ei, luând puţină hrană, petreceau în rugăciune şi postire
Oarecând, cioplind ei în piatră, fiul unui slujitor idolesc s-a apropiat prea mult de Sfinţii Flor şi Lavru şi sărindu-i în ochi o bucăţică dintr-o piatră, l-a vătămat.
Strigând el de durere, tatăl său a venit repede şi, văzându-i faţa plină de sânge şi ochiul rănit, şi-a rupt hainele de jale.
Atunci, slujitorul idolesc a început a-i ocărî pe cei doi, sărind să-i bată, dar a fost oprit de unii oameni care au mărturisit nevinovăţia sfinţilor.
Aşadar, mucenicii Flor şi Lavru l-au luat pe copil la ei şi i-au spus:
„Dacă vei crede din toată inima în Dumnezeul Cel propovăduit de noi, ochiul tău se va tămădui îndată”.
Şi după ce sfinţii s-au rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, au însemnat ochiul copilului cu semnul Sfintei Cruci, iar ochiul îndată s-a făcut întreg şi sănătos.
Atunci, atât copilul, cât şi tatăl său, care se numea Memertin, au crezut în Hristos.
Și peste puține zile l-au și isprăvit, fiind sfinții ajutați și întăriți de îngeri.
Atunci îndată Merentie popa cel idolesc a crezut în Hristos, crezând mai înainte și fiul său Atanasie, căci îi tămăduiseră sfinții ochiul cel orb al lui.
Și strângând mucenicii lui Hristos săracii, cărora le dăduseră banii, au legat idolii cu ștreanguri de grumaji, și i-au tras jos.
“După aceasta, Sfinţii Flor şi Lavru au mers acolo unde erau pregătiţi idolii şi, legându-i cu funii, i-au doborât la pământ şi i-au sfărâmat.”
După aceea, aprinzând lumânări multe, au închinat biserica lui Dumnezeu și o sfințiră lui Hristos, zicând:
„Slava Ție, Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor și bucuria mucenicilor”, înainte-mergând cinstita Cruce.
Iar dacă a aflat Liciniu de aceasta, a poruncit să se aprindă un cuptor și să bage în el pe săracii care luaseră banii și sfărâmaseră idolii; în care aceia și-au dat sufletele.
“Auzind acestea, stăpânitorul locului aceluia a poruncit ca Memertin şi fiul său să fie arşi de vii, iar pe Flor şi pe Lavru, bătându-i cumplit, i-a trimis lui Licheon, conducătorul Iliricului.”
Iar Sfinții Flor și Lavru, fiind legați la roata unui car, au fost bătuți, apoi au fost trimiși la ighemonul Licon, care i-a băgat într-un puț adânc, unde se rugau lui Dumnezeu și pentru cei ce aveau să le facă pomenirea, și pentru bunăstarea lumii, pentru încetarea prigoanei; și așa și-au dat sufletele.
Un secol mai târziu, moaștelor lor au fost găsite printr-o minune și anume că caii nu vroiau să bea apă decât din locul acela unde muriseră sfinții.
Și așa au fost scoase cinstitele lor moaște din puț neputrezite, și așezate cu cinste în racle, care izvorau miruri și izvoare de tămăduiri celor ce se apropiau de ele.
Iar mai apoi moaștele au fost mutate la Constantinopol.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Mucenici Flor şi Lavru
Glasul 4-lea
Pe prea împodobita și de Dumnezeu înțelepțita doime cea prea luminoasă, pe fericitul Flor și pe prea cinstitul Lavru, după vrednicie să-i lăudăm credincioșii, care cu osârdie au propovăduit întru arătarea tuturor pe Treimea cea nezidită. Pentru aceasta pătimind până la sânge, s-au încununat cu cunună prea luminoasă, și se roagă lui Hristos Dumnezeu, ca să se mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfinţilor Mucenici Flor şi Lavru
Glasul 8-lea
Ca o pârgă a firii…
Pe Mucenicii cei bine credincioși, și cugetători de Dumnezeu, pătimitorii lui Hristos, lumea cu prea mărire cinstim astăzi pe Flor și pe Lavru, pentru ca să câștigăm prin rugăciunile lor Dar și milă, și să ne mântuim de năpăști, și din primejdii, de urgie și de scârbe, în ziua judecății.
Viaţa Sfinților Mucenici Flor şi Lavru
articol preluat de pe doxologia.ro
Sf. Mc. Flor şi Lavru (secolul al II-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfinţii Mucenici Flor şi Lavru au fost fraţi după trup şi după duh, pentru că au crezut în Hristos cu un suflet şi Aceluia i-au plăcut prin fapte bune. Şi erau cu meşteşugul săpători în piatră, sub nişte sfinţi bărbaţi învăţători, anume Proclu şi Maxim, de la care s-au învăţat nu numai meşteşugul, ci şi viaţa cea plăcută lui Dumnezeu a credinţei creştine. Şi mai întâi învăţătorii lor au fost ucişi pentru Hristos, apoi şi ei, după învăţătorii lor, trecând câtăva vreme, s-au făcut moştenitori ai cununii muceniceşti, pătimind de la Lichion, ighemonul Iliricului. Inceputul pătimirii lor a fost din nişte pricini ca acestea:
Un oarecare stăpânitor al altei ţări a rugat pe ighemonul Iliricului să-i trimită nişte ziditori de piatră iscusiţi, ca să zidească zeilor celor elineşti o frumoasă capişte de piatră. Iar de vreme ce aceşti sfinţi erau mult mai iscusiţi decât alţii în lucrul acela, Flor şi Lavru au fost trimişi de ighemon la stăpânitorul acela. Şi zidind ei capiştea după porunca aceluia, preţul pentru osteneală l-au împărţit săracilor, învăţându-i pe ei sfânta credinţă cea în Hristos, iar ei înşişi petreceau în postiri, rugăciuni şi osteneli, pentru că noaptea se rugau, iar ziua săvârşeau lucrul lor, primind puţină hrană, iar pe cei săraci şi flămânzi îi hrăneau din destul.
Dar nu numai pe săracii aceia, ci şi pe un popă elinesc l-au adus la credinţa lui Hristos, împreună cu fiul lui, pentru că într-una din zile, cioplind ei în piatră, un fiu al popii, copil tânăr, venind aproape de ei, sta privind şi, deodată, din piatra aceea pe care o cioplea, sărind o bucăţică, a lovit pe tânăr în ochi şi, rănindu-l pe el, l-a vătămat. Deci răcnind acela, a venit tatăl lui, popa cel idolesc, şi văzând faţa copilului însângerată şi ochiul sărit, şi-a rupt hainele de jale şi a început a ocări pe sfinţii lucrători, apoi s-a repezit ca să-i bată pe dânşii, dar a fost oprit de alţii care au fost acolo şi care spuneau nevinovăţia lucrătorilor, că singur tânărul a fost pricinuitor al primejdiei sale, de vreme ce, apropiindu-se de cei ce ciopleau, sta şi se uita fără să se păzească. Iar sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu, Flor şi Lavru, mângâind pe popă, făgăduiau că au să tămăduiască degrabă ochiul copilului şi au să-l facă să vadă ca întâi.
Deci au luat noaptea pe tânăr în casa lor şi au început a-l învăţa pe el cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, zicându-i: „De vei începe a crede din toată inima în Dumnezeul cel propovăduit de noi, apoi ochiul tău degrab se va tămădui”. Tânărul zicea: „Dacă ochiul meu va fi aşa precum a fost întâi, voi crede şi mă voi închina Dumnezeului vostru, căci cu adevărat se cade a crede mai vârtos în acel Dumnezeu care tămăduieşte pe cei bolnavi şi luminează orbii, decât în acei zei care, nu numai că nu tămăduiesc pe cei bolnavi, dar îmbolnăvesc şi pe cei sănătoşi”.
Şi tânărul acela a povestit sfinţilor acest lucru: „Este între popii noştri un popă, anume Erm. Pe acela cu câţiva ani mai înainte, când voiau să-l pună în popie, l-au dus la capiştea lui Dia ca să pună mâna idolului pe capul lui Erm, pentru că aşa este rânduiala punerii în popie, ca mâna idolului cea făcută la umere, mişcând-o din încheietură cu o funie de argint, alţi popi o ridică deasupra, apoi o pogoară pe capul celui ce se pune. Şi când au coborât acea mână pe capul lui Erm, din întâmplare a alunecat funia de argint din mâinile celor ce o ţineau şi, căzând mâna pe capul lui Erm, i-a jupuit cu unghiile toată faţa lui, până la oase, iar dinţii lui se văd până astăzi de departe, şi nici un zeu nu i-a ajutat, ci mai vârtos spre mai rău i se sporeşte aceluia”. Acel tânăr după ce a spus aceasta, Flor şi Lavru s-au sculat şi au început a se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu pentru tămăduirea şi luminarea nu numai a ochiului celui trupesc, ci şi a ochilor sufleteşti ai acelui tânăr. Şi după multe rugăciuni, când au însemnat ochiul lui cel bolnav cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a făcut acela sănătos desăvârşit şi vedea bine ca şi mai înainte. Deci nu numai acel tânăr tămăduit a crezut în Hristos, ci şi tatăl lui, popa cel idolesc, care se numea Memertin. Acela s-a făcut de atunci, din slujitor drăcesc, rob al Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu fiul său.
După aceasta, în puţine zile, sfinţii lucrători Flor şi Lavru, având ca ajutător la lucrare pe îngerul lui Dumnezeu, au sfârşit capiştea pe care o zideau şi nu au lăsat-o ca locuinţă idolilor, ci au sfinţit-o pe ea întru slava preasfântului nume al Domnului nostru Iisus Hristos; pentru că au pus în ea cinstita Cruce spre răsărit, adunând ca la 300 de fraţi săraci şi au făcut cântare de toată noaptea, lăudând pe Hristos Dumnezeu. Atunci a venit de sus o lumină a slavei cereşti celei negrăite şi a umplut locaşul acela de strălucire minunată. Iar după săvârşirea laudei celei de toată noaptea, toţi au mers în locaşul care era aproape şi în care erau pregătiţi idolii pentru noul locaş. Deci, legând cu brâiele lor de grumaji pe acei idoli, i-au târât pe pământ, bătându-i şi sfărâmându-i în bucăţi mici.
De toate acestea înştiinţându-se boierul, a prins pe Sfinţii Flor şi Lavru şi pe toţi cei împreună cu dânşii, între care era şi Memertin cu fiul său. Astfel pe toţi cei ce erau cu sfinţii i-a osândit la ardere, iar pe Sfinţii Flor şi Lavru, bătându-i cumplit, i-a trimis lui Lichion, ighemonul Iliricului. Iar acela, cercetând cele pentru dânşii şi aflân-du-i nemişcaţi în credinţa creştinească, i-a aruncat într-un puţ adânc şi i-a astupat cu pământ. Iar după mulţi ani, s-au găsit sfintele lor moaşte, izvorând tămăduiri de toate bolile, şi au fost aduse cu cinste în Constantinopol, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.
cititi despre Sf. Mc. Flor şi Lavru si pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache (†1714)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache (†1714)
Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache (†1714) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest binecredincios și de Hristos iubitor Voievod al Țării Românești s-a născut la anul 1654, din părinți de bun neam, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Șerban Cantacuzino, în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română.
Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învățat boier al vremii sale.
Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înțelepți spre a primi învățătură aleasă. Pentru iscusința și înțelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinerețe.
După moartea voievodului Șerban Cantacuzino, la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la stăruințele tuturor boierilor și dregătorilor țării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Țării Românești, fiind uns de către patriarhul de Constantinopol Dionisie IV Seroglanul și de mitropolitul Teodosie.
Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit țara cu adâncă pricepere și înaltă priveghere, cu blândețe și răbdare creștinească.
Luând în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor, și având pildă pe vrednicii săi înaintași, Constantin voievod își începu slăvita domnie punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde și-a pregătit și loc de veșnică odihnă.
Nenumărate sunt însă bisericile și mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul și evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Țării Românești.
Dărnicia și purtarea de grijă a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu cunoșteau margini.
Ele nu se vor opri la hotarele Țării Românești, ci se vor revărsa și la frații români din Moldova și din Transilvania, la toate patriarhiile ortodoxe, la dreptcredincioșii creștini aflați în suferință pe meleagurile siriene, caucaziene și arabe, la Locurile Sfinte ale Răsăritului: la Ierusalim, la Athos, la Sinai și la mănăstirile din Grecia și din insulele grecești.
Iar după aproape 25 de ani de strălucită domnie, i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și cu sfetnicul Ianache, să fie părtași patimilor lui Hristos și să fie încununați cu coroana sfântă a muceniciei. Aceasta s-a petrecut astfel:
În Săptămâna Patimilor din anul 1714, în urma trădării unor boieri, care l-au clevetit că uneltește împotriva turcilor, la București a sosit o mulțime de ostași trimiși de sultanul Ahmed al III-lea, care l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii și ginerii săi și l-au dus la Înalta Poartă, în jalea tuturor locuitorilor orașului. Luându-și rămas bun, Constantin a zis noului domnitor și celor din apropierea lui:
„Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei”.
La Constantinopol, creștinul voievod și fiul său cel mare au fost chinuiți cumplit de către necredincioși vreme de patru luni, ca să dea toate averile lor, pe care turcii le bănuiau că sunt foarte mari, însă nu găsiseră decât puține.
Deci, au fost supuși la amarnice munci: întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroșit în foc pe piept și pe spate, înțeparea mâinilor și a picioarelor.
La sfârșit, după ce au smuls tot ce se putea de la bătrânul voievod, fără însă să găsească averea la care se așteptau ei, turcii l-au pus să aleagă între trecerea la mahomedanism și moarte.
Dar Constantin și fiii săi au rămas neclintiți în credința lor, astfel că în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brancoveanul împlinea 60 de ani și era ziua de nume a doamnei sale, Marica, el a fost scos din temniță împreună cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache, pentru a primi sfârșitul mucenicesc.
Mărturisitorii lui Hristos au fost duși pe străzile orașului lui Constantin, îmbrăcați numai în cămăși, desculți, cu capetele descoperite și legați în lanțuri, întocmai ca răufăcătorii. La locul de tăiere aștepta mulțime mare de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul său și ambasadorii marilor puteri europene.
Acolo, mucenicii fiind puși în genunchi, mult pătimitorul Constantin i-a îmbărbătat pe fiii săi:
„Fiii mei, iată, toate avuțiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem și sufletele! Stați tari, bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă la moarte. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința ortodoxă pentru viața și lumea aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărți de Hristos; că nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”.
Deci au căzut capetele vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, după aceea al lui Ștefan și al lui Radu.
Iar când a venit rândul copilului Mateiaș, care avea numai 12 ani, și călăul a ridicat sabia să-i taie capul, acesta s-a înspăimântat și a strigat sultanului să-l ierte, că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăție, i-a zis:
„Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, să mori de o mie de ori, decât să-ți lepezi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ”.
Atunci copilul s-a întărit și, întinzându-și liniștit gâtul pe tăietor, a zis călăului:
„Vreau să mor creștin. Lovește!”.
Trupurile mucenicilor au fost apoi aruncate de păgâni în mare, de unde au fost culese de creștini milostivi, care le-au îngropat în taină și cu evlavie, nu departe de Constantinopol, în insula Halki, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, care fusese ajutată înainte de domnul Constantin.
Credincioasa sa soție, doamna Marica, cu care voievodul avusese 11 copii – patru fii și șapte fete – a fost surghiunită cu fetele sale și cu ginerii pentru mai mulți ani.
În 1720, ea a reușit să aducă în țară sfintele moaște ale domnitorului și le-a înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitoria sa, unde de atunci și până în zilele noastre veghează lumina candelei care amintește locul de odihnă al Voievodului mucenic.
La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe marele Voievod martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi și cu rudenia sa, Ianache, trecându-i în rândul sfinților, cu zi de prăznuire în calendar la 16 august.
Cu ale căror sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Imnografie
Troparul Sfinților Martiri Brâncoveni
Cel ce pentru dreapta credință și pentru neam, te-ai învrednicit a suferi moarte de martir, împreună cu fiii tăi Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul Ianache, dreptcrediciosule Voievod Constantine, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Glasul al 3-lea
Voia Tatălui Mântuitorul răstignindu-Se a împlinit-o, rămânând întru dragostea Tatălui, ci pe Acesta urmând Brâncovenilor și slava lumii călcând-o, Slăviților voia tatălui mucenicește ați împlinit cu care încununându-vă Stăpânului a toate pomeniți-ne.
(Audio) Troparul Sfinților Martiri Brâncoveni
cititi si:
- Constantin Brâncoveanu (1654 – 1714)
- Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu, cel Mare prin credință și cultură
Aducerea Sfintei Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol (944)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe www.calendar-ortodox.ro
Aducerea Sfintei Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol (944)
Aducerea Sfintei Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol (944) – foto preluat de pe doxologia.ro
Facând multe minuni Domnul si marele Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru a Sa bunatate, precum este scris în Sfintele Evanghelii, si ducându-se pretutindeni aceasta veste, a auzit si Avgar, domnitorul Edesei. Si dorea sa vada pe Iisus Hristos aievea si nu putea, pentru ca era cazut în boala fara leac, caci avea lepra neagra care îi cuprinsese tot trupul, de-l topea si-l mânca; si pe lânga aceea avea si boala veche cu dureri pe la încheieturi. Lepra însa îl înspaimânta si îl umilea, iar cealalta boala îi da dureri iuti si grele; pentru aceea nu iesea afara, si nu-l vedea nimeni din cei supusi ai lui. Iar în zilele Sfintelor Patimi ale Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, scriind el o epistola a trimis-o cu un oarecare Anania, învatându-l sa zugraveasca statul, parul si fata si tot chipul trupesc, cu toata nevointa, si sa-i aduca Chipul acela al lui Hristos, de vreme ce Anania era foarte iscusit la mestesugul zugraviei.
Iar epistola avea aceste cuvinte: “Avgar, domnul cetatii Edesei, lui Iisus Mântuitorului Bunului Doctor, ce petrece în Ierusalim, sa se bucure. Auzit-am de Tine si de tamaduirile ce se fac de Tine, fara ierburi. Ca precum auzim, faci pe orbi sa vada si pe ologi sa umble, pe leprosi curatesti, duhurile necurate si demonii gonesti si pe cei ce se afla cu boli îndelungate îi lecuiesti si pe morti înviezi. Si auzind acestea toate despre Tine, am gândit una dintr-acestea doua: Ca au Fiul lui Dumnezeu esti facând acestea, au Dumnezeu. Drept aceea dar, scriind, Te-am rugat sa iei osteneala si sa vii pâna la mine, ca sa-mi tamaduiesti si boala ce am, si sa Te afli aicea cu mine. Ca am înteles ca si iudeii cârtesc asupra Ta si vor sa-Ti faca rau; eu am o cetate mica, însa de cinste, care ne va fi din destul amândurora, a petrece cu pace”.
Deci Anania mergând la Ierusalim si dând Domnului epistola, îi lua aminte de-L semuia cu multa chibzuinta. Dar neputând sa se apropie din pricina multimii ce se adunase, s-a suit pe o piatra ce era mai înalta putintel de la pamânt, si îndata îsi puse ochii asupra Lui, si-si întari mâna pe hârtie scriind asemanarile cele ce vedea. ĂŽnsa nu putea nicicum sa-i însemneze chipul, pentru ca se arata cu alta fata si cu schimbata înfatisare. Iar Domnul, ca un cunoscator al celor ascunse si cercetator al inimilor, cunoscând gândul aceluia, a vadit ceea ce se facea pe ascuns. Caci cerând apa sa se spele, i s-a dat si o mahrama în patru colturi; si dupa ce s-a spalat a sters cu ea preacurata si dumnezeiasca Sa fata. Si, o, minune: s-a întiparit pe acea mahrama dumnezeiescul Sau chip si fata; si El a dat-o lui Anania, zicându-i: “Mergi de o da celui ce te-a trimis, si du-i si epistola aceasta: Fericit esti, Avgare, de vreme ce nu M-ai vazut si ai crezut în Mine. Ca scris este pentru Mine, ca cei ce M-au vazut sa nu creada în Mine, iar cei ce nu M-au vazut, aceia sa creada si sa fie vii. Iar despre cele ce Mi-ai scris ca sa vin catre tine, sa stii ca Eu trebuie sa plinesc toate cele pentru care sunt trimis; iar dupa ce le voi plini Ma voi sui catre Tatal, Cel ce M-a trimis. Si când Ma voi sui, îti voi trimite pe unul din ucenicii Mei, anume Tadeu, care si boala îti va tamadui si viata vesnica îti va da si pace, si tie si celor ce sunt cu tine. Si cetatea îti va întari, ca sa nu poata nimeni din vrajmasi împotriva ei”. Punând la sfârsitul epistolei si sapte peceti, însemnate cu slove evreiesti care talmacindu-se, arata: Teu Tea, Tion Tavma, adica: A lui Dumnezeu fata, dumnezeiasca minune.
Deci Avgar primind pe Anania cu bucurie si cazând si închinându-i-se sfintei si preacuratei Icoane a Domnului, cu credinta si multa osârdie, îndata s-a tamaduit de boala, ramânând putina lepra numai pe fruntea lui. Iar dupa mântuitoarea patima a lui Hristos si dupa suirea Lui la cer, mergând Sfântul Apostol Tadeu la Edesa, a pus pe Avgar în scaldatoarea Botezului. Si botezându-l si pe el si pe toti câti erau sub ascultarea lui, în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, a iesit Avgar din apa curatit si de acea putina ramasita de lepra.
De atunci cinstind în tot chipul, închinându-se acelei dumnezeiesti asemanari a Chipului Domnului, si vrând ca sa fie cinstita de catre toti, pe lânga celelalte ale lui bunatati, a adaugat si aceasta: Ca pogorând chipul unui zeu, ridicat deasupra portii celei de obste a cetatii si sfarâmându-l, a pus în locul lui acea nefacuta de mâna Icoana a Mântuitorului nostru si Dumnezeu, înfrumusetând-o, si scriind aceste cuvinte: “Hristoase Dumnezeule, cel ce nadajduieste întru Tine, nu este trecut cu vederea niciodata”. Si a dat porunca ca oricine va intra pe acea poarta sa dea cinstea si închinaciunea ce se cuvine cinstitei si de minuni facatoarei Icoanei lui Hristos, si apoi sa intre în cetate. Aceasta porunca pioasa a barbatului aceluia, a fost tinuta cât a trait el si fiul sau în viata aceasta. Iar dupa ce nepotul lui a ajuns domnitor, a dat cu piciorul dreptei credinte si însusi s-a întors la slujirea idolilor, si a vrut sa ridice deasupra portii Edesei un idol si sa pogoare Icoana lui Hristos. Cunoscând aceasta din dumnezeiasca aratare episcopul cetatii, a pus nevointa mare, si de vreme ce locul unde sta Icoana era rotund, a aprins înaintea dumnezeiestii Icoane o candela, si a pus o caramida dinainte, si zidind-o pe din afara cu var, a tocmit zidul de nu se vedea. Nemaivazând, Icoana Domnului, pagânul a renuntat la lucrul ce începuse a face.
Si a trecut multa vreme, încât iesise din mintea oamenilor unde era ascunsa dumnezeiasca Icoana. Iar când Osroe, împaratul persilor, pradând cetatile si orasele Asiei, a ajuns si la Edesa, si a pornit asupra ei toata mestesugirea de lupta, a dat mare frica oamenilor cetatii. Acestia scapând numai la Dumnezeu si rugându-L cu lacrimi, aflara grabnica mântuire; caci într-o noapte s-a aratat o femeie preaslavita episcopului Eulalie, zicându-i: “De veti lua dumnezeiescul chip al Mântuitorului cel nefacut de mâna care este ascuns deasupra acestei porti, aratându-i si locul, toate le va face bune”. Deci episcopul mergând si sapând în locul acela a aflat dumnezeiasca Icoana nestricata, si candela aprinsa de atâtia ani, înca si în caramida ce era pusa în preajma candelei. Si aratând Icoana tuturor s-au umplut de nespusa bucurie si veselie.
Luând episcopul aceasta Icoana si facând Litanie si multumind a mers la locul unde spargeau persii cetatea. Si daca s-au apropiat, a picurat untdelemn din candela în focul cel gatit ce avea sa arda cetatea, si a ars pe toti de i-a prapadit. Iar daca s-a apropiat episcopul cu dumnezeiescul chip de padure unde era focul mare de multime de copaci, îndata s-a pornit vânt mare, si a întors para focului asupra celor ce-l facusera si i-au izgonit. Si asa cetatea Edesa s-a izbavit de vrajmasii sai, prin milostivirea lui Hristos Dumnezeul nostru, si prin aratarea preasfântului Chip cel nefacut de mâna.
Dupa multi ani împaratul Romano, cel ce se chema Lacapenos, pe care si Porfiroghenit îl numesc, cel ce a împaratit cu ginerile sau Constantin, fiul împaratului Leon cel întelept, a fost adusa acea sfânta mahrama, care avea pe ea Chipul cel nefacut de mâna al dumnezeiestii fete a lui Hristos, în Constantinopol din Edesa care era stapânita de saracini împreuna cu toata Siria. Si s-a facut aducerea aceea în acest chip: Romano cel batrân care stapânea atunci, si-a pus în gând sa îmbogateasca cetatea împarateasca si cu aceasta icoana. Pentru aceea în multe vremi a trimis la Edesa, si a cerut acea dumnezeiasca omeneasca închipuire a Domnului, de la Amira cel ce se afla acolo, fagaduind ca va plati si bani si va slobozi pe prinsii de razboi, dar si ca nu se va mai porni cu vrajmasie ostile crestinilor împotriva acelor hotare. Si au cazut la învoiala.
Si de vreme ce a dat voie Amira si a lasat a fi asa, luând episcopii Samosatelor, Edesei si altii cu frica lui Dumnezeu acea Sf. Icoana si epistola scrisa de Hristos, au purces în cale spre Constantinopol; iar pe cale se faceau nespuse minuni. Si daca au sosit la locul Optimatelor si la biserica Nascatoarei de Dumnezeu ce se numeste a lui Eusebiu, apropiindu-se multi bolnavi cu credinta, s-au tamaduit de multe feluri de boli. Iar un îndracit zicând: “Ia-ti Constantinopole slava, cinstea si bucuria, si tu Porfirogenitule împaratia ta”, îndata s-a tamaduit.
Iar în cincisprezece zile ale lui August, în anul de la Hristos noua sute cincizeci si noua, pe vremea împaratiei lui Romano, au sosit arhiereii ce duceau Sfânta Icoana la Constantinopol la biserica Nascatoarei de Dumnezeu, cea din Vlaherne, unde a fost primita cu închinaciune, cu cinste si cu bucurie atât de împarat cât si de domnul si de întregul popor. Iar a doua zi, adica în saisprezece, dupa sarutare si închinaciune, ridicând Icoana lui Hristos pe umere patriarhul Teofilact si împaratii cei tineri, pentru ca cel batrân lipsea din pricina slabiciunii, si toti cei mai de cinste si toata plinirea bisericii au petrecut-o cu cinste, pâna la poarta cea de aur. Apoi ridicând-o de acolo cu cântari si cu laude, si cu faclii aprinse, au sosit la vestita si marea biserica a întelepciunii lui Dumnezeu. Si facând si acolo cinstirea ce se cadea, s-au suit la palatele împaratesti, si intrând în biserica Nascatoarei de Dumnezeu, zisa a Farului, au pus acolo cinstitul si sfântul Chip al Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A Caruia este slava în veci. Amin.
Imnografie
Tropar la Praznicul Sfintei Mahrame a Domnului
Glasulul al 2-lea
Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că ai binevoit a Te sui cu Trupul pe Cruce, ca să mântuieşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel Ce ai venit să mântuieşti lumea.
Condac la Praznicul Sfintei Mahrame a Domnului
Glasulul al 4-lea
Arătatu-Te-ai astăzi…
Arătatu-s-a astăzi Dumnezeiescul Chip, veselind şi luminând toată lumea cea de sub soare. Aceluia, închinându-ne, strigăm: venit-ai şi Te-ai arătat Lumina Cea Neapropiată.
Glasulul al 2-lea
Pe cea întru rugăciuni…
Negrăită şi Dumnezeiască este orânduiala Ta cea către oameni, Cuvinte al Tatălui; iar Chipul Cel Nezugrăvit de mână, ci de Dumnezeu scris, nemincinos arată Întruparea Ta. Pentru aceea Icoana Ta o cinstim, sărutând-o.
cititi mai mult pe doxologia.ro
cititi si:
- Canon de rugăciune la Praznicul Sfintei Mahrame a Domnului