Războiul Ruso-Austro-Turc (1787–1792)
Asediul de la Oceac (1788), de pictorul polonez January Suchodolski
foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org
Războiul Ruso-Austro-Turc (1787–1792)
Războiul Ruso-Austro-Turc 1787-1792 a fost un război care a avut loc între Imperiul Otoman, pe de o parte, și Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic pe de alta.
Imperiul Otoman dorea ca prin acest război să-și recapete teritoriile care fuseseră anexate la Imperiul Rus ca urmare a Războiului Ruso-Turc din 1768-1774, inclusiv Crimeea.
Războiul s-a finalizat cu victoria rușilor și încheierea Păcii de la Iași.
Cadrul istoric
Ultimii ani de existență a Hanatul Crimeii (1774-1783)
După încheierea Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi la 24 iulie 1774, care acorda Hanatul Crimeii independența, Rusia a început să-și retragă trupele de pe peninsulă.
Sankt Petersburgul spera să-și extindă influența sa asupra hanatului pe cale diplomatică datorită fidelității față de Rusia a hanului Sahib II Ghirai și simpatiei proruse a fratelui său kalgá (moștenitor) Șahin Ghirai.
Însă turcii, încălcând Tratatul din 1774, au încercat să intervină în interesele Hanatului.
Tratatul era foarte dezavantajos pentru Imperiul Otoman și, astfel, prin propriul lui conținut, nu îi asigura Rusiei o pace de durată cu Imperiul Otoman.
Poarta încerca de a se sustrage de la îndeplinirea deplină a Tratatului – nu plătea contribuțiile sau nu permitea trecerea corăbiilor ruse din Arhipelag în Marea Neagră sau făcea agitație în Crimeea, încercând astfel să-și mărească numărul de susținători.
Imperiul Rus a fost de acord ca tătarii din Crimeea să recunoască autoritatea sultanului drept cap religios musulman.
Acesta i-a permis sultanului să influențeze pe plan politic asupra tătarilor.
La sfârșitul lui iulie 1775 turcii și-au adus trupele în Crimeea.
Sahib al II-lea Ghirai, supranumit în hanat „Mână lungă” în 1771, nu se bucura de simpatia poporului, în principal din cauza aspirației sale spre reforme europene.
În martie 1775 a fost detronat de partidul care dorea dependența Crimeii de Turcia și în locul lui a fost întronat protejatul Turciei, Devlet IV Ghirai.
Aceste evenimente au mâniat-o pe țarina Ecaterina a II-a, care, din acestă cauză, l-a înlăturat din funcție pe comandantul Armatei a 2-a ruse, Dolgorukov, înlocuindu-l cu general-locotenentul Șerbinin.
Ea i-a poruncit în 1776 lui Piotr Rumianțev-Zadunaiski să conducă o parte din armată în Crimeea, să-l înlăture pe Devlet Ghirai și să-l declare Han pe Șahin Ghirai.
Ecaterina a II-a, de asemenea cunoscută și ca Ecaterina cea Mare (n. 2 mai 1729, Stettin, Regatul Prusiei – d. 6/17 noiembrie 1796, Sankt Petersburg, Imperiul Rus), născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou), după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou). – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În noiembrie 1776 cneazul Prozorovskiy a ajuns în Crimeea.
Rușii au ocupat cetățile din Crimeea revenite Rusiei conform cu Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, fără nicio opunere.
Turcii au fost nevoiți să se retragă, Devlet Ghirai a fugit în Turcia, iar tronul Crimeii a fost obținut de fratele lui Sahib II Ghirai – Șahin Ghirai, în primăvara anului 1777, căruia Rusia i-a înmânat paralel 50.000 ruble și o pensie anuală de 1.000 ruble pe lună.
Noul han nu se bucura de supunerea subordonaților săi.
Rămânea la putere numai datorită susținerii militare a Rusiei.
Șahin Ghirai a stabilit, printre altele, înființarea unei armate regulate în Crimeea, de care a și fost omorât.
În rândul armatei nou-formate s-a declanșat o rebeliune.
Turcia s-a folosit de acesta, și Selim III Ghirai, care a fost alungat în 1771 de către Dolgorukov, s-a întors în Crimeea și a fost numit han.
În ajutorul lui, Turcia a trimis 8 corăbii.
Ecaterina II, ca urmare a acestor evenimente, i-a ordinat lui Rumianțev să-l readucă la putere pe Șahin Ghirai și să înnăbușe răscoala.
Pentru executarea acestui ordin a fost desemnat din nou Prozorovskiy.
La scurt timp a avut loc o schimbare de situație la Constantinopol.
Ca Mare Vizir a fost desemnat un om pașnic, și la 10 martie 1779, cu Imperiul Otoman s-a semnat o convenție, prin care se confirma Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, și prin care Șahin Ghirai era recunoscut drept han.
După aceasta, armata rusă a plecat din Crimeea și aștepta evenimentele de mai departe de la hotare.
Puterea lui Șahin Ghirai, care nu era iubit de popor, nu era vulnerabilă.
În iulie 1782, împotiva lui s-a ridicat o răscoală, și Șahin Ghirai a fost nevoit să fugă în Kerci.
Turcii au cucerit Tamanul și amenințau cu trecerea armatei lor în Crimeea.
Atunci, comandantul armatei ruse la sud, Grigori Potiomkin i-a ordonat vărului său, Pavel Potimkin, să respingă turcii până după Kuban, lui Alexandr Suvorov – să alunge tătarii din Bugeac, iar grafului Anton Belmen de a trece în Crimeea și să instaureze pacea.
În Crimeea era neliniște, mereu se aprindeau revolte, se făceau conspirații, capii religioși făceau agitație pentru Turcia.
Atunci, după parerea lui Grigori Potiomkin, Ecaterina II a decis să lichideze Hanatul.
Grigori Potiomkin l-a convins pe Șahin Ghirai să se refuze de putere, transmițând-o în mânile Ecaterinei II.
Armata rusă a fost concentrată imediat la hotarele turcești,
Flota militară rusă apare și în Marea Neagră, iar la 8 aprilie 1783 apare un manifest cu privire la anexarea Crimeii, Tamanului și tătarilor din Kuban la Imperiul Rus.
Turcia a fost nevoită să cedeze, și sultanul, în decembrie 1783 a recunoscut peintr-un act formal anexarea teritoriilor date la Imperiul Rus.
Imperiul Otoman și statele europene au recunoscut formal anexarea Crimeii la Imperiul Rus.
Teritoriile nou-anexate au fost numite Taurida (rus. Таврида).
Favoritul țarinei Ecaterina a II-a a Rusiei, Grigori Potiomkin, cneaz de Taurida, trebuia să se ocupe de popularea teritoriilor, dezvoltarea economiei, construcția orașelor, porturilor, cetăților.
Baza principală a Flotei Mării Negre, care se crea, a devenit Sevastopolul.
Grigori Aleksandrovici Potemkin (n. 13/24 septembrie 1739, Chizhevo(d), gubernia Smolensk, Imperiul Rus – d. 5/16 octombrie 1791, Iaşi, Moldova) a fost un general-feldmareşal rus, demnitar al statului şi favorit al ţarinei Ecaterina a II-a a Rusiei. A murit la Rădenii Vechi, Moldova, în timpul unei călătorii de la Iaşi spre Nikolaev A fost înhumat în Catedrala din Herson, Imperiul Rus (azi în Ucraina). Termenul „potemkiniadă” este legat de numele său – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Tratatul de la Gheorghievsk
Alexandr Suvorov
Ernst Gideon von Laudon
Abdul Hamid I
Lupta de la Adjud
Bătălia de la Focșani (1789)
Bătălia de la Râmnic (1789)
La 24 iulie (4 august) 1783 a fost încheiat Tratatul de la Gheorghievsk, un tratat de ocupare a regatului unit georgian Kartli-Kakheti (Georgia de Est), conform căruia Georgia de Est a trecut sub protectoratul Rusiei.
Tratatul dat rapid a slăbit poziția Iranului și a Turciei în Transcaucazia, distrugând formal speranțele lor în privința Georgiei de Est.
Guvernul Turciei a căutat motiv pentru a rupe relațiile cu Rusia.
De acea Pașa de Akhaltsikhe l-a îndemna pe regele Georgiei Heracle II să se predea sub protectoratul Porții.
Când acesta a refuzat, pașa a început să organizeze raiduri sistematice pe pământurile regelui georgian.
Până la sfârșitul anului 1786 Rusia s-a limitat doar la niște declarații scrise pe această temă, pe care Poarta în majoritate le-s lăsat fără răspuns.
Alianța Austro-Rusă
În 1787 Ecaterina a II-a a făcut un tur triumfal prin Crimeea însoțită de reprezentanții curților străine, inclusiv de aliatul său, împăratul Sfântului Imperiu Roman, Iosif al II-lea, care călătorea incognito.
Acest eveniment a aprins puternic opinia publică la Istanbul, unde au apărut intenții de revanșă, susținute de ambasadorul britanic, carea a afirmat că Marea Britanie va ajuta Imperiul Otoman, dacă acesta va începe războiul împotriva Imperiului Rus.
Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg-Lothringen, (n. 13 martie 1741, Viena – d. 20 februarie 1790, Viena) împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1765-1790. A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Spre sfârșitul anului 1786 Ecaterina a II-a s-a decis să acționeze mai aspru. Grigori Potiomkin a fost desemnat drept comandant al armatei și a primit dreptul de a acționa la propria discreție.
Reprezentantului rus de la Constantinopol, Iacov Bugalkin, i s-a ordonat să ceară de la Poarta Otomană:
- ca hotarele regelui georgian, ca supus al Rusiei, să nu fie niciodată deranjate de turci;
- ca tătarii din regiunea Kuban să nu atace hotarele rusești.
Cerințele lui Iacov Bugalkin n-au fost ascultate, iar Poarta Otomană, din partea ei cerea, ca guvernul rus să nu mai sprijine Georgia, să cedeze Turciei 39 de lacuri sărate din apropiere de Kinburn și să-i permită Porții să aibă consuli în orașele ruse, în special în Crimeea.
De asemenea cerea ca comercianții turci să plătească taxa nu mai mare de 3 %, iar comercianților ruși să le fie interzis să scoată din Turcia produsele turcești și să aibă marinari turci pe corăbiile lor.
Deoarece Poarta Otomană cerea un răspuns urgent până la 20 august 1786, situația ostilă era evidentă.
Neașteptând răspunsul de la Bugalkin, Poarta a înaintat o nouă cerință – de a se renunța la Crimeea, întoarcerea ei Turciei și anularea tuturor tratatelor în privința ei.
Când Iacov Bugalkin a refuzat să accepte acestă cerință, a fost închis în Castelul cu Șapte Turnuri (Edikule).
Acestă acțiune era echivalentă cu declararea războiului.
Ambele părți au început pregătirea perntru război.
Decursul războiului
În 1787 Turcia, folosindu-se de susținerea Marii Britanii, Franței și Prusiei, a înaintat un ultimatul Imperiului Rus de a reinstala vasalitatea Hanatului Crimeii și Georgiei, dar și permisiunea din partea Rusiei de a controla corăbiile care treceau prin strâmtorile Bosfor și Dardanele.
La 13 august 1787 Imperiul Otoman, primind refuz, declară război Rusiei, însă pregătirile Turciei erau nesatisfăcătoare, iar timpul ales era nepotrivit, deoarece Rusia și Sfântul Imperiu Roman, cu puțin înainte de aceasta, au încheiat o alianță militară, despre care turcii au aflat prea târziu.
Succesele de început ale turcilor împotriva austriecilor în Banat, în scurt timp s-au transformat în insuccese împotriva Rusiei.
Bătălia de la Kinburn
După o săptămâna de la declararea războiului, care s-a început la 13 (24) august 1787, Flota Turcă a atacat 2 nave ruse, în apropiere de Kinburn, și le-a forțat să se retragă în liman.
Dar încercările următoare din septembrie și octombrie de a cuceri Kinburnul au fost respinse de detașamentul de 5 000 de soldați de sub conducerea lui Alexandr Suvorov.
Victoria in bătălia de la Kinburn (12-16 octombrie 1787) a fost prima mare victorie a armatelor ruse în Războiul Ruso-Turc din 1787—1792.
Ea practic a finalizat campania anului 1787, deoarece în acel an turcii nu au mai întreprins acțiuni militare.
Spre sfârșitul anului 1787, generalul Tekeli a întreprins o incursiune de succes în Kuban.
Alte acțiuni militare nu au mai fost întreprinse, deoarece, cu toate că armatele ruse erau suficient de numeroase în Ucraina pentru apărarea țării, ele nu erau gata pentru operațiuni de atac.
Armata turcă la fel nu erá pregătită.
A doua încercare a turcilor de a cuceri Kinburnul, întreprinsă în iarna 1787—1788, la fel s-a soldat cu insucces.
Iarna, Rusia a întărit alianța cu Austria, obținând de la împăratul Iosif II obligația susținerii în declararea războiului Turciei.
Turcii, aflând despre pericolul care-i amenința din partea ambelor părți, au decis mai întâi să atace austriecii, cu care sperau să se descurce mai bine, dar împotriva Rusiei să se limiteze, un timp, la întărirea cetăților dunărene și trimiterea flotei pentru susținerea Oceakovului și atacul asupra Hersonului.
Intrarea Austriei în război
Încă o dată, țarina Ecaterina a II-a a solicitat un război comun împotriva Turciei.
Datorită alianței cu Rusia în această privință, împăratul romano-german Iosif al II-lea s-a simțit obligat să-i dea asistență militară.
Deși ar fi trebuit să aibă grijă de Olanda austriacă, unde clericii și stările se împotriveau reformelor sale, împăratul a decis să formeze un cordon de la Marea Adriatică până la izvoarele Nistrului și să-l protejeze cu șase corpuri de armată, pentru că timpul părea în plus favorabil după moartea regelui Frederic al II-lea al Prusiei.
Din partea Prusiei astfel slăbite nu a fost de așteptat nici o perturbare.
Declarația de război a urmat în februarie 1788.
Corpurile militare au fost staționate în: Croația, Slavonia, Sirmia (armata principală), Banat, Ardeal și Bucovina.
La 14 octombrie 1788, în nordul Ținutului Putnei, la Adjud, turcii sunt înfrânți de armata austriacă, pierzând cu această ocazie trei steaguri.
Asedierea Hotinului
În Moldova mareșalul Piotr Rumianțev-Zadunaiski a provocat armatei turce un șir de înfrângeri grele, după ce, predecesorul său Aleksandr Golițân a cucerit Iașul și Hotinul.
Primăvara 1788, la sud au fost create 2 armate: principală, sau “A Ecaterinei” (în jur de 80 000 soldați), sub conducerea lui Grigori Potiomkin, care trebuia să cucerească Oceakovul, de unde turcii puteau crea probleme în Crimeea.
A doua, Armata ucrainească a lui Piotr Rumianțev-Zadunaiski (până la 37 000 soldați), trebuia să se mențină între Nistru și Bug, să amenințe Benderul și să mențină legătura cu austriecii.
În sfârșit, detașamentul generalului Tekeli (18 000) se afla în Kuban pentru apărarea hotarelor ruse din partea estică a Mării Negre.
Asediul Hotinului (1788) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Asaltul Oceacului
După un lung asediu feldmareșalul Grigori Potiomkin a reușit să ocupe Oceacul la gura Niprului în ziua de 17 decembrie 1788. În timpul acestei lupte s-a distins mai ales diviziunea sub generalul Aleksandr Suvorov.
Campaniile din 1789
Aliații austro-ruși au avut din ce în ce mai mare succes militar:
- La 19 aprilie 1789, trupele austriece comandate de Andreas Karaczay se înfruntă cu otomanii la Valea Seacă.
La lupte participă două escadroane din Kaiser Chevau-léger Nr. 1 și anume, Barco Hussar Nr. 35, și Regimentul de Dragoni Levenehr Nr. 19, șase companii ale Regimentului de Infanterie Kaunitz Nr. 20 și patru piese de artilerie.
Trupele otomane de cavalerie învinse număra 5.000 de oameni. Sunt capturate numeroase steaguri și un număr important de otomani sunt luați prizonieri.
- aprilie 1789, rușii, conduși de Korsakov, cu unități ale Diviziei 3 (2 batalione de grenadieri, 1 batalion vânatori, 1 infanterie și cavalerie) luptă la Bârlad cu 8.000 de turci care se retrag. Apoi, divizia 3 invinge turcii la Maximeni iar aceștia se retrag peste Siret.
Înainte de a se retrage la Bârlad, rușii distrug tabăra otomană de la Galați. La lupte participă unitătile care sunt staționate în tabăra de la Bârlad: Rostov, Absheron, Tula, Ryazan și Starodubovsky.
- După rechemarea mareșalului Piotr Rumianțev-Zadunaiski, protejatul împărătesei, Grigori Potemkin, a condus noile operațiuni ale Armatei de Sud ale Rusiei în Principatul Moldovei.
Dupä decizia lui, Corpul I Armată al prințului Repnin și-a concentrat trupele pe malul stâng al Prutului la Cozmești și pe cel drept în apropiere de Mohila, Corpul II Armată țarist, sub conducerea generalului Mihail Krecetnikov, a acoperit teritoriul Chișinăului, în timp ce Corpul III Armată țarist, comandat de generalul Aleksandr Suvorov, și-a strâns forțele la Bârlad.
Pe de altă parte, o armată otomană de 20.000 de ostași s-a adunat la sfârșitul lunii iunie 1789 între Nistru și Prut.
Dar deja la începutul lunii iunie, Corpul Imperial Galițian al prințului Josias de Saxa-Coburg a traversat secțiunea Trotușului, trecând prin Muntenia pentru a se uni cu forțele țariste. Împreună cu Corpul III Armată de sub Suvorov, a învins turcii în Bătălia de la Focșani.
- În același timp un alt corp imperial de sub Feldmarschalleutnant-ul Charles Joseph de Croix, comte de Clerfait, a învins otomanii pe 17 august 1789 în două bătălii victorioase la Mehadia și Zczupanek (posibil Jupalnic, fostă localitate din Banat aflată în apropierea Orșovei, astăzi dispărută ca urmare a lucrărilor de amenajare a complexului hidrotehnic Porțile de Fier I[9]), izgonindu-i din Banat.
- Feldmareșalul Gideon Ernst von Laudon, care cucerise orașul Gradiška (azi Bosnia-Herțegovina) deja la 2 septembrie 1788, a fost numit de către împărat comandant suprem a armatei principale în fața Belgradului. Pe 8 octombrie 1789 a reușit să finalizeze cu succes asediul îndelungat al Belgradului.
- Apoi, aliații au concentrat 25.000 de soldați cu 103 de tunuri împotriva aproximativ 60.000 turci sub comanda lui Hassan Pașa și Kemenkes Mustafa, învingându-i de două ori, la râul Râmnic și, la 22 septembrie 1789, în Bătălia de la Mărtinești.
- Pe 13 octombrie 1789, Potemkin a forțat predarea Cetății Albe, iar la 14 octombrie a capitulat și Tighina cu o garnizoană turcă de 16.000 de soldați.
- Noul comandant din Transilvania, prințul Friedrich Karl Wilhelm von Hohenlohe-Ingelfingen, a respins contra-atacurile lui Pașa de Rustciuk și a învins un corp de armată turcesc la Porceni și Vădeni, pe 7 și 8 octombrie al anului.
- În Țara Românească, trupele prințului de Saxe-Coburg au ocupat Bucureștiul pe 10 noiembrie, iar Craiova pe 13 noiembrie 1789.
Convenția de la Reichenbach din 1790
Pentru a forța Austria să se retragă din război, noul rege Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei a încheiat o alianță ofensivă cu sultanul Selim al 3-lea la 31 ianuarie 1790.
După moartea împăratului Iosif al II-lea la 19 februarie 1790, fratele și succesorul său, Leopold al II-lea, s-a aliat pe 27 iulie 1790 cu Friedrich Wilhelm în Convenția de la Reichenbach, prin care Habsburgii s-au obligat să părăsească alianța cu Rusia și să pună capăt războiului cu otomanii.
Pacea de la Värälä din 1790
Regele Gustav al III-lea al Suediei începuse un război împotriva Rusiei deja în 1788, pentru a obține teritorii noi.
Decursul războiului a fost inițial nefavorabil pentru Suedia.
Nobilimea nu a vrut războiul și s-a opus și au avut loc răzvrătiri în trupele lui Gustav.
Dar într-o victorie navală în iunie 1790, Suedia a reușit să distrugă o treime din flota rusă, amenințând din nou Sankt Petersburg.
Faptul că Danemarca a declarat război Suediei a salvat probabil capitala Rusiei.
Drept urmare războiul a fost declarat sfârșit în Tratatul de la Värälä la 14 august 1790, fără schimbări teritoriale, dar dreptul Rusiei de a interfera cu afacerile interne suedeze, fixate în Tratatul de la Nystad (30 august/10 septembrie 1721) a fost revocat în mod expres
Războiul pe mare în 1791
Deși flota rusească a fost slăbită, a fost totuși eliberată de un război pe mai multe fronturi și flota Mării Negre a putut fi întărită.
În urmare au avut loc 3 bătălii victorioase și decisive sub comanda amiralului Fiodor Fiodorovitch Ușakov (1744-1817):
- 19 iulie 1790: Bătălia navală de la Kerci împotriva unei flote otomane de invazie mult mai mari, împiedicând astfel ocupația Crimeii, dar nu puține vase turcești au putut să evadă datorită mai marii viteze;
- 8 septembrie 1790: Bătălia navală de la Tendra împotriva unei noi flote otomane de invazie mult mai mari (23 de vapoare cu 1360 de tunuri la 11 vase cu 830 de tunuri) care a costat moartea de 1400 otomani (numai 25 ruși);
- 11 august 1791: Bătălia navală de la Capul Caliacra în care restul flotei de la Kerci a fost găsită și aproape complet distrusă;
Bătălia navală de la Kerci (19 iulie 1790) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Tratatul de la Șiștova din 1791
În consecința Convenției de la Reichenbach, Leopold al II-lea a încheiat pe 4 august 1791 cu sultanul Selim al III-lea o pace separată, prin Tratatul de la Sviștov (azi, în Bulgaria), terminând astfel ultimul război austro-turc.
Împăratul romano-german a renunțat la toate teritoriile cucerite și a păstrat doar Orșova pe malul nordic al Dunării, stabilind altfel granița comună a ambelor imperii din 1788.
Ca și în primul război ruso-austriac împotriva turcilor din 1736-1739, retragerea Vienei a fost percepută în Sankt-Petersburg ca o trădare.
Ca rezultat, istoriografia rusă subapreciază partea Austriei pentru succesele militare în acest război până în prezent.
Selim al III-lea – Portrait by Konstantin Kapıdağlı, c. 1804-1806 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Campania rusă a anului 1791
Rușii au continuat ofensiva lor singur.
Prințul Nicolai Vasilievici Repnin (1734-1801, succesorul lui Potemkin ca comandant-șef), a reușit să-l învingă decisiv pe Marele Vizir al Otomanilor în Bătălia de la Măcin pe 10 iulie 1791.
Această înfrângere i-a forțat pe otomani să semneze Armistițiul de la Galați, etapă preliminară pentru Tratatul de la Iași (vezi jos), după ce și noul sultan Selim III. (1789-1807) și țarina Ecaterina au subliniat disponibilitatea pentru pace.
Doar Grigori Potemkin s-a declarat adversar.
Dar după ce marele general a murit în avans spre Nicolaev la 5./16 octombrie 1791 de malarie, drumul pentru un tratat de pace a fost liber.
Rezultatele războiului
Retragerea trupelor și navelor de război în Europa în 1791 a dus la căderea emirului mameluc Ismail Bey, aliatului turc în Egipt.
Succesorii săi, Murad Bey și Ibrahim Bey, au înființat un regim independent de Constantinopol.
În consecința Tratatului de la Iași din 1792, otomanii au recunoscut anexarea Rusiei din 1783 a Canatului Crimeii.
Regiunea Edisan (cu Odessa și Oceag) a fost cedată și ea Rusiei, iar Nistrul a devenit frontiera rusă în Europa, în timp ce frontiera rusă asiatică, râul Kuban, a rămas neschimbată.
Din păcate țările române, numite de turci “Daçya”, au rămas sub jugul otoman.
Scopul războiului otoman de a recupera Crimeea a eșuat și, dacă n-ar fi fost Revoluția Franceză, situația Imperiului Otoman ar fi putut fi mult mai gravă.
Dar așa, s-a hotărât legarea otomanilor mai strâns de sistemul statelor europene.
De acea au fost înființate ambasade permanente la Londra și Viena (1794), Paris (1795) și Berlin (1796).
Imperiul Otoman a fost legat mai strâns de sistemul european de stat.
Având în vedere că războiul a demonstrat rămânerea în urmă a constituției militare, sultanul Selim al III-lea a efectuat o reformă a armatei.
Noile unități au fost echipate și instruite pe modelul european.
Pentru a finanța această nouă ordine taxele au trebuit să fie majorate.
În plus, unitățile tradiționale, ca de exemplu ienicerii, s-au simțit resetați.
Ambele împrejurări au condus la criza de stat din 1807/08
cititi despre Războiul Ruso-Austro-Turc (1787–1792) si pe: historia.ro; en.wikipedia.org
Sfântul Mucenic Andrei Stratilat (Secolul al III-lea)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sfântul Mucenic Andrei Stratilat
Sfântul Mucenic Andrei Stratilat a fost un sfânt militar care a trăit în zilele împăratului Maximian Galeriu (către anul 305).
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 19 august. (1)
Sfântul Andrei Stratilatul, fiind ofițer (tribun) în armata romană, luptând în părțile Răsăritului împotriva puterii perșilor, care intraseră în hotarele romanilor, și chemând pe Hristos în ajutor, și înduplecând și pe ceilalți ostași ca să-i fie în ajutor, înfrânseră pe perși și astfel biruind pe vrăjmași, a întors pe însoțitorii lui la credința în Hristos.
Fiind însă pârât el cu ai lui a fost adus înaintea lui Antioh, mai-marele oștirii, ca un vinovat și întins pe un pat de fier încins cu foc, iar ostașilor ce erau cu dânsul, li s-au băgat mâinile în cătușe.
După aceea, Antioh a rânduit ca alți o mie de ostași să-i scoată din hotarele țării.
Dar și pe aceștia, învățându-i sfântul, îi întoarse la credința în Hristos. Antioh a poruncit atunci să li se taie capetele cu sabia.
Iar cei care au mucenicit împreună cu Andrei Stratilatul erau la număr 2593.
Și pomenirea lor se face în ziua de 19 august.
Imnografie
Troparul Sfântului Mucenic Andrei Stratilat
Glasul al 5-lea:
Mărirea cea pământească ai lăsat, și cereasca împărăție ai moștenit; sângele picându-ți, ca și cu o cunună de piatră nestricată, prea minunat te-ai împodobit; și către Hristos ai venit cu sobor, răbdătorule de patimi, cu ceata îngerilor în lumina cea neînserată; și pe Hristos, Soarele cel neapus ai aflat, Sfinte Andrei Stratilat. Aceluia roagă-te pururea, cu cei împreună cu tine purtători de chinuri, să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Mucenic Andrei Stratilat
Glasul al 2-lea:
În rugăciuni stând înaintea Domnului ca o stea mergătoare înaintea soarelui, și dorita vistierie a împărăției văzând, de negrăită bucurie te-ai umplut în vecii cei fără de sfârșit la Împăratul cel fără de moarte; și acolo împreună cu îngerii laudă neîncetată cânți, Andrei Stratilate. Cu aceia împreună roagă-te neîncetat pentru noi toți.
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Sf. Mucenic Andrei Stratilat se zugrăvește sub chipul unui bătrân, cu părul creț (Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, pp. 155, 211).
Se zugrăvește în veșminte militare, pentru că a fost ofițer în armata romană.
Împreună cu dânsul se mai pot zugrăvi și ceilalți sfinți mucenici militari care au ascultat de Sf. Andrei și au primit mucenicia împreună cu el.
Dionisie spune că aceștia trebuie zugrăviți mai tineri, în puterea vârstei.
Sf. Mc. Andrei Stratilat (secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
1 - Părintele Macarie de la Simonos-Petras notează că unele sinaxare menționează pe data de 12 iulie, fără nicio altă mențiune, un alt sfânt mucenic Andrei Stratilat, și cei împreună-pătimitori cu el: Heracleios, Faust și Menas (pomeniți separat și pe 31 august), dar că ar fi vorba tot de sfântul pomenit azi.
Viața Sfântului Mucenic Andrei Stratilat
articol preluat de pe doxologia.ro
Sf. Mc. Andrei Stratilat (secolul al III-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro
Păgânul Maximian împărățind peste stăpânirea Romei și prigonind pretutindeni pe creștini, era un voievod în Siria, cu numele Antioh. El era rău la obicei și prea fierbinte slujitor idolilor, suflând cu îngrozire și cu ucidere asupra robilor lui Hristos. Lui îi era dată stăpânirea de la împărat peste toată Siria și luase poruncă să chinuiască și să ucidă pe toți creștinii, având încredințați mulți tribuni cu oaste romană. Sub stăpânirea aceluia, între alți tribuni era și Andrei, robul lui Hristos, ca o floare de crin bine mirositoare între spini. El la început și-a păzit în taină credința cea sfântă în Hristos – până la o vreme – după care a arătat-o la toată lumea, mărturisind înaintea tuturor numele lui Hristos. Acesta, deși era încă nebotezat, însă avea credință tare și dragoste fierbinte către Hristos Dumnezeu, și-I slujea Lui ziua și noaptea în rugăciuni și în postiri, ferindu-se de tot lucrul cel neplăcut lui Dumnezeu, iar pe cele plăcute lui Dumnezeu împli-nindu-le cu osârdie. Și i-a dat Dumnezeu mare putere și biruință în războaie, și nimeni nu-i era lui asemenea cu vitejia și cu bărbăția în toate cetele. El biruia cu puterea sa pe cei potrivnici, și era slăvit și cinstit între ostași mai mult decât ceilalți conducători de cete.
Iar într-o vreme a năvălit multă putere de oaste persană asupra acelor părți, ridicând război împotriva lui Antioh. Din această pricină, Antioh era în mare tulburare pentru acea năvălire fără de veste a perșilor, și, aducându-și aminte de vitejia tribunului Andrei, l-a chemat la sine și i-a încredințat lui voievozia în locul său, numindu-l pe el stratilat – adică să fie mai mare peste ostașii cei mai mari -, și poruncindu-i să meargă cu oastea împotriva vrăjmașilor celor ce năvăliseră și să întoarcă pornirea acelora. Deci i-a zis: „Despre bărbăția și vitejia ta în războaie nu numai eu sunt înștiințat; dar și împăratul însuși știe bine de aceea. Pentru aceasta ești cinstit cu cinstea aceasta; deci ție îți încredințez acest război, care ne-a venit fără de veste. Pentru aceea să iei oastea și să fii voievod în locul meu și să te sârguiești să înmulțești și mai mult slava pe care o ai”.
Iar Sfântul Andrei, ostașul lui Hristos, nu pentru preamărirea sa, ci pentru slava numelui lui Iisus Hristos, voind să iasă cu vitejie asupra vrăjmașilor, și-a ales pentru război puțini ostași din multa oaste romană – asemănându-se lui Ghedeon cel de demult – știind bine ceea ce s-a zis de David, că Domnul nu în puterea cailor voiește, nici în pulpele bărbaților binevoiește; ci în cei ce se tem de El bine voiește, și în cei ce nădăjduiesc spre mila Lui.
Deci Andrei și-a ales pe cei pe care darul lui Dumnezeu cel lucrător i-a arătat prin insuflarea cea tainică în inima lui, și a ieșit împotriva vrăjmașilor. Și văzând el puterea cea mare a potrivnicilor care năpădiseră ca lăcustele asupra Siriei, își întărea ostașii săi să se lupte vitejește și să nu se teamă de ostașii cei mulți ai perșilor, ei fiind puțini. Și le-a pus înainte cunoștința Unuia Dumnezeu cel Atotputernic și înfricoșat întru războaie, care ajută cu tărie robilor Săi; pentru că atunci nici unul din ostași nu era creștin, ci toți erau închinători la idoli. El a zis către dânșii: „O, fraților și prietenilor, acum să cunoașteți că zeii păgânilor sunt diavoli, și nimănui nu pot să-i ajute, fiind neputincioși, iar adevăratul Dumnezeu este unul, Căruia eu Ii slujesc și Care a făcut cerul și pământul. Acela pe toate le poate și tuturor care Il cheamă le dă ajutor grabnic, îi face tari în războaie și gonește pe cei potrivnici dinaintea feței lor. Iată, precum vedeți, ostile vrăjmașilor sunt fără număr împotriva noastră, și prin mulțimea lor sunt mai puternici decât noi; dar dacă veți scuipa pe zeii voștri cei deșerți și veți chema cu mine împreună pe Unul, adevăratul Dumnezeu, îndată veți vedea pe vrăjmași stingându-se înaintea voastră ca fumul sau ca praful”.
Grăind el aceasta, toți ostașii care erau cu dânsul au crezut cuvintele lui, și, chemând spre ajutor pe Hristos Dumnezeu, s-au pornit cu îndrăzneală asupra potrivnicilor; și, făcând tăiere mare, i-au biruit cu putere, pentru că le venise de sus ajutorul cel nevăzut, pentru credința și rugăciunile Sfântului Andrei, tulburând cu frica cetele persienești, care întorcându-se înapoi, au fugit. Iar oastea romană care era cu Andrei, gonindu-i dinapoi, secera capetele perșilor cu săbiile, cum se seceră spicele; astfel s-a făcut slăvită biruința romanilor asupra perșilor, cu puterea lui Hristos. Deci vrăjmașii fiind goniți, ostașii care erau cu Sfântul Andrei, văzând o biruință neașteptată ca aceea asupra vrăjmașilor, cu ajutorul lui Hristos, toți au crezut în El. Iar Sfântul Andrei, pe cât putea, îi întărea în credință, învățându-i la cunoștința căii celei drepte care duce spre mântuire. Și, întorcându-se cu bucurie de la război, au venit în cetatea Antiohiei cu slavă.
Dar unul din mai-marii peste oști cei zavistnici, urând pe Sfântul Andrei pentru o vitejie și o bună slavă ca aceea, l-a clevetit la Antioh, spunând că stratilatul Andrei cinstește pe Dumnezeul cel răstignit. Iar Antioh, auzind aceasta, s-a tulburat de mânie și a trimis la dânsul pe niște bărbați din rânduiala ostașilor începători, ca să afle de la el dacă este adevărat ceea ce se spune despre dânsul. Și, înștiințându-se că într-adevăr așa este, a trimis la dânsul iar, pe de o parte sfătuindu-l, iar pe de alta îngrozindu-l și aducându-i aminte de cruzimea sa asupra creștinilor. Deci i-a grăit prin trimiși: „Știi bine cu ce fel de chinuri am pierdut pe Eftimie, fiul lui Polieuct, și pe mulți cu dânsul care urmau credinței creștinești, dintre care nici unul n-am cruțat; iar acum tu cu ce sfat și cu ce nădejde Il proslăvești ca pe un Dumnezeu pe acel om care a fost răstignit pe cruce?”.
Iar sfântul, la aceste cuvinte pe care i-au fost trimise, a răspuns împotrivă, zicând: „Aceste cuvinte ale lui Antioh mă întăresc pe mine mai mult decât mă înspăimântă; căci dacă aceia pe care îi pomenește el, fiind dați la cumplite chinuri de dânsul, s-au făcut biruitorii lui și au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu în cununa mucenicească, pentru ce să nu fiu și eu rob credincios al Domnului meu Iisus Hristos, ca împreună cu aceia care mai înainte de mine au pătimit pentru Dânsul, să mă învrednicesc de împărăția Lui”. Aducându-i lui Antioh un răspuns ca acesta al lui Andrei, s-a umplut de mânie și a trimis ostași, poruncindu-le să-l aducă legat. Și șezând la judecată, a poruncit Sfântului Andrei ca, înaintea tuturor, să spună curat despre el, dacă se supune poruncii împăratului sau voiește să slujească Dumnezeului său.
Iar sfântul, stând la acea nedreaptă judecată în privirea îngerilor și a oamenilor, a mărturisit cu îndrăzneală și cu glas mare pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunând că este robul Lui. Și îndată chinuitorul a poruncit să se aducă un pat de aramă, să-l ardă foarte tare, și pe acela să-l așeze pe Andrei, ostașul lui Hristos. Deci, fiind patul înfierbântat și scăpărând scântei din el, chinuitorul a zis către mucenic, batjocorindu-l: „Andrei, te-ai ostenit mult în războaie; deci ți se cade ca după atâtea osteneli să te odihnești pe acest pat”.
Iar sfântul mucenic n-a așteptat până să-l ia slugile chinuitorului, ci singur dezbrăcându-și hainele, s-a suit cu sârguință pe patul acela și culcându-se pe dânsul, s-a întins ca pe un așternut moale. Astfel răbda cu vitejie arderea trupului său, simțind durere la început; și se ruga lui Hristos Dumnezeu ca să-i dea grabnic ajutor. Atunci focul, prin dumnezeiască poruncă, îndată și-a lăsat puterea și nu putea vătăma trupul mucenicului. Și a prins Antioh și pe alți bărbați din ostașii lui Andrei, și, pironindu-le mâinile în patru părți în chipul Sfintei Cruci pe niște lemne, îi batjocorea și îi întreba dacă le este plăcut aceea. Iar ei spunând că acea pătimire pentru Hristos este bine primită, ziceau: „O, de ne-am învrednici să fim următori lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel răstignit pe lemnul crucii”.
Și iar a întrebat chinuitorul pe Sfântul Andrei dacă acum s-a învățat prin arderea focului și vrea să se întoarcă de la Hristos spre zei. Iar mucenicul a răspuns că dorește să rabde până la sfârșit, de vreme ce sfârșitul lucrului început este cunună; căci nu cel ce a început bine este încununat de Hristos Dumnezeu, ci cel ce a săvârșit bine. Atunci chinuitorul Antioh a poruncit să ia pe Sfântul Andrei de pe patul de aramă și pe prietenii lui să-i scoată de pe lemne, apoi pe toți să-i arunce în temniță, ca și cum le-ar da vreme să se gândească și să se sfătuiască spre a se întoarce la zeii lor, însă având un cu totul alt scop, anume ca să înștiințeze pe împărat; pentru că nu îndrăznea ca pe un bărbat viteaz și cinstit ca acela, pe Sfântul Andrei și pe prietenii lui, să-i piardă fără știrea și voia împăratului.
Iar împăratul Maximian, luând scrisoarea lui Antioh și citind-o, a socotit că nu era lucru bun ca pe un ostaș slăvit ca acela și pe alți viteji ca dânsul să-i piardă la arătare, ca să nu se facă în oaste gâlceava și tulburare pentru dânșii. Deci, ca să nu se ridice pentru dânșii război, a scris lui Antioh, poruncind ca să lase liberi din legături și din pedepse pe Andrei și pe tovarășii săi. Pe de altă parte însă, i-a dat altă poruncă tăinuită, ca după eliberarea lui Andrei și a însoțitorilor lui, mai așteptând puțină vreme, să scornească cu meșteșugire împotriva lor o altă pricină oarecare, ca și cum nu pentru credință, și astfel să-i prindă pe câte unul și să-i piardă, dacă se vor găsi neschimbați întru creștinătate. O poruncă ca aceasta luând Antioh de la împărat, îndată a dezlegat din legături și din temniță pe Sfântul Andrei și pe însoțitorii lui și i-a lăsat liberi, poruncindu-le ca să petreacă în dregătoria lor ca și mai înainte.
Iar Sfântul Andrei, ostașul lui Hristos, înștiințându-se din dumnezeiască descoperire de acea meșteșugire a păgânilor și tăinuindu-se de Antioh, s-a dus cu toți ostașii care crezuseră în Hristos, în Tarsul Ciliciei, la Petru, episcopul acelei cetăți, ca să se boteze, pentru că încă nici unul dintre dânșii nu era botezat, nici fericitul Andrei, nici tovarășii lui, care erau în număr de două mii cinci sute nouăzeci și trei. Iar după puțină vreme, Antioh, înștiințându-se despre plecarea lui Andrei cu tovarășii săi în părțile Ciliciei, s-a umplut de multă mânie și iuțime și, sfatuindu-se cu sfetnicii săi, a trimis o scrisoare la Seleuc, ighemonul Ciliciei, zicând: „Știu că ai auzit de Andrei, care a fost tribun în cetele împărătești. Acela, nu numai singur a înnebunit acum, ci și pe mulți din ostași i-a adus la aceeași nebunie, ca să nu se supună împărăteștilor porunci și a fugit cu însoțitorii săi – după cum auzim – în părțile Ciliciei. Deci, împlinind tu împărăteasca poruncă, prinde-l pe el și pe toți cei cu dânsul și să-i trimiți legați la noi; iar de se vor împotrivi sau vor încerca să fugă, să-i ucideți pe dânșii cu ostași înarmați”.
Ighemonul Seleuc, luând o poruncă ca aceasta de la Antioh, îndată a trimis în toată Cilicia ca să întrebe despre Andrei și despre tovarășii și următorii lui; și, înștiințându-se că este în Tars, s-a sculat și a mers cu oastea acolo. Iar Sfântul Andrei, văzând cu duhul cetele care veneau asupra turmei lui Hristos, a rugat pe episcopul Tarsului, pe fericitul Petru și pe un altul, care se întâmplase în acea vreme acolo, anume Non, din cetatea Veriei, ca fără întârziere să le dea lor Sfântul Botez. Drept aceea, episcopii îndată au botezat pe Sfântul Andrei și pe însoțitorii lui. Iar după primirea Sfântului Botez, Sfântul Andrei cu tovarășii lui s-au dus din Tars la un loc numit Tacsanit, nu că se temeau de moarte, pe care o doreau pentru Hristos, ci împlinind porunca Domnului său, care zice: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă…
Iar Seleuc mergând în Tars cu ostașii săi înarmați ca la război și negăsind pe Andrei și pe tovarășii săi, s-a tulburat și, de mânie, s-a schimbat la față. Apoi, umplându-se de mai multă mânie, a gonit în urma turmei lui Hristos, dar sfinții de la locul cel de mai sus-zis, s-au dus la hotarele Armeniei, la muntele cel ce se cheamă Tauros. Iar ighemonul Seleuc gonea pretutindeni după ei cu oastea, căutând să-i ucidă. Și trecând sfinții prin muntele acela și prin multe locuri, au sosit la oarecare loc strâmt, care avea dealuri înalte ca zidurile, la care era numai o intrare ca o poartă de cetate. Acolo au stat Sfântul Andrei cu tovarășii săi, așteptând pe ucigașii lor, pentru că acel loc îi era vestit Sfântului Andrei mai înainte de la Dumnezeu, că acolo aveau să se sfârșească ei.
Deci Sfântul Andrei a grăit către dânșii: „O, prietenii, tovarășii și copiii mei, acum este vremea bineprimită, acum este ziua mântuirii, să stăm întru dragostea lui Dumnezeu cu un suflet și cu bărbăție, precum ne-a poruncit nouă Domnul, și mâinile noastre să nu le ridicăm împotriva celor ce ne prigonesc pe noi, ci către Dumnezeu să le ridicăm spre mulțumire, că ne-a ajutat să ajungem în ceasul acesta, în care vom câștiga parte cu toți sfinții care au pătimit pentru dânsul. Deci să ne rugăm către Dânsul, precum s-a rugat și Sfântul și întâiul Mucenic Ștefan, când era ucis de iudei cu pietre și zicea: Doamne, Iisuse Hristoase, primește duhurile robilor Tăi, pe care le dăm în mâinile Tale”.
Astfel grăind Sfântul Andrei către tovarășii săi, a stat în mijlocul lor și, înălțându-și mâinile și ochii spre cer, a început a face rugăciune, zicând: „Doamne, Doamne cel mare și Atotputernic, ascultă rugăciunea păcătosului și nevrednicului robului Tău și a tuturor celor ce sunt cu mine, care păzesc fără prihană sfânta credință cea întru Tine, primește în pace sufletele noastre și le acoperă cu a Ta milostivire, învrednicindu-le sălașurilor Raiului. Incă mai rugăm a Ta bunătate, Stăpâne, și pentru cei care vor începe a cinsti pomenirea noastră, să le împlinești toate cererile lor cele către mântuire, și în toate nevoile să le fii ajutor lor pentru ale noastre rugăciuni. Iar în locul acesta, pe care smeritul nostru sânge se va vărsa pentru Tine, să fie izvor de tămăduire și izgonire a duhurilor viclene. Pe cei ce vor alerga aici, să-i acoperi de toate răutățile și să le dai lor sănătate sufletească și trupească, ca în acest loc să se preamărească numele Tău cel preasfânt, al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”.
Astfel rugându-se lui Dumnezeu Sfântul Andrei și cei împreună cu dânsul, a venit și Seleuc cu ostașii, care, scoțându-și săbiile și scrâșnind din dinți, s-au repezit ca fiarele asupra turmei lui Hristos. Iar sfinții ostași ai lui Hristos, deși puteau ca în acel loc, care era foarte strâmt, să se apere de mâinile ucigașilor, ca cei ce erau viteji în războaie, însă, urmând Domnului lor, ca niște mielușei fără de răutate s-au dat spre junghierea ucigașilor lor și, plecându-și genunchii, și-au întins grumajii lor sub sabie; iar aceia, tăindu-i fără milă, într-un ceas i-au ucis pe toți. Deci sângele sfinților s-a vărsat ca apa și curgea din locul acela ca pârâul; iar sufletele lor au intrat cu dănțuire întru bucuria Domnului lor. Sfinții au pătimit într-o zi de Duminică, în ceasul al doilea din zi, în 19 zile ale lunii lui august; iar în locul acela în care s-a vărsat sângele cel mucenicesc, îndată a izvorât un izvor de ape vii și dătătoare de tămăduiri.
Iar când acești sfinți au fost uciși, episcopii cei mai sus pomeniți, Petru al Tarsului Ciliciei și Non al cetății Veriei, tăinuindu-se în oarecare deal, au văzut aceasta, pentru că aceștia cu clericii le-au urmat de departe, vrând ca să le vadă sfârșitul lor. Deci Seleuc cu ostașii săi, după uciderea sfinților mucenici, s-a întors la locul său. Iar episcopii cu clericii, venind la muceniceștile trupuri, au plâns peste ele și, îngrijindu-le, le-au îngropat cu cinste în acel loc. Și au văzut și izvorul ce ieșise acolo, după rugăciunea mucenicilor, și, bând dintr-însul, s-au încredințat de tămăduitoarea lui apă, căci unul din clericii cei ce erau cu ei pătimea de multă vreme de duhul cel necurat și, îndată ce a băut apă din acel izvor, duhul cel necurat a fost gonit din el.
Iar după îngroparea sfinților, episcopul Petru cu toți cei ce erau cu el nu s-a întors la Tars, pentru că Seleuc îl căuta spre ucidere, ci s-a dus la Isavria. Și înștiințându-se popoarele de primprejur despre acel izvor, au început a veni acolo aducându-și neputincioșii; deci, bând apă și spălându-se cu ea, îndată primeau tămăduire de toate durerile, cu rugăciunile Sfântului Andrei răbdătorul de chinuri, și cu ale sfinților mucenici ce au pătimit împreună cu el, și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, li se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Calendar Ortodox 19 august 2024
articol preluat de pe www.calendar-ortodox.ro
(articol in curs de editare)
Calendar Ortodox 19 august 2024
† Sf. Mc. Andrei Stratilat, Timotei, Agapie și Tecla
Sf. Mc. Andrei Stratilat, Timotei, Agapie și Tecla
Sinaxar 19 August
În aceasta luna, în ziua a nouasprezecea, pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Andrei Stratilat si a celor ce s-au savârsit împreuna cu dânsul doua mii cinci sute nouazeci si trei de ostasi.
Sf. Mc. Andrei Stratilat (secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest sfânt a trait în zilele împaratului Maximian. Ostindu-se spre partile Rasaritului, împotriva puterii persilor, care intrase în hotarele romanilor, si chemând pe Hristos în ajutor, si înduplecând si pe ceilalti ostasi ca sa-i fie în ajutor, înfrânsera pe persi si astfel biruind pe vrajmasi, a întors pe însotitorii lui la credinta în Hristos.
Fiind însa pârât el cu ai lui a fost adus înaintea voievodului Antioh ca un vinovat si întins pe un pat de fier încins cu foc, iar ostasilor ce erau cu dânsul, li s-au bagat mâinile în catuse.
Dupa aceea rândui Antioh alti o mie de ostasi sa-i scoata din hotarele tarii; dar si pe acestia, învatându-i sfântul, îi întoarse la credinta în Hristos.
Antioh a poruncit sa li se taie capetele cu sabia.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Timotei, Agapie si Tecla.
Sfinții Mucenici Timotei, Agapie și Tecla – foto preluat de pe doxologia.ro
Slavitul Mucenic Timotei era cu neamul din Palestina, si fiind desavârsit si la viata si la cuvânt, a fost facut învatator al dreptei credinte.
Deci fiind prins, si stând de fata la Gaza înaintea lui Urban, a spus ca este din partea crestinilor.
Atunci a fost batut rau si chinuit în tot felul si nicidecum întorcându-se, a fost bagat în foc, unde si-a primit sfârsitul.
Si în aceeasi cetate, Agapie si Tecla Vizianca tinându-se de credinta lui Hristos, au fost dati la fiare, si si-au luat prin ele cununa muceniciei.
Sf. Mc. Timotei (secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Evtihian ostasul si a lui Stratighie, care prin foc s-au savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Teofan cel nou si facatorul de minuni, care a sihastrit în Muntele Nausei, din Macedonia, ale carui moaste acum se afla în acelasi Munte Nausa, si care cu pace s-a savârsit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.