Maica Tereza (1910 – 1997)
Maica Tereza la un ospiciu pentru cei săraci și muribunzi din Kolkata (Calcutta), India, 1969
foto: Terry Fincher/Hulton Archive/Getty Images (preluat de pe www.biography.com)
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro
Maica Tereza (1910 – 1997)
Maica Tereza, născută Anjezë Gonxhe Bojaxhiu (n. 26 august 1910, Skopje, Provincia otomană Kosovo, Imperiul Otoman – d. 5 septembrie 1997, Calcutta, India) și canonizată de Biserica Catolică cu numele de Sfânta Tereza de Calcutta, a fost o călugăriță catolică de origine albaneză care a fondat ordinul Misionarii Carității în Kolkata (Calcutta), India în 1950.
Timp de peste 45 de ani, ea a îngrijit săracii, bolnavii, orfanii și muribunzii, conducând și extinderea Misionarilor carității, mai întâi în toată India, apoi și în alte țări.
A întemeiat ordinul „Misionarele Carității”.
A primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1979.
A primit D.D.h.c. (Doctor of Divinity honoris causa) de la Universitatea din Serampore.
A fost beatificată de Biserica Catolică în 19 octombrie 2003.
La 4 septembrie 2016 a avut loc canonizarea Fericitei Maici Tereza de Calcutta, la Vatican, în Piața Sfântul Petru.
Începutul vieții
Agnesë Gonxhe Bojaxhiu (Gonxhe însemnând boboc în albaneză) s-a născut în 26 august 1910, în Üsküb, Imperiul Otoman (acum Skopje, capitala Republicii Macedonia).
Deși s-a născut în 26 august, ea considera că 27 august, ziua în care a fost botezată, era “adevărata ei zi de naștere.”
Familia ei a trăit pe strada Koçina 13 din centrul orașului Skopje unde exista o mare comunitate de vlahi.
Tatăl ei Nikollë Bojaxhiu sau Nikola Boiagiu ar fi fost de origine vlahă potrivit mai multor surse.
Ea a fost cea mai mică dintre copiii familiei din Shkodër, Albania, având ca părinți pe Nikollë și Drana Bojaxhiu.
Tatăl ei era implicat în politica albaneză.
În 1919, după o întâlnire politică, în care Skopje era lăsată în afara Albaniei, el s-a îmbolnăvit și a murit, când Agnesë avea opt ani, pe vremea Imperiului Otoman.
După moartea tatălui ei, mama ei a crescut-o ca romano-catolică.
Agnesë Gonxhe Bojaxhiu (Maica Tereza) – foto preluat de pe www.sfinticatolici.ro
Misionarele Carității
La 10 septembrie 1946, Teresa a avut ceea ce a descris ulterior drept „chemarea dinăuntrul chemării” atunci când a călătorit cu trenul de la Calcutta la mănăstirea Loreto din Darjeeling pentru odihna anuală.
„Trebuia să plec din mănăstire și să-i ajut pe săraci trăind în mijlocul lor. Era o poruncă. A nu o urma ar fi însemnat o încălcare a credinței.”
Joseph Langford avea să scrie „deși nimeni nu știa la acea dată, sora Tereza tocmai devenise maica Tereza”.
Și-a început munca de misionariat cu săracii în 1948, schimbând vechiul veșmânt tradițional de la Loreto cu un sari simplu din bumbac alb cu contur albastru.
Tereza a adoptat cetățenia indiană, a stat câteva luni în Patna pentru a primi o pregătire minimală în medicină de la Holy Family Hospital apoi s-a aventurat în mahalalele sărace.
A înființat o școală la Motijhil, Kolkata, înainte să înceapă să-i îngrijească pe cei săraci și înfometați.
La începutul lui 1949, Terezei i s-a alăturat un grup de tinere femei, și împreună cu ele a pus bazele unei noi comunități religioase care îi ajută pe „cei mai săraci dintre săraci”.
Eforturile ei au atras rapid atenția oficialilor indieni, inclusiv a prim-ministrului.
Tereza scria în jurnalul ei că în primul ei an a avut multe dificultăți.
Fără niciun venit, a cerșit hrană și provizii și a avut îndoieli, s-a simțit singură și tentată să se întoarcă la confortul vieții la mănăstire:
„Domnul nostru vrea să fiu o călugăriță liberă, acoperită cu sărăcia crucii.
Astăzi, am învățat o lecție bună.
Sărăcia celor săraci trebuie să fie atât de grea pentru ei.
Căutând o casă, am mers și am mers până m-au durut mâinile și picioarele.
M-am gândit cât de mult trebuie că-i doare și pe ei, trupul și sufletul, căutând o casă, hrană și sănătate.
Apoi, a venit confortul de la Loreto să mă ispitească.
„Trebuie doar să spui și totul va fi din nou al tău”, îmi tot spunea Ispita …
De bună voie, Domnul meu, și din dragoste pentru tine, doresc să rămân și să fac ce va fi sfânta ta vrere.
N-am lăsat să curgă nici o singură lacrimă.”
La 7 octombrie 1950 Tereza a primit permisiunea Vaticanului pentru congregația diocezană care avea să devină Misionarele Carității.
Aceasta urma, după cum ea însăși spunea, să-i îngrijească pe
„cei înfometați, cei dezbrăcați, cei fără de casă, cei schilozi, cei orbi, leproșii, toți cei care se simt nedoriți, neiubiți, neîngrijiți în toată societatea, oameni care au devenit o povară pentru societate și sunt izgoniți de toată lumea”.
Până în 1997 congregația din Calcutta a crescut de la 13 membri până la peste 4.000 de surori care se ocupau de orfelinate, case de îngrijire paleativă pentru bolnavii de SIDA și centre de caritate în toată lumea, unde se oferea asistență refugiaților, nevăzătorilor, persoanelor cu handicap, vârstnicilor, alcoolicilor, săracilor, persoanelor fără adăpost și victimelor inundațiilor, epidemiilor și foametei.
În 1952 Tereza a deschis primul azil cu ajutorul oficialilor din Calcutta.
Ea a transformat un templu Hindu abandonat în Kalighat Home for the Dying, gratuită pentru cei săraci, și i-a schimbat numele în Kalighat, the Home of the Pure Heart (Nirmal Hriday; „Casa Inimii Pure”).
Cei aduși aici primeau îngrijiri medicale și ocazia de a muri cu demnitate în conformitate cu credința lor:
musulmanilor li se citea Coranul,
hindușii primeau apă din Gange,
iar catolicii primeau taina maslului.
“A beautiful death“, Teresa said, “is for people who lived like animals to die like angels—loved and wanted.”
A deschis un azil pentru bolnavii de lepră, denumit Shanti Nagar (Orașul Păcii).
Misionarele Carității au înființat clinici de îngrijire a leprei în toată Calcutta, oferind medicamente, pansamente și hrană.
Misionarele Carității au primit din ce în ce mai mulți copii fără adăpost.
În 1955, Tereza a deschis Nirmala Shishu Bhavan („Casa Inimii Imaculate pentru Copii”), ca adăpost pentru orfani și tineri fără casă.
Congregația a început să atragă recruți și donații, și în anii 1960 deschisese aziluri, orfelinate și leprozerii în toată India.
Tereza a extins apoi congregația și peste hotare, deschizând în 1965 în Venezuela o casă cu cinci surori.
Au urmat și alte case în Italia (Roma), Tanzania și Austria în 1968, și în anii 1970 congregația a deschis case și fundații în Statele Unite și în zeci de țări din Asia, Africa și Europa.
Frații Misionari ai Carității a fost înființată în 1963, și o ramură contemplativă a ordinului a apărut în 1976.
Mireni catolici și necatolici s-au înscris în organizațiile Colaboratorilor Maicii Teresa, Colaboratorilor Bolnavilor și Suferinzilor, și a Misionarilor Mireni ai Carității.
Răspunzând cererilor numeroșilor preoți, în 1981 Maica Tereza a înființat Mișcarea Corpus Christi pentru Preoți și (împreună cu preotul Joseph Langford) Părinții Misionari ai Carității în 1984 pentru a combina obiectivele vocaționale ale Misionarelor Carității cu resursele preoțimii.
Până în 2007, Misionarii Carității numărau 450 de frați și 5000 de surori în toată lumea, operând 600 de misiuni, școli și adăposturi în 120 de țări.
5 septembrie – Ziua internaţională a carităţii (ONU) – foto preluat de pe www.agerpres.ro
Premiul Nobel pentru Pace
Maica Tereza a primit numeroase premii pentru acţiunile de caritate săvârşite pentru semenii săi, indiferent de religia acestora.
Cea mai prestigioasă distincţie rămâne însă Premiul Nobel pentru Pace, acordat în octombrie 1979, pentru o viaţă închinată semenilor din lumea întreagă, pentru ajutorul acordat săracilor, pentru alinarea suferinţelor celor bolnavi, pentru îngrijirea copiilor, într-un cuvânt – pentru întreaga sa operă de caritate.
Prin acordarea acestui premiu, Comitetul norvegian al Premiului Nobel îşi exprima recunoştinţa faţă de munca Maicii Tereza în folosul celor mai săraci dintre cei săraci,
“pentru activitatea întreprinsă în lupta de a depăşi starea de sărăcie şi de suferinţă, care constituie, de asemenea, o ameninţare la adresa păcii“, potrivit nobelprize.org.
În 1979, întreaga umanitate şi-a îndreptat atenţia către suferinţele copiilor şi ale refugiaţilor, exact acele categorii de oameni pentru care Maica Tereza a lucrat cu abnegaţie atâţia ani.
Comitetul a reliefat, de asemenea, energia care i-a susţinut aceste acţiuni de caritate şi care ilustrează calităţile sale sufleteşti.
O caracteristică a muncii sale o reprezintă respectul faţă de fiecare fiinţă umană în parte.
Cei mai singuri, cei mai năpăstuiţi şi cei mai bolnavi au găsit alinare în braţele sale.
În ceea ce o priveşte pe Maica Tereza, această filosofie de viaţă este adânc înrădăcinată în credinţă.
A adunat în jurul său oameni de diferite religii, a luptat pentru promovarea păcii, pentru eradicarea foametei şi a sărăciei, a creat o comunitate primitoare pentru cei suferinzi.
Ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru Pace a avut loc la 10 decembrie 1979, iar Maica Tereza a primit premiul “Spre slava lui Dumnezeu şi în numele celor săraci“.
Festivitatea de premiere nu s-a încheiat, aşa cum era prevăzut, cu un banchet.
Maica Tereza l-a anulat pentru a dona banii către cei săraci.
Sfânta Tereza de Calcutta; 1986 la o întâlnire publică pro-viață la Bonn, Germania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Critici
Conform unui articol publicat de universitarii canadieni Serge Larivée, Geneviève Chénard și Carole Sénéchal, clinicile Terezei primeau donații de milioane de dolari, dar nu furnizau asistență medicală, nu practicau diagnoza sistematică, nu distribuiau pacienților suficientă hrană și suficiente analgezice: „Maica Tereza credea că bolnavii trebuie să sufere ca Hristos pe cruce”.
S-a afirmat că banii primiți ar fi putut transforma starea de sănătate a săracilor înființând stabilimente de îngrijire paleativă.
Grupările pentru dreptul la avort au criticat atitudinea Terezei față de avort, iar adversarii avortului au lăudat-o pentru sprijinirea drepturilor fătului.
Unul dintre cei mai vehemenți critici ai Terezei a fost ziaristul, criticul literar și antiteistul englez Christopher Hitchens, autorul eseului The Missionary Position (1995; în traducere, „Poziția misionarului: Maica Tereza în teorie și practică”), care într-un articol din 2003 scria:
„Aceasta ne duce înapoi la corupția medievală a bisericii, care vindea indulgențe celor bogați în timp ce săracilor le predica focurile infernului și continența. [Maica Tereza] nu era o prietenă a săracilor.
Era o prietenă a sărăciei.
Ea spunea că suferința este un dar de la Dumnezeu.
Și-a petrecut viața opunându-se singurului leac pentru sărăcie, și anume emanciparea femeilor și eliberarea lor dintr-o variantă animalică de reproducere forțată.”
El a acuzat-o de ipocrizie pentru că a ales tratamente avansate pentru boala ei de inimă.
Deși Hitchens credea că este singurul martor chemat de Vatican, Aroup Chatterjee (autorul cărții Mother Teresa: The Untold Story) a fost chemat și el pentru a argumenta împotriva beatificării și canonizării Terezei; Vaticanul abolise instituția tradițională a „avocatului diavolului”, care servea unui scop similar.
Hitchens afirma că „intenția ei nu era să ajute oamenii”, și i-a mințit pe donatori despre felul în care sunt folosiți banii lor.
„Discutând cu ea, am descoperit, și ea m-a asigurat, că nu lucrează pentru a combate sărăcia”, a spus el, „ci lucrează pentru a crește numărul de catolici.
Ea a spus: «nu sunt o asistentă socială.
Nu fac ce fac din acel motiv.
O fac pentru Hristos.
O fac pentru biserică.»”
William Anthony Donohue, președintele Ligii Catolice din SUA, a publicat în 2016 un răspuns pe larg la criticile lui Hitchens.
Canonizare
La 5 septembrie 1997, inima Maicii Tereza a încetat să mai bată.
A fost înmormântată în sediul central al congregaţiei Misionarele Carităţii din Calcutta, mormântul său devenind în scurt timp loc de pelerinaj pentru creştinii din lumea întreagă.
La 19 octombrie 2003, de Ziua mondială a misiunilor, papa Ioan Paul al II-lea a beatificat-o pe Maica Tereza de Calcutta, în cadrul unei Liturghii solemne celebrate în Piaţa Sfântul Petru din Vatican, săvârşind astfel un prim pas spre sanctificarea celei care şi-a dedicat viaţa nevoiaşilor.
“Prin autoritatea noastră apostolică, proclamăm ca venerabila slujitoare a Domnului Tereza de Cacutta să intre de acum încolo în rândul fericiţilor“,
a spus suveranul pontif, potrivit agenţiilor de presă Reuters şi AFP.
“Prin ea, resimţim cu toţii necesitatea de a veni în ajutor, în special în ajutorul celor mai săraci şi al celor mai uitaţi, ai ultimilor dintre cei din urmă“,
a mai spus papa Ioan Paul al II-lea, referindu-se la viaţa Maicii Tereza, pusă integral în slujba celor nevoiaşi.
Printre cei aproximativ 300.000 de credincioşi care au asistat la misa din Piaţa Sfântul Petru s-au aflat pelerini veniţi din întreaga lume – din Asia, din Statele Unite sau din America de Sud, din Albania, precum şi sute de călugăriţe aparţinând ordinului Misionarele Carităţii, fondat de Maica Tereza.
“Maica Tereza de Calcutta, fondatoarea Misionarilor şi Misionarelor Carităţii, pe care astăzi am bucuria să o înscriu în rândul fericiţilor, a mers pe urmele lui Hristos, pe un itinerar de iubire şi de slujire, care răstoarnă orice logică omenească“,
a spus suveranul pontif, prezentând-o pe noua fericită drept model de sfinţenie.
“Să îi aducem laudă acestei mici femei îndrăgostite de Dumnezeu, mesageră umilă a Evangheliei şi neobosită binefăcătoare a omenirii”
- a spus papa Ioan Paul al II-lea, în predica sa, potrivit site-ului www.catholica.ro.
De asemenea, papa Ioan Paul al II-lea a amintit, în cadrul ceremoniei de beatificare a Maicii Tereza, că aceasta s-a împotrivit în mod clar avortului, aspect punctat cu ocazia primirii Premiului Nobel pentru Pace:
“Dacă auziţi că vreo femeie nu vrea să păstreze copilul şi doreşte să avorteze, căutaţi să o convingeţi să îmi aducă mie acel copil.
Eu îl voi iubi, văzând în el semnul iubirii lui Dumnezeu“,
notează site-ul amintit anterior.
La 4 septembrie 2016, Maica Tereza a fost canonizată de Biserica Romano-Catolică, în cadrul unei ceremonii oficiate de către papa Francisc în Piaţa Sfântul Petru din Vatican.
“O declarăm pe Fericita Tereza de Calcutta sfântă şi o trecem printre sfinţi, decretând ca ea să fie venerată ca atare de către întreaga Biserică“,
a declarat Papa Francisc, rostind în latină formula de canonizare.
În calendarul catolic, sfânta este celebrată la 5 septembrie, ziua în care aceasta a trecut la Domnul, în anul 1997.
După ceremonie, Papa a oferit un prânz pentru 1.500 de persoane fără posibilităţi financiare, aflate în grija surorilor ordinului “Misionarele Carităţii“, congregaţia fondată de Maica Tereza.
Maica Tereza şi-a dedicat întreaga viaţă celor mai năpăstuiţi dintre semenii săi, săvârşind un număr impresionant de acte de caritate şi marcând, astfel, vieţile a milioane de oameni.
A trăit simplu, după cum se şi prezenta:
“După sânge, sunt albaneză.
După cetăţenie – indiană.
După credinţă, sunt călugăriţă catolică.
După chemare, aparţin lumii.
Iar în ceea ce priveşte inima mea, aparţin în întregime Inimii lui Hristos“,
notează site-ul motherteresa.org.
Citate
“Omul este iraţional, ilogic, egocentric. Nu are importanţă, tu iubeşte-l.
Dacă faci bine, vor spune că ai scopuri ascunse. N-are importanţă, tu fă acel bine.
Dacă-ţi atingi propriile ţeluri, vei găsi prieteni falşi şi duşmani adevăraţi. Nu are importanţă, tu realizează-le.
Binele pe care îl faci, mâine va fi uitat. Nu are importanţă, tu să-l faci.
Onestitatea şi sinceritatea te fac vulnerabil. Nu are importanţă, tu fii deschis şi cinstit.
Ceea ce ai construit ani în şir poate fi distrus într-o clipă. Nu are importanţă, tu să construieşti.
Dacă îi ajuţi pe oameni, se vor ridica împotriva ta. Nu are importanţă, tu să-i ajuţi.
Dă lumii ce ai mai bun în tine şi lumea te va lua la bătaie. Nu are importanţă, tu dă ce ai mai bun în tine.”
Maica Tereza
cititi mai mult despre Maica Tereza si pe: www.agerpres.ro; www.sfinticatolici.ro; en.wikipedia.org; motherteresa.org
Constantin Pantazi (1888 – 1958)
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com
Constantin Pantazi
Generalul Constantin Pantazi s-a născut la 26 august 1888 la Călăraşi, România.
A urmat şcoala Militara de Infanterie şi Cavalerie, apoi, şcoala Superioară de Război.
A fost Ministru de Război în guvernul Antonescu (perioada precisă 23 ianuarie 1942 – 23 august 1944), anterior fiind comandantul Diviziei 3 Cavalerie, comandantul Diviziei blindate şi subsecretar de Stat al Armatei de uscat.
Constantin Pantazi a fost unul din cei mai fideli adepți ai Mareşalului Ion Antonescu.
Constantin Pantazi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
S-a distins în Bătălia de la Oituz (1917), din anul 1917 și a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum și-a condus compania din Regimentul de Vânători de Munte.
„Pentru curajul și avântul cu care în lupta de la 6-8 august 1917 a condus linia I-a a batalionului, la atacul dat asupra poziției inamice de la Cireșoaia, iar în luptele de ka 27-29 a condus personal operația tăierii sârmelor uvrajului inamic, dintr-o mască care se găsea la numai 15 pași de rețele.”
Înalt Decret no. 1191 din 16 octombrie 1917
La data de 8 iunie 1940 a fost înaintat la gradul de general de divizie.
Devenit Conducător al Statului Român în Guvernul național-legionar, Ion Antonescu l-a numit pe Pantazi la 7 septembrie 1940 subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale și reconfirmat la 14 septembrie 1940 ca subsecretar de stat pe lângă Departamentul Apărării Naționale, pentru Armată.
La 22 septembrie 1941, după moartea într-un accident a gen. Alexandru Ioanițiu, gen. de corp de armată adjutant Iosif Iacobici a fost eliberat din funcția de ministru al apărării naționale și numit șef al Marelui Stat Major și al Marelui Cartier General al trupelor de operațiuni.
Conducerea Ministerului Apărării Naționale a fost preluată interimar în aceeași zi de mareșalul Antonescu, care i-a delegat generalului de divizie Constantin Pantazi, subsecretar de Stat la Departamentul Apărării Naționale pentru Armata de Uscat, conducerea ministerului și atribuțiile plenipotente de a semna „toate decretele privitoare la numiri de persoane, precum și pe acele privitoare la materii urgente” pe tot timpul lipsei sale.
La 22 ianuarie 1942 Pantazi a fost numit ministru secretar de stat al apărării naționale.
Pantazi a fost arestat la 23 august 1944, judecat în „lotul Antonescu” și trecut din oficiu în poziția de retragere, alături de mareșalul Antonescu și de alți comandanți militari cu rang înalt ai regimului antonescian, care au fost acuzați că
„prin activitatea lor în funcțiunile sau comenzile ce au avut, au sprijinit conducerea politico-militară a Mareșalului Antonescu Ioan, contribuind astfel la dezastrul Armatei”, prin decretul nr. 312 din 6 februarie 1945.
La 17 mai 1946, Tribunalul Poporului avînd în componenţă exponenţii ignoranţei despre care se ştie ce pregatire aveau, l-a condamnat la moarte, pentru crime de război.
Premierul Petru Groza i-a comutat pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viață, în timp ce Pantazi era dus spre locul de execuție.
Primul ministru Petru Groza și ministrul de Justiție Lucrețiu Pătrășcanu semnează decretul la 1 iunie 1946, și îl înaintează pentru contra-semnare Regelui Mihai I.
Odată cu pedeapsa lui Constatin Pantazi s-au mai comutat pedepsele lui Eugen Cristescu şi Radu Lecca. (enciclopediaromaniei.ro)
Încarcerat iniţial la abatorul uman Aiud, a fost transferat la Rîmnicul-Sărat, unde a murit orb, celula din subteran neavînd fereastră.
Diabetul şi scleroza vaselor renale precum şi bătaia cumplită i-au pus punct vieţii la 23 ianuarie 1958.
Lucrări publicate
Cu Mareşalul până la moarte. Memorii, Editura Publiferom, Bucureşti, 1999
Decoraţii
- Ordinul „Steaua României” în gradul de Comandor (8 iunie 1940)
- Ordinul „Coroana României” în gradul de Mare Cruce (7 noiembrie 1941)
- Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, 16 octombrie 1916
Trebuie menţionat regimul de exterminare la care au fost supusi multi alti Generali al Armatei Române :
La Aiud, au murit în chinuri groaznice, bătrîni, orbi, bolnavi de plămîni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi, 21 de generali, lînga care precizăm telegrafic anul morţii. Comandanţi:
Aurel Aldea – 1949,
Constantin Anton – 1950,
Constantin Antonie – 1952,
Emanoel Barzotescu – 1951,
Ion Carlaont – 1950,
Dumitru Carlaont – 1952,
Constantin Eftimiu – 1950,
Nicolae Gheneraru – 1950,
Iosif Iacobici – 1952,
Gheorghe Koslinschi – 1950,
Nicolae Macici – 1950,
Gheorghe Macici – 1952,
Socrate Mardari – 1954,
Gabriel Negrei – 1951 (avea 83 de ani),
Constantin Petrovicescu – 1949,
Olimpia Stavrat – 1951,
Gheorghe Stavrescu – 1951,
Ion Sichitiu – 1952,
Nicolae Stoenescu – 1951,
Ion Topor – 1950,
Alexandru Vatamanu – 1951.
La închisoarea de tristă amintire Sighet, au trecut în lumea umbrelor masacraţi în urma unor schingiuiri prelungite 17 generali şi un contraamiral:
Henri Cihoski – 1950,
Grigore Georgescu – 1952,
Alexandru Glatz – 1953,
Gheorghe Marinescu – 1952,
Nicolae Marinescu – 1953,
Nicolae Pais – 1952,
Alexandru Popovici – 1953 (96 de ani),
Epure Popovici – 1953,
Cehan Racovita – 1954,
Mihail Racovita – 1954,
Radu Rosculet – 1952,
Nicolae Samsonovici – 1950,
Nicolae Tataranu – 1952,
Alexandru Tatarascu – 1951,
Gheorghe Vasiliu – 1954,
Aurel Vlad – 1953,
Anton Zwiedinek – 1953.
La Jilava, au murit în chinuri cumplite sau au fost executaţi şi îngropaţi în locuri neştiute un mareşal şi 11 generali:
Ion Antonescu – 1946,
Radu Baldescu – 1953,
Sergiu Enulescu – 1949,
Constantin Iordachescu – 1950,
Gheorghe Iliescu – 1957,
Ion Mihailescu – 1949,
Ion Negulescu – 1949,
Radu Rosetti – 1949,
Constantin Teodorescu – 1950,
Dumitru Teodorescu – 1957,
Constantin Piky Vasiliu – 1946,
Mihail Voicu – 1958.
La închisoarea Văcăreşti, delirul masacrării s-a abătut asupra unui grup de nouă generali:
Ioan Arbore – 1954,
Nicolae Ciuperca – 1950,
Constantin Constantin – 1948,
Grigore Cornicioiu – 1952,
Constantin Ilasievici – 1955,
Radu Korne – 1949,
Vasile Mainescu – 1953,
Ioan Mihailescu – 1957,
Gheorghe Rozin – 1961.
Lîngă digurile lagărelor de exterminare de la Canalul Morţii, au avut parte de o moarte cumplită şase generali: Gheorghe Giosan – 1953,
Ioan Ilcusu – 1953,
Alexandru Nicolici – 1953,
Emil Palangeanu – 1953,
Nicolae Stoenescu – 1959,
Constantin Voiculescu – 1953.
La închisoarea Făgăraş, au fost masacraţi cinci generali:
Emanoil Leoveanu – 1959,
Gheorghe Stefan Liteanu – 1959,
Gheorghe Lintes – 1955,
Ion Popescu – 1954,
Vasile Zorzor – 1952.
În beciurile fără ferestre de la Rîmnicul-Sărat, au murit orbi, infometaţi şi bolnavi de tuberculoză trei generali: Gheorghe Dobre – 1959,
Gheorghe Jienescu – 1953,
Constantin Pantazi – 1958.
La închisoarea Piteşti, au fost exterminaţi doi generali:
Mihail Kiriacescu – 1960,
Constantin Trestioreanu – 1957.
Alte temniţe în care au murit generali ai armatei romane:
Botoşani
Ion Petrovan (1963);
Galaţi
Petre Vasilescu (1959);
Gherla
Vasile Pascu (1960);
Tg. Ocna
Constantin Tobescu (1951);
Ocnele Mari
Arthur Popescu (1952);
Dej
Traian Teodorescu (1951).
Dumnezeu să îi odihnească pe toţi !
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (26 august 1789)
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, pictată de Jean-Jacques-François Le Barbier
foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (în franceză Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen) este carta fundamentală prin care la data de 26 august 1789 au fost puse, în Franța și în lume, bazele democrației moderne.
Declarația cuprinde un preambul și 17 articole, care combină dispozițiile privind drepturile a trei categorii de persoane:
„drepturile oamenilor” (francezi, străini sau inamici) – articolele 1, 2, 3, 4, 7, 9 și 10,
„drepturi ale cetățenilor” (cetățeni francezi), care reamintesc și întăresc libertățile civile – articolele 6 și 14
„drepturi ale societății” (națiunea franceză), care sunt componente constituționale – articolele 13, 15 și 16.
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului – 26 august 1789 (Declaration of the Rights of Man and of the Citizen, painted by Jean-Jacques-François Le Barbier) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Istoric
În 1789, Adunarea Stărilor Generale din Franța, reunită la Versailles și constituită în Adunare Națională cu drepturi constituante, a hotărât să elaboreze o declarație de principii fundamentale care să stea la baza unei noi constituții.
Decretele emise de adunare la 4 și 11 august 1789 privind eliminarea drepturilor feudale, se regăsesc dealtfel în primul articol al Declarației drepturilor omului și cetățeanului.
Discuțiile privind declarația au avut ca punct de pornire un proiect compus din 24 de articole, propus de către „biroul al șaselea” al Adunării, birou condus de către Jérôme Champion de Cicé.
Acest proiect a fost simțitor modificat în cursul dezbaterilor în plen.
Atribuirea textului original lui La Fayette (care s-ar fi inspirat din Declarația de independență a Statelor Unite) este deci eronată.
Textul declarației a fost votat articol cu articol între 20 și 26 august 1789 de către Adunarea Națională.
Discuția a fost întreruptă pe 26 august 1789, după adoptarea articolului 17 referitor la dreptul de proprietate, pentru a face loc discuțiilor pe articole la constituția ce era în curs de elaborare.
O serie de decrete emise ulterior de către Adunare, în special cel din 3 octombrie 1789 care permitea persoanelor fizice și societăților comerciale să împrumute bani cu dobândă, au fost ratificate în seara zilei de 5 octombrie 1789 de către Ludovic al XVI-lea, la Versailles, la cererea expresă a Adunării Naționale, care a folosit și presiunea vindicativă a mulțimii venite din Paris (mulțime care de fapt venise pentru alte revendicări, de natură economică).
În final, regele a promulgat la 3 noiembrie 1789 Declarația drepturilor omului și cetățeanului, care includea cele 17 articole ale sale, urmate de cele 19 articole ale constituției din 1789 și o serie de decrete ale Adunării Naționale (începând cu cel din 4 august 1789, care „a distrus complet sistemul feudal” și cel din 3 noiembrie 1789, care a decretat că „toate parlamentele regatului vor continua să rămână în vacanță”, de fapt ultimul decret regal).
Declarația drepturilor omului și cetățeanului a rămas ca preambul și al constituției din 1791.
Tipărire a celor 17 articole din Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789 (Muzeul Revoluției Franceze) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Conținut
Preambul
„Reprezentanții poporului francez, constituiți în Adunarea Națională, considerând că ignorarea, uitarea sau disprețuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirilor populare și ale corupției guvernelor, au decis să expună, într-o declarație solemnă, drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului, astfel încât această declarație, prezentă permanent la toți membrii corpului social, să le amintească fără încetare drepturile și îndatoririle lor;
astfel încât actele puterii legislative și cele ale puterii executive, putând fi oricând comparate cu scopul oricărei instituții politice, să fie prin urmare mai respectate;
astfel încât cererile cetățenilor, fondate de acum înainte pe principii simple și incontestabile, să se fondeze pe respectarea Constituției și a fericirii tuturor.
În consecință, Adunarea Națională recunoaște și declară, în prezența și sub auspiciile Ființei Supreme, drepturile următoare ale omului și cetățeanului.”
Articolul I
„Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.”
Articolul II
„Scopul fiecărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și inalienabile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, dreptul la siguranță și la rezistență la opresiune.”
Articolul III
„Principiul oricărei suveranități rezidă în principal în națiune; nici o entitate, nici un individ nu pot exercita o autoritate care nu emană în mod explicit de la ea.”
Articolul IV
„Libertatea este de a face tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepția acelora care asigură celorlalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin lege.”
Articolul V
„Legea poate interzice numai acțiunile dăunătoare pentru societate. Orice lucru care nu este interzis prin lege nu poate fi împiedicat și nimeni nu poate fi obligat să facă ceva ce nu este prevăzut.”
Articolul VI
„Legea este o expresie a voinței generale. Toți cetățenii au dreptul de a participa personal sau prin reprezentanții lor la formarea sa. Aceasta trebuie să fie aceeași pentru toată lumea, indiferent dacă protejează sau pedepsește. Toți cetățenii, fiind egali în ochii legii, sunt la fel de eligibili pentru toate demnitățile, locurile și angajările publice, în funcție de capacitatea lor și fără a face altă distincție decât cea privitoare la virtuțile și talentele lor.”
Articolul VII
„Niciun om nu poate fi acuzat, arestat, nici deținut decât în cazurile stabilite prin lege și după formele prescrise de aceasta. Cei care solicită, dau, execută sau fac să se execute ordine arbitrare trebuie pedepsiți; dar orice cetățean somat sau arestat în virtutea legii trebuie să se supună imediat; dacă opune rezistență, el se face vinovat.”
Articolul VIII
„Legea nu trebuie să stabilească decât pedepse strict și evident necesare și nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite și promulgate anterior delictului și aplicată legal.”
Articolul IX
„Orice om este presupus nevinovat, până în momentul în care a fost declarat vinovat; dacă se consideră necesar să fie arestat, orice act de constrângere, în afara celor necesare pentru reținerea lui, trebuie să fie aspru pedepsit de lege.”
Articolul X
„Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură ordinea publică stabilită prin lege.”
Articolul XI
„Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale omului; orice cetățean poate deci să vorbească, să scrie și să tipărească liber, în afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăți.”
Articolul XII
„Garantarea drepturilor omului și ale cetățeanului necesită o forță publică: această forță este instituită în avantajul tuturor și nu în folosul personal al acelora cărora le este încredințată.”
Articolul XIII
„Pentru întreținerea forței publice și pentru cheltuielile administrative, o contribuție comună este indispensabilă. Aceasta trebuie să fie distribuită egal între toți cetățenii, în raport cu posibilitățile lor“.
Articolul XIV
„Cetățenii au dreptul să constate ei înșiși sau prin reprezentanții lor necesitatea contribuției publice și s-o accepte în mod liber, să urmărească destinația care i se dă, să-i determine cuantumul, bazele, perceperea și durata.”
Articolul XV
„Societatea are dreptul să ceară socoteală oricărui funcționar public pentru modul în care își îndeplinește funcția.”
Articolul XVI
„Orice societate care nu asigură garanția drepturilor și nu statornicește separarea puterilor este lipsită de constituție.”
Articolul XVII
„Proprietatea fiind un drept inviolabil și sacru, nimeni nu poate fi privat de ea, cu excepția cazurilor în care necesitatea publică, legal constatată, pretinde în mod evident acest lucru, și cu condiția unei juste despăgubiri prealabile.”
Influențe ulterioare
Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 1789 a inspirat, în secolul al XIX-lea, un mare număr de texte similare în diferite țări din Europa și America Latină.
Tradiția revoluționară franceză este, de asemenea, prezentă în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (convenție ratificată și de România, la data de 20 iunie 1994).
cititi mai mult despre Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului si pe en.wikipedia.org