Calendar Ortodox 18 septembrie 2024
articole preluate de pe: calendar-ortodox.ro; doxologia.ro; basilica.ro; www.crestinortodox.ro
(articol in curs de editare)
Calendar Ortodox 18 septembrie 2024
† Sf. Ier. Eumenie, Episcopul Gortinei;
† Sf. Mc. Ariadna;
† Sf. Preot Mucenic Ilarion (Felea) de la Arad
Sinaxar 18 Septembrie
În această lună, în ziua a optsprezecea, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Eumenie, episcopul Gortinei (Secolul al VI-lea).
Acest Eumenie din tinereţea vârstei, alegând viaţa sihăstriei şi petrecând cu multă nevoie, a dobândit smerenia cea desăvârşită.
Drept aceea i s-au încredinţat şi turma Bisericii din Gortina.
Acesta pe un balaur groaznic ce a năvălit asupra lui l-a omorât cu făcliile.
Apoi mergând la Roma, ca un înalt luminător, a luminat cu dumnezeieştile învăţături, spăimântând pe mulţi cu semne şi cu minuni.
Şi de acolo, sosind la Tebaida, numaidecât a potolit întristarea secetei.
Aflându-se acolo, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.
Iar după mutarea sa, tebanii i-au trimis trupul la moşia şi la turma sa, la locul ce se cheamă Raxos, unde se află şi cinstitul trup al lui Chiril.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Eumenie, Episcopul Gortinei
Glasulul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Eumenie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Eumenie, Episcopul Gortinei
Glasulul al 2-lea
Căutând cele de sus…
Luminându-te cu Dumnezeiască Lumină, preafericite, ne luminezi pe noi cei ce cu dragoste lăudăm cinstită şi sfântă mutarea ta, Părinte Ierarhe Eumenie; căci neîncetat te rogi pentru noi toţi.
Viața Sfântului Ierarh Eumenie, Episcopul Gortinei
Sf. Ier. Eumenie, Episcopul Gortinei (Secolul al VI-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Acest cuvios, părintele nostru Eumenie, prin îmbunătățita viață a plăcut lui Dumnezeu din tinerețe, pentru că a călătorit pe calea cea strâmtă care duce la cer, ascultând pe cela ce zice: „Nevoiți-vă a intra prin poarta cea strâmtă, prin care, ca să poată intra cineva, două sarcini grele are a lepăda: averea și trupul”; Eumenie a lepădat averea pentru că a împărțit-o la săraci, știind că bogatul cu greu va intra în împărăția lui Dumnezeu. Cine va putea să intre prin porțile cerești cele strimte fiind încărcat cu sarcina bogăției?
După cum a sfătuit Domnul pe tânărul acela care a întrebat despre viața cea veșnică: „Vinde-ți – zice – averile și le împarte la săraci și vei avea comoară în Cer” (Matei, 19,21). Pentru că cel ce slujește Mamonei nu poate să slujească și lui Dumnezeu. Și cel însărcinat cu mulțimea bogățiilor nu va trece prin ușile cerești cele strâmte, precum nici cămila prin urechea acului. Cel ce voiește să treacă prin strâmtoare, nu numai sarcina, ci și hainele le leapădă. Cel ce dorește ca să fie în cer următorul Domnului, nu numai averile acelea care sunt de prisosit ca o netrebnică sarcină le leapădă, ci și pe acelea ce sunt de nevoie, care ca o haină pe neajungerea trupului o acopere, și pe acelea le împarte la săraci.
Unul ca acesta era Sfântul Eumenie. El pe toate le-a socotit a fi gunoaie, de toate s-a lepădat, pe toate le-a lăsat, ca să alerge după Hristos, și pentru ca să-L afle și să-L dobândească. Averea, dezbrăcând-o de pe sine ca pe o haină, pe cei săraci, pe cei goi și pe cei lipsiți i-a îmbrăcat, apoi el însuși, dezbrăcându-se de toată dulceața pământească, a trecut prin strâmtoarea sărăciei și a intrat prin poarta cea îngustă care duce la cereasca bogăție.
Acest cuvios a lepădat și altă grosime a trupului când cu nevoințele, cu ostenelile, cu înfrânarea, cu postul și cu pribegirea și-a supus poftele sale și s-a făcut subțire, ferindu-se de toată plăcerea trupească și de iubirea dulceților lumești. Pentru că „cel ce se luptă – precum zice apostolul – se înfrânează de la toate” (I Corinteni 9, 25). S-a înfrânat și el de toate acelea prin care trupul s-ar fi îngrășat și s-ar fi îngroșat poftele, născându-se patimile. Nu și-a dat ochilor săi somn, până ce sufletul și trupul, curățindu-se de patimi, s-a făcut locaș Sfântului Duh. Așa lepădând amândouă sarcinile cele groase: una de avere, iar altă a trupului mult pătimașului, s-a făcut ușor trecerea pe calea cea îngustă a porților celor strimte care duc la viața veșnică. Iar când viața lui îmbunătățită strălucea ca o lumină și era de folos tuturor, atunci a fost ales și ridicat la scaunul episcopal al Bisericii Gortinei, unde ca o lumină stând în sfeșnic, a luminat păstoria sa și ca un soare a luminat Biserica lui Hristos cu lucrurile și cu cuvintele, pentru că așa se cade să fie lumina lumii, ca fapta să meargă înaintea cuvintelor, precum raza apucă înaintea luminii. Drept aceea și acest sfânt, șezând pe scaunul său de episcop, învăța pe fiii săi sufletești mai întâi cu fapta, chip și pildă făcându-se turmei cu viața cea curată și plăcută lui Dumnezeu, apoi îi învăța și cu cuvântul.
Mai întâi fiind lumină pentru sine, a luminat și pe alții. Întâi cugetând el la legea Domnului ziua și noaptea și pe alții după aceea i-a învățat. Întâi el a viețuit cu sfințenie și apoi i-a sfințit pe alții. Întâi a câștigat știința sa curată și apoi a curățit științele altora. Era încă și foarte milostiv și după numele său Eumenie, care se tâlcuiește milostiv, avea viața plină de lucruri bune. Era tată al sărmanilor, bogăție a săracilor, dătător celor ce cer, mângâietor, pătimitor celor ce pătimesc și făcător de minuni prea minunat.
O dată a omorât cu rugăciunea un șarpe mare ce se repezise asupra lui, dar mai mare minune a făcut că pe șarpele iadului, pe diavolul l-a călcat, pășind peste dânsul prin rugăciune și l-a alungat pe el de la turma lui Hristos cea încredințată lui. Și nu numai în Gortina, ci și în Roma asupra diavolilor s-a înarmat pentru că, ajungând la Roma, prin semne și minuni, pe mulți i-a făcut a se mira; pe duhurile cele viclene le-a alungat din oameni, bolnavii a tămăduit, era făcător de pace în mijlocul vrajbelor și al mâniilor. Ajungând la Tebaida în vreme de secetă, a pogorât ploaie din cer cu rugăciunea și acolo sfârșindu-se cu pace, a început după viața cea vremelnică viața cea veșnică și nesfârșită. Iar sfântul lui trup a fost mutat în Gortina, la scaunul lui, și acolo l-au îngropat cu cinste.
Tot în această zi, pomenirea Sfintelor Muceniţe femei Sofia şi Irina.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Ariadna (în altă parte numită Maria) din Frigia (Secolul al II-lea).
Această sfântă a trăit pe vremea împăraţilor Adrian şi Antonin (între 117 şi 139). Era roaba unui anume Tertulus, ce era mare în cetatea Promises în Frigia.
Şi pentru că n-a vrut să prăznuiască împreună la naşterea copilului stăpânului său, în capiştea idolilor, a fost foarte rău chinuită, dar a scăpat. Stăpânul ei căuta să o prindă.
Atunci ea, apropiindu-se de o piatră, s-a rugat lui Dumnezeu să o izbăvească; şi din dumnezeiasca voie crăpând piatra, s-a ascuns sfânta într-însa, şi iar s-a aşezat piatra cum a fost. Iar cei ce o căutau au pierit toţi, ucişi de îngerii ce s-au ivit.
Viața Sfintei Mucenițe Ariadna
Sfânta Muceniţă Ariadna (Secolul al II-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro
A pătimit pentru Hristos pe vremea împărăţiei lui Adrian (117-138), fiind roabă la oarecare Tertil, mai mare al cetăţii Promisia, din ţara Frigiei. Acel Tertil a făcut praznic în capiştea idolească la naşterea unui prunc al său, jertfind şi închinându-se zeilor şi dănţuind cu toţi casnicii şi cu prietenii şi megiaşii săi.
Sfânta Ariadna a rămas acasă şi n-a vrut să intre în capiştea idolească şi să prăznuiască împreună cu stăpânul său. Deci mâniindu-se stăpânul ei, a bătut-o fără milă, apoi, spânzurând-o, a strujit-o cu unghii de fier, după această a aruncat-o în temniţă şi a chinuit-o cu foamea multă vreme, ca să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor neînsufleţiţi.
Apoi, i-a dat drumul din temniţă şi ea s-a dus din cetate. Dar stăpânul ei, căindu-se că a liberat-o, a alergat după dânsa cu slujitorii săi, iar ea uitându-se înapoi şi văzând pe urmăritorii săi, a fugit şi, apropiindu-se de o oarecare piatră, s-a rugat lui Dumnezeu ca să o izbăvească pe ea din mâinile vrăjmaşilor.
Şi îndată, cu dumnezeiască putere, s-a desfăcut piatra şi a intrat sfânta înlăuntru, iar piatră s-a strâns la loc cum a fost, pentru că îngerul Domnului, arătându-se acolo, a făcut această minune. Deci, prigonitorii s-au tulburat de frică şi, hărţuindu-se cu suliţele lor, singuri s-au împuns pe ei şi au pierit.
Aşa a izbăvit Domnul pe roaba sa din mâinile lor, ca pe o pasăre din cursă vânătorilor. Cu ale cărei rugăciuni să ne izbăvească Domnul şi pe noi de vrăjmaşii noştri şi cu aceeaşi sfânta să ne învrednicească şi pe noi a dănţui în bucuria cea cerească în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Castor din Alexandria.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Romil de Ravaniţa (Secolul al XIV-lea)
Sfântul Romil de Ravaniţa a fost ucenicul direct al Sfântului Grigorie Sinaitul, marele îndrumător isihast din secolul al XIV-lea.
Virtuțile pe care Roman le câștigase ca pe o a doua natură și îndeletnicirea de toată vremea cu rugăciunea l-au învrednicit să dobândească mult har, și mai cu seamă darul lacrimilor neîncetate. După ce a luat Schima Mare sub numele de Romil, a primit binecuvântarea de a viețui pustnicește.
Viața Cuviosului Romil de Ravanița
Sfântul Cuvios Romil de Ravaniţa. (Secolul al XIV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Sfâtul Romil s-a născut din părinţi evlavioşi în jurul anului 1300, în oraşul Vidin, aflat pe malul Dunării. Tatăl său era grec de origine, iar mama sa bulgară. Prenumele său era Raicu, şi încă de la vârstă fragedă a dat dovadă de dragoste pentru învăţat, uimindu-şi dascălii prin inteligenţa şi înţelepciunea sa.
Potriva voinţei părinţilor, a fugit în taină din patria sa pentru a deveni monah la Mănăstirea Maicii Domnului Hodighitria de la Târnovo. După o perioadă de noviciat, a îmbrăcat haina cu numele de Roman şi a primit ca ascultare îngrijirea bisericii, datorie pe care o împlinea cu mare evlavie.
În acea vreme, venind din Muntele Athos, s-au retras în ţinutul Paroriei (Stranţa de astăzi) Sfântul Grigorie Sinaitul şi ucenicii săi [27 noiembrie]. Cum fusese înştiinţat de faima acestui părinte al rugăciunii inimii şi al vieţii isihaste, Roman a primit binecuvântarea de a se aşeza sub îndrumarea duhovnicească a acestuia dimpreună cu un alt frate, pe nume Ilarion (1340). Vânjos, Roman împlinea lucrările cele mai grele, dând dovadă de ascultare desăvârşită faţă de părintele nostru Grigorie. Avea în grijă şi pe cei bolnavi, mai ales pe un bătrân arţăgos care, din pricina sănătăţii sale şubrede, avea nevoie tot timpul de peşte proaspăt. Roman avea cu el o răbdare fără margini. Până şi în toiul iernii mergea la râul din apropiere pentru a prinde peşte într-o copcă pe care o făcea în gheaţă. Toate aceste virtuţi au făcut din el un mucenic de voie, care şi-a jertfit în toată vremea sufletul pentru dragostea de aproapele său. Când a murit bătrânul şi, la puţină vreme după aceea, şi Sfântul Grigorie (1346), Roman şi Ilarion s-au aşezat sub ascultarea unui alt părinte duhovnicesc. Dar nu pentru mult timp, căci nişte tâlhari care bântuiau în acel ţinut i-au silit să meargă în apropiere de Stara Zagora, unde părintele lor duhovnicesc a murit la rândul său.
Atunci Roman l-a ales pe Ilarion, mai în vârstă decât el, ca îndrumător întru Domnul. Când Regele bulgarilor, Ioan Alexandru (1331-1371), datorită intervenţiei tovarăşului lor, Sfântul Teodosie [27 noiembrie], i-a alungat pe tâlhari, sfinţii s-au întors la Paroria (1350), pentru a-I vorbi pururea Domnului prin rugăciunea inimii. Virtuţile pe care Roman le câştigase ca pe o a doua natură şi îndeletnicirea de toată vremea cu rugăciunea l-au învrednicit să dobândească mult har, şi mai cu seamă darul lacrimilor neîncetate. După ce a luat Schima Mare sub numele de Romil, a primit binecuvântarea lui Ilarion de a vieţui pustniceşte.
Cum turcii invadaseră acel ţinut, distrugând printre altele şi mănăstirea de la Paroria (în jurul anului 1355), Romil a plecat din nou la Zagora, iar apoi în Sântul Munte al Athosului, unde s-a aşezat dimpreună cu ucenicul său Grigorie în apropierea Marii Lavre (1360). Cum părinţii din Sfântul Munte au băgat lesne de seamă virtuţile lui şi veneau mereu să îl cerceteze spre folosul sufletelor lor, sfântul i-a povăţuit o vreme, iar mai apoi s-a retras într-o chilie mai singuratică, aflată pe coastele Athosului. Însă războiul pornit de turci împotriva sârbilor şi bulgarilor şi moartea Despotului Ioan Ugleş în bătălia de la Mariţa (1371) i-au determinat pe mulţi monahi să fugă din Athos ca măsură de precauţie.
Sfântul Romil i-a urmat şi s-a dus la Avlona (în Albania), unde pentru o vreme s-a îndeletnicit cu îndreptarea moravurilor şi cu învăţarea locuitorilor acelui ţinut. Însetat după singurătatea ce înlesneşte vorbirea cu Domnul şi primind sfat de la un părinte athonit care vieţuia la Constantinopol, a mers în Serbia şi s-a stabilit în apropierea Mănăstirii Ravaniţa (1375).
În acel loc, după câţiva ani petrecuţi cu pace, sufletul său a plecat spre locaşurile cereşti (1381), trupul său răspândind o mireasmă dumnezeiască şi tămăduind bolile acelora ce se apropiau de el cu credinţă.
(Ieromonahul Macarie de la Simonopetra, Sinaxarul – Vieţile Sfinţilor, volumul I Luna Septembrie, Editura Sfântul Ioan Casian, Bucureşti, 2011, pp. 213-215)
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ilarion de la Optina (1805 – 1873)
Sfântul Ilarion de la Optina (1805 – 1873) – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe www.crestinortodox.ro
Parintele Ilarion de la Optina este unul dintre parintii cu viata sfanta care au sfintit pamantul de taina al Manastirii Optina, din Rusia. Nascut in data de 9 aprilie 1805 si trecut la cele vesnice in data de 18 septembrie 1873, parintele Ilarion s-a alaturat celorlalti parinti sfintiti ai manastirii, in rugaciune neincetata catre Dumnezeu.
Manastirea Optina ste una dintre cele mai mari si renumite manastiri de calugari din intreg Rasaritului Ortodox. Aceasta se afla in Rusia Centrala, la aproximativ 130 de kilometri de Moscova si la mica distanta de localitatea Kozelsk. Ea este considerata a fi centrul spiritualitatii Bisericii Ruse, inca din secolul al XIX-lea. Obstea acestei manastiri a dat lumii multi sfinti cuviosi parinti.
Parintele Ilarion de la Optina
Sfântul Ilarion de la Optina (1805 – 1873) – foto preluat de pe doxologia.ro
Rodion Nikitici Ponomarev, dupa numele sau de mirean, s-a nascut in noaptea de Inviere, in dimineata zilei de 9 aprilie 1805, din parintii crestini Nikita Filimonovici si Eufimia Nikiforovna, in localitatea Novohopersk, din regiunea Voronej. Tatal sau, croitor de meserie, va imbratisa si el viata monahala, la cativa ani dupa intrarea in monahism a fiului sau, primind numele Nifont si fiind randuit cu ascultarea la ingrijijrea albinelor (la stupi). Acesta a trecut la cele vesnice in anul 1849.
Vreme de peste douazeci de ani, tanarul a locuit in casa parinteasca, ajutandu-si tatal in toate cele de croitorie. Mai apoi, in anul 1829, pe cand tanarul avea 24 de ani, familia sa s-a mutat in orasul Saratov. In acest loc, el a petrecut vreme de noua ani, in apropierea atelierului de croitorie al tatalui sau. In acest loc munceau numai crestini, care Il iubeau pe Dumnezeu si Biserica Sa. Pe acestia i-a invatat vrednicul Rodion sa scrie si sa citeasca, dupa sfintele carti.
Incepand sa simta chemarea monahala, in anul 1837, tanarul Rodion a plecat intr-un pelerinaj hotarator, pe la cele mai mari manastiri rusesti ale vremii sale. Dupa aproape doi ani, timp in care a putut cunoaste mai in detaliu viata monahala din manastirile vizitate, sfantul a ales sa se opreasca in Manastirea Optina.
Parintele Ilarion a fost primit in obstea din Sihastria Optina in ziua de 13 martie 1839, pe cand in obste se nevoiau cuviosii Leonid si Macarie. Noul vietuitor a fost randuit in apropiere de chilia cuviosului Varlaam, egumenul de la Manastirea Valaam. Pe langa spovedania facuta catre cuviosul Macarie, sfantul mergea periodic la cuviosul Leonid, pentru povatuire duhovniceasca.
Incepand cu ziua de 1 decembrie 1839, cuviosul Macarie l-a randuit pe parintele Ilarion drept ajutor de chilie pentru staret, slujire pe care a indeplinit-o cu smerenie vreme de peste douazeci de ani, pana in anul 1860, cand cuviosul Macarie a trecut la cele vesnice. Pe langa ascultarea primita, parintele Ilarion s-a nevoit si cu munca in gradina, cu framantarea painii si cresterea albinelor.
Cu ceva timp mai inainte de a trece la cele vesnice, cuviosul Macarie l-a randuit pe parintele Ilarion drept staret si parinte duhovnicesc al multor vietuitori din obstea manastirii. Aceasta ascultare a tinut-o parintele Ilarion pana la sfarsitul vietii sale, cu multa smerenie, dragoste si rabdare. Primirea oficiala a acestei ascultari a inceput din ziua de 8 aprilie 1863, cand acesta a fost numit conducator al schitului si duhovnic general al manastirii.
Potrivit celor care l-au cunoscut si l-au ascultat, pe langa darul binecuvantat al discernamantului, cuviosul parinte Ilarion avea inca si darul cunoasterii duhovnicesti, ca urmari ale unei vieti pustnicesti incarcate cu multa smerenie si dragoste.
Incepand cu anul 1870, parintele a inceput sa sufere, de pe urma unor boli. Mai tarziu, in ziua de 4 martie 1872, in Sambata Mare, parintele Ilarion a savarsit ultima Sfanta Liturghie. In ziua de 9 martie 1872, dupa cateva zile de stat in pat, rapus de boala, cuviosul parinte a fost tuns in schima mare, fiindu-i pus numele de Ilarion. Parintele Ilarion de la Optina a trecut la cele vesnice in ziua de 18 septembrie 1873, cunoscandu-si sfarsitul cu patru saptamani mai inainte, dupa cum a marturisit celor de aproape ai sai.
“O, preaslaviti drepti ai lui Hristos, Cuviosilor Parinti si Stareti, Moise, Antonie, Isaachie, Ilarion, Anatolie; Iosif si al doilea Isaachie, Leon, Macarie, Ambrozie, Varsanufie, al doilea Anatolie, Nectarie si Nicon, ca sapte stalpi si sapte luminatori ati stralucit in Sihastria de la Optina! Auziti aceasta rugaciune a noastra si pogorati-ne de la Hristos dar de smerenie si pomenire a mortii, sa ne izbaveasca cu harul Sau de tot raul si sa ne invredniceasca de sfarsit crestinesc pe toti care ii cantam Lui: Aliluia!”
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961)
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961) – foto preluat de pe basilica.ro
Părintele Ilarion Felea (n. 21 martie 1903, în Valea Brad, jud. Hunedoara; decedat la 18 septembrie 1961) a fost preot și profesor de teologie, provenit dintr-o familie de preot.
A murit în închisoarea de la Aiud.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în această zi, Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Vindecătoarea” (Țelitelnița)
Icoana Maicii Domnului „Vindecătoarea” (Țelitelnița) – foto preluat de pe doxologia.ro
Icoana originală, cunoscută sub numele de „Țelitelnița” sau „Vindecătoarea” s-a aflat în Biserica Țilkan din regiunea Kartli, Georgia. Aceasta a fost zugrăvită pe vremea Sfintei Nina, cea întocmai cu Apostolii, și luminătoarea Georgiei.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961)
foto preluat de pe basilica.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961)
Părintele Ilarion Felea (n. 21 martie 1903, în Valea Brad, jud. Hunedoara; decedat la 18 septembrie 1961) a fost preot și profesor de teologie, provenit dintr-o familie de preot.
A murit în închisoarea de la Aiud.
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea (1903 – 1961) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Face studii secundare la Liceele „Avram Iancu” din Brad (1914-1920) și „Moise Nicoară” din Arad ( 1920-1922), apoi studii superioare la Academia teologică „Andreiană” din Sibiu (1922 – 1926), cu examene de licenţă (1932) și doctorat (1939) la Facultatea de Teologie din București, Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj (absolvent în 1929).
Preot în Valea Brad (1927-1930), în Arad-Sega (1930-1939), unde a ridicat o biserică parohială, apoi la catedrala din Arad (1939-1958), profesor de Dogmatică și Apologetică la Academia teologică din Cluj (1937-1938) și la cea din Arad (1938-1948), rector (1947-1948), iconom stavrofor (1947).
A fost redactor al foilor „Biserica și Școala” (1939-1945) și „Calea Mântuirii” (5 septembrie 1943 – 3 iunie 1945 și 1 ianuarie – 22 decembrie 1946) din Arad.
Arestat și deţinut în timpul regimului comunist (6 ianuarie 1949 – 5 iannuarie 1950, septembrie 1958 – 8 septembrie 1961), fiind condamnat la 20 de ani muncă silnică „pentru uneltire contra ordinei sociale” și 20 ani temniţă grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoarei și a mișcării revoluţionare”.
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961) – foto preluat de pe basilica.ro (Marturisitorii.ro)
Scrieri
Lucrări
- Convertirea creștină, Sibiu, 1935, 104 p.
- Critica ereziei baptiste, Sibiu, 1937, 94 p.
- Dumnezeu și sufletul în poezia română contemporană, Cluj, 1937, 111 p.
- Pocăinţa. Studiu de documentare teologică și psihologică, Sibiu, 1939, VIII + 443 p. (teza de doctorat)
- Teologie și preoţie, Arad, 1939 (extras din “Anuarul Academiei Teologice din Arad pe 1938/1939″)
- Paisie și paisianismul, Cluj, 1940, 51 p.
- Catehism creștin ortodox, Arad, 1940, 111 p. (alte ediţii 1946, 1957 și 1958)
- Duhul adevărului. Predici, Arad, ed. I, 1942, ed. a II-a, 1943, 565 p. (premiată de Academia Română);
- Religia iubirii (predici apologetice), Arad, 1946, 568 p.
- Sfintele Taine, Sibiu, 1947, 189 p.
- Mântuirea, Arad, 1947, 61 p.
- Religia culturii, Arad, 1994, 367 p.
A scris și câteva broșuri de apărare a credinţei în colecţia „Biblioteca creștinului ortodox” de la Arad (de pildă: Icoane alese din viaţa Ortodoxiei, Arad, 1933, 114 p.).
Articole și predici
A scris și publicat sute de articole și predici în:
- „Telegraful Român” și „Revista Teologică” de la Sibiu;
- „Biserica și Școala” și „Calea Mântuirii” – Arad;
- „Duh și Adevăr” – Timișoara etc.;
- Șase volume rămase în manuscris.
O înmormântare la Aiud, 1961
„Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă, prin formele de mass-media din pușcărie, morse la perete și calorifer: „A murit Părintele Ilarion Felea!”
Cine nu-l cunostea pe parintele Felea in Aiud? Toti stiam, unul de la altul ca a fost profesor la Academia Teologica Ortodoxa din Arad, si mie mi-a fost profesor si mai ales pedagog. Il cunosteam noi bihorenii si aradenii, il cunosteau si bucurestenii si mai ales Academia Romana care i-a premiat cartile. A fost un predicator de performanta la catedrala din Arad si oriunde il chemau rosturile Bisericii. La catedrala credinciosii si studentii ar fi fost in stare sa reproduca predica lui din ziua aceea.
La Academia Teologica, catedra lui se transformase in amvon; avea si o voce baritonala care te cucerea. Douazeci de stilouri asterneau pe caiet toata lectia din ziua aceea. Fizic era o figura impunatoare de barbat, fata incadrata de barba, arata ca un cap de efigie, era generos si comunicativ, de aceea era simpatizat de toti.
Era mot, de la radacina, de pe valea Crisului Alb, poate ca si aceasta i-a dat destinul inalt pe care l-a avut. La manifestari si diferite ocazii, il invitau unii si altii:
- Parinte, canta-ne ceva din ale Iancului!
Si canta taraganat si duios si te ducea pe meleagurile Iancului si ale lui Horea in vremile de vrednicie ale motilor.
Scria cu duh deosebit despre cele sfinte a lui Dumnezeu si despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc in viata mea de preot si pastor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era asa de cunoscut de multi si in lumea ortodoxa si la celelalte confesiuni. In Aiud si in cellelalte inchisori era cunoscut pentru expunerile si textele biblice pe care le transmitea pe banda mintii mai ales la cei tineri. In Aiud eru fete inalte din alte confesiuni dar nimeni nu avea popularitatea: parintelui Staniloae, a ieromonahului Anania si a parintelui Ilarion Felea, toti fiind in Aiud la ora aceea. Cand moare cineva afara, vin toti cei dragi si-l petrec dupa toata randuiala crestineasca. Pe parintele Felea l-am petrecut, cu sufletele noi “fratii si rudeniile lui” de idealuri si suferinta. N-a fost batran dar a murit pentru ca nu I s-a dat asistenta medicala, asa “se planifica” in puscariile comuniste.
Oamenii, respective noi detinutii, am urmarit mersul bolnavului pana a inchis ochii.
Afland vestea mutarii sale la Domnul, am sta de veghe doua seri, pana l-au dus la groapa la “trei plopi”, cimitirul detinutilor politici. A doua seara au si dat alarma cei de jos de langa morga, unde era mortul: – Acuma il duce la groapa pe parintele Felea!
Intr-adevar, se auzea o caruta, o drosca brasoveana, trasa de un cal cu doi gardieni pe capra ducandu-I sicriul. Erau trei porti pana la poarta principala si in linistea noptii se auzea mersul carului. Noi stateam sub patura, era dupa ora 10, ora stingerii, nu ne miscam. Acuma incepea “prohodul”. Toti cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistati de cei 400 de preoti ortodocsi se rugau dupa randuiala: “Cu sfintii odihneste Doamne sufletul adormitului robului tau Ilarion preotul, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin ci viata fara de sfarsit”. Acestea le rosteau toti chiar daca in celula nu era preot, daca era si preot se facea o randuiala mai dezvoltata, tot sub patura.
Cei de jos ne comunicau ca s-a ajuns la poarta principala, unde se petrecea scena cea mai sinistra: venea ofiterul de serviciu cu o bara ascutita de fier si o infigea in inima mortului sa se convinga “stapanirea” de moartea omului. Ce scena sinistra si lugubra, demna de evul mediu si ea se petrecea in evul modern in era comunista.
Carul funebru se ducea la „Trei plopi”, la cap I se punea un stalp de lemn pe care se batea o tinichea cu numarul matricol din dosarul detinutului. Dupa codurile comuniste, atata mai ramanea din viata omului. Cand se incheia prohodul cu cuvintele Amin!- se mai auzeau morsele la perete si calorifer:
- Dumnezeu sa-l ierte, in veci sa fie pomenirea lui!”
(„Telegraful român”, nr. 31-34/1994, p. 4 – Mărturie a pr. Ioan Bardas fost deţinut politic la Închisoarea din Aiud.)
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Imnografie
Troparul Sfântului Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad
Glasulul 1:
Cuvântul Evangheliei ai mărturisit, vrednic slujitor fiind turmei tale și spre Taborul cel ceresc ai alergat, Pătimirii Domnului urmând. Pentru aceasta, te și veselești de slava Dumnezeirii, Părintele nostru Ilarion. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să miluiască sufletele noastre.
Viața Părintelui Ilarion V. Felea
articol preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961) – foto preluat de pe basilica.ro
Părintele Ilarion Felea a fost un propovăduitor al Evangheliei foarte apreciat, atât de popor, cât și de intelectualitate, la jumătatea secolului trecut.
Profesor la Academia Teologică din Arad, părintele a scris multe lucrări teologice, cea mai importantă fiind Spre Tabor, lucrare pe care părintele Justin Pârvu o consideră „cea mai bună operă a Ortodoxiei românești de până acum”.
Părintele Ilarion Felea este un adevărat geniu liturgic al teologiei ortodoxe, al Bisericii Ortodoxe.
Preotul profesor Ilarion Virgil Felea s-a născut la 21 martie 1903, în comuna Valea Bradului, județul Hunedoara, unde tatăl său era preot.
A urmat școala primară în comuna natală (1910-1914), iar cursurile liceale la Liceul „Avram Iancu” din Brad (1914-1920) și la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (1920-1922), unde și-a luat bacalaureatul.
Între anii 1922-1926, a studiat teologia la Academia „Andreiană” din Sibiu, unde și-a luat diploma de capacitate preoțească, la 22 iunie 1926. În anul școlar 1926-1927 a funcționat ca profesor suplinitor la Liceul „Avram Iancu” din Brad.
La 29 iulie 1927, a fost hirotonit preot în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului, de la 6 august, același an, slujind ca preot paroh la Valea Bradului până la 30 august 1930, când a trecut în Eparhia Aradului, obținând prin concurs parohia Arad-Șega.
Între anii 1927-1929, a urmat și absolvit cursurile Facultății de Litere și Filosofie din Cluj.
În parohia Arad-Șega, desprinsă de curând din parohia Arad-Centru, tânărul și entuziastul preot a moștenit o biserică nouă, ridicată în roșu, o modestă casă parohială, o „Casă culturală”, fostă școală confesională, ce se cereau renovate și extinse, și o populație alcătuită în majoritate din români ortodocși, cei mai mulți fiind meseriași și muncitori la fabricile „Astra” și UTA, din apropiere.
Cu dârzenia sa de mare luptător și jertfitor pentru Biserică și Neam, cu zelul său misionar, slujitor evlavios la altar și păstor de vocație, „care își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11), „fără de prihană…, veghetor înțelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să învețe pe alții…, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de argint, binechivernisind casa lui…” (I Timotei 3, 2-4), îmbinând fericit altarul și amvonul bisericii cu catedra școlii și cu activitatea intensă de la Casa culturală, izbutește să câștige, în scurtă vreme, inimile și interesul credincioșilor.
În decursul celor nouă ani de slujire și păstorire în această parohie, n-a renunțat nici la strădaniile sale de cunoaștere și adâncire teologică, nici la harul scrisului, în care a debutat încă din anul 1924, la Revista Teologică din Sibiu, pe când era student.
La 20 decembrie 1932, și-a luat licența la Facultatea de Teologie din București, cu subiectul „Mântuirea după concepția ortodoxă, catolică, protestantă și sectantă”, iar la 30 octombrie 1939, doctoratul în Teologie cu valoroasa teză „Pocăința, studiu de documentare teologică și psihologică”, publicată în „Seria Teologică”.
Tot în acest timp, a colaborat la următoarele reviste și ziare: Revista Teologică și Telegraful Român din Sibiu, Biserica și Școala, Apărarea Națională, Aradul, Granița, din Arad, Renașterea din Cluj, Viața ilustrată din Sibiu-Cluj, Zărandul din Brad, Lumina satelor, Oastea Domnului, din Sibiu, și a scos de sub tipar studii teologice și lucrări de popularizare: „Convertirea creștină”, tipărită în Seria Teologică Sibiu 1935; „Critica ereziei baptiste”, tot în Seria Teologică, Sibiu 1937; „Dumnezeu și sufletul în poezia română contemporană”, în colecția „Cărțile vieții” din Cluj, 1937; „Beția din punct de vedere religios, științific și social”, în Biblioteca creștinului ortodox Arad, 1931; „Icoane alese din viața Ortodoxiei”, tot în Biblioteca creștinului ortodox Arad, 1935 și „Drumul crucii” (în colaborare), Arad, 1937.
În anul universitar 1937-38, a funcționat ca profesor suplinitor la Academia Teologică din Cluj, iar de la 1 ianuarie 1939, a fost numit preot la parohia Arad-Centru, unde a funcționat până la 30 septembrie 1942, fiind reintegrat la aceeași parohie la data de 1 iulie 1952, activând până la 25 septembrie 1958, când a fost ridicat de Securitate.
La 1 octombrie 1938, a fost numit profesor la Catedra de dogmatică și apologetică de la Academia Teologică din Arad, unde a funcționat până în 1948, deținând un anumit timp și funcția de Rector.
A predat cu competență și aleasă dăruire, studenților din anul III și IV, Teologia dogmatică, Teologia morală, Ascetica și mistica și Omiletica practică.
La 1 iunie 1939, i s-a încredințat și redactarea revistei „Biserica și Școala”, căreia i-a purtat de grijă până în anul 1945, și mai apoi, la 1 august 1943 până în 1945, „Calea mântuirii”, foaie religioasă pentru popor. În paginile lor publică o seamă de articole de teologie și viață bisericească, informații și recenzii despre cărți și reviste.
Perioada în care a slujit ca preot la parohia Arad-Centru și totodată redactor la revistele „Biserica și Școala” și „Calea mântuirii”, de asemenea, ca profesor la Academia Teologică din Arad, poate fi considerată cea mai prodigioasă din activitatea preotului profesor Ilarion V. Felea.
A continuat colaborarea la „Revista Teologică” din Sibiu până în anul 1943, a mai colaborat la revista „Duh și Adevăr”, la reviste oficiale ale Mitropoliei Banatului și la alte reviste și ziare din Arad, a rostit și publicat o seamă de conferințe religioase și de cultură.
Totdeauna bine documentat, aducea precizări, sensibiliza inimi și minți îndoielnice sau rezervate, îndreptându-le și aducându-le în albia Bisericii, statornicind la cunoaștere și mărturisire a lui Hristos.
Prin predicile și meditațiile sale rostite de la amvonul Catedralei și în alte biserici, totdeauna bine pregătite și de actualitate, a atras spre rugăciune și Biserică un număr însemnat de intelectuali, care veneau să-l asculte și cu care întreținea legături spirituale cât mai apropiate.
Îndrăzneț și pătrunzător, cuvântul preotului Ilarion V. Felea, rostit cu glas de tunet și cu duh de profet, dezbărat de orice dulcegărie și repețire, în care se simțea obișnuința dascălului de a vorbi, aducea lumina și determina transformări lăuntrice.
Au văzut lumina tiparului în acest timp: „Teologie și preoție”, în Anuarul Academiei Teologice din Arad pe anul 1938/1939; „Paisie și paisianismul”, în colecția „Cărțile Vieții”, – Cluj 1940; „Catehism creștin ortodox”, Arad, 1955, tipărit în patru ediții; „Sfintele Taine”, în Biblioteca „Veniți la Hristos”, Sibiu, 1946; „Mântuirea”, în Biblioteca „Calea Mântuirii”, Arad, 1947. A redactat Calendarul eparhial (Îndrumătorul tipiconal) pe anii 1948, 1952, 1956 și a tipărit un „Antologhion” pentru preoți, cântăreți și pentru folosul acestora și al altor credincioși, ca îndreptar de cântare bisericească.
Culmea cea mai înaltă a acestor tipărituri o atinge însă preotul profesor Ilarion V. Felea prin ciclul de cărți de predici, conferințe și meditații religioase, în care a încercat și a izbutit a defini esența, doctrina și apologia creștinismului, răspunzând, în același timp, unei întrebări potrivite oricărui volum, ce va apărea la vremea lui și cu voia cea sfântă a lui Dumnezeu: „Ce este creștinismul?”, din care au văzut lumina tiparului: „Duhul Adevărului”, de conținut dogmatic, apărută cu binecuvântarea Episcopului Andrei Magieru în Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, editată la Arad în 1942, ediția a II-a tot la Arad, în 1943, premiată de Academia Română, amândouă edițiile bucurându-se de o largă răspândire în rândul preoțimii și al credincioșilor, material folosit ca îndreptar în predicile de pe amvoanele bisericilor și nu o dată, în lipsa unui preot la altar, citite de cântărețul stranei la slujba Utreniei, drept hrană sporitoare în credință, în viața creștină, alături de sau în locul tradiționalei Cazanii.
Tot cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Andrei al Aradului și a Veneratului Consiliu Eparhial, a văzut lumina tiparului Religia Iubirii, de cuprins apologetic, apărută la aceeași editură, la Arad, în 1946.
În viața preotului Ilarion V. Felea, ca și în a noastră, a tuturor, au intervenit apoi anii Joii Pătimirilor, datorate dictaturii materialist-ateiste, în decursul cărora a fost pusă la grea încercare viața și existența sa ca om.
La data de 3 martie 1945, a fost ridicat împreună cu o seamă de oameni de cultură și de trăire religioasă și deținut în lagărul de la Caracal, până în iulie 1945.
În dimineața Bobotezei, 6 ianuarie 1949, după ce a terminat cu sfințirea caselor, a fost ridicat și dus într-o pivniță insalubră și înghesuită, anchetat, deținut o vreme singur într-o celulă de la capătul etajului II, rezervată pe seama așa numiților deținuți politici.
A fost transferat apoi la Penitenciarul din Timișoara, iar la 28 octombrie 1949, a fost judecat și condamnat la un an închisoare corecțională pentru „omisiunea denunțării”, trecând și prin celulele vechi ale Aiudului, de unde a fost eliberat la data de 5 ianuarie 1950. După eliberare, a lucrat la Biblioteca Sfintei Episcopii, apoi, la data de 1 iulie 1952, a fost reintegrat ca preot la parohia Arad-Centru (Catedrală) din Arad, unde activează până la data arestării.
La data de 25 septembrie 1958, a fost ridicat și dus la Ministerul de Interne (Uranus) din București, și supus unei foarte severe și nedrepte anchete, transportat la Cluj, judecat în secret și, pe baza unor mărturii nejustificate, împreună cu alți șase preoți din Arad, condamnat, la data de 14 martie 1959, de Tribunalul Militar Cluj la 20 de ani de muncă silnică și 8 ani degradare civică, pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinei sociale” și 20 de ani de temniță grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare”.
Detenția a făcut-o la Penitenciarul din Gherla, apoi la cel din Aiud, unde a încetat din viață la 18 septembrie 1961.
Înmormântat fără cruce și fără a i se cunoaște locul unde odihnesc rămășițele pământești, preotul profesor Ilarion V. Felea s-a încununat, prin moartea sa, cu aureola de martir pentru Biserică și Neam, așa cum odinioară au făcut-o strămoșii săi, moții, de unde a provenit.
A izbutit să lase în urma sa o seamă de cărți și studii de mare valoare teologică și culturală, pe care le-a tipărit când era în viață, precum și o serie de studii, meditații, predici și conferințe de o înaltă spiritualitate creștină, cuprinse în șase volume în manuscris, salvate cu voia lui Dumnezeu de la distrugere și păstrate cu mare devoțiune și cu ferma convingere că și acestea vor ajunge să vadă lumina tiparului, spre slava lui Dumnezeu și vrednica cinstire a celui ce le-a scris tocmai în vremea când i se pregăteau lanțurile care l-au pogorât prea devreme într-o groapă comună, unde trupul său chinuit își doarme somnul de veci în așteptarea Învierii.
(Pr. Tudor Demian, Din temnițe spre sinaxare, Editura Egumenița, Galați, 2008)
cititi mai mult despre Sf. Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad si pe: basilica.ro; doxologia.ro; adevarul.ro; fericiticeiprigoniti.net; en.wikipedia.org
cititi si:
Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului (1568 – 1656)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului
Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Timișoarei, s-a născut pe la anul 1568 în orașul Raguza din Dalmația, pe malul Mării Adriatice, fiind vlah de origine ca și Sfinții Nicodim cel Sfințit de la Tismana, Dimitrie cel Nou Basarabov, Cuvioasa Parascheva de la Iași și Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș și primind la botez numele Iacob.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 15 septembrie.
Tatăl său a murit de timpuriu, iar când băiatul avea 12 ani, mama sa l-a trimis la școală în orașul Ohrida.
La 15 ani intră în viața monahală, fiind închinoviat la Mănăstirea din Ohrida, unde rămâne timp de 5 ani, după care merge apoi la Muntele Athos, la mânăstirea Pantocrator, unde devine schimonah, cu numele Iosif.
Aici este foarte prețuit pentru viața sa aleasă, pentru darurile cu care fusese înzestrat (era vestit pentru darul vindecării), astfel că a fost hirotonit preot și pus duhovnic, apoi egumen în Mânăstirea Sfântul Ştefan din Adrianopol.
Apoi este ales egumen al mânăstirii Cutlumuș din Athos, din a cărei obște făceau parte mulți călugări români.
După moartea mitropolitului Timișoarei, românii bănățeni s-au gândit la Cuviosul Iosif, stabilit între timp în preajma mânăstirii Vatopedi, ca cel mai potrivit păstor al Bisericii locale.
Astfel, în anul 1650, în luna iulie, deși era în vârstă de 82 de ani, Cuviosul Iosif este hirotonit arhiereu și instalat Mitropolit al Timișoarei.
Se spune că în ziua în care a sosit în Timișoara, credincioșii i-au adus un olog bolnav de mulți ani, pe care Sfântul l-a vindecat cu rugăciunea.
Rămâne în scaunul mitropolitan timp de trei ani, după care datorită vârstei înaintate, după ce a pus totul în bună rânduială prin înnoirea vieții duhovnicești și prin înțeleapta chivernisire a treburilor bisericești, se retrage la mânăstirea Partoș.
Locul cârmuirii sale vlădicești, precum și al activității sale monahale de început s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind numit „de la Partoș” și „Mitropolitul Timișoarei”, într-un cuvânt, patronul sau ocrotitorul Mitropoliei Banatului.
Mânăstirea Partoșului era cunoscută ca un important centru bisericesc, cu o școală pentru preoți și care număra nu numai călugări din Banat, ci și din Ţara Românească, ceea ce se constituie într-un argument pentru dovedirea legăturilor permanente care existau între cele două provincii românești.
Viețuirea de aici a Sfântului, timp de 3 ani, a mărit importanța și rosturile așezământului, spre el îndreptându-se cu și mai mare zel, pasul credincioșilor.
În acest loc, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 1656, Sfântul Iosif, în vârstă de 88 de ani și-a încredințat sufletul Celei sub al cărei acoperământ s-au aflat mânăstirile unde a ucenicit și s-a desăvârșit Sfântul.
Se spune că la moartea sa clopotele mânăstirii au început să bată singure.
Proslăvirea
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 28 februarie 1950, a hotărât ca Mitropolitul Iosif cel Nou de la Partoș să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 15 septembrie.
Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 octombrie 1955, în catedrala mitropolitană din Timișoara.
Mormântul său din biserica mânăstirii Partoș a fost străjuit cu devotament timp de trei secole, până în ziua de 7 octombrie 1956, când, după dreapta socotință, sfintele sale moaște au fost strămutate în catedrala mitropolitană din Timișoara.
Înaintea sfintelor sale moaște, credincioșii au îngenuncheat mereu cu credința rodirii rugăciunilor spre cele de folos întregii obști.
În invocarea numelui său, Biserica adaugă și darul facerii de minuni.
Viața întreagă i-a fost minunată prin faptele săvârșite din dragoste de Dumnezeu și de oameni.
Icoane din această viață, eternizate printr-o măiastră lucrare, împodobesc acea raclă în care Biserica din Banat își păstrează cu aleasă prețuire „comoara legii străbune”, cum este numit Sfântul în acatistul său.
Spiritul său ecumenic îl determina să nu facă deosebire între oamenii de diferite credințe, atunci când aceștia se aflau la strâmtorare.
Era recunoscut și prin jertfelnicia sa pentru obște, prin binecuvântarea muncii și roadelor câmpului și prin grija de ferirea de orice pagubă și primejdie a cetății păstorite.
Nu mai prejos erau respectul pentru dreptate, prin pedepsirea răufăcătorilor și mercenarilor nevolnici, de a căror silnicie mulți alergau, așa cum iarăși arată acatistul Sfântului Ierarh Iosif, la ajutorul său, ca la un scut tare.
De altfel, aceste neprețuite însușiri care exprimă cu adevărat sfințenia, trebuiau să se dovedească nestinse prin sufletele celor ce intrau în moștenirea sa duhovnicească, după cum iarăși pomenește rugăciunea înălțată :
„Şi așa virtuților tale urmând, Sfinte Iosif, neîncetat să sporim în credință, în dragostea de Dumnezeu și către aproapele și în toată fapta cea bună, ca să ajungem toți la limanul cel mult dorit al mântuirii”.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului
Glasul al 8-lea:
Din tinerețe cu totul te-ai supus Domnului, cu rugăciunile și cu ostenelile și cu postul. Pentru aceasta, văzând Dumnezeu nevoințele tale, arhiereu și păstor Bisericii Sale te-a rânduit; și după moarte în cetele sfinților te-a sălășluit; Sfinte Părinte Iosif, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască iertare de greșale nouă, celor ce cu credință și cu dragoste săvârșim sfântă pomenirea ta.
Condacul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului
Glasul al 4-lea:
Apărătoare Doamnă…
Apărător nebiruit, ca cel ce prin tine din nevoi s-a mântuit, te are pământul Banatului, Iosif. Ci ca cel ce ai îndrăzneală către Dumnezeu apără-l pe el de toată nevoia, ca să strigăm ție: Bucură-te, Iosif, făcătorule de minuni.
Viața Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului
articol preluat de pe doxologia.ro
Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului (1568 – 1656) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Iosif era tare în credință, înțelept la cuvânt, blând la inimă și neadormit în rugăciune.
A făcut și unele minuni spre lauda lui Dumnezeu și alinarea suferințelor unor credincioși, punând mâinile pe capul lor și rugându-se pentru ei.
Acest ierarh sfânt și purtător de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partoș, s-a născut pe la anul 1568, în orașul Raguza Dalmației, dintr-o familie de creștini valahi.
Din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de mic, mama sa i-a dat o creștere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să învețe carte.
Când avea 15 ani, tânărul Iacob este chemat de Hristos la sfânta nevoință călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului din localitate.
După cinci ani se duce la Muntele Athos și intră în obștea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovnicești, îmbracă schima marelui și îngerescului chip sub numele de Iosif.
La Pantocrator Cuviosul Schimonah Iosif „Valahul” s-a nevoit mulți ani de zile, împreună cu numeroși alți monahi greci, români și macedoneni.
Acolo a deprins meșteșugul luptei duhovnicești, postul desăvârșit, privegherea de toată noaptea, ascultarea și smerenia.
Apoi, făcându-se sihastru în pădurile din împrejurimi și mult ostenindu-se, a ajuns la măsura desăvârșirii, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor și al rugăciunii neadormite care se lucrează cu mintea în inimă.
Pentru sfințenia vieții sale avea încă și darul facerii de minuni, vindecând multe boli, îndeosebi pe cei ologi.
Pentru această era chemat în multe mănăstiri atonite și vindecă pe călugări de grele suferințe trupești.
Văzându-l umbrit de harul Duhului Sfânt, părinții au chemat în obște pe Cuviosul Iosif Valahul și, făcându-l preot, l-au rânduit duhovnic al călugărilor din Muntele Athos.
Și era atât de iscusit povățuitor de suflete, încât ajunsese vestit la patriarhul de la Constantinopol.
Pentru aceea a fost rânduit egumen la Mănăstirea Sfântului Ștefan din Adrianopol, pe care o conduce cu multă înțelepciune șase ani.
Apoi este numit egumen în Mănăstirea Cutlumuș din Athos, renumită ctitorie a domnilor Țării Românești, unde se nevoiau mulți călugări români și macedoneni.
După ce formează numeroși fii duhovnicești, se retrage în liniște în preajma Mănăstirii Vatoped.
Dar, răposând mitropolitul Timișoarei, românii din Banat, călăuziți de Duhul Sfânt, au ales păstor în locul lui pe Cuviosul Iosif Valahul, deși avea 80 de ani, fiind vestit în toate țările balcanice și cinstit ca sfânt încă din viață.
În anul 1650 este hirotonit arhiereu și așezat în scaunul de mitropolit al Timișoarei.
Aici bunul păstor s-a dovedit mare apărător al Ortodoxiei, mângâind și povățuind către Hristos timp de trei ani de zile Biserica Banatului.
Căci era tare în credință, înțelept la cuvânt, blând la inimă și neadormit în rugăciune.
A făcut și unele minuni spre lauda lui Dumnezeu și alinarea suferințelor unor credincioși, punând mâinile pe capul lor și rugându-se pentru ei. De asemenea, a stins cu rugăciunea sa focul ce cuprinsese partea de apus a Timișoarei.
Căci, ieșind din biserică cu Sfintele Taine în mâinile sale și rugându-se cu lacrimi, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie puternică și s-a stins focul.
În anul 1653, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou se retrage la Mănăstirea Partoș.
Aici, mai trăind încă trei ani, în toamna anului 1656 își dă sufletul în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind în vârstă de peste 85 de ani.
Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la 7 octombrie 1956 și se face pomenirea lui la 15 septembrie.
Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul părinților noștri!
cititi mai mult despre Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org
cititi si: