Calendar Ortodox 8 octombrie 2024
articol preluat de pe www.calendar-ortodox.ro
(articol in curs de editare)
Calendar Ortodox 8 octombrie 2024
† Sf. Cuv. Pelaghia și Taisia;
Sinaxar 8 Octombrie
În aceasta luna, în ziua a opta, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Pelaghia, care mai înainte a fost desfrânată (†457).
Sf. Cuv. Pelaghia (†457) – foto preluat de pe doxologia.ro
Această sfântă a fost în zilele împaratului Numerian; ea era din cetatea Antiohiei si umbla pe la jocuri si prin teatre, si facând desfrâu a strâns avere mare din acea rea agonisire.
Apoi luând învatatura de la oarecare om sfânt anume Non episcopul, pocaindu-se cu caldura si botezându-se, îsi lepada toata averea, ca si cum ar fi fost niste gunoaie, si îmbracându-se cu haine de par, schimbându-se în chip barbatesc si tainuindu-se, s-a dus în muntele Maslinilor.
Aici s-a închis într-o chilie si si-a petrecut viata ce i-a mai ramas cu placere dumnezeiasca si a raposat cu pace.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în aceasta zi, Sfânta Pelaghia fecioara.
Aceasta a fost de la Antiohia Siriei de neam mare; si aflând conducatorul tarii aceleia ca este crestina, a trimis ostasi sa o prinda.
Deci ei mergând acolo i-au înconjurat casa, vrând sa o rapeasca; iar sfânta prinzând de veste i-a rugat sa-i îngaduie putin si ei au ascultat-o; deci stând ea catre rasarit, la locul unde-si facea rugaciunea, ridicându-si mâinile în sus si înaltându-si ochii la cer, s-a rugat multa vreme lui Dumnezeu ca sa nu o lase sa cada în mâinile ostasilor, ci sa ridice catre Dânsul curata si sfintita jertfa fara prihana; apoi suindu-se deasupra casei, s-a aruncat pe sine în prapastie si si-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Pe aceasta Sfântul Ioan Gura de Aur cu laude a cinstit-o pentru curatia fecioriei ei si pentru multa ei nevointa.
Tot în aceasta zi, Sfânta Taisia, care a fost desfrânată (Secolul al V-lea).
Sf. Cuv. Taisia (Secolul al V-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfanta Taisia a trait in Egipt in secolul al V-lea.
Ramasă orfană după moartea părinților ei înstăriți, ea a dus o viata evlavioasa, impartindu-si averea la saraci si oferind salas in casa ei pelerinilor straini.
Taisia s-a hotarat sa-si dedice viata lui Hristos si sa nu se marite niciodata.
Dupa ce si-a cheltuit toata mostenirea, Taisia a fost tentata sa faca rost de mai multi bani prin orice mijloace, incepand sa duca o viata pacatoasa.
Părinții din Sketis de langa Alexandria auzind de caderea ei, l-au rugat pe Sf. Ioan Piticul (Ioan Colovul, praznuit in 9 noiembrie) sa mearga la Taisia si sa o convinga sa se pocaiasca de cele rele.
“Ea a fost buna cu noi si acum ar trebui s-o ajutam“, spusera ei.
Tu, parinte, esti intelept.
Du-te si incearca sa-i salvezi sufletul iar noi ne vom ruga la Dumnezeu sa te ajute”.
Parintele s-a dus la casa Taisei dar servitorul n-a vrut sa-l lase sa intre.
Atunci Sf. Ioan i-a spus servitorului sa-i transmita stapanei lui ca i-a adus ceva de pret.
Taisia, stiind ca de multe ori calugarii gasesc perle pe malul marii , i-a spus servitorului sa-l lase pe Ioan inauntru.
Sfantul s-a asezat, a privit-o in ochi si a inceput sa planga.
Taisia l-a intrebat de ce plange si Sf. Ioan i-a raspuns:
“Cum sa nu plang cand ai uitat de Mirele Tau, Domnul nostru Iisus Hristos si faci voia satanei cu faptele tale?”
Cuvintele sfantului i-au strapuns sufletul Taisiei ca o sageata de foc dandu-si seama ce viata pacatoasa ducea.
Cu frica, ea l-a intrebat pe sfant daca Dumnezeu ar accepta pocainta unei pacatoase ca ea.
Sf. Ioan i-a raspuns ca Mantuitorul asteapta pocainta ei. De aceea a venit EL pe pamant, sa caute si sa mantuiasca pe pacatosi.
“EL te va primi cu dragoste” mai adauga sfântul “si ingerii se vor bucura impreuna cu tine”.
După cum Insusi Mantuitorul a spus, “mare bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste (Luca 15:7).
Sentimentul de pocainta a pus stapanire pe ea si vazand in cuvintele sfantului o chemare de la Dumnezeu de a se intoarce la EL, Taisia cauta cat mai repede o cale de a-si salva sufletul.
S-a ridicat si a plecat din casa fara nici un cuvant si fara sa lase dispozitii despre ce se va intampla cu proprietatea sa, astfel incat s-a mirat si Sf. Ioan de reactia ei.
Urmandu-l pe Sf. Ioan in pustie, ea s-a grabit sa se intoarca la Dumnezeu prin penitenta si rugaciune.
La caderea noptii, parintele i-a pregatit Taisiei un culcus si o perna din nisip pe care sa se odihneasca si el a mers putin mai departe pentru a-si face rugaciunile de seara dupa care s-a pus si el la odihna.
Dar la miezul noptii sfantul a fost trezit de o lumina ce venea din cer si o invaluia pe Taisia, in locul unde aceasta dormea.
În lumina minunata el vazu ingerii din cer cum duceau cu ei sufletul Taisiei.
Apropiindu-se de ea, sfantul isi dadu seama ca Taisia murise.
Sf. Ioan I-a cerut in rugaciune lui Dumnezeu sa-i arate daca Taisia s-a mantuit sau nu.
Atunci un inger al Domnului a venit la el si i-a raspuns:,
“Avva Ioan, o ora de pocainta din partea ei a facut cat o multime de ani pentru ca s-a pocait din tot sufletul si cu toata zdrobirea de inima. ”
Dupa ce a ingropat trupul sfintei, Sf. Ioan s-a intors la Sketis si le-a spus calugarilor ce s-a intamplat.
Toti au dat slava lui Dumnezeu pentru ca s-a milostivit de Taisia, care s-a pocait ca si talharul de pe cruce, intr-o singura clipa.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului noului mucenic Ignatie bulgarul, care a calugar la Muntele Athos si a spânzurat de turci la Constantinopol pentru marturisirea lui Hristos la anul 1814.
Sfântul Nou Mucenic Ignatie Bulgarul (†1814) – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro
Sf. Nou Mucenic Ignatie s-a născut în satul Eski Zagora, regiunea Târnovo a Bulgariei şi a fost botezat Ioan.
Pe când era încă copil, părinţii săi George şi Maria s-au mutat in oraşul Philippopolis unde l-au dat la şcoală.
Deşi se descurca bine la învăţătură, copilul avea o dorinţă arzătoare pentru viaţa monahală.
Ajungînd la maturitate, s-a dus la Mănăstirea Rila, din vestul Bugariei, fiind dat în grija unui părinte sub ascultarea căruia a rămas timp de 6 ani.
Când asprimea părintelui a devenit insuportabilă, Ioan s-a întors acasă.
Cam pe-atunci sârbii s-au revoltat împotriva guvernului musulman iar tatăl lui Ioan a fost numit comandant al unei brigăzi otomane, însă el a refuzat să lupte împotriva creştinilor ortodocşi.
Musulmanii l-au atacat pe George cu furie, înjunghiindu-l şi apoi tăindu-i capul.
Mama şi surorile lui Ioan au fost prinse de agareni şi în cele din urmă s-au convertit la Islam.
Ioan a fugit şi s-a ascuns în casa unei bătrâne ortodoxe.
Mama şi surorile sale aflînd unde se ascunde, le-au spus musulmanilor.
Aceştia vrînd să-l prindă, nu l-au cunoscut la înfăţişare şi femeia le-a spus că nu-l cunoaşte pe cel pe care-l caută.
Apoi bătrâna l-a ajutat să fugă la Bucureşti, în România, unde l-a cunoscut pe Sf. Eftimie, care şi el a îndurat mucenicie.
Însă Ioan nu a dorit să rămână în Bucureşti, pornind spre Muntele Athos.
Pe drum a trecut şi prin satul Soumla, unde l-a întâlnit din nou pe prietenul său, părintele Eftimie, care, între timp, s-a lepădat de adevărata credinţă şi a devenit musulman.
Aflînd aceasta, Ioan s-a întristat şi a părăsit satul.
Dar nu a ajuns prea departe când a fost prins de soldaţii turci şi i-au fost luate toate cele ce avea asupra sa, fiind ameninţat să se convertească la Islamism.
De frică Ioan le-a spus că aşa va face şi a fost lăsat să plece.
Ajungînd în satul Eski Zagora, acolo a cunoscut un călugăr atonit de la mănăstirea Grigoriu şi au plecat împreună spre Muntele Athos.
Acolo, Ioan s-a stabilit la schitul Sf. Ana unde l-a cunoscut pe părintele Vasile.
Într-o zi, cei doi mergînd la Tesalonic cu treburi, au fost martorii muceniciei suferite de călugării David şi Eftimie.din Demetsana.
Văzînd suferinţa lor pentru credinţa creştină, Ioan s-a însufleţit de dorinţa de a suferi şi el mucenicie pentru Hristos însă părintele Vasile l-a convins să amâne aceasta şi să se întoarcă la Sf. Munte.
La scurt timp, părintele Vasile s-a mutat la cele veşnice.
Mai târziu, aflînd de la un călugăr de la schit despre Noul Mucenic Eftimie care a suferit mucenicie (prăznuit în 22 martie), Ioan a revenit la gândul de a se sacrifica prin mucenicie pentru credinţa sa.
Fiind lăsat sub îndrumarea Părintelui Acachie, acesta a primit de la bătrân să facă diferite rugăciuni, închinăciuni şi să citească din Evanghelie.
Cu trecerea timpului, Ioan s-a învrednicit de tunderea în monahism primind numele de Ignatie.
Părintele Acachie i-a dat binecuvântare să călătorească la Constantinopol împreună cu călugărul Grigorie ca să-L mărturisească pe Hristos.
După ce a primit Sfintele Taine la Constantinopol, Ignatie s-a simţit pregătit pentru marea încercare.
Îmbrăcat în haine musulmane, Ignatie a mers în faţa cadiului recunoscînd că este creştin.
El a povestit cum a promis în tinereţe că se va converti la Islamism, după care aruncă turbanul din capul său la picioarele cadiului, mărturisind că nu se va lepăda nicioadată de Hristos.
Crezînd la început că Ignatie e nebun, cadiul l-a avertizat să înceteze cu acele vorbe altfel va suferi chinuri groaznice înainte de a fi omorât.
Iar dacă va rămâne la Islamism va primi bunuri materiale şi multă cinste din partea lor.
Curajosul mucenic i-a răspuns cadiului că nu are nevoie de darurile sale care sunt deşertăciuni şi că ameninţările cu tortura şi moartea nu sunt noi pentru el.
Ignatie mărturisi că a venit tocmai ca să îndure acele chinuri şi să moară mucenic pentru Hristosul său.
Sf. Ignatie a continuat să-l numească pe Mahomed un fals profet, un învăţător al pierzaniei şi prieten al vrăjmaşului, invitîndu-i pe musulmani să creadă în Hristos, care era singurul Dumnezeu adevărat.
Cadiul s-a mâniat atât de tare încât nu a mai putut vorbi, făcînd semn unui servitor să-l scoată afară pe Ignatie din sală.
Însă Ignatie s-a împotrivit şi a îngenunchiat în faţa cadiului, plecîndu-şi gâtul pentru a fi tăiat pe loc.
Atunci alţi servitori l-au prins şi l-au târât în temniţă.
Mai târziu a fost adus din nou în faţa stăpânului turc pentru a răspunde la întrebări.
Când a fost întrebat cine l-a adus la Constantinopol, el a răspuns că l-a adus Iisus Hristos.
Atunci turcul l-a mai avertizat încă o dată de chinurile care îl aşteaptă spunîndu-i să nu se aştepte că va muri de sabie, ca creştinii să-I adune sângele ca pe o binecuvântare, pentru că avea de gând să-l spânzure.
Ignatie i-a răspuns că îi va face o favoare indiferent cum va muri, pentru că el acceptă orice din dragoste pentru Hristos.
Văzînd că nu-l poate abate de la credinţa sa, cadiul a dat ordin să fie spânzurat.
Ignatie a fost dus într-un loc numit Daktyloporta, unde s-a dus la capăt sentinţa.
Trupul mucenicului a rămas agăţat timp de trei zile, după care nişte creştini evlavioşi au plătit răscumpărarea şi au luat trupul pentru a fi înmormântat pe insula Prote.
Sf. Ignatie şi-a dat viaţa pentru Hristos în 8 octombrie 1814.
El mai este sărbătorit în 1 mai împreună cu Sf. Acachie şi Eftimie.
Capul Sf. Ignatie se află la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Adunările Ad-Hoc (7 – 8 octombrie 1857)
Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Ţara Românească (Bucureşti, 8 octombrie 1857) litografie de Carol Popp de Szathmáry
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluat de pe ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com
Adunările Ad-Hoc (7 – 8 octombrie 1857)
Adunările Ad-Hoc, mai cunoscute sub numele neoficial de Divanuri Ad-Hoc, au fost adunări consultative convocate în 7 octombrie 1857 în Moldova și în 8 octombrie 1857 în Valahia, cu scopul de a exprima voința populației cu privire la organizarea definitivă a principatelor. Ele erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, ai marii boierimi, ai burgheziei si ai țărănimii clăcașe.
Contextul istoric
Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856) care pune capăt Războiului Crimeii, pe lângă alte clauze referitoare la Principatele Române, prevedea:
„Art. 24 Majestatea Sa Sultanul promite să convoace imediat, în fiecare din cele două principate, un Divan ad hoc compus de așa manieră încât să constituie reprezentarea cât mai exactă a intereselor tuturor claselor societății. Aceste Divane sunt chemate să exprime voința populației referitoare la organizarea definitivă a Principatelor. O instrucțiune a Congresului va regla raporturile Comisiei cu aceste Divane.”
Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878) au fost un stat român format prin unirea dintre Moldova și Țara Românească în 1859 sub un singur domnitor. Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova. La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord. Unirea politică din 1859–1866 dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Congresul de pace de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856), care punea capăt războiului Crimeii după înfrângerea Rusiei de către o alianţă a marilor puteri europene din care făceau parte Anglia, Franţa, Turcia şi Regatul Sardiniei, a luat o serie de hotărâri importante pentru viitorul Principatelor Române şi al poporului român.
Principatele Române Moldova şi Ţara Românească (Valahia) intrau sub garanția colectivă a puterilor europene. Se avea în vedere revizuirea legilor lor fundamentale, alegerea unor Adunări ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința Unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, ș.a.
Ad hoc este o expresie latină cu sensul de „pentru aceasta” („anume pentru acest scop”), folosită printre altele pentru a caracteriza un organ înfiinţat spre a exercita o misiune cu caracter temporar, de circumstanţă. Într-un sens foarte general, ad hoc semnifică o soluţie adoptată pentru un scop precis, spre deosebire de o soluţie permanentă sau îndelung elaborată.
Situaţia s-a schimbat fundamental în cele două ţări române, după înlocuirea domnitorilor de până atunci cu locţiitorii de domn, caimacami, în Moldova, Teodor Balş (iulie 1856-1 martie 1857), după moartea acestuia fiind numit Nicolae Conache-Vogoridi (martie 1857-toamna lui 1858), ambii antiunionişti, şi în Ţara Românească Alexandru Ghica (iulie 1856-toamna lui 1858) favorabil Unirii, ce au avut drept scop principal organizarea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc.
Turcia, Rusia şi Austria, au pus în aplicare planuri de sprijinire şi finanţare a unor acţiuni de blocare a Partidei Unioniste din cele două ţări române şi de împiedicare a Unirii, inclusiv prin falsificarea alegerilor, coruperea decidenţilor politici şi lovituri de stat.
Adunarea Ad-Hoc a Moldovei
Dacă în Valahia majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.)., care doreau menținerea separării, motivîndu-și opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București.
Comitetul unionist din Iasi 1) Dimitrie Ralet, 2) Constantin Negri, 3) Anastasie Panu, 4) MihailKogâlniceanu, 5) Arhimandritul Neofit Scriban, 6) Manolachi Costache-Iepureanu, 7) Dimitrie Kracti, 8) Petru Mavrogheni, 9) Dimitrie Cozadini, 10) Constantin Hurmuzachi, 11) Dimitrie A. Sturdza – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Reacţiunea separatistă din Moldova a organizat alegerile la 7/19 iulie, dar le-a falsificat grosolan, ceea ce a dus la o stare de tensiune care i-a determinat până şi pe unii dintre deputaţii aleşi cu sprijinul autorităţilor caimacamului Vogoride să renunţe la mandatele pe care le obţinuseră în mod fraudulos. Caimacamul Vogoride, care aspira la tronul Moldovei falsificase alegerile pentru Divanul ad-hoc al Moldovei, permiţând câştigarea acestora de către forţele antiunioniste; scoaterea unioniştilor din cursă fusese pusă în aplicare prin înlocuirea listelor electorale ale unioniştilor cu cele ale antiunioniştilor.
După ce Vogoride, caimacanul Moldovei, orbit de promisiunile de preamărire făcute de otomani, a reuşit să impună prin fals voinţa antiunionistă soţia sa, Ecaterina (Cocuţa) Conachi a descoperit corespondenţa acestuia cu Poarta Otomană, şi a înmânat-o fratelui său vitreg, Costache Negri care a dat în vileag complotul antiunionist în presa din ţară şi din străinătate.
Publicarea acestor scrisori compromiţătoare în ziarul belgian „L’Etoile d’Orient” (în Moldova ele circulând sub denumirea Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice), la aceasta adăugându-se şi demisia răsunătoare a lui Alexandru Ioan Cuza din funcţia de pârcălab de Galaţi, a provocat o criză diplomatică de proporţii, care a putut fi stopată numai după celebra „întâlnire de la Osborne” a conducătorilor Franţei şi Marii Britanii şi, bineînţeles, după ce Poarta a cedat, acceptând organizarea unor noi alegeri.
Noile alegeri, organizate la 22 septembrie 1857, au adus victoria zdrobitoare a unioniştilor în Divanul Ad-hoc al Moldovei (din cei 85 de deputaţi, numai doi s-au pronunţat împotriva unirii). După noile alegeri pentru Adunările ad-hoc din Moldova şi cele din Valahia, au fost aleşi reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, care au făcut propuneri referitoare la înfăptuirea unirii Principatelor Române. Prin documentele aprobate de aceste adunări, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.
Divanul ad-hoc al Moldovei (7 octombrie 1857) – foto: ro.wikipedia.org
Lista membrilor Divanului Ad-hoc al Moldovei
Divanul ad-hoc al Moldovei a fost format dintr-un număr de 85 de deputați, aleși în cinci colegii: cler, mari proprietari, mici proprietari, reprezentanți ai orașelor și reprezentanți ai satelor. Componența divanului era următoarea: 8 reprezentanți ai clerului, 28 de reprezentanți ai marilor proprietari, 14 reprezentanți ai micilor proprietari, 15 reprezentanți ai populației rurale și 20 reprezentanți ai populației urbane.
Adunarea Ad-Hoc a Valahiei
Lucrările Adunării ad-hoc a Valahiei, s-au desfăşurat în perioada 30 septembrie – 10 decembrie sub preşedenţia formală a mitropolitului şi cea efectivă a vicepreşedintelui Nicolae Golescu.
Nicolae Constantin Golescu (n. 1810, Câmpulung Muscel – d. 10 decembrie 1877, București) a fost un om politic și prim-ministru al României în 1868 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Cler
- Mitropolitul Nifon
- Episcopul Filoteiu de Buzău
- Episcopul Clement de Argeș
- Episcopul Calinic de Râmnic
- Arhimandritul Ieronim, egumenul Mănăstirii Bistrița
- Arhimandritul Atanasie, egumenul Mănăstirii Sadova
- Protopopul Ioan, deputatul clerului din București
- Protopopul Constantin, deputatul clerului din Argeș
- Protopopul Vasile, deputatul clerului din Buzău
- Protopopul Constantin, deputatul clerului din Râmnic
În Ţara Românească, evenimentele s-au desfăşurat natural, spre Unire, conform dorinţei populaţiei, istoria consemnând inexistenţa unei stări conflictuale între autorităţi şi populaţie, în timpul căimăcămiei unioniste. Lucrările Divanului ad-hoc din Ţara Românească s-au deschis la 30 septembrie 1857, fiind precedate de un Te Deum săvârşit de mitropolitul Mitropolitul Nifon în Catedrala mitropolitană.
Înainte de începerea lucrărilor, mitropolitul Ungrovlahiei a ţinut o scurtă predică, în care îi îndemna pe ascultători să conştientizeze importanţa istorică a adunării: „Priviţi-vă, Domnilor, şi veţi vedea că toţi suntem români; aceleaşi sentimente ne leagă, acelaşi sânge ne uneşte. Toţi avem o patrie înainte, să avem un cuget şi un scop“.
Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Ţara Românească (Bucureşti, 8 octombrie 1857) litografie de Carol Popp de Szathmáry – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Evoluția evenimentelor
În zilele de 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile celor două Adunări ad-hoc. Hotărârile celor două adunări aveau, cu redactări ușor diferite, solicitări comune, prin care se cereau::
- respectarea vechilor capitulații dintre țările române și Înalta Poartă, din 1393, 1460, 1513 și 1634, care prevedeau că acestea sunt teritorii neocupate și independente;
- unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele de România;
- prinț străin cu tron ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei apusene, ai cărui succesori să fie crescuți în religia țării;
- neutralitatea pământului Principatelor (Adunarea Ad-Hoc a Moldovei);
- o Adunare obștească pe bază electorală cât mai largă (ambele adunări) „după datinele cele mai vechi ale țării” (Adunarea Ad-Hoc a Valahiei)
Toate acestea sub garanția colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856)
.”Dorința cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărâtă de toate generațiile trecute, aceea care este sufletul generației actuale, aceea care împlinită va face fericirea generațiilor viitoare este Unirea Principatelor într-un singur stat…”, spunea cu acest prilej Mihail Kogălniceanu.
O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franța și Anglia, a analizat hotărârile celor Două Divanuri. Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:
Articolul 1 - prevedea unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția celor șapte puteri;
Articolul 2 - garanta autonomia Principatelor.
Articolul 3 - prevedea alegerea unor domni (hospodari) separați în cele două principate.
Articolele 4, 5 și 6 - explicau modalitatea de exercitare a puterii executive de către hospodar și cooperarea lor cu adunările elective separate și cu Comisia Centrală de la Focșani.
Articolul 8 - stabilea valoarea tributului datorat Porții și anume 1.500.000 de piaștri pentru Moldova și 2.500.000 de piaștri pentru Valahia.
Articolele 10 – 14 - stipulau modalitatea de alegere a hospodarilor și drepturile și obligațiile lor.
Articolul 27 - stabilea formarea unei „Comisii centrale” la Focșani, formată din câte 8 membri pentru fiecare Principat.
Articolul 38 - stabilea înființarea unei Înalte Curți de Justiție și Casație, comună ambelor Principate, cu sediul la Focșani.
Articolele 42 – 44 - stabileau formarea unei miliții (armate) comune, al cărei comandant urma să fie numit alternativ de către domnitorii celor două Principate.
– Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală);
– Dreptul de vot ramânea cenzitar.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza
În istoria modernă a României, funcționând efectiv între anii 1857- 1859, adunările ad-hoc ale celor două state românești, Țara Românească și Moldova, care au fost mandatate conform actelor normative ale Congresului de pace de la Paris din 1856, au devenit celebre prin folosirea cu eleganță a ceea ce nu fusese stipulat în condițiile inițiale ale Unirii Principatelor, impuse de către Marile Puteri de atunci. Profitând ingenios de o greșeală generată de frazeologia juridică a timpului, (era impusă alegerea a doi domni, dar nu împiedica o persoană să candideze simultan în ambele țări), adunările ad-hoc au ales în loc de doi domni, pe același, Alexandru Ioan Cuza, dar de două ori, la 5 ianuarie, respectiv 24 ianuarie 1859.
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866), in imagine, Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni. În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”.
Reprezentanții acestei grupări ce avea ca obiectiv unirea Moldovei cu Țara Românească au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, și agent al Rusiei. Acesta, susținut de Rusia prin intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez Nieczuka Wierzbicki, care a adus la Iași câteva sute de mercenari, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus.
Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire).
La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. Gruparea lor, susținută de mercenarii polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuia să acționeze doar pentru a liniști eventualele proteste împotriva alegerii lui Sturza și apoi pentru a forța alegerea sa în Țara Românească, s-a văzut obligată să treacă la ofensivă.
S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.
Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate.
În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.
Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Lupte politice, influenţe străine şi corupţie existau si atunci. Şi totuşi ei au reuşit…
“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Duminica a XX-a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain
foto preluat de pe ziarullumina.ro
Duminica a XX-a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain
Sfânta Evanghelie după Luca, Capitolul 7:11-16
În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain și împreună cu El mergeau ucenicii Lui și mulțime mare.
Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, iar mulțime mare din cetate era cu ea.
Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!
Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te!
Iar cel ce fusese mort s-a ridicat și a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale.
Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.
Invierea fiului vaduvei din Nain
Predică ținută de Parintele Constantin Galeriu
articol preluat de pe www.crestinortodox.ro
Constantin Galeriu (* 21 noiembrie 1918, Răcătău, Bacău – † 10 august 2003, București) a fost unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei române, preot și profesor de teologie – foto preluat de pe basilica.ro
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Dreptmaritori si vrednici de iubire crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,
In Duhul Sfant, de viata facator, ne impartasim acum din cuvantul Evangheliei. Apoi, cei care se pregatesc, si din Trupul Mantuitorului, Care ne-a adus Evanghelia, Vestea cea buna. Si asa, in aceasta constiinta, de Dumnezeu luminata, sa primim cuvantul, samanta vietii. Caci cuvantul dumnezeiesc este samanta din care creste viata dumnezeiasca in noi.
“S-a dus Iisus intr-o cetate numita Nain si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Iar cand S-a apropiat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea. Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Si apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te. Si s-a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui. Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare s-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau. Si a iesit cuvantul acesta despre El in toata Iudeea si in toata imprejurimea” (Luca 7, 11-17).
Duminica a XX-a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain – foto preluat de pe basilica.ro
Iubitilor, sa ne ridicam si noi acum, cu ochii duhului, si sa vedem acel moment sfant. Dumnezeiescul Maxim Marturisitorul spune ca fara lucrarea, atingerea Duhului Sfant, a harului, sufletul nu se inalta. Adica din el insusi, din sinea lui. Deci cu acest gand, in clipa aceasta, sa ne ridicam ca niste inviati, ca acel tanar pe care Hristos l-a inviat. Asa sa auzim acum cuvantul si sa ne indreptam privirea ochilor duhului acolo, caci ne-a daruit Dumnezeu gandirea, sa se arunce peste timp si spatiu, dupa chipul lui Sau.
Acolo, la acea cetate, Nain, iesind pe poarta cetatii, un convoi funebru, un tanar, unicul fiu al unei mame vaduve, ramasa si fara barbat, fara capul familiei, si fara unicul ei copil. Multimea, in jur, la inmormantare. Adesea mi-am zis: parca mai curand moartea ne aduna, ne uneste, decat viata, in dezbinarea ei; ne risipeste. …Iisus Se apropie, si cel dintai cuvant il rosteste mamei: “Nu plange!” Rostit de El, acest cuvant nu e numai o imbarbatare dumnezeiasca; e ceva mai adanc. In Hristos e schimbare radicala, si de gandire, si de viata. Insusi faptul ca e Dumnezeu si Om. Cuvantul Lui, acum, nu e doar un cuvant de sentiment (era si aceasta); o mutatie.
“Nu plange!”… A inceput Mantuitorul Fericirile: “Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor”. Apoi, imediat: “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Matei 5, 3-4). Deci, de la inceput, plansul. Si profetul spusese: “Caci roua Ta este roua de lumina si din sanul pamantului umbrele vor invia” (Isaia 26, 19). Iar Parintele nostru Grigorie de Nysa, spune: Lacrimile sunt ca sangele ce curge din ranile sufletului. Si Ioan Gura de Aur zice, iarasi: Iar lacrimile sunt in stare sa stinga si focul iadului (cainta, care stinge iadul). De aceea Ioan Scararul va spune: Pocainta trezeste; lacrimile ciocnesc in usa cerului, iar smerenia o deschide. Acum, insa, inaintea acestui tanar care era pe pragul dintre viata de aici la cea de dincolo nu mai era taina caintei, ci a sfarsitului. Parintele nostru, Simeon Noul Teolog, spune: “Daca nu ai cainta invierii cat esti viu, cum ai s-o ai cand esti mort?”. De aceea Mantuitorul spune: “Nu plange”. Acum inima are alt curs. Cand El insusi mergea spre Golgota si femeile mironosite, insotindu-L pe drum, il plangeau, Iisus le spune: “Nu Ma plangeti”. Altfel spus: nu Ma plangeti pe Mine, Care sunt pe pragul Crucii si Invierii. Si mironositele vor auzi, in ziua Invierii, cuvantul “Bucurati-va”. In fata vietii nu mai e plans, ci e bucurie.
Iar acum, cand Mirele e de fata, inaintea celui raposat, nu e plans. “Nu plange!” – Stiind ce avea sa savarseasca El, stapan pe viata si pe moarte. Cu acest cuvant, pe care mama il aude, prin glasul Lui, sa simtim toata aceasta prezenta. Daca o traim, altfel stam aici. Nu obosim, nu adormim. Se apropie de sicriu si rosteste: “Tanarule, tie iti zic: Scoala-te!” Cuvantul lui dumnezeiesc, cu puterea Celui care a poruncit si s-au zidit. S-a rezidit acum. S-a ridicat cel ce fusese mort si a inceput sa graiasca, descoperind, de buna seama, experienta unica pe care o facuse el: experienta mortii.
Numai asa poti vorbi, dintr-un fapt pe care l-ai trait. De aceea se vorbeste si se scrie mult despre cei care au fost readusi la viata din moarte clinica, fiziologica. Dar Iisus l-a luat de mana, ca oarecand pe Lazar, si l-a daruit mamei sale. Si mama n-a mai plans, si s-a bucurat. Toti care ati trait, la un spital, sau in casa, langa un bolnav care, la un moment dat, parca a rupt legatura cu lumea, printr-o taina a lui Dumnezeu a revenit, traiti acest moment! Dar sufletul nostru, constiinta, sta in fata mortii, pe care dumnezeiescul Pavel a numit-o “vrajmasul cel din urma care va fi biruit” (1 Corinteni 15, 26). Inceputul invingerii – in Invierea lui Hristos, apoi si a omului, cand va suna trambita si cei morti vor invia, sa-L intampine pe Domnul in vazduh, dar si a creatiei intregi, in lumina unui cer nou si a unui pamant nou. Pana atunci, insa, moartea ramane.
Trebuie spus limpede si raspicat: Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii. El e trist pentru stricaciune si moarte. Si El este Izvorul vietii. Si asa ne-a planuit si ne-a si zidit in sfatul Lui (al Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh) si pe noi: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra” (Facerea 1, 26) – dupa chipul Dumnezeului celui viu. Deci, dintru inceput, El este izvorul vietii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (Facerea 1, 1). Iar Evanghelia dupa Ioan spune: “La inceput era Cuvantul” (Ioan 1, 1). Deci El este inceputul: Dumnezeu-Cuvantul. Tatal, in Fiul Lui, dupa al Carui chip suntem ziditi, si in Duhul Sfant, ne-a zidit. Si in El e viata.
Si in fata mortului era El, Dumnezeu-Cuvantul, inceputul, viata. In aceasta icoana a rostit El: “Tinere, zic tie (Eu, Dumnezeu-Cuvantul, rostesc): Scoala-te!” El, Viata. Si, daca in acest cuvant din Cartea Facerii 1, 26: “A zis Dumnezeu sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” este proiectul nostru, apoi urmeaza executia planului, lucrul inginerului – cap. 2, 7: “Luand Dumnezeu tarana din pamant, l-a facut pe om. Si a suflat suflare de viata” – nu din pamant, ci de la Dumnezeu. Cum va spune mai apoi inteleptul biblic, Solomon, vorbind despre moarte: “Si ca pulberea sa se intoarca in pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7). Vedeti cum se leaga cuvintele! Si in acel moment al zidirii, si, mereu, al nezidirii, sa nu uitam, sa traim mereu aceasta unitate desavarsita. Caci din tarana pamantului l-a facut, dar pamantul era viu. Graiam cuvantul acesta al Sfantului Grigorie Palama, atat de puternic, bogat si rascolitor: “pamantul era gravid”, adica avea viata tuturor vietuitoarelor.
Ce cuvant plastic, intuitiv! Si atunci, in acest pamant, ingreunat cu sarcina vietii, a suflat Dumnezeu suflare de viata. Suflarea de la El, de la Dumnezeu, nu din pamantul gravid. Si de ce spun? Doamne, fac apel catre savanti, sa nu mai explice pe om prin zoologie. Antropologia prin zoologie. Zoologia era de fata, intr-adevar, cand l-a facut Dumnezeu pe om. Caci a luat tarana din pamantul ingreunat, gravid, dar a suflat suflare de viata de la El. Si dumnezeiestii Parinti ne invata: a facut Dumnezeu intai sufletul, l-a creat ca vas ales, potrivit sa poarte odata cu suflarea de viata harul divin, lumina divina, dumnezeiescul. In acest vas zidit al lui Adam, in suflet, a dat chipul Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, iubitilor. Si chipul, precis, e Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Rostit in Adam, in suflarea de viata, in Duhul Sfant. Caci zic Parintii: nu un suflet simplu a suflat (caci si animaele au suflet). Zice Patriarhul Calist: A suflat nu un suflet simplu, ci spre suflet viu, care-l poarta pe Dumnezeul cel viu, care are in el pe Duhul Sfant.
Vor spune Parintii – Petru Damaschin, Palama, Patriarhul Calist – acesti parinti luminati de Duhul Sfant: Si asa s-a facut Adam cu suflet viu, Duhul Sfant fiind in el suflet al sufletului. Adica sufletul nostru simplu, creat nu din tarana pamantului, ci in chip deosebit. Inaltimea sufletului omenesc, gandirea lui, care cuprinde tot universul, putandu-se inalta pana la Dumnezeu. Aceasta gandire este data altor fapturi? Si de ce aceasta gandire Dumnezeu a dat-o ca vas, potrivit chemarii? Ca sa poti cugeta la Dumnezeu, sa te poti inalta, nu doar sa te tarai. In pacat te tarasti; cum a fost osandit sarpele: “Pe pantecele tau sa te tarasti si tarana sa mananci in toate zilele vietii tale!” (Facerea 3, 14). Adica se va hrani cu foamea de pamant a omului, cu pacatul omului. Foamea de jos e painea diavolului.
Suflet al sufletului nostru fiind, deci, Duhul Sfant, lumina Lui. In Duhul Sfant, in numele si al Tatalui si al Fiului. Caci ne-a dat, va spune Apostolul, Duhul Vietii, “care striga in inimile noastre Avva, Parinte” (Galateni 4, 6). Si iarasi, “Nimeni nu poate spune Domn este Iisus Hristos, decat in Duhul Sfant” (1 Corinteni 12, 3). Adevarul omului, ceea ce-l defineste, acesta este: lumina harului in adanc, Duhul Sfant – sufletul sufletului nostru. In plinatate, in adevar aceasta suntem. De aceea a zis Pavel mai tarziu: ca sa se sfinteasca intreg, trupul si duhul vostru (1 Corinteni 7, 34). Adica sufletul cu prezenta Duhului Sfant, si cu constiinta ca-L ai pe Tatal ceresc, pe Fiul, dupa al Carui chip esti zidit, in Duhul Sfant. Aceasta este identitatea ta, in adevarul tau.
De aceea va spune Patriarhul Calist: “Era Adam suflet intelegator si strabatator si proorocesc si impreuna cu Dumnezeu ziditor”. Curajos, uimitor o spune – dar sfintii pot s-o spuna: “ca un dumnezeu”, dupa har. Avand lumina intelegerii dincolo de ceea ce e numai de fata. Prooroceasca privire. Ramai uimit. Si ne-am rugat bunului Dumnezeu sa ne lumineze, caci eu, cel putin, in putinatatea mintii noastre, mi-am zis: cum, Patriarhul Calist, care traieste in secolul XV de la venirea Mantuitorului, sa vorbeasca cu atata curaj si indrazneala despre Adam, care a fost cu mii de ani in urma? Era contemporan cu Adam? In graiul nostru, in felul in care gandim noi nu era. Dar era ceva in patriarhul Calist si, in acele momente, cand se ruga, cand gandea, cand scria, el traia identitatea omului, adevarul omului. Era in Calist, cum e in fiecare din noi, o realitate contemporana cu Adam: lumina Duhului Sfant, lumina pe care Sfanta Ortodoxie o numeste necreata; nu din lumea aceasta, supusa timpului, spatiului, marginita. Ci care-i deasupra timpului si spatiului. Patriarhul Calist era la Constantinopol, in secolul XV; Adam, in ziua numarul unu. Contemporan in Duhul Sfant, in lumina Duhului Sfant, lumina necreata pe care o da Dumnezeu omului. Cu adevarat, cu toti sfintii contemporan. Asa intelegem Scriptura. Cum au scris si Moisi si ceilalti despre inceputul Zidirii? Nu i-a zis Dumnezeu lui Iov: “Unde erai tu, cand am intemeiat pamantul?”? (Iov 38, 4)… Tu esti contemporan? Doamne, ce minuni se impartasesc constiintelor care vor sa inteleaga! Si cand vorbea Mantuitorul, unii nu intelegeau si plecau. Le-a spus ucenicilor: “Voi nu vreti sa va duceti?” Petru a spus: “Doamne, de la Tine la cine ne vom duce? Tu singur ai cuvintele vietii vesnice” (Ioan 6, 67-68). Atunci intelegem noi darul omului, uimitor, iubitilor: asa a fost facut Adam.
Si, totusi, de unde moartea? Si samanta mortii pe care a semanat-o Adam, din ispita celui rau? Iubitilor, stam in fata mortii. Dumnezeu este viata, izvorul vietii. Si numai Dumnezeu-Omul a invins moartea. Pretuim pe tot omul din lume – e dupa chipul lui Dumnezeu – si toate religiile. Dar trebuie s-o spunem limpede: numai in Hristos moartea este biruita. El este, cu adevarat, Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul; originea si telul in El. El a sfarsit prin viata, in inviere. Numai El, Dumnezeu-Omul. Adam a intors fata sufletului de la fata lui Dumnezeu. Sf. Maxim spune: Moartea inseamna, propriu-zis, despartirea de Dumnezeu; iar boldul mortii este pacatul, pe care, primindu-l, Adam a fost izgonit si de la Pomul Vietii si din Rai si de la Dumnezeu. Acestei morti i-a urmat in chip necesar si moartea trupului. Caci viata este propriu-zis Cel ce a zis: Eu sunt Viata – Hristos. Acesta, coborandu-se in moarte, l-a adus pe cel omorat iarasi la viata. Cum?
La ispitirea demonului (nu din el; si aceasta trebuie s-o retinem adanc; nu el si-a pricinuit moartea; originea raului nu e in om) de a gusta din pomul cunostintei binelui si raului, Adam a intors ochii catre el – un fel de mutare a centrului existentei si vietii in eu – la trupul meu si la lume. Si, facand din mine un centru… fata de Dumnezeu, care a spus “Eu sunt cel ce sunt” (Iesirea 3, 14). Apoi, faci din trup un idol… Atunci, te-ai indreptat catre tine, cel adus de la nefiinta la fiinta; catre lume, lumea trecatoare, in care e moartea. Si o clipa sa nu uitam: Dumnezeu a ingaduit moartea pentru ca in ea moare pacatul. Care-i propriu-zis, in demon, originea pacatului: eul lui, orgoliul, mandria. Unde se sfarseste mandria, orgoliul? Care-i capatul celui mai trufas, al celui care se crede stapanul lumii? In cele din urma, moartea. Intelegeti de ce a ingaduit Dumnezeu moartea? Oricat de uluitor te-ai socoti, oricne ai fi, vine si-ti spune moartea ce esti. Cand am inteles aceasta, m-am uimit. Ori de cate ori inteleg, in lumina divina, un adevar, eu ma uimesc. Am inteles ca in moarte, intr-adevar, e sfarsitul orgoliului. Cand aud cuvantul orgoliu, ma ingrozesc.
Iubitilor, moartea a inceput in suflet, nu in trup. Cum a zis dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: moartea e despartirea de Dumnezeu – te desparti intai cu sufletul si apoi cu trupul. Vegetezi, si te rabda Dumnezeu mult, doar, doar te vei intoarce. Si unii se intorc. Ca si in Vechiul Testament, si Adam s-a cait, pana la urma, l-a trezit Dumnezeu. Apoi si Set, si Noe, si Avraam, si Moisi, si Profetii. Te cheama Dumnezeu, cum l-a chemat pe Adam: Adame, unde esti? M-am ascuns printre pomii gradinii – adica a cazut in lumea muritoare. Si am vazut ca sunt gol, mi-a fost rusine. Gol de sens, de lumina divina, de sensul vietii si al existentei; vidul spiritual, cel mai inspaimantator. Li s-au deschis ochii si au vazut. Si cum au vazut? Adancul din tine e de nedistrus. A lasat Dumnezeu ca adancul din noi sa nu se distruga. Caci dupa ce Adam si Eva au gustat din pomul cunostintei binelui si raului, vazand ei ca pomul era bun la gust (pofta trupului), frumos la vedere (pofta ochilor) si ca da stiinta (trufia vietii) – aceste trei ispite, Dumnezeu i-a scos afara din Rai si a pus un heruvim la poarta Raiului, sa nu se atinga de pomul vietii. Deci a ramas in noi adancul de nedistrus. Ca si la Iov, i-a zis demonului: “De viata lui sa nu te atingi!” (Iov 2, 6). Deci de adancul din noi. Si Mantuitorul va spune, iarasi: “Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri”.
Si i-a descoperit lui, in adancul din el. Si i-a spus: “Si Eu iti zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra (a credintei adevarate) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 17-18). Adica in Biserica, in adancul sufletului omenesc e ceva de care demonul nu se poate atinge. Moartea nu se poate atinge. Adancul din om ramane. Si, iar, dumnezeiescul Maxim va spune acest cuvant adanc si adevarat: L-a facut pe om dupa chip si asemanare; chipul e intiparit in noi, in fiinta noastra. Si in ce consta chipul: existenta si existenta vesnica (nu suntem din veci, dar nu se va mai termina – nemurire). Ne da chipul – existenta si existenta nemuritoare. Iar asemanarea – intelepicunea si bunatatea, zice Sfantul Maxim, care tin de vointa noastra, de libertatea noastra. Daca o primim, daca savarsim, daca lucram intelepciunea si bunatatea dumnezeiasca. Chipul e spre asemanare. Asemanarea, si ea, isi are samanta in suflarea de viata, suflet al sufletului nostru, in care-i semanata intelepciunea si bunatatea. Si de noi, de libertatea noastra depinde sa primim intelepciunea si bunatatea divina, iubirea si lumina, toate virtutile, in libertate. Aceasta-i asemanarea.
Atunci, despartiti de Dumnezeu, punand inceputul mortii in noi, in suflet, in gandul nostru, ne luptam, dar in cele din urma moartea sufletului pune capat si trupului. Dar tot dumnezeiescul Maxim spune un cuvant uimitor: Protoparintele (Adam), zice el, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai. Ne cutremuram. Puneti la inima acest cuvant! Pacatul, moartea, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai. Si anume, obarsia constatatoare din placere, sfarsind in moartea prin durere. A dat firii alta obarsie! S-a produs, daca vreti, o mutatie. Va spune si sf Pavel: “Vad in madularele mele o alta lege, luptandu-se impotriva legii mintii mele si facandu-ma rob legii pacatului, care este in madularele mele” (Romani 7, 23). Lege supusa mortii.
As dori mult ca acest fapt sa fie analizat mult mai adanc decat pana acum. As zice, o alta logica. Intai, alta obarsie. Obarsia e Dumnezeu. Prin pacat, institui in mine un fel de obarsie. Centrul intregii existente este Dumnezeu. Eu fac din mine un centru. De asemenea, adancul si adevarul e in launtru, in sufletul meu. Pacatul a inceput in suflet, dar cu trupul traiesc; si atunci, mut centrul de atentie in trup. Si aici e o modificare: mutatia din launtru in afara. De la mine, la lume, pe care fie o vad ca prada, fie ii cad rob. Si atunci, revin si rog sa gandim: o “noua logica” a luat fiinta: logica mortii. Si aceasta logica, cum spune Grigorie Palama, pacatul in suflet a inceput si in suflet, acolo e tragismul lui, tocmai in ceea ce e nemuritor. Caci daca trupul moare, sufletul ramane vesnic. De aceea se si spune ca marea tragedie a demonului este aceea ca nu poate muri. Si atunci, e un suflet mort, rautate moarta, cum spune Grigorie Palama, care nu poate innoi nimic; monotonie, cum spune Parintele Staniloae, plictis. Chip si asemanare inseamna sa cresti mereu la asemanare. Sau, cum spune iar Grigorie Palama, am lepadat asemanarea si am pastrat chipul. Nu mai cream, nu mai zidim. Noi nu ne mai simtim innoiti, in aceasta monotonie tragica, ce duce in cele din urma si la sinucidere si la aceasta stare a fapturilor de intuneric, doar iluminand putin.
Deci ne-a scos Hristos. Cand a zis: “Tinere, scoala-te!”, sa simtim acest cuvant al Evangheliei in clipa aceasta ca o trezire, simtind acum care e adevarul omului si la ce ne cheama.
Hristos ne-a daruit invierea si viata, si in botez ne face partas invierii si vietii, si ne imbracam in El. Cum zicem la botez: “Da-mi mie haina luminoasa, Cel ce te imbraci cu lumina ca si cu o haina, Iisuse Hristoase, mult milostive Dumnezeul nostru, marire Tie!”. Si: “Cati in Hristos v-ati botezat in Hristos v-ati si imbracat”. Te imbraci in El, in botez, in mir, in impartasanie. Si prin credinta deschizi ochii harului pe care l-ai primit la botez, simti viata in tine. Ori de cate ori citesti un cuvant al Evangheliei simti ca a luminat o scanteie a harului; si ea creste mereu. Si cand primiti o binecuvantare, cand primiti mirul, aici, la plecare, sau cei care se impartasesc… Si, peste toate, rugaciunea. In clipa cand te rogi sa simti ca ai trecut dincolo, rastignind lumea aceasta.
“Lumea e rastignita mie si eu sunt rastignit lumii” (Galateni 6, 14), zice Pavel. Adica lumea limitarii, a mortii. In rugaciune simti ca ai depasit pragul, peste lumea mortii, pentru ca te rogi Dumnezeului celui viu. Si rostind fiecare cuvant al rugaciunii cu tarie sfanta, lipind mintea ta de orice cuvant al rugaciunii si cugetand, tu ai pasit pragul in lumea Dumnezeirii, in lumea pretutindenitatii si eternitatii lui Dumnezeu; si te impartasesti atunci, pregusti din arvuna invierii. Daca legea pacatului te-a tinut numai aici, in lumea marginita, legea lui Dumnezeu, logica lui Dumnezeu te ridica in timpul lui Astazi al lui Dumnezeu, care ti s-a dat tie ca o arvuna a lui Astazi al eternitatii, o arvuna a invierii. Cum a dat-o ucenicilor pe Tabor si cum da oricarui sfant de aici.
Simteam, si marturisim, sa faca fiecare experienta aceasta: cand esti botezat, cand te rogi, cand citesti cuvantul, cand te spovedesti, cand te impartasesti si crezi cu tarie, asa cum faci dimineata: deschizi incaperea unde dormi si, deodata, aerul curat de afara intra, in libertatea lui, la fel, Duhul Sfant cuprinde tot vazduhul… Cum te rogi: “Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, care pretutindenea esti si toate le plinesti, vino si te salasluieste intru noi, curateste-ne de toata spurcaciunea, mantuie-mi sufletul!”. Zicand asa cu tarie si deschizand fereastra inimii tale prin credinta, atunci, asa cum intra aerul din afara, la fel intra Duhul Sfant, harul lui Dumnezeu, lumina divina, si atunci te simti inviorat, inviat. Atunci iti vine sa crezi si tu, asa cum credeau toti sfintii.
Numai atat: Ava Pamvo a petrecut trei ani rugandu-se lui Dumnezeu, stiind de lumina divina care a stralucit pe fata lui Moisi cand a primit Legea si mai ales cand i-a luminat pe pe Tabor: “Doamne, nu ma slavi pe mine in viata de aici”. Dar asa l-a slavit pe el Dumnezeu, incat nu putea cineva sa se uite la el de slava pe care o avea fata lui. Iar slava aceea era slava veacului viitor, slava invierii, a arvunei invierii, slava vietii. Si fiecare, si cand va fi la sfarsitul lui, sa ia aminte despre ava Sisoie. Cand era sa se savarseasca, sezand parintii langa dansul, a stralucit fata lui ca soarele. Si le-a zis lor: iata, a venit ava Antonie (il iubea pe sfantul Antonie, care fusese cu mult timp inainte). Apoi a zis: Iata, ceata proorocilor. Fata lui mai mult stralucea. Iata ceata apostolilor. Si mai mult stralucea. Vorbea apoi cu oarecine. Cu cine vorbesti parinte? Ingerii au venit sa ma ia si ii rog sa ma mai lase, sa ma mai pocaiesc putin. Si au zis parintii: Cum, tie iti mai trebuie pocainta? Nu ai trebuinta tu sa te pocaiesti. Si a zis: Cu adevarat, nu ma stiu pe mine dac-am pus inceput macar. Si au cunoscut toti ca era desavarsit in smerenie. Daca mandria te ucide, smerenia, am inteles mai mult, iata, iti deschide usa imparatiei. De naprazna s-a facut fata lui ca Soarele si s-au temut toti si le-a zis lor: “Vedeti, a venit Domnul vietii”.
Cum ne rugam noi la inmormantare: “Hristos sa te odihneasca in latura celor vii si usile Raiului sa ti le deschida si mostenitor imparatiei Sale sa te arate si iertare de cele ce ai facut in viata, iubitorule de Hristos, raposate…”. De naprazna s-a facut fata lui si au auzit cuvantul: “Aduceti-l pe vasul pustiului”. Si indata si-a dat duhul si s-a facut ca un fulger si s-a umplut toata casa lui de buna mireasma. Aceasta e viata in Hristos, care biruie moartea. Da, Doamne, sa o simtim toti! Amin.
cititi mai mult despre Duminica a XX-a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain si pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro; www.crestinortodox.ro