test

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: basilica.ro; www.calendar-ortodox.roş doxologia.ro; ziarullumina.ro

(articol in curs de editare)

 

Calendar Ortodox 13 octombrie 2024

† Aducerea moaştelor Sfântului Apostol Andrei la Iaşi;

† Sf. Mc. Carp, Papil, Agatodor, Agatonica şi Florentie

† Duminica a XXI-a după Rusalii (Pilda semănătorului – a Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic)

 

Sinaxar 13 Octombrie

---

 

Duminica a XXI-a după Rusalii (Pilda semănătorului – a Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic)

Sfânta Evanghelie după Luca, Capitolul 8, 5-15

Zis-a Domnul pilda aceasta:

Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o.

Și alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală.

Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o.

Iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit, să audă!

Și ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta?

El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți, în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă.

Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu;

Cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască;

Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.

Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc.

Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare.

După ce a spus acestea, a strigat:

Cine are urechi de auzit, să audă!

cititi mai mult pe ziarullumina.ro

 

Aducerea moaștelor Sfântului Apostol Andrei la Iași (12 octombrie 1996)

articol preluat de pe doxologia.ro

Prin purtarea de grijă a Prefericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, racla cu capul Sfântului Apostol Andrei a fost adusă la Iași în seara zilei de 12 octombrie 1996, de o delegație din partea Bisericii Greciei, condusă de Înaltpreasfințitul Nicodim, Mitropolitul de Patras. Moaștele Sfântului Andrei au fost așezate atunci lângă moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, în Catedrala Mitropolitană din Iași și peste un milion de credincioși au venit să-i cinstească pe cei doi sfinți. A fost un moment deosebit de important și o binecuvântare atât pentru pelerini, cât și pentru românii de pretutindeni. Pentru a marca acest moment istoric, Mitropolitul Nicodim a compus un tropar și ne-a dăruit icoana Sfântului Andrei și o cruce în care se află o părticică din lemnul crucii pe care a fost răstignit.

La finalul pelerinajului cu moaștele Sfântului Apostol Andrei în Moldova, în perioada 12-19 octombrie 1996, IPS Nicodim a spus:

M-a umplut de bucurie evlavia acestui popor, dovedită prin prezența miilor de pelerini, veniți din toată România. Ca mitropolit de Patras, țara unde Sfântul Andrei a mărturisit cuvântul Evangheliei și a înființat marea mitropolie din Ahaia, mă bucur de un deosebit respect din partea oamenilor, care văd în mine pe episcopul Sfântului Andrei. Văd pe fața lor și simt în sufletul lor credința în Dumnezeu. Capul Sfântului Andrei a fost adus de la Roma la Patras abia în anul 1964. De la această dată a rămas în Catedrala „Sfântul Andrei” din Patras. Sfintele moaște ale Apostolului Andrei „au ieșit” pentru pelerini doar în Cipru și în România. De aceea, această experiență religioasă este deosebită pentru români. Acum, după ce am asistat la slujbele religioase, îmi dau seama că am făcut bine că am acceptat să aduc Sfintele moaște la Iași. Fiți siguri că am doar cuvinte de laudă pentru ortodoxia din România. Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Din anul 1995, conform hotărârii Sfântului Sinod, ziua de prăznuire a Sfântului Apostol Andrei – 30 noiembrie – a fost înscrisă cu cruce roșie în calendar. Pentru că aducerea moaștelor Sfântului Apostol Andrei la Iași a fost un moment de sărbătoare pentru toți românii, la propunerea Înaltpreasfințitului Daniel, în calendarul nostru ortodox, începând cu anul 1997, pe 13 octombrie, apare consemnată ca sărbătoare cu cruce neagră, „Aducerea moaştelor Sfântului Apostol Andrei la Iaşi”:

Să nu uităm niciodată ca noi, creștinii din România, suntem ucenicii Sfântului Andrei, iar întoarcerea moaștelor sale în țara noastră să fie pomenită de acum înainte în fiecare an. De aceea, în duhul evlaviei tuturor binecredinciosilor creștini din Arhiepiscopia Iașilor, decidem ca pomenirea aducerii moaștelor Sfântului Andrei la Iași, în anul 1996, să fie consemnată în Sinaxar și în calendarul din anii care vin, la ziua de 13 octombrie.

Tot atunci, Sfântul Apostol Andrei a fost numit în mod oficial Ocrotitorul românilor, iar în anul 2002 s-a hotărât ca sărbătoarea lui să devină „Sărbătoare Naţională Bisericească”. În anul 2012, ziua de 30 noiembrie a devenit sărbătoare legală, iar noua Catedrală a Mântuirii Neamului poartă hramul „Sfântul Apostol Andrei”, pe lângă hramul Înălţarea Domnului, care este şi Ziua Eroilor Români.

Născut la Betsaida, frate al lui Petru, Sfântul Apostol Andrei a fost unul dintre primii ucenici ai Mântuitorului, primind învățătura de la Sfântul Ioan Botezătorul. Martor al Pătimirilor Domnului, a sfârșit ca mucenic, fiind răstignit lângă Corint, așezat pe o cruce în formă de X, cunoscută astăzi drept „Crucea Sfântului Andrei”.

Propovăduind Evanghelia până la ținuturile de lângă Marea Neagră, a ajuns și în țara noastră, în Dobrogea regăsindu-se peștera Sfântului Andrei. De aceea, este considerat Ocrotitorul României.

Troparul Sfântului Apostol Andrei, glas 1:

Fiu al Galileei şi frate al lui Petru, dintre pescari în soborul Apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat, iar de la mormântul tău din Patra chemi popoarele la Dumnezeu şi atunci ne-ai umplut de bucurie când în România iarăşi ai venit, unde pe Hristos Domnul L-ai propovăduit.

 

În aceasta luna, în ziua a treisprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Carp si Papil, Agatodor si Agatonica (†251).

Acesti sfinti mucenici ai lui Hristos au fost pe vremea împaratului Deciu si a lui Valerian proconsulul Asiei, cu mestesugul doctori. Sfântul Carp era episcop Tiatirilor, iar Papil era hirotonit diacon de acest Carp.

Deci, prinzându-se de catre domnitor si întrebati fiind, au marturisit înaintea tuturor numele Domnului Hristos si silindu-i sa faca Jertfa la idoli si neînduplecându-se, ei au fost legati pe lânga cai si târâti de la Tiatira pâna la Sardia si acolo spânzurându-i de un lemn i-au strujit.

Atunci si Sf. Agathodor sluga fiind sfintilor si urmând lor s-a întarit de dumnezeiescul înger si a marturisit pe Hristos.

Deci spânzurându-l si pe el l-au batut cumplit cu toiege.

Si asa fiind batut si-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Iar Sf. Carp fiind spânzurat a râs; si fiind întrebat de catre domnitor, pentru ce ai râs Carp a zis:

“Am vazut slava Domnului meu si m-am bucurat“.

Iar pe Papil l-au legat de patru pari, si l-au ridicat sus, apoi l-au împroscat cu pietre de care a ramas nevatamat.

Dupa aceea fiind adusi de fata sfintii împreuna i-au tavalit peste spini în sus si în jos, si batându-i deasupra pe pântece.

Dupa aceea i-au dat ca sa-i manânce fiarele.

Atunci un leu, o minune!, racnind oprea pe chinuitori de la atâta nemilostivire.

Si batându-le cu piroane încaltaminte de fier în picioare, i-au aruncat în cuptor; atunci si Agathonica, sora Sfântului Papil, facând rugaciune, a intrat si ea cu dânsii.

Si ramânând sfintii nearsi si nevatamati, li s-au taiat capetele cu sabia.

Troparul Sfinţilor Mucenici Carp şi Papil şi al celor împreună cu dânşii

Glasulul al 4-lea

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfinţilor Mucenici Carp şi Papil şi al celor împreună cu dânşii

Glasul 4

Cel Ce Te-ai Înălţat…

Ca o vistierie de mult preţ şi izvor ce izvorăşte ape de tămă­duiri, a dat Stăpânul moaştele voastre celor de pe pământ; care şterg neputinţele patimilor cele de multe feluri şi dau neîncetat har sufletelor. Pentru aceasta, Sfinţilor Carp şi Papi, cu un glas şi cu dragoste săvârşim Sfântă pomenirea voastră.

cititi mai jos Viața Sfintilor Mucenici Carp si Papil, Agatodor si Agatonica

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Florentie (Secolul al III-lea).

Sfântul Mucenic Florentie, a fost din cetatea Tesalonicului. Si fiind crestin si râvnitor binelui, ocara si defaima înaintea tuturor, pe dumnezeii elinilor, întarea pe crestini în credinta cea în Hristos si-i îndemna în tot chipul spre lucrarea dumnezeiestilor porunci.

Deci facând el asa a fost prins de guvernatorul cetatii si fiind întrebat, a marturisit pe Hristos cu îndrazneala fara frica înaintea tuturor, ca este Dumnezeu mai înainte de veci si Facatorul tuturor; si ca zeii pagânilor, sunt lemne, pietre, aur, argint, arama, fier, idoli fara suflet si fara simtire.

Acestea zicând, l-au batut cumplit, l-au spânzurat de un lemn si l-au strujit; si aprinzând foc mare l-au aruncat în mijlocul focului; iar el bucurându-se si rugându-se în taina si multumind lui Dumnezeu, s-a savârsit.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Dioscor.

Acesta a marturisit pe vremea împaratiei lui Diocletian. Se tragea cu neamul din schinopoliti si cu vrednicia era sfetnic.

Deci socotind toate lucrurile lumii acesteia ca pe niste gunoaie, numai ca sa dobândeasca pe Hristos, a luat îndrazneala si stând înaintea guvernatorului Luchian, înfruntându-l si mai vârtos batjocorindu-l, întru nimic îi socotea înfricosarile si amagirile; mai ales când acela arata sfântului foc si organele vârtejelor, si alte multe feluri de chinuri.

Însa toate acestea au ramas nelucratoare si s-au aratat ca o nimica înaintea barbatiei si a marimii de suflet a mucenicului. Pentru aceasta în cele din urma, cu sabia i-a taiat sfântul lui cap.

 

Tot în aceasta zi, Sfântul Parintele nostru Nichita Patriciu Marturisitorul.

Acesta s-a nascut în Paflagonia din parinti crestini si iubitori de Dumnezeu; se zice ca era rudenie cu împarateasa Teodora. Deci dându-se la învatatura si la Sfintele Scripturi a mers în Constantinopol, fiind de saptesprezece ani. Si tinând atunci Irina sceptrurile împaratiei si aflând ca copilul era facut famen de parintii sai l-a luat în casa si peste putina vreme a ajuns mai mare peste toti ai casei. Si ajungând la vrednicia patriciilor, a fost pus guvernator al Siciliei.

De atunci traind bine, precum iubeste Dumnezeu si vrând sa se calugaresca, nu l-au lasat împaratii Nichifor si fiul sau Stavrachie. Iar apoi împaratind Mihail (adica Rangave, care si Curopalat se zicea), abia dupa multe rugaciuni, i-au dat voie sa se faca monah, însa din cetate sa nu iasa; ci dându-i Mânastirea Hrisonichi la poarta de aur i-au poruncit sa petreaca acolo. Si era de cincizeci de ani când s-a calugarit; si la aceasta mânastire s-a aflat, pâna în zilele împaratiei lui Leon Armeanul luptatorul împo-triva icoanelor.

Daca a vazut necinstea ce se facea icoanelor, a iesit din cetate si a mers la un metoc pe care îl daruise el mânastirii si s-a amestecat cu fratii cei de rând, mâncând cu ei si lucrând împreuna cu ei. Iar unii din clevetitori facând voia luptatorului împotriva lui Dumnezeu, i-a spus ca acesta avea o icoana a Mântuitorului, pe care din credinta o luase de la Roma.

Deci a fost trimis unul din rânduiala sa înfricosându-l cu cuvinte aspre si cu îngroziri, si cerându-i sa-i dea cinstita icoana; iar el nevrând a raspuns:

“Nu este a mea aceasta cinstita icoana, ci este a lui Dumnezeu si a fost daruita în sfintele odoare ale bisericii“.

Deci apucând pe alt frate, ca sa-i arate ceea ce cauta, a intrat în biserica si aflând-o a luat-o ca si cum ar fi fost lucru de nimic si a aruncat-o fara de cinste la asternutul picioarelor lui. Sfântul vazând aceasta a suspinat din adâncul inimii, socotind ca aceasta era sa fie începatura chinurilor lui. Deci, vrând sa plece trimisul împaratesc, a închis pe sfântul sa nu iasa nici de acum de acolo.

Dupa acestea luând împaratia Teofil luptatorul împotriva lui Dumnezeu si acesta purtând si el razboi împotriva sfintelor icoane, a trimis si catre sfântul pe oarecare Teodosie sa-i spuna înaintea celor ce se aflau acolo ca, sau sa se împartaseasca cu patriarhul Antonie, si sa nu se închine icoanelor, sau în acel ceas sa fie izgonit. Iar sfântul zise: “Nu voi înceta niciodata a ma închina icoanei lui Hristos si Dumnezeului meu, macar ca aceasta nu va place”. Iar pe Antonie, avându-mi mintea întreaga, nu-l voi numi Patriarh, ci desfrânat. Deci izgoneste, taie, fa ce-ti este voia; si îndata l-a izgonit de acolo. Iar sfântul multumind lui Dumnezeu si luând cu dânsul trei frati a mers la alt metoc ce era acolo aproape si petrecând acolo sfânta patruzecime, pâna la Pogorârea Sfântului Duh, s-a dus la Pantihia. Dar iesise porunca sa nu fie primiti crestinii care fug. Atunci sfântul s-a întors la Erivol, si acolo a venit catre dânsul un oarecare Nicolae, rudenie a sa, si i-a spus ca ar gasi mare odihna, daca ar vrea sa mearga la metocul lui, ce se cheama Zulupas si s-a dus acolo.

Apoi peste putina vreme a venit porunca de la luptatorii împotriva icoanelor ca sau sa se împartaseasca cu ei, sau sa fuga de acolo. Deci iesind si de acolo, s-a dus la Catisia si aflând un loc mic l-a cumparat si a zidit o biserica în numele Sfintilor Arhangheli si petrecând în aceea câtiva ani, bine si cu placere dumnezeiasca, împreuna cu fratii ce erau cu el, în cele din urma s-a dus la mânastirea cea de lânga mare; unde învatând pe monahi si rugându-se pentru dânsii si cunoscându-si mai înainte mutarea catre Domnul, a raposat la saptezeci si cinci de ani ai vietii sale.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Veniamin Diaconul.

Acest fericit Veniamin era în zilele lui Isdigherd împaratul Persiei; fiind diacon la Biserica lui Dumnezeu, a adus pe multi pagâni la dumnezeiasca cunostinta. Atunci a fost pârât ca un facator de rele; pentru aceasta a fost batut si bagat în temnita unde a zacut doi ani. Deci venind un sol de la împaratul romanilor, la împaratul persilor, si aflând de aceasta, a rugat pe împaratul, ca sa slobozeasca pe Veniamin; iar împaratul l-a întrebat daca va înceta sa mai învete pe magi crestinismul? Si solul a raspuns: “Asa este împarate, sa pazeasca în tot chipul poruncile tale precum trebuie”. Iar Veniamin daca a auzit cuvintele solului, a zis: “Este peste putinta sa nu împart eu lumina care am primit-o, caci de câta certare este vrednic, cel ce va ascunde talantul, ne arata aievea învatatura sfintelor Evanghelii”. Împaratul nepricepând nimic din toate acestea, a poruncit sa-i dea drumul din legaturi; iar el iarasi s-a dus de facea cele obisnuite. Pentru care mâniindu-se împaratul, a facut douazeci de tepusi de trestii ascutite si i le-au bagat pe sub unghiile mâinilor si ale picioarelor. Si vazându-l ca socotea chinurile ca niste jucarii, a facut alta tepusa de trestie ascutita, si i-a pus-o în madularul udului, pe care punând-o si scotând-o adesea, facea dureri nesuferite sfântului. Apoi dupa chinul acesta, acea fiara fara de omenie a poruncit sa-i îndese prin sezut un lemn gros care avea de toate partile noduri; si asa si-a dat duhul catre Domnul.

 

Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Antigon care s-a savârsit prin foc.

 

Tot în aceasta zi, Sfânta noua Mucenita Hrisi (Zlata), care s-a nevoit în oarecare loc al eparhiei Moglenilor ce se numeste Slatina (Slatena), la anul 1795, în bucati taindu-se s-a savârsit.

Noua Muceniţă Zlata (Hrisi), acest “vas de aur al fecioriei şi mireasă neprihănită a lui Hristos”, s-a născut în satul Slatena, eparhia moglenilor aflată la graniţa dintre Bulgaria şi Serbia, vreme în care Bulgaria era sub jugul turcesc.

Încă din tinereţe Zlata a dezvăluit un caracter puternic, credinţă nestrămutată în Hristos, frumuseţe şi neprihănire. Însă unul din turci şi-a rănit inima cu frumuseţea ei şi a răpit-o la casa lui pe când ea aduna lemne, încercînd de mai multe ori să o seducă şi să o convingă să treacă la Islamism. Nereuşind cu vorba, turcul a trecut la ameninţări cu tortura.

Sfânta muceniţă nu s-a înfricoşat de aceste ameninţări, mărturisind cu tărie că nu va renunţa la Hristos, indiferent de chinurile ce i se pregăteau. Timp de şase luni păgânii agareni au încercat să o facă pe Zlata să le accepte religia, dar în zadar, ea a rămas neclintită în credinţa sa. După aceste încercări, ei au încercat să o forţeze folosindu-i pe părinţii şi surorile ei, ameninţînd că dacă nu o vor convinge ei să renunţe la Hristos, o vor omorî şi pe ei îi vor chinui.

Părinţii şi surorile sale au început a plînge amar şi a o ruga să se lepede de Hristos “măcar de formă” ca să scape de chinuri şi moarte. “Dacă mă ispitiţi să mă lepăd de Hristos, nu mai sunteţi familia mea. În schimb am pe Domnul Iisus Hristos ca tată şi pe Maica Domnului ca mamă, iar sfinţii îmi sunt fraţi şi surori!”

Văzînd musulmanii că nu îi pot slăbi credinţa, au chinuit-o timp de trei luni, bătînd-o cu bâtele. Apoi, au jupuit fâşii de piele de pe trupul ei, înroşind pământul cu sângele său şi mai pe urmă au înroşit un fier în foc şi i l-au băgat prin urechi.

În apropiere de locul unde suferea ea se afla părintele ei duhovnicesc, ieromonahul Timotei de la Mănăstirea Stavronikita din Muntele Athos. Ea i-a trimis vorbă să se roage pentru ea ca să aibă putere să îndure mucenicia până la capăt. Duhovnicul ei a fost cel care a păstrat însemnări despre suferinţele sfintei.

În cele din urmă, musulmanii furioşi că au fost învinşi de o femeie, au legat-o de un copac şi au tăiat-o în bucăţi cu cuţitele. Sufletul ei curat a fost luat la Domnul, Care a răsplătit-o cu două cununi: una a fecioriei şi cealaltă a muceniciei. Nişte creştini au adunat sfintele moaşte şi le-au îngropat în secret, cu mare evlavie. Sf. Zlata a suferit pentru Hristos în anul Tot în aceasta zi, pomenirea

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 

Viața Sfintilor Mucenici Carp si Papil, Agatodor si Agatonica

articol preluat de pe doxologia.ro

Este de mare folos a pomeni pe cei care au pătimit pentru Hristos, căci însăși aducerea aminte a chinurilor lor poate deștepta gândul nostru spre dumnezeiasca dragoste și să-i dea aripi pentru săvârșirea faptelor bune, ca și noi să suferim măcar cu mintea acele pătimiri pe care ei le-au avut cu trupul pentru răsplătirile ce vor să fie. Dintre cei care aici și-au săvârșit muceniceștile nevoințe sunt Carp și Papil, stâlpii cei mari și temeliile Bisericii, care s-au născut în patria cea slăvită, în cetatea Pergamului, din părinți drept credincioși și prin viața lor îmbunătățită au fericit pe cei ce i-au născut; pentru că ramura cea sfântă crește din rădăcină sfântă, iar pomul cel bun face poame bune și râul cel curat pe izvor îl preamărește. Căci amândoi, și Carp și Papil, numai cu cele de nevoie își îndestulau trupul, lepădând toate cele ce erau de prisos în multe feluri și chiar cu cele de nevoie atât de puțin se îndestulau, încât numai cu trupul se deosebeau de îngeri și prin înfrânarea cea mare abia se vedeau a avea trup. Printr-o viață ca aceasta, suindu-se la culmea faptelor bune, s-au făcut vrednici să li se încredințeze cârmuirea Bisericii. Carp, fiind ales episcop, propovăduia tainele dreptei credințe celor ce erau în Tiatira. Iar Papil, cinstindu-se cu treaptă diaconiei de către Carp și cu chemarea sa asemănându-se întru ostenelile cele deopotrivă, își arăta sârguința.

Vestea despre dânșii s-a dus în toate țările cele ce erau acolo împrejur, precum este obiceiul, căci nu se poate ascunde fapta bună, ci întotdeauna vine întru arătare. Pentru această mulțime de oameni alergau la dânșii și ascultau învățăturile lor cu osârdie și se apropiau de dreapta credință. Însă nu se putea nicidecum să se odihnească diavolul care ura binele cel dintru început și, văzându-le faptele acestea, nu s-a odihnit ci, când și-a aflat slujitori aleși ai răutății sale, i-a sfătuit să-i clevetească pe sfinți la păgânul împărat Deciu, precum că nu se închină idolilor lor, ci îi blesteamă și urmează credința creștinească. Iar Deciu, auzind acestea, s-a mâniat foarte tare și a trimis în Asia pe Valerie, unul din sfetnicii săi, care era iubitor de idoli și om cumplit de rău, căruia împăratul îi arăta toate tainele sale; și, spunându-i ce aflase în legătură cu sfinții, i-a dat stăpânire peste dânșii. Iar Valerie, luând această poruncă, a plecat de grabă și, sosind la locul unde erau sfinții, a poruncit ca aceștia să aducă jertfă deșerților lui idoli. Porunca lui a străbătut îndată până la marginile țării Tiatiriei.

Valerie poruncea ca toți cei ce erau în acea țară să vină fără întârziere în acel loc unde trebuia să se facă jertfă și închinăciunea la zei. Așa diavolul, nu numai el singur bolea de îndrăcirea de idoli, ci și pe alții voia să-i vatăme cu aceeași boală. Și, adunându-se toți la locul de jertfă, nu aflară pe cei doi minunați mucenici, Carp și Papil, căci ei în alt loc aduceau jertfa cea curată adevăratului Dumnezeu, adică rugăciunea. Pe aceștia, neaflându-i Valerie în mijlocul adunării, a poruncit să-i caute și, aflându-i, au fost aduși de față înaintea lui și cu mândrie i-a întrebat: „Pentru ce nu v-ați aflat aici ca să jertfiți zeilor împreună cu poporul?”. Apoi a adăugat: „Deci, înaintea ochilor mei să vă îndreptăți bine greșala voastră, ca zavistia celor ce v-au vorbit pe voi să se întoarcă asupra capului lor, iar vouă să vi se înmulțească cinstea mai mult ca înainte”. Dar sfinții, ca cei ce nu aveau teamă și frică, nici nu căutau cinste omenească, au răspuns cu îndrăzneală: „Nu se cade nouă, judecătorule, să mâniem pe Dumnezeul nostru și să ne arătăm nemulțumitori pentru facerile Lui de bine; căci chiar și dobitoacele ne-ar mustra de nemulțumirea noastră, pentru că și ele îl cunosc pe Cel ce le-a hrănit, iar noi am fi nerecunoscători față de Ziditorul nostru dacă i-am cinsti pe zeii cei mincinoși, lăsând pe adevăratul nostru Dumnezeu”.

Acestea grăindu-le ei, Dumnezeu a întărit cuvintele lor, cu niște semne ca acestea: s-a cutremurat pământul de năprasnă și s-au sfărâmat toți idolii care erau cinstiți de acei păgâni și s-au risipit ca praful. Însă răutatea lui Valerie era mare și a rămas neschimbată, căci atunci când trebuia să se minuneze de puterea cea negrăită a lui Dumnezeu și să râdă de neputința deșerților zei, atunci el s-a arătat mai înverșunat și mai necunoscător; dar s-a înfrânat să pornească asupra lor chinurile cele grele, rușinîndu-se de bunul neam și de blândețea acestor bărbați și a poruncit să fie puse lanțuri de fier pe grumazul lor și să-i poarte goi prin mijlocul cetății.

Astfel nevoitorii cei cinstiți erau purtați pe ulițe. Ei, care erau foarte cinstiți, au fost făcuți de râs și de batjocură. Ei, care erau vrednici de nenumărate laude, au fost duși cu ocară și cu necinste pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Judecătorului i s-a părut că pedepsindu-i cu asemenea necinste își vor schimba hotărârea lor cea tare. Apoi s-a gândit să le vorbească cu cuvinte dulci, zicându-le: „De nu v-aș fi văzut pe voi că sunteți cu bună pricepere, nu v-aș fi dat sfatul cel bun, ci cu chinuri, chiar nevrând voi, v-aș fi înduplecat la credința noastră. Dar de vreme ce chipul vostru cel frumos și bunul vostru obicei este semnul vitejiei voastre, am socotit să vă fiu vouă sfetnic bun, căci mi se pare că nici nu știți voi cum că din vremuri foarte vechi a început a se da nemuritorilor zei slavă și cinste; și aceasta se petrece până în ziua de acum, nu numai la noi, cei ce știm limba grecească și romană, ci și la barbari. Că prin acea osârdie către zei cetățile se ocârmuiesc cu legi bune și se câștiga războaiele contra vrăjmașului, iar pacea se întărește. Și de unde împărații și nobilii romani cei de mai înainte și de acum au ajuns întru atâta slavă, încât au răsturnat popoare și cetăți și au supus sub stăpânirea lor pe toți potrivnicii? Oare nu de aici, că au cinstit pe zei și li s-au închinat lor? Deci, și voi să-i cinstiți pe aceștia. Și de sunteți amăgiți cu cuvintele unor neînvățați spre nepriceputa și de curând arătata credință creștinească, acum deveniți înțelepți și vă întoarceți la această credință care este mai bună, ca și zeii să vă miluiască pe voi și să vă îndestulați de bunătățile cele mari care sunt la noi; și apoi să vă câștigați vouă mari daruri de la împărat. Iar de veți petrece în cea dintâi nesupunere, veți pierde atâtea bunătăți și pe noi ne veți sili să fim mai aspri cu voi”.

Sfinții, după ce au auzit acestea, și-au ridicat ochii spre cer, și-au făcut semnul crucii și au răspuns lui Valerie: „Nădăjduiești tu oare să ne întorci pe noi ca pe niște proști la păgânătatea ta? Să știi că ai aflat viteji din cei cu multă pricepere. Nu socotim noi credința voastră a fi vrednică de cinste pentru vechimea vremii. Pentru că nu tot ce este vechi este și cinstit, că și răutatea, deși este veche, nu este vrednică să fie cinstită pentru vechimea ei. Deci, nu aceasta se cuvine a socoti, că este veche credința voastră, ci această ne întrebăm: se cade oare a primi această credință rea, de la care noi ne-am sfătuit să ne abatem și din mijlocul nostru să o lepădăm după putere, ca pe una care pregătește înfricoșatul foc al gheenei celor ce o iubesc? Oare voiești să cunoști adevărul? Socotește și îl vei afla, că zeii voștri nu sunt nimic altceva decât numai lucru de mâini omenești, muți și surzi, care nu numai altora, ci nici lor nu pot să-și aducă vreun folos.

Dumnezeul cel adevărat din fire este necuprins și mintea noastră nu poate să-L ajungă, nici nu se numără vremea Lui, căci nu are început și nici sfârșit ființa Sa; și pe toate cele văzute și pe cele ce sunt cuprinse în mintea noastră, El le-a adus din neființă, El l-a zidit pe om și l-a pus în Rai și i-a dat poruncă să se deprindă a fi ascultător Ziditorului, iar prin zavistia diavolului a căzut în neascultare și s-a făcut vinovat de moarte. Apoi diavolul, neîndestulîndu-se cu căderea omenească, s-a sârguit ca seminția lui să o ducă întru uitarea de Dumnezeu, ca oamenii nu numai cu trupul ci și cu sufletul să moară. Deci, părăsind popoarele pe Dumnezeu și depărtându-și ochii de la lumina dreptății, au căzut în întunericul slujit de idoli. Pentru aceasta, Ziditorul fiind îndurat și milostiv, n-a suferit să-l vadă pe om chinuit de diavol, ci a venit pe pământ și, luând chip omenesc, întru toate s-a făcut asemenea nouă, afară de păcat; S-a răstignit pe cruce și a murit vrând să ne izbăvească din robia diavolului și de căderea în păcat. Și biruind cu moarte Să pe vrăjmașul nostru diavol, S-a urcat la ceruri și pe noi ne cheamă acolo, făcându-ne lesnicioasă suirea la El. Drept aceea, tu, o! judecătorule, oare poți să ne spui un astfel de lucru despre idolii tăi? Sau nu-ți este chiar rușine a-i numi pe ei dumnezei? Iar bogățiile voastre și cinstea împăratului, pe care voi le numiți bunătățile voastre, noi nu le băgăm în seamă, pentru că ne-am pus nădejdea noastră în Dumnezeu, pentru Care am hotărât cu gând neclintit că să pătimim și să murim”.

Valerie, auzind aceste cuvinte, s-a mâniat și, aprinzându-se cu focul mâniei, și-a lăsat blândețea cea dinafară și și-a arătat sălbăticia cea din lăuntru: mai întâi a dat averea sfinților spre jefuire celor care i-au clevetit, apoi, legându-i pe ei de niște cai, a poruncit ca să-i alunge în Sardia; și caii alergau foarte tare cu sfinții care erau legați de dânșii, neodihnindu-se deloc, încât într-o zi au ajuns din Tiatira în Sardia. Aspră era calea aceea a bunilor pătimitori, căci neputând să alerge așa de repede caii, erau târâți cu de-a sila și multe dureri au îndurat.

În urma lor, fericitul Agatodor, care era slujitorul sfinților mucenici, împreună pătimind, a suferit împreună cu stăpânii săi. Ajungând în Sardia nu s-au odihnit de loc, ci au petrecut cea mai mare parte a nopții în rugăciuni și în cântări dumnezeiești. Iar după ce au adormit puțin, îngerii lui Dumnezeu în vedenie îi mângâiau pe ei și îi întăreau ca să poată răbda chinurile. Apoi, deșteptându-se din somn, au povestit unul altuia cele văzute în somn și s-au veselit foarte mult, mulțumind lui Dumnezeu pentru că-i mângâia pe ei în necaz, făgăduind să le ajute în chinuri; iar ei se aprindeau cu dorința pătimirii pentru Hristos.

A venit și Valerie în Sardia, nădăjduind că pătimitorii, după chinurile pe care le suferiseră pe cale, fiind alergați și târâți, se vor îndupleca să se închine zeilor. Dar nelegiuitul nu știa că sfinții mai mult s-au călit spre nevoință cu dumnezeiescul Dar cel arătat lor în vedenie. Și când i-a văzut pe ei mai luminoși la față de cum erau, cu duhul mai tari și cu inima mai curajoși, s-a deznădăjduit că-i va birui cu muncile și s-a întors spre vicleșug, vrând să amăgească și să vâneze nerăutatea sfinților cea întemeiată pe Hristos, cu cuvinte blânde și cu tot felul de momeli. Și puteai să vezi pe vulpe luptându-se cu leii, căci nimic nu sporea înșelăciunea lui și nu putea să-i biruiască pe sfinți, pe care îi întărea ajutorul Celui Prea Înalt.

Văzând că nici cu momeli nu rezolvă nimic, s-a gândit să procedeze altfel cu dânșii: i-a dat pe Carp și pe Papil în paza unor bărbați tari și aleși, iar pe minunatul Agatodor, care slujea mucenicilor și s-a făcut și el mucenic desăvârșit, cu dragostea sa fiind legat de dânșii ca un prieten și părtaș la aceleași chinuri, întinzându-l, a poruncit ca să fie bătut cu vîne de bou, fără milă. Se contraziceau amândoi, și judecătorul, și mucenicul; că judecătorul voia să-l biruiască pe mucenic cu mulțimea bătăilor, iar mucenicul cu atâta bunăvoință primea bătăile, încât se vedea că nu voia să-i obosească pe cei care îl băteau, ca doar astfel să prelungească mai mult bătaia. Și fiind bătut mult, curgeau din el pâraie de sânge ca dintr-un izvor și cădea carnea de pe trupul lui, încât i se vedeau măruntaiele din lăuntru și mădularele se rupeau din încheieturile lor, pricinuind cu adevărat mari dureri acelui sfânt bărbat. Iar el din acele chinuri se arăta așa de viteaz, ca și cum numic nu ar fi pătimit, căci tăcea și răbda bătăile cele grele și pătimirea pentru Hristos o avea ca pe o îndestulată răcorire a durerilor sale celor mari. După ce a ostenit Valerie și cei ce îl băteau, lui Agatodor chinurile îi înmulțeau bucuria, căci Domnul Iisus Hristos, privind din cer nevoința și răbdarea cea bună a robului Său, i-a pregătit răsplată și l-a chemat și pe el la Sine, să se odihnească după atât de multe osteneli. Iar el îndată și-a dat duhul în mâinile Domnului, lăsând judecătorilor trupul lui mort, pe care, după porunca lui Valerie, l-au lăsat neîngropat, ca să-l mănânce fiarele și păsările cerului. Dar sosind noaptea, unii dintre credincioși l-au luat și l-au îngropat.

După aceasta, Valerie a chemat la dânsul pe sfinții mucenici Carp și Papil și le-a zis lor: „Nebunul de Agatodor, slujitorul vostru, și-a luat vrednica moarte după faptele sale, căci n-a vrut să jertfească zeilor celor nemuritori; dar voi, fiind înțelepți, de ce nu vă alegeți ceea ce vă este de folos? Să nu voiți a fi asemenea cu omul cel cu adevărat nenorocit, care în loc de viață și de bucurie și-a ales cu nebunie moartea cea cumplită”. Sfinții, auzind acestea, l-au ocărit și l-au numit nebun, iar moartea sfântului Agatodor fericind-o, au zis că aceeași moarte pentru Hristos o doresc și dânșii cu osârdie. Atunci judecătorul, mâniindu-se, a poruncit să-i lege iarăși de cai și să-i gonească înaintea sa la Pergam. Sfinții, fiind goniți pe cale și târâți, răbdau mare osteneală și durere și fiecare din ei grăia ca David: Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre. Iar noaptea, spre a mări durerea lor, li se puneau pe răni legături strânse și erau păziți cu strășnicie de străji. Dar ei, după osteneala drumului, încă se mai osteneau cu privegherea, aducând toată noaptea lui Dumnezeu rugăciuni. Și iarăși Domnul a binevoit a-i cerceta, căci li s-a arătat lor îngerul Domnului, le-a tămăduit rănile și a umplut inimile lor de dumnezeiască bucurie, întărindu-i spre nevoința cea mare.

A doua zi, judecătorul, socotind că sfinții după chinurile și osteneala de ieri nu vor mai putea să pășească deloc, a poruncit să-i scoată înaintea sa ca să le vadă rănile.

Văzându-i pe ei sănătoși și tari, nedurîndu-i picioarele și mergând repede, cu fețele nu posomorite, ci luminoase și vesele, socotea că aceasta este o vrăjitorie de-a lor și pentru aceasta la mai mari chinuri i-a supus, căci legând trupurile lor cu grele lanțuri, i-a gonit pe o cale mai lungă.

Sosind la un loc oarecare, după ce a adus jertfă zeilor, s-a așezat la judecată și, chemând pe Carp, a început a grăi prietenește cu dânsul, ca și cum împreună ar fi suferit: „Iată, zeii, miluindu-ți bătrânețea, te-au făcut să alergi atâta cale fără osteneală; deci, de ce te arăți nemulțumitor făcătorilor tăi de bine, calcând cinstea lor? Ascultă-mă pe mine, cel ce te sfătuiesc pe tine cele folositoare, și închină-te zeilor împreună cu mine, căci eu îți cinstesc bătrânețele și sufăr împreună cu tine și plâng de primejdia ta, nu ca de una străină, ci ca de a mea cu adevărat. Dar ce să fac? Știu că sunt foarte urât de tine, acum nu pot ca să-ți mai rabd mult, însă nu pentru necinstea mea, ci pentru cinstea zeilor nu te voi mai răbda dacă nici acum nu îmi vei asculta sfatul cel bun”.

La aceste cuvinte Sfântul Carp a răspuns: „Sfatul tău care duce de la lumină la întuneric și de la viață la moarte, nimeni nu poate să-l numească bun, ci vădită înșelăciune și vânătoare vicleană. Iar dacă cinstești bătrânețele mele pentru ce nu crezi mie, cel ce părintește te sfătuiesc pe tine, căci mie mai mult îmi este jale de pierzarea ta decât ție de pătimirile mele și mă mâhnesc foarte mult de primejdia ta, căci ți-ai pus nădejdea întru deșertăciune și cinstești niște idoli care nu te vor izbăvi din muncile veșnice, pentru că acești idoli sunt neînsuflețiți și făcuți de mina omenească și după dreptate nu pot fi numiți Dumnezei, fiind idoli deșerți și netrebnici”.

Valerie, nerăbdând să mai audă necinstirea zeilor săi, a poruncit călăilor să-l ia pe Sfântul Carp, să-l dezbrace, să-l spânzure și să-l bată cumplit cu vergi de spini. Bătându-l în felul acesta, au rănit tot trupul sfântului, rupându-i carnea de pe el, care zbura prin văzduh. Socotind că aceasta nu este de ajuns, Valerie a poruncit ca să mai vină și alți schingiuitori. Iar aceștia, unii îi ardeau coastele sfântului cu lumânări, iar alții îi presărau rănile cu sare. Și se uda pământul cu sângele sfântului, iar venele rupându-se îi provocau mare durere. Dar mucenicul, cu cât i se înmulțeau chinurile, cu atât mai mult se întărea în răbdare și întru dragoste pentru Dumnezeu și, fiind spânzurat, a zâmbit în chinuri, drept pentru care Valerie l-a întrebat: „De ce râzi, Carpe?”. El a răspuns: „Pentru că am văzut darul Hristosului meu cel pregătit mie; de aceea m-am bucurat”. Căci sfântul a văzut cerurile deschise și pe Domnul șezând pe scaun cu heruvimii și serafimii împrejurul Lui. Așa a mângâiat Domnul în chinuri pe robul său și darul Domnului i-a potolit toate durerile, încât sfântul a uitat rănile sale cele dureroase și chinurile cele grele și faptul că era spânzurat. Și a fost chinuit până ce muncitorii au obosit. După chinuri, aruncându-l în temniță, el mulțumea lui Dumnezeu, Celui ce l-a învrednicit a pătimi pentru Dânsul.

Apoi, aducându-l în față pe Sfântul Papil, ca și cum l-ar fi văzut acum pentru întâia oară, judecătorul a început a-l întreba: „De ce neam ești și din ce patrie și care este meseria ta?”. A răspuns sfântul: „Ai fi putut de mult să știi toate cele despre mine, că sunt născut din cel mai bun neam, în cetatea Pergamului, și am meșteșugul doctoricesc, nu aceea ce se face din ierburile care cresc pe pământ, ci ceea ce se ia de la Dumnezeu de sus, doctorie care nu tămăduiește numai trupul, ci și durerile sufletești le vindecă”. Atunci judecătorul a zis: „Doctoria cea iscusită nu poate să fie fără învățătura celor scrise de Galen și de Hipocrat, cărora meșteșugul vindecării li s-a dat de la Dumnezeu”. Iar Papil a răspuns: „Galen, Hipocrat și ucenicii lor atunci pot să tămăduiască pe cineva, când Hristos al meu binevoiește din milostivirea cea negrăită să dea cuiva a Sa doctorie, iar de nu voiește El, apoi piere meșteșugul lor, neavând nici un folos din învățătura lor întru iscusința doctoricească. Iar cei pe care tu îi numești dumnezei, cum se vor îngriji de sănătatea cuiva, când nici lor nu pot să-și ajute cu ceva? Dacă vrei să cunoști adevărul, încearcă un lucru: Iată, cel care șade lângă tine este orb de un ochi; deci, să-i dea idolii tăi vederea dacă pot și eu după aceasta nimic nu voi mai zice”. Iar Valerie a zis: „Oare se poate ca să fie cineva care să-l vindece pe orb?”. A răspuns sfântul: „Nu numai această, ci și alte boli nevindecate lesne vor fi tămăduite de acela care va chema pe Hristos, tămăduitorul tuturor bolilor”. Iar Valerie a zis: „Deci, să vedem acum ceea ce spui; fă-l ca înaintea noastră să vadă, dacă poți”. A răspuns Papil: „Nu voiesc eu ca să fac aceasta mai întâi, pentru că mă tem să nu socotești că această minune a fost făcută de către idolii tăi. Mai întâi doctorii voștri să cheme pe oricare dintre zeii lor și abia după aceasta eu voi arăta puterea Dumnezeului meu”.

Atunci Valerie a chemat pe slujitorii săi și le-a poruncit să-i cheme pe zei într-ajutor și să tămăduiască ochiul cel orb al sfetnicului său. Iar ei au strigat către zeii lor, chemând fiecare dintr-înșii pe zeul său, unul pe Apolon, altul pe Asclepios, altul pe Die, iar altul pe Ermis. Și s-a făcut un lucru vrednic de râs, căci toată ziua s-au rugat către cei ce nu puteau să le ajute nimic, strigau către cei surzi, aduceau jertfe celor neînsuflețiți și nu dobândeau cererea lor și nici n-au putut să lumineze ochiul trupesc, singuri fiind orbiți cu sufletul. Iar robul lui Hristos, Sfântul Papil, a ridicat ochii cei trupești și cei sufletești spre ceruri și a chemat pe Domnul cel milostiv. Apoi, cu mâna sa s-a atins de ochiul celui orb și a făcut semnul crucii pe dânsul și îndată omul a văzut bine. Și nu numai cu ochiul cel trupesc a văzut omul acela, ci și cu ochii cei sufletești s-a luminat, căci lumina cea dumnezeiască s-a atins de inima lui și, deșteptându-se ca din somn, a cunoscut neputința deșerților zei și a înțeles puterea Domnului Dumnezeu Iisus Hristos, lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume și a crezut într-Însul. Și nu numai omul acela, ci și altă mulțime de popor, prin minunea aceea a venit la cunoștința dreptății, căci pe cine n-a adus întru mirare și încredințare acea preaslăvită minune? Și fiecare, văzând și auzind aceasta, zicea: „Cu adevărat, mare este puterea lui Hristos și Acela este Dumnezeu adevărat”.

Dar cu toate că ei preamăreau pe Dumnezeul cel adevărat, Valerie cel fărădelege n-a voit să-L recunoască și cu mai mare mânie s-a aprins împotriva Sfântului Papil și în loc de mulțumire pentru acea facere de bine, a poruncit ca Sfântul Papil să fie spânzurat pe un lemn și să fie bătut fără cruțare.

Fiind bătut acel frumos trup al Sfântului Papil, el nu pătimea nici o durere din cauza bătăilor, ci se mâhnea că nu primește chinuri mai grele. Iar Valerie, văzându-și chinurile biruite de vitejia mucenicului, s-a mâniat și mai tare și a adus asupra sfântului chinuri peste chinuri. A aprins foc sub coapsele lui și a poruncit să fie bătut cu pietre, dar nici împotriva focului nu s-a arătat mucenicul nerăbdător și pietrele cădeau în alt loc, ca și cum și pietrele cinsteau trupul care pătimea pentru Hristos, căci îi lovea mai ales pe cei ce le aruncau, nevătămînd de loc pe Sfântul Papil.

După ce s-a ostenit Valerie și nu știa ce fel de chinuri să mai poruncească împotriva sfântului, a mai contenit cu bătaia, socotind că dacă nu vor fi bătuți o vreme, rănile lor se vor aprinde (infecta) și aceasta îi va face mai slabi la bătaia care urma să fie după aceea. Dar sfinții, care îl aveau aproape pe Hristos, doctorul, pentru care de bunăvoie pătimeau chinuri și dureri, nu numai de dureri, ci și de vânătăi și de răni s-au tămăduit, încât nici urmă de rană nu se mai vedea pe trupul lor, lucru care a mirat mult pe nebunul judecător, pentru că, cu cât li se ușurau durerile, cu atât mai mult inima lui Valerie bolea și că de foc se învăpăia de mânie.

După puțină vreme a stat Valerie iarăși la judecată, suflând cu turbare și căutând cu ochi mânioși. Iar sfinții mucenici stăteau înaintea lui, cu privire frumoasă și cu față veselă, de parcă erau chemați la un ospăț. Și nelegiuitul, vrând cu mânie să-i îngrozească, a auzit din gura lor cea îndrăzneață niște cuvinte ca acestea: „Pentru ce, judecătorule, faci atâta osteneală ție și slujitorilor tăi, adeseori aducându-ne, purtându-ne și chinuindu-ne pe noi și nu pronunți asupra noastră hotărârea cea mai de pe urmă? Ori nădăjduiești că ne vei abate pe noi de la Hristos, Dumnezeul nostru și de la adevăr? Mai bine morți ne vei vedea pe noi, decât să ne supunem poruncii tale celei fără Dumnezeu”. După ce sfinții au grăit aceste cuvinte, îndată slujitorii au așternut pe pământ hârburi și piroane de fier și pe acestea i-au pus goi pe mucenici cu fața în jos și i-au târât, bătându-i cumplit. Dar nici în aceste chinuri n-a lăsat Domnul pe robii Săi, pentru că a sosit cu ajutorul Său, suflând în fața lor și scoțându-i din acel necaz, căci îndată cioburile și piroanele cele de fier, fără de veste au pierit, iar sfinții au rămas nevătămați.

După aceasta judecătorul cu și mai mare mânie împotriva lor s-a pornit și a poruncit ca să le fie tăiate coapsele cu briciul; dar sfinții le răbdau pe toate cu vitejie, mărind pe Dumnezeu.

Apoi au adunat fiare cumplite și, fiind aduși mucenicii, au slobozit asupra lor o ursoaică și toți au crezut că ursoaica se va repezi asupra lor și că îi va rupe îndată și va ucide trupurile lor, dar ursoaica n-a arătat nimic din năravul ei de fiară, ci, ca și cum ar cinsti sfintele lor picioare, s-a culcat lângă ei și le-a cuprins picioarele. Apoi au slobozit un leu, pe care numaidecât l-au îmblânzit, ca și pe ursoaică, dar și mai mare putere dumnezeiască s-a arătat prin el, căci, răcnind, a grăit cu glas omenesc, ocărind pe chinuitori și sălbăticia lor. Iar ei, astupându-și urechile, socoteau că toate acestea sunt farmece ale sfinților mucenici. Atunci judecătorul a poruncit ca aceștia să fie aruncați într-o groapă plină cu var nestins. Dar în zadar se ostenea nebunul, împotrivindu-se lui Dumnezeu, Cel ce păzea pe robii Săi pretutindeni nevătămați, pentru că după trei zile petrecute în groapa cu var au ieșit întregi și sănătoși de acolo.

Valerie, cu cât îi vedea mai mult pe sfinți de nebiruit, cu atât mai mult se mânia împotriva lor și încălțându-i cu încălțăminte de fier, plină de piroane ascuțite, i-a silit să alerge, dar nici așa n-a putut să-i biruiască pe ostașii lui Hristos, cei de nebiruit. Făcând foc și înroșind un cuptor foarte mult, a aruncat în el pe sfinți și împreună cu sfinții a intrat și Fericită Agatonica, sora Sfântului Papil, în mijlocul văpăii, vrând ca și ea să fie părtașă acelorași nevoințe, dorind să moară pentru Hristos. Dar cuptorul cel înfocat nu numai că nu i-a ars pe ei, ci s-a răcorit cu puterea lui Hristos, pentru că pogorându-se o ploaie mare, focul s-a stins și cuptorul s-a răcorit. După ce sfinții au ieșit din cuptor nevătămați, iarăși au fost duși în temniță unde cântau lui Dumnezeu ca într-o biserică.

Judecătorul, neștiind ce să mai facă, se rușina, fiind biruit. Apoi a pronunțat asupra lor hotărârea cea mai de pe urmă, adică să li se taie capetele. Sfinții, fiind duși împreună cu Agatonica la locul de ucidere, se bucurau și, ridicând ochii și mâinile lor spre cer, făceau rugăciuni nu numai pentru dânșii, ci și pentru cei ce îi ucideau pe ei. Și așa și-au sfârșit nevoința lor, murind cu ucidere de sabie. Iar sfintele lor trupuri, cele fără de cinste aruncate și nebăgate în seamă, le-au luat credincioșii în taină și cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și închinăciunea în veci. Amin.