Sfântul Sfințit Mucenic Lucian preotul din Antiohia (Secolul al III-lea)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro
Sfântul Sfințit Mucenic Lucian preotul din Antiohia
Sfântul Mucenic Lucian era din oraşul Samosata, Siria şi s-a născut din părinţi dreptcredincioşi.
Părinţii săi au murit pe când el era încă tânăr, motiv pentru care şi-a împărţit toată averea săracilor.
Aşadar, eliberat fiind de grijile acestei lumi trecătoare, se nevoia în toate zilele, bineplăcând lui Dumnezeu, cercetând cu multă râvnă Sfintele Scripturi.
Cu ajutorul vestitului dascăl Macarie din Edesa a sporit în cunoaşterea Cărţilor Sfinte, fiind rânduit astfel preot în Antiohia, unde a înfiinţat şcoli pentru tineri şi a pus în slujba Bisericii o nouă copiere a Sfintei Scripturi în limba greacă.
Lucian preotul era foarte priceput la scrierea rapidă şi frumoasă a cărţilor, lucrare din care se hrănea pe sine, dar şi pe cei săraci.
Lăsându-şi casa, a plecat la Nicomidia pentru a propovădui şi acolo dreapta credinţă.
Ajungând în Nicomidia, a fost prins de ostaşii lui Maximian Galeriu, în timpul prigoanei împăratului Diocleţian (284-305).
Şi fiind ţinut în temniţă, Sfântul Lucian a făcut dar Bisericii de acolo o carte scrisă de el, având trei coloane pe fiecare faţă, carte care cuprindea Vechiul şi Noul Testament, îndreptând greşelile ce se strecuraseră în Scriptură, atât din graba copiştilor, cât şi din răutatea ereticilor.
Nu l-au omorât chinurile, ci şi-a dat duhul în temniţă după ce a strigat de trei ori: „Sunt creştin!”
Trupul i-a fost aruncat în mare, dar un delfin l-a adus pe uscat pentru a fi înmormântat în cinste.
După mulţi ani, Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, a ridicat pe mormântul Sfântului Lucian o frumoasă biserică.
Imnografie
Troparul Sfântului Mucenic Lucian preotul din Antiohia
Glasul al 4-lea
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinte Mucenice Lucian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Mucenic Lucian preotul din Antiohia
Glasul al 2-lea
Pe cea întru rugăciuni…
Pe cel ce a strălucit mai întâi în pustnicie şi apoi s-a luminat prin chinuri, toţi să-l cinstim pe Sfântul Mucenic Luchian cu cântări întru mărire, ca pe un luminător prealuminos, care nu încetează a se ruga pentru noi toţi.
Viața Sfântului Mucenic Lucian preotul din Antiohia
Sfântul Sfințit Mucenic Lucian preotul din Antiohia (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Lucian era de loc din cetatea Samosatelor din Siria, născut din părinți drept-credincioși. La vârsta de doisprezece ani a rămas orfan și averea care i-a rămas de la părinți a împărțit-o la săraci, iar el, alegându-și viața cea strâmtă și aspră, se deprindea la învățătura dumnezeieștilor cărți. Din tinerețea lui nu bea vin, ci numai apă, primea hrană o dată pe zi, iar uneori toată săptămâna nu gusta nimic, și hrana lui numai era pâine și apă. Cea mai multă vreme a vieții sale o petrecea în rugăciuni și lacrimi, căutând fericirea celor ce plâng. Și, iubind tăcerea, se mângâia întotdeauna cu gândirea la Dumnezeu, iar la față întotdeauna arăta trist. Când era nevoie să vorbească, atunci din gura lui curgeau dumnezeieștile Scripturi, încât abia putea să se odihnească gândind neîcetat la dânsele. Printr-o viață ca aceasta ajungând la adâncul înțelepciunii și devenind mai iscusit decât alții întru învățătură, s-a învrednicit de rânduiala preoțească în Antiohia. Vrând ca și pe alți mulți să-i vadă în dreapta credință și în înțelepciune asemenea cu sine, dar mai ales ca să-i învețe pe cei tineri, a făcut o școală și a adunat mulțime de ucenici; el era învățător al îndoitei înțelepciuni: al celor scrise în Scriptură și al celor duhovnicești; adică și dumnezeiasca Scriptură învățându-i să o înțeleagă și cu fapte bune povățuindu-i a viețui. Încă era iscusit și la scriere, căci scria frumos și repede, multe cărți scriind, încât dintru această lucrare de mânăse hrănea și pe dânsul și pe cei săraci. Vechiul și Noul Testament care erau scrise în limba greacă, fiind stricate de vicleșugul ereticilor, le-a îndreptat din nou în limba evreiască. Și întru atâta era darul lui Dumnezeu în el, încât, când umbla prin cetate, de unii era văzut, iar de alții nevăzut. Preamărindu-se el cu bunătățile sale pretutindeni, a aflat de dânsul necredinciosul împărat Maximian, numit și Galerie, care în acea vreme, aflându-se în țările Răsăritului, voia să dezrădăcineze și să piardă sfânta credință. Mai ales pe acei învățători creștini, înțelepți și renumiți îi chinuia și îi ucidea, cum de curând îl ucisese pe Sfântul Antim al Nicomidiei și pe Sfântul Petru al Alexandriei, socotind nelegiuitul că de va surpa pe stâlpii bisericești, cu înlesnire va cădea și Biserica lui Hristos.
Auzind și despre Sfântul Lucian, a poruncit să-l caute și să-l aducă pentru a fi chinuit. Iar el, ca orice om, temându-se să nu slăbească în munci, se ascundea de cei ce-l căutau. Dar un preot care locuia acolo în Antiohia, pe nume Pangratie, fiind de credința cea rea a lui Savelie, demult zavistuindu-i slava cea bună a lui Lucian, a spus despre dânsul celor trimiși de împărat unde se ascunde și la fel ca Iuda a vândut la moarte pe cel nevinovat de moarte. Și l-au prins necredincioșii pe Sfântul Lucian și l-au dus în Nicomidia pentru a fi chinuit.
În acea vreme cumplitul împărat întru atât se ridicase asupra creștinilor, încât ucidea și pe pruncii cei mici ai lor, la fel ca un al doilea Irod, și, vrând să-i pângărească pe prunci cu mâncăruri jertfite idolilor, a poruncit să li se dea cu de-a sila din acele mâncăruri. Iar ei, povățuindu-se de Duhul Sfânt și fiindu-le scârbă de acea mâncare, nu voiau să primească și pentru aceea îi ucidea. Și s-a întâmplat de i-au adus doi prunci de neam bun, amândoi de un tată și de o mamă, iar aceștia fiind învățați de părinții lor și mai ales de Dumnezeu se mâhneau tare mult de închinarea idolilor. Pe aceștia, chemându-i judecătorul, îi amăgea cu cuvinte și cu mâncăruri dulci din cele jertfite idolilor, că doar-doar s-ar împărtăși de mâncărurile lor cele diavolești. Ei însă se împotriveau și lepădau mâncărurile, zicând: „Părinții ne-au poruncit nouă să nu gustăm din aceste mâncăruri, pentru că de va mânca cineva din acestea, acela mânie pe Hristos”. Atunci judecătorul a poruncit să-i bată fără cruțare cu vergi, iar ei, ca niște bărbați desăvârșiți, nu au băgat seama de acestea. Dar un sofist, stând înaintea împăratului, i-a zis: „Rușine ne-ar fi nouă dacă pruncii cei mici, nu demult dezlegați din scutece, ar putea, prin răbdarea lor, să biruiască pe împăratul roman. Deci, o, mare împărate, să mi-i dai în mâinile mele și eu îi voi învăța pe ei să-i cinstească pe zei”. Atunci împăratul i-a dat lui pe acei prunci, iar el făcând alifie din muștar iute și răzându-le părul de pe capetele lor, i-a uns cu alifia aceea iute și le-a pus capetele într-un vas fierbinte și, înfierbântându-se capetele lor, ardeau ca de o văpaie de foc ca și cum erau loviți de fulger. Și amândoi copiii au murit în acele chinuri. Întâi a căzut mort cel mai mic, iar cel mai mare, văzându-l pe fratele lui mort, a strigat: „Ai biruit, fratele meu, ai biruit! Dumnezeu îți este ție de ajutor”. După aceea, sărutând trupul fratelui mort, și-a dat și el duhul.
Acestea s-au petrecut în Nicomidia, unde era dus și prea fericitul Lucian la chinuri. Când era în Capadocia, văzându-i pe ostași lepădându-se de Hristos de frica judecătorilor, îi învăța pe ei, zicându-le: „O! ce rușine pentru voi, căci fiind ostași sănătatea voastră o puneți întotdeauna pentru împăratul cel pământesc și vremelnic, chiar sufletele voastre le puneți pentru dânsul, iar pentru Hristos, Împăratul cel ceresc și vrednic, n-ați voit să stați neclintiți, nu numai că v-ați cruțat, ci v-ați și lepădat de El. Deci, socotiți ce folos aveți, ascultând pe împăratul pământesc, și gândiți-vă de ce v-ați lepădat de împăratul cel ceresc. Pentru deșartă slavă și cinste v-ați dat într-atât pierzării pe voi, iar pentru Domnul vostru, cel ce Și-a dat Sângele Său pentru noi și a gătit bunătățile cele negrăite robilor Săi, n-ați voit să răbdați puțin și să împărățiți în veci cu El. Rușinați-vă de pruncii cei mici și de femeile cele neputincioase, ale căror inimi sunt mai viteze decât ale voastre, pentru că acelea rabdă bărbătește pentru Domnul lor și s-au făcut ca bărbații, iar voi, temându-vă de chinuri, v-ați făcut femei și prunci mici. Ce se va întâmpla cu voi când vă va chema Hristos la judecata Sa?”. Iar ostașii, auzind acestea, iarăși s-au întors la Hristos cu pocăință și mergeau la chinuri, mărturisind cu inima și cu gura numele cel întru totul sfânt al lui Iisus Hristos. Până la patruzeci de ostași au fost uciși pentru Hristos. Așa a grăit Sfântul Lucian, prin limba sa cea dulce și plină de dumnezeiesc dar, pentru cei căzuți de la Hristos și iarăși i-a întors către El și către nevoința mucenicească i-a întărit.
Când l-au dus în Nicomidia, a aflat acolo mulți creștini și ucenici ai săi, care aveau mare frică de chinuri, din care unii se ascundeau, iar alții voiau să se lepede de creștinism, temându-se de cumplita chinuire și moarte. Pe toți aceștia i-a sfătuit Sfântul Lucian cu puternicul său cuvânt și i-a întărit în credință că să nu se teamă de cei ce ucid trupul, pentru că sufletul nu pot să-l ucidă. Se spune că o fecioară, pe nume Pelaghia, ucenica lui Lucian, când era căutată spre a fi chinuită pentru credința în Hristos, temându-se să nu-i fie luată fecioria, a sărit de la o fereastră înaltă și a murit și pe aceasta credincioșii au cinstit-o ca pe o mucenică.
Maximian auzise despre Lucian că atât îi este de frumoasă fața și vorbele lui sunt atât de dulci, încât oricare, văzându-i cinstita lui față și auzindu-i cuvintele, nu era cu putință ca să nu devină creștin. Temându-se păgânul de el, că nu cumva și el, vorbind cu Lucian față în față, să se facă creștin, când l-au adus la dânsul a vorbit cu el prin perdea și de la depărtare. Mai întâi i-a făgăduit lui Lucian multe și cinstite daruri, iar după ce Sfântul Lucian a râs de cuvintele lui cele înșelătoare și viclene, a început a-l îngrozi cu chinuri. Dar el de loc nu s-a înfricoșat de amenințarea lui; apoi l-a pus în temniță în care a răbdat tot felul de chinuri: l-a legat în lanțuri, l-a bătut cu pietre ascuțite și l-au chinuit mult cu foamea și cu setea; iar printre alte multe chinuri i-au rupt toate membrele din încheieturi, l-au pus cu spatele pe cioburi ascuțite, pe care a zăcut patruzeci de zile. Și sosind praznicul dumnezeieștilor arătări, sfântul a dorit ca și el și creștinii cei erau cu dânsul să se împărtășească cu Sfintele Taine. Și l-a rugat pe Dumnezeu să-i îndeplinească dorința. Și a rânduit Milostivul Dumnezeu ca, prin nebăgarea de seamă a străjerilor, unii din credincioși s-au adunat în temniță la dânsul aducând pâine și vin. Iar Sfântul Lucian a zis ucenicilor lui și tuturor credincioșilor care erau acolo: „Stați împrejurul meu și să vă faceți biserică, căci cred lui Dumnezeu că mai bine primită îi va fi Lui biserica cea vie, decât cea de lemne sau de pietre”. Apoi, înconjurându-l pe el toți, le-a zis: „Să săvârșim Sfânta Liturghie și să ne împărtășim cu dumnezeieștile Taine”. Iar ucenicii i-au zis: „Unde să punem mâinile, părinte, pentru săvârșirea Sfintelor Taine, pentru că aici nu este masă?”. Iar el, zăcând cu fața în sus, fiind legat pe cioburi, a zis: „Pe pieptul meu să o puneți și va fi pristol viu al Dumnezeului celui viu”. Și așa s-a săvârșit dumnezeiasca Liturghie în temniță, pe pieptul sfântului, după rânduiala, precum se cade, cu toate rugăciunile cele cuviincioase ei și toți s-au împărtășit cu Sfintele și dumnezeieștile Taine.
Dimineață a trimis împăratul slujitori ca să vadă dacă Lucian mai este încă viu. Și când au intrat slujitorii pe ușile temniței, Sfântul Lucian, văzându-i, a strigăt de trei ori: „Sunt creștin!”. Și cu aceste cuvinte și-a dat duhul în mâinile lui Iisus Hristos, Dumnezeul său. Și slujitorii au vestit lui Maximian că Lucian a murit, iar el a poruncit ca trupul lui să fie aruncat în mare. Slujitorii au făcut după porunca împăratului și, legându-l de o piatră, au aruncat în noianul mării mult pătimitorul trup al Sfântului Lucian. Și a stat în mare trezeci de zile. După aceea i s-a arătat unuia din ucenicii săi și anume lui Glicherie, poruncindu-i să meargă la malul mării și, luându-i trupul lui, să-l îngroape. Și a ieșit Glicherie la mal împreună cu alți creștini și căutau trupul sfântului; și iată că a văzut în mare niște delfini ducând trupul cel mucenicesc nestricat, pe care, aducându-l la mal, l-au aruncat pe uscat. Iar credincioșii, luându-l cu mare bucurie, l-au îngropat cu mare cinste. Iar după mulți ani, Sfânta împărăteasă Elena, maica lui Constantin, a ridicat o biserică în numele sfântului mucenic, deasupra mormântului său, căruia și de la noi acum să-i fie slavă, cinste și închinăciune, în vecii vecilor. Amin
Calendar Ortodox 15 octombrie 2024
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe www.calendar-ortodox.ro
(articol in curs de editare)
Calendar Ortodox 15 octombrie 2024
† Sf. Sfințit Mc. Lucian, preotul din Antiohia
Sinaxar 15 Octombrie
În aceasta luna, în ziua a cincisprezecea, pomenirea Sfântului Martir Luchian (Lucian), preotul Antiohiei celei mari (Secolul al III-lea).
Sfântul Sfințit Mucenic Lucian preotul din Antiohia (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Luchian (Lucian) fiind fiu de parinti bine credinciosi, dupa moartea lor împartindu-si averea la saraci, se nevoia cu citirea dumnezeiestilor Scripturi; prin care a tras pe multi iudei si elini la credinta cea în Hristos.
Lasându-si apoi casa si mergând la Nicomidia, îndemna spre nevointa pe cei ce de frica chinurilor se lepadau de credinta.
Si stiind a scrie frumos, a lasat bisericii nicomidenilor o carte scrisa în trei stâlpi care cuprinde tot Testamentul Vechi si Nou.
Si se facuse mai presus decât tot omul, prin înaltimea faptelor celor bune si a nevointei.
Aflând de el Maximian si rusinându-se a-l vedea la fata, ca nu cumva prin puterea cuvântului lui sa se defaime, a grait cu acesta de dupa perdea, si cunoscând nemutarea gândului lui, l-a osândit la închisoare si foame îndelungata.
Multe zile nici mâncând, nici bând, s-a savârsit în închisoare.
Si trupul lui din porunca guvernatorului a fost aruncat în mare. Iar din voia lui Dumnezeu un delfin tinându-l pe umere l-a scos la uscat.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Savin (Sabin) Episcopul.
Fericitul Savin pentru nespusa lui bunatate a fost facut episcop si urând certurile, a fugit si s-a departat si atâta s-a nevoit încât s-a facut si facator de minuni; tamaduia boli, izgonea demonii si spunea dinainte cele ce aveau sa fie. Si pe multi folosind si plecându-i a parasi lumea si parintii a sluji lui Hristos, cu pace a raposat.
Tot în aceasta zi, Preacuviosul Parintele si marturisitorul nostru Vars episcopul Edesei.
Acest sfânt parinte a stralucit prin faptele sale cele bune nu numai la Edesa, ci si în Fenicia si în Egipt si la Tebaida. Valentinian însa care era atunci împarat, informându-se ca sfântul era râvnitor dreptelor dogme, întâi i-a poruncit sa-l duca sa locuiasca în insula Aradon; dar aflând ca mergea catre dânsul mult popor, l-a trimis în exil la o cetate egipteana ce se cheama Oxirinh; si acolo asemenea pe toti i-a pornit vestitul sau nume. Deci în cele din urma, acest vrednic preot al celor ceresti, s-a exilat într-un fort al barbarilor, care era în vecinatate. Si se spune ca pâna astazi sta patul lui la Aradon având mare cinste; caci bolnavii culcându-se pe el cu credinta, se tamaduiesc. Facând nenumarate minuni, s-a mutat catre Domnul.
Tot în aceasta zi, nevointa oarecarui monah si mucenic – povestire folositoare.
Oarecare monah se afla la schit si era supus la un parinte de câtiva ani. Acesta din zavistia vrajmasului diavol, cazând de sub ascultarea batrânului, s-a dus de la acel batrân fara nici o pricina calcându-si legamântul; pentru ca era legat cu legatura ascultarii, ca sa nu se lepede de ascultare. Deci pogorându-se la Alexandria, s-a prins ca un crestin de conducatorul de acolo, si dezbracându-l de chipul monahicesc, îl silea sa aduca jertfa la idoli; si el nevrând nicidecum sa se supuna, întâi a fost batut fara de mila cu vine de bou, apoi s-a poruncit sa i se taie capul, aruncându-i trupul câinilor afara din cetate. Iar oarecare crestini iubitori de Hristos l-au luat noaptea si înfasurându-l cu miruri si cu giulgiu, l-au pus într-un sicriu si l-au asezat ca pe un mucenic în altarul bisericii. Deci facându-se sfânta liturghie si strigând sfintitul cleric: “Câti sunteti chemati iesiti; cei chemati iesiti”, au vazut toti ca sicriul iesea singur neapucat de mâna de om si sta în tinda bisericii, pâna la apolisul sfintei Liturghii; apoi iarasi intra înauntru singur si sta în locul unde fusese asezat sa stea.
Deci facându-se de multe ori un lucru ca acesta, se minunau toti cei ce vedeau; despre care aflând si oarecare din parintii cei mari purtatori de Dumnezeu ce vietuiau atunci, s-a rugat lui Dumnezeu pentru aceasta si degrab a primit dezlegare; caci venind îngerul îi zise: “Ce te miri de aceasta? Au n-au luat Apostolii lui Hristos, precum stii, puterea de a lega si a dezlega si de la dânsii iarasi pe rând ucenicii lor? Deci acest frate ce si-a varsat sângele pentru Hristos si nu îsi îngaduie ca sa stea la jertfelnic când se aduce sfânta jertfa, ci se scoate pâna la tinda bisericii, pentru ca a cazut din ascultarea cutarui sihastru ce a sihastrit cu el, ucenic fiindu-i, fiind legat de dânsul cu dreptate, el s-a înstrainat de acolo legat. Si ca un mucenic a luat cununa; iar ca un legat nu se iarta a sta înauntru când se face sfânta Liturghie, pâna nu-l va dezlega cel ce l-a legat”. Acestea auzind acel dumnezeiesc batrân, luându-si toiagul, s-a dus la acel sihastru si, povestindu-i toata istoria, s-a pogorât cu el la Alexandria. Si mergând la biserica unde se aflau moastele mucenicului, deschizând sicriul putintel, i-au dat amândoi iertare si, sarutându-l, au stat la sfânta Liturghie si a ramas mucenicul neclintit în altar, de atunci pâna astazi.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași (sec al XI-lea)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași
Sfânta Cuvioasă Parascheva cea Nouă sau Parascheva de la Iași este o sfântă cuvioasă cinstită în întreaga Biserică Ortodoxă și îndeosebi în România, Serbia, Grecia și Bulgaria.
În România este considerată ocrotitoarea Moldovei, și este cea mai populară dintre toți sfinții ale căror moaște se află pe teritoriul României.
Sute de biserici de parohie din România sunt închinate ei pentru a le ocroti.
În popor, mai este cunoscută și ca Sfânta Vineri.
Prăznuirea ei se face la 14 octombrie, când zeci de mii de oameni vin în fiecare an la Iași, ca să se închine la sfintele sale moaște.
Nu trebuie confundată cu Sf. Muceniță Parascheva Romana.
Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Viața pământească
Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a născut în Tracia, într-un sat numit Epivata, lângă Constantinopol, din părinți creștini greci, de neam bun și bogați, având multe averi. Ei au botezat-o și au crescut-o pe Parascheva în credința creștină. Evlavioasă fiind, mergea mereu cu maica ei la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.
Într-o zi, după ce trecuse de vârsta de zece ani, mergând la biserică, a auzit acest cuvânt al Evangheliei: “Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine și să ridice Crucea sa și să urmeze Mie” (Luca 9, 23 ). Auzind acestea, s-a aprins inima ei, dorind să împlinească pe dată cuvântul Evangheliei și, ieșind din biserică și întâlnind un sărac, s-a ascuns de maica sa și, dezbrăcându-se de hainele bogate pe care le purta, le-a dat lui, iar ea a îmbrăcat hainele săracului.
Iar când a venit acasă și au văzut-o părinții într-un astfel de chip, s-au îngrozit și au bătut-o, ca să nu mai facă așa ceva. Ea însă a făcut acestea de mai multe ori, neluând în seamă ocările, amenințările și bătaia pe care o lua de la părinți. Iar cele pe care le îndura acasă erau ca niște prevestiri ale roadelor duhovnicești de mai târziu, mai presus de firea omenească.
Sufletul ei ardea însă de dorința de a sluji lui Dumnezeu, după cuvântul auzit. Drept care, într-o bună zi a fugit de acasă fără știrea părinților, plecând la Constantinopol, unde s-a închinat în bisericile lui Dumnezeu, la moaștele Sfinților de acolo și a ascultat povățuirile duhovnicești ale sfinților bărbați de acolo. Întărindu-se cu rugăciunile lor, a plecat din cetate, a trecut în Calcedon și în cele din urmă s-a așezat în Heracleea Pontului, mergând pe jos până acolo.
Iar părinții ei, după ce au căutat-o ei înșiși și cu ajutorul altora multă vreme, negăsind-o, s-au întors acasă. Iar preafericita fecioară, ajungând la Heracleea Pontului, a ajuns la o biserică a Născătoarei de Dumnezeu, s-a așezat la pământ și l-a udat cu lacrimi; apoi s-a sculat și, prin rugăciune umplându-se de har, cinci ani întregi a petrecut cu răbdare, nevoindu-se în acest sfânt locaș, sporind duhovnicește în multe chipuri.
Ea nopțile și le petrecea în rugăciuni neîncetate, iar zilele în ajunări fără număr, în rugăciune cu lacrimi și tânguiri neîncetate; iar pentru puținul somn pe care și-l îngăduia, se culca jos pe pământul gol. Iar ea în toate era smerită, având cugetul cumpătat, inima curată și plină de evlavie către Dumnezeu.
După trecerea celor cinci ani în aceste nevoințe, i-a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau să o ducă la Ierusalim; căci ea își dorea să meargă acolo și ruga pe Dumnezeu și pe Maica Lui pentru aceasta. Astfel pregatită, ea a ieșit din biserică și, îngrădită cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim, închinându-se la toate Locurile Sfinte, mergând pe acolo “unde și blândele picioare ale Mântuitorului meu Hristos au călcat“.
Împlinind acestea, a mers în pustiul Iordanului și a ajuns la niște călugărițe pustnice, alăturându-se lor. Mult s-a nevoit și aici, până l-a biruit pe vrajmasul diavol, care mai înainte năvălise asupra ei cu ispite multe și de tot felul, neputând a le lăsa în scris pe toate. Băutura ei era apa de izvor, și de aceasta foarte puțină; iar în loc de așternut folosea o rogojină; îmbrăcămintea ei era o haină, și aceasta foarte zdrențăroasă; iar cântarea pe buzele sale era neîncetată, lacrimile de-a pururea. Peste toate acestea înflorea dragostea, iar vârful îmbunătățirilor, smerita cugetare, le cuprindea pe toate acestea.
Ea a răbdat ani la rând în această mănăstire de călugărițe. Și nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, ajungând la vârsta de 25 de ani, a plecat de acolo și s-a dus la Iope. Și mergând de acolo pe o corabie, a pornit către patria sa, ajungând acolo după o călătorie plină de primejdii pe mare.
Apoi pururea pomenita a venit iarăși la Constantinopol, și după ce a cercetat dumnezeieștile locașuri și pe sfinții bărbați, a plecat și s-a așezat într-un sat numit Calicratia, în biserica Sfinților Apostoli, nesocotind petrecerea părinților săi de bun neam și batjocorind înțelepțește uneltirile vicleanului înșelător.
Doi ani a petrecut acolo, după care a adormit întru Domnul, încredințându-și sfântul său suflet în mâinile îngerești, spre sălășluirea în locașurile cele veșnice și dumnezeiești; iar trupul său, înfrumusețat cu dumnezeiești îmbunătățiri, l-a ascuns în pământ.
Minuni după moarte
Multă vreme după aceasta, a trecut din această viață un om care își petrecuse viața în răutăți, iar trupul său a fost îngropat aproape de cel al cuvioasei. Dar ea n-a vrut să rabde aceasta, ci, arătându-se în vis unui sfânt bărbat, i-a zis: „Ridică trupul acesta și-l aruncă; că soare fiind și lumină, nu pot suferi întunericul și murdăria”.
Însă zăbovind acel dumnezeiesc bărbat, pentru că socotise arătarea cuvioasei drept un vis obișnuit, ea i s-a arătat și a doua, și a treia oară, strigându-i aceleași lucruri și mustrându-l cu asprime. Atunci călugărul și-a venit în sine după cum se cuvena și, după cuvântul cuvioasei, care îi arăta cu degetul locul, degrabă s-a sculat și cu sârguință a descoperit poporului vedenia sa.
Atunci au alergat cu toată cetatea să împlinească porunca Sfintei. Și săpând, când s-au apropiat de sicriul ei, i-au aflat trupul cu totul nestricat și plin de bună mireasmă. Atunci i-au luat trupul și cu evlavie l-au adus în biserica Sfinților Apostoli, umplând aerul de miresme și tămâieri, cântând psalmi.
Și este cu neputință a povesti în scris toate minunile care s-au săvârșit după așezarea moaștelor ei aici, din pricina mulțimii lor: șchiopi, surzi, ciungi, ologi și tot felul de bolnavi au fost vindecați; doar atingându-se cei suferinzi de racla ei, pe dată se depărta de la ei toate bolile fără leac și toate neputințele. Iar minunile care se fac prin sfintele sale moaște nu încetează până în ziua de azi a da îmbelșugate tămăduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Cel ce a preamărit-o.
După spusele lui Eftimie și Rafail, precum și ale lui Meletie al Atenei și Dositei, patriarhul Ierusalimului, Sfintele sale Moaște au fost mutate de acolo în cetatea Târnovo, vechea capitală țarilor bulgari; iar de acolo s-au strămutat la Belgrad, apoi la Constantinopol. Iar de la Constantinopol, Sfintele Moaște ale Cuvioasei Parascheva au fost strămutate la Iași pe vremea voievodului Vasile Lupu al Moldovei.
Acesta, plătind datoriile pe care Patriarhia de Constantinopol le avea către turci, a primit de la Patriarhul Ecumenic Partenie (și cu îngăduința sultanului Murad al IV-lea), drept mulțumire, moaștele Cuvioasei, pe care le-a adus cu mare cheltuială la Iași. Întreaga poveste a strămutării moaștelor Cuvioasei la Iași este zugrăvită pe peretele de sud al bisericii Sfinții Trei Ierarhi din Iași.
Această strămutare de atunci este scrisă și în marmură, în locul unde sunt așezate sfintele moaște, astfel: „Cu voința Tatălui, cu bineplăcerea Fiului și cu conlucrarea Sfântului și de viață făcătorului Duh, a Dumnezeului celui mărit și închinat în Sfânta și cea de o ființă și nedesparțită Treime.
Binecinstitorul și de Hristos iubitorul Ioan Vasilie Voievod cu mila lui Dumnezeu domnitor a toată Moldavia, fiind râvnitor și apărător al sfintei credințe răsăritene, după dumnezeiască îngrijire, a strămutat din Constantinopol cu multă osârdie și prea multă dorință aceste cinstite moaște ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea din Târnova.
Această strămutare a fost a treia. Iar preasfințitul și fericitul a toată lumea patriarh Partenie, cu toată bunăvoința și sfatul Bisericii, a trimis aceste sfinte moaște ca pe o vistierie dumnezeiască, cu prea fericiții trei mitropoliți: Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianupolei si Teofan al Paleon-Patronului, în zilele prea sfințitului Varlaam mitropolitul Sucevei și a toată Moldavia;
iar binecinstitorul și de Hristos iubitorul și cu mila lui Dumnezeu stăpân al nostru și domnitor a toată Moldavia Ioan Vasilie Voievod, de acasă ieșind cu evlavie și din tot sufletul primind această neprețuită vistierie, potrivit le-au pus și le-au păstrat în cea nouă zidită biserică a Sfinților Trei Ierarhi și ai lumii dascăli: Vasilie cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul și Ioan Gură de Aur, spre cinstea și mărirea lui Dumnezeu Celui lăudat în Treime și spre veșnica solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, pentru lăsarea păcatelor sale și a tot strălucit neamul lui.
În anul de la Adam 7149, iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în același an s-a născut și preaiubit fiul lui, Ioan Ștefan Voievod, căuia să-i dea Domnul zile îndelungate și viață de mulți ani. Amin”.
În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așezate in minunata biserică a mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi”, ctitoria domnitorului. Cinstitele moaște au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaș, fiind mutate în paraclisul mănăstirii.
Dar în seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, din neatenție a rămas aprinsă o lumânare din sfeșnicul de lângă racla din lemn în care erau așezate cinstitele moaște; peste noapte, lumânarea a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezata racla, arzând mocnit toata noaptea, fiind prefăcut totul într-un morman de jar. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și credincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse, încă o minune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu.
Ridicate din mormanul de jar, moaștele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu în altarul paraclisului de la mănăstirea Sfinților Trei Ierarhi, iar la scurt timp după aceea au fost strămutate în noua catedrală mitropolitană din Iași (care fusese sfințită la 23 aprilie 1887). Aici se găsesc și astăzi, fiind cinstite de obștea dreptcredincioșilor moldoveni, care îi cer să mijlocească pentru ei înaintea tronului ceresc, fiind socotită ocrotitoarea Moldovei.
În ședința din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea unor sfinți români, precum și generalizarea cultului unor sfinți ale caror moaște se găsesc în țara noastră. Hotărârea respectivă a fost pusă în aplicare în cadrul unor mari sărbători bisericesti în cursul lunii octombrie 1955. În cazul Cuvioasei Parascheva, proclamarea solemnă a generalizării cultului ei s-a făcut în catedrala mitropolitană din Iași, la 14 octombrie 1955, în prezența a numeroși ierarhi români și a unor reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe Rusă și Bulgară.
De altfel, Cuvioasa Parascheva a fost cinstită în Biserica noastră veacuri de-a rândul. Încă de la sfârșitul veacului al XIV-lea exista o biserică închinată Prea Cuvioasei Parascheva în Rășinari, lângă Sibiu, iar in anul 1408 este atestată existența unei biserici cu hramul „Sfânta Vineri” în Târgul Romanului. Multe alte biserici din Moldova sau din alte părți ale țării sunt închinate Sfintei.
Chipul ei sau scene din viața ei sunt zugrăvite în multe biserici românești. Dreptcredincioșii creștini de pretutindeni o venerează atât prin participarea la slujbele din 14 octombrie din fiecare an, cât și – mai ales cei din Iași și împrejurimi – prin închinarea de fiecare zi în fața cinstitelor ei moaște, toți cerându-i ocrotire și ajutor.
Din tradiție se cunosc foarte multe minuni săvârșite de cuvioasa; dar și în zilele noastre ea nu contenește a face minuni pentru aceia care aleargă la ea cu credință. Căci toți cei neputincioși care au evlavie la sfintele moaște, alergând cu credință la ele, sau chiar cei care poartă lucruri care au fost doar atinse de moaștele Cuvioasei, dobândesc vindecare.
Iar în vreme de secetă sau la altă nevoie mare, făcând creștinii rugăciune și ieșind cu sfintele moaște, îndată primesc răspuns rugăciunile lor. Și în patria ei, la Epivata, unde, se zice, casa ei părintească a fost transformată într-o biserică închinată ei, cuvioasa face multe minuni, cu harul Domnului, căruia I se cuvine mărirea în vecii vecilor.
Minuni recente
cititi pe ro.orthodoxwiki.org
Imnografie
Troparul Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi
Glasul al 8-lea:
Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip. Căci luând crucea ai urmat lui Hristos, și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii, împreună se bucură, preacuvioasă Maică Parascheva, duhul tău.
Condacul Sfintei Cuvioase Parascheva
Glasul al 3-lea:
Pe sfânta folositoare a celor ce sunt în nevoi, toți cu dreaptă credință să o lăudăm, pe preacinstita Parascheva. Că aceasta lăsând viața cea stricăcioasă, pe cea nestricăcioasă a luat-o în veci. Pentru aceasta mărirea a aflat și dar de minuni, cu dumnezeiasca poruncă.
Din Acatistul Cuvioasei, condacul 3:
Spre tine pururea nădăjduind, de multe boli și primejdii s-a izbăvit țara aceasta, alinând și prefăcând mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră de la Dumnezeu, în bună și milostivă îndurare, prin ale tale rugăciuni; dar și acum îngrozindu-ne marile nenorociri, la tine năzuim cu lacrimi, să ne ajuți să scăpăm din primejdie și să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia.
Iconografie
Sfânta Cuvioasa Maica noastră Parascheva este reprezentată tânără, în veșmântul călugăresc al Sfintelor Cuvioase, purtând în mână o cruce, iar în unele reprezentări este reprezentată și cu un filacter cu zicerea: “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“.
Pelerinaj
Sfintele moaște ale sfintei Parascheva se află în orașul Iași, fiind adăpostite în Catedrala Mitropolitană și pot fi cinstite când biserica este deschisă (de obicei zilnic).
De ziua Sfintei Parascheva, coada ce se formează la cinstirea moaștelor sale poate dura în jur de 12 ore și se poate întinde pe 2,5 km. Este interesant cum un Sfânt poate ajuta atâția oameni, le poate îndeplini dorințele și rezolva problemele, însă cu Dumnezeu totul este posibil.
Despre puterea rugăciunii în fața sfintelor moaște ale unui sfânt sunt multe de spus, oricum nimic nu se compară cu experiența proprie deci pentru cei ce au probleme, acestea se pot rezolva și prin rugăciunea de ajutor făcută cu cuvintele proprii și adresată unui sfânt în fața moaștelor sale.
Viața Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași
Sf. Cuv. Parascheva de la Iași (sec X-XI) – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deosebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaștele ei se găsesc la Iași, fiind izvor de binecuvântare și însănătoșire duhovnicească și trupească pentru toți cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăznuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cunoscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost numită, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Ca un simbol al unității Ortodoxiei de pretutindeni, viața de după moarte a Sfintei Parascheva arată că sfințenia ridică din neamul său pe omul ce s-a asemănat cu Dumnezeu, făcându-l lumină de iubire și apropiere între toți cei care mărturisesc și viază întru aceeași credință. Mărturie despre cinstirea adusă de strămoșii noștri Sfintei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hramul „Cuvioasa Parascheva” nu numai în Moldova, dar și în Transilvania și în Țara Românească.
Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pământ în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învățătură în limba română despre viața sfintei o găsim în „Cartea românească de învățătură” a Mitropolitului Varlaam al Moldovei, Iași, 1643.
S-a născut în Epivata (azi Boiados), pe țărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci capitala Imperiului bizantin. Părinții ei, oameni de neam bun și credincioși, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dumnezeu, îndemnând-o spre deprinderea faptelor bune, dar mai ales a postului, rugăciunii și milosteniei. Un frate al ei, după ce a învățat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales episcop în localitatea Madite pentru dragostea față de cele sfinte și pentru cultura sa deosebită.
Sfânta Parascheva și-a petrecut anii copilăriei în casa părinților, sub ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o biserică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfânta Liturghie, cuvântul Evangheliei: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Chemarea Mântuitorului a sădit în inima ei dorul de desăvârșire, încât și-a împărțit toate hainele săracilor. Același lucru l-a făcut și în alte împrejurări, fără să țină seama de mustrările părinților.
Moștenind o mare avere de la părinți, împreună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dăruit săracilor partea ce i se cuvenea de moștenire și, „părăsind frumusețea acestei lumi”, s-a retras „în adâncul pustiei”. S-a oprit mai întâi la Constantinopol, unde a ascultat cuvinte de învățătură de la călugări și călugărițe cu aleasă viață duhovnicească. Urmând sfaturile acestora, a părăsit capitala, îndreptându-se spre ținutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea. De aici a plecat spre Țara Sfântă, în dorința de a-și petrece restul vieții în locurile binecuvântate de viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos și a Sfinților Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mănăstire de călugărițe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul și s-a înălțat duhovnicește în rugăciune, întocmai ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfânta Maria Egipteanca și ca atâția alți ostenitori ai pustiei roditoare de desăvârșire. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania sa, spune că acum Sfânta nu mai avea grijă „nici de veșminte și de așternuturi, nici de mâncări și de mese, nici de casă sau slujnice, ci numai de curăția sufletului și de răspuns județului (judecății n.n.) ce va să fie”. Ea „pururea suspina și nepărăsit tânjea cumu-și va înfrumuseța sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va îndulci la vederea Mirelui său, de slava și de lumina și de bucuria cea fericită. De aceasta… ochii de lacrimi îi erau întunecați pururea”.
Într-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîntoarcă în locurile părintești: „Să lași pustia și la moșia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. După ce a avut această vedenie, sfânta „fără de voie lăsă pustia și se întoarse în lume și la Țarigrad veni”. Și mereu în biserica Precistei ce este în Vlaherne și către icoana Sfinției Sale căzu și cu lacrimi se ruga așa și zicea: „N-am altă nădejde, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii îndreptătoare, tu-mi fii folositoare… Că până am umblat în pustie pe tine te-am avut ajutor, iar acum, dacă m-am întors în lume, îndreptează-mă până la sfârșitul vieții mele, că altă nădejde nu am”.
Din Constantinopol s-a îndreptat spre Epivata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde vine. „Acolo”, continuă Mitropolitul Varlaam, „trudă cătră trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și nedormire pe sine se înfrumuseța…, cu lacrimi pământul uda și se ruga: Doamne Iisuse Hristoase, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după Tine am călătorit în toată viața mea. Și acum, îndură-Te Doamne, spune îngerului blând să ia cu pace sufletul meu”. Împăcată cu sine, cu oamenii și cu Dumnezeu, și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc.
A fost îngropată ca o străină, fără ca nimeni să știe cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip minunat cine era acea străină. Se spune că un marinar a murit pe o corabie și trupul i-a fost aruncat în mare. Valurile l-au adus la țărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe niște creștini să-l îngroape după rânduiala creștinească. Săpând deci o groapă, „aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred și plin de mireasmă”. Cu toate acestea, au pus alături de ea și trupul corăbierului, cel rău mirositor.
Dar, în noaptea următoare, unuia din creștinii care săpaseră groapa, cu numele Gheorghe, i s-a arătat în vis o împărăteasă, șezând pe un scaun luminat și înconjurată de mulțime de îngeri. Unul dintre îngeri l-a luat de mână, l-a ridicat și i-a zis: „Gheorghe, pentru ce n-ați socotit trupul Sfintei Parascheva? Nu știți că Dumnezeu a iubit frumusețea ei și a vrut să o proslăvească pe pământ?”. Iar împărăteasa pe care o văzuse în vis și care nu era alta decât Cuvioasa Parascheva i-a poruncit să ia degrabă trupul ei și să-l așeze undeva, într-un loc de cinste. Aceeași vedenie a avut-o și o femeie credincioasă, cu numele Eftimia, într-același chip și în aceeași noapte, și a doua zi amândoi au spus tuturor minunata întâmplare.
Credincioșii de acolo, auzind de visul celor doi, au înțeles că este un semn dumnezeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei din mormânt și l-au adus cu mare bucurie, „cu lumini și cu tămâie”, așezându-l în Biserica Sfinții Apostoli din Epivata. Îndată au avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaște. Se spune că drept-credincioșii creștini din Epivata au zidit o biserică chiar pe locul în care au trăit părinții ei și unde ea însăși văzuse lumina zilei.
Vestea despre minunile care se săvârșeau în apropierea cinstitelor moaște s-a răspândit curând în Tracia și în Peninsula Balcanică. Este foarte probabil că Patriarhia ecumenică va fi procedat de timpuriu la canonizarea ei, adică la trecerea ei în rândul sfinților.
După trecerea ei la viața veșnică și după minunata descoperire a cinstitelor ei moaște s-au alcătuit unele scrieri despre scurta ei viață pământească și istoria strămutării moaștelor. Potrivit tradiției, cea mai veche lucrare aghiografică dedicată Sfintei Cuvioase Parascheva a fost scrisă de diaconul Vasilisc, la cererea patriarhului ecumenic Nicolae al IV-lea Muzelon (1145-1151), pe la mijlocul veacului al XII-lea. Alta a alcătuit marele patriarh Eftimie al Târnovei, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, care a folosit, ca și alți aghiografi de mai târziu, scrierea diaconului Vasilisc. Mitropolitul Matei al Mirelor, care a trăit în Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, a alcătuit, în grecește, o nouă „viață”, precum și slujba Cuvioasei Parascheva, pe la anul 1605. Câțiva ani mai târziu, viața ei a fost inclusă de Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania lui, tipărită la Iași în 1643, fără îndoială folosind manuscrise grecești și slavonești, prelucrate după scrierea patriarhului Eftimie. Nevoințele ei au fost înfățișate pe scurt și de marele Mitropolit Dosoftei al Moldovei în lucrarea sa Viața și petrecerea sfinților (4 vol. Iași, 1682-1686), precum și în alte Vieți de sfinți și în edițiile Mineielor tipărite la noi în țară. Dintre străinii care i-au mai cercetat viața consemnăm pe cunoscutul aghiograf grec Nicodim Aghioritul (1749-1809). Spre sfârșitul secolului al XIX-lea învățatul episcop Melchisedec Ștefănescu al Romanului (1823-1892), a tipărit o lucrare specială, intitulată Viața și minunile Cuvioasei noastre Parascheva cea nouă și istoricul sfintelor ei moaște (București, 1889). Câțiva teologi români din secolul trecut de asemenea s-au ocupat cu viața și sfintele ei nevoințe: Pr. Gh. Păvăloiu (1935), Arhim. Varahil Jitaru (1942), D. Stănescu (1938), Pr. M. Țesan (1955), Pr. Scarlat Porcescu, Pr. Prof. Mircea Păcurariu ș.a.
După ce au stat în Biserica Sfinții Apostoli din Epivata vreme de vreo două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul lor, datorită evenimentelor politice care au adus multă durere în țările balcanice, cinstitele moaște ale Sfintei Parascheva au fost strămutate în mai multe locuri, fiind tuturor alinare în suferință, liman lin și neînviforat al celor care o cinstesc și o cheamă în rugăciune să mijlocească la Atotmilostivul Dumnezeu.
În anii 1185-1186, bulgarii și valahii din sudul Dunării, care de aproape două secole se găseau sub dominația Imperiului bizantin s-au răsculat împotriva asupritorilor, sub conducerea fraților Petru și Asan, români de neam, întemeind un stat nou, cunoscut sub numele de „Imperiul vlaho-bulgar”, având capitala la Târnovo. Peste câțiva ani, în 1204, cavalerii apuseni porniți în Cruciada a patra au ocupat Constantinopolul, întemeind aici un „imperiu latin de Constantinopol”, care a dăinuit până în anul 1261, condus de împărați veniți din Apusul Europei. În aceste împrejurări, bizantinii au creat două mici imperii, unul în Asia Mică, cu capitala la Niceea, nu departe de Constantinopol, altul în Tesalia, cu capitala la Tesalonic. Datorită relațiilor prietenești dintre împăratul Ioan Asan II din Târnovo (1218-1241) și împăratul de atunci din Constantinopol, în anul 1235 sau curând după aceea, moaștele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate de la Epivata la Târnovo, capitala imperiului româno-bulgar, oraș care devenise între timp reședință patriarhală. Mutarea lor s-a făcut într-o impresionantă procesiune condusă de mitropolitul Marcu din Preslav, însoțit de numeroși clerici, fiind întâmpinate pretutindeni cu flori, lumânări și slujbe de către drept-credincioșii români și bulgari din sudul Dunării. La Târnovo au ieșit întru întâmpinarea lor împăratul Ioan Asan II, mama sa, Elena, și soția sa, Ana, precum și patriarhul de aici. Au fost așezate în Biserica Maicii Domnului. Se spune că împăratul ar fi zidit, în apropierea reședinței sale, o biserică având hramul Sfânta Parascheva.
La Târnovo moaștele Cuvioasei Parascheva au rămas timp de 160 de ani. Probabil acum s-a alcătuit slujba ei, care a intrat în Mineiul pe luna octombrie. Iar în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, patriarhul Eftimie al Târnovei, „se pare un valah”, i-a scris viața, cu mai multe amănunte decât o făcuse diaconul Vasilisc.
Dar tot pe atunci turcii au pătruns în Europa. Rând pe rând au cucerit părți însemnate din Peninsula Balcanică. În 1393 au cucerit partea răsăriteană a imperiului vlaho-bulgar, împreună cu capitala Târnovo, iar peste trei ani și partea apuseană, încât acest stat și-a încetat existența.
În astfel de împrejurări dramatice pentru creștini, moștele Cuvioasei Parascheva au fost mutate la Belgrad. Acolo au stat până în anul 1521, când turcii au cucerit și acest oraș, iar Serbia a fost transformată în pașalâc. Acum moaștele au fost solicitate de patriarhul ecumenic Ieremia I sultanului, care a acceptat să i le dea în schimbul unor daruri. Patriarhul a hotărât ca ele să fie aduse în Constantinopol, fosta capitală a Imperiului bizantin (cucerit de turci în 1453, care i-au dat numele Istanbul). În drum spre marele oraș întemeiat de sfântul împărat Constantin cel Mare, cinstitele moaște ale Cuvioasei Parascheva au fost expuse din loc în loc pentru a fi văzute și sărutate de credincioșii ortodocși din Peninsula Balcanică aflați sub stăpânire turcească. Pentru început, au fost așezate în biserica Sfânta Maria Panmacaristos, pe atunci Catedrală patriarhală. După transformarea acesteia în geamie, au fost mutate în alte biserici: Vlahserai (1586), Sfântul Dumitru (1597) și Sfântul Gheorghe din cartierul Fanar (1601).
După 120 de ani, ele au cunoscut ultima strămutare, de data aceasta spre pământul românesc. În anul 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept recunoștință, moaștele Cuvioasei Parascheva „pentru sfințirea și binecuvântarea acelui loc al Bogdaniei (Țara Moldovei, n.n.)”, după cum se spune în „scrisoarea sinodicească”. Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliți greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei). Ajungând la Galați, apoi la Iași, au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de Mitropolitul Varlaam și de episcopii de Roman și Huși, de cler și credincioși. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așezate în minunata biserică a Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi, ctitoria domnitorului. Cinstitele moaște au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaș, din acest motiv fiind mutate în paraclisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, din neatenție, a rămas aprinsă o lumânare din sfeșnicul de lângă racla din lemn în care erau așezate cinstitele moaște; peste noapte sfeșnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla, arzând mocnit toată noaptea și „prefăcându-l într-o grămadă de cărbun””. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și credincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse; încă o minune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu. Fericitul întru pomenire, Mitropolitul Iosif Naniescu, a cercetat paraclisul, preaslăvind minunea dumnezeiască. Prefectul județului Iași, Leon Negruzzi, și procurorul general al orașului au consemnat în procese verbale cele întâmplate. Ridicate din mormanul de jar, moaștele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu în altarul paraclisului de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi și în curând strămutate în noua Catedrală mitropolitană din Iași, care fusese sfințită cu puțin timp mai înainte, la 23 aprilie 1887. Aici se găsesc și astăzi, fiind cinstite de obștea drept-credincioșilor moldoveni, care îi cer Sfintei Parascheva să mijlocească pentru ei înaintea tronului ceresc, venerând-o cu multă evlavie, ca pe o adevărată ocrotitoare a Moldovei.
În ședința din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea unor sfinți din neamul nostru, precum și generalizarea cultului unor sfinți ale căror moaște se găsesc în țară la noi. Hotărârea respectivă a fost transpusă în fapte în cadrul unor mari festivități bisericești din cursul lunii octombrie 1955. În cazul Cuvioasei Parascheva, generalizarea cultului ei s-a făcut în Catedrala mitropolitană din Iași, la 14 octombrie 1955, în prezența a numeroși ierarhi români, precum și a unor reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Rusă și Bulgară.
Drept-credincioșii creștini de pretutindeni o cinstesc prin participarea lor la slujbele din 14 octombrie, în fiecare an, iar cei din Iași și din împrejurimi o cheamă în rugăciune, în orice clipă de cumpănă, cerându-i ocrotire și ajutor. Sfânta Cuvioasă Parascheva este considerată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea orașului Iași și a întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor moldovenii au simțit în viața lor lucrarea minunată a harului dumnezeiesc prin mijlocirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.
De multe ori, vin oameni de pe tot cuprinsul țării să-și plece genunchii în fața raclei cu cinstitele ei moaște, ca să mulțumească pentru ajutorul și binecuvântarea ce luminează în viața lor.
Viața curată, împletită prin rugăciune și fapte bune, tinerețea care strălucește peste veacuri precum lumina din candelele fecioarelor înțelepte, sunt pentru noi un îndemn la mai multă rugăciune și priveghere, la căutarea bucuriei pe care o aduce în inimi prezența Duhului Sfânt. Simbol al frățietății ortodoxe, Sfânta Parascheva, luminătoarea casnică a Moldovei, ne aduce din acea primă jumătate a veacului al XI-lea în care a viețuit pe pământ, nădejdea biruinței asupra patimilor, dezbinărilor și necazurilor din lume, prin iubirea smerită și atotputernică a Domnului Hristos Care iubește și adună pe toți oamenii.
cititi mai mult despre Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași si pe: www.agerpres.ro; basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org