Mica Unire (24 Ianuarie 1859)
Horă în curtea Fundației Culturale Regale „Principele Carol” – autor necunoscut, ian 1930 – sep 1940, Muntenia – Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Oroveanu (O-164) —> https://bit.ly/3qNRhEF
foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
articole preluate de pe: azm.gov.ro; www.facebook.com/MuzeulTaranului
Mica Unire (24 Ianuarie 1859)

“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În fiecare an, la 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859 – numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în crearea statului unitar român modern.
Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
A urmat apoi Războiului Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus.
În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la problematica românească.
Astfel, printr-un act internaţional care ţinea cont doar parţial de voinţa românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor.
Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun,
Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora au funcționat cele două ţări române până atunci.
Desigur că reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion pro-francez, care să contracareze influenţa Rusiei.
Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă.
Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei.
A urmat toamna anului 1858, când în principate a început organizarea alegerilor pentru domnitor.
La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni.
În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza.
În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte.
Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale.
cititi mai mult despre Unirea Principatelor Române (24 Ianuarie 1859) pe unitischimbam.ro

“Unirea Principatelor” de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România, iar la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România.
Alexandru Ioan Cuza, artizanul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici.
Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.
Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad.
A învăţat până în 1831 la Iaşi, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.
În anul 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840.
La 30 aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca, fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza) şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.
În timpul Revoluţiei de la 1848, Cuza a fost în primele rânduri.
A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice.
Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza, însă acesta a reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania.
A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.
Ulterior devine preşedinte al judecătoriei Covurlui între 1849 – 1851 şi 1855 – 1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă şi rangul de vornic.
La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş.
Ca formă de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab.
Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori.
La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.

Alexandru Ioan Cuza (portret oficial) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne.
Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului guvern unitar, prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.
După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866.
Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment.
Ulterior Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.
Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Hora lui Cuza Vodă
Dimitrie Bolintineanu
Cât om fi toţi în unire
Nu ne frică de peire
Nici de ura ce dezbină.
Nici de sabia străină,
Nici de-amară asuprire,
Nici de lanţuri şi hrăpire
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.
Locul ţării, o dreptate
Simte paşii cei de frate
Şi tresare-n bucurie
Ca în timp de vitejie
Calul suflă, saltă, bate:
Focul peptul lui străbate…
Trageţi hora mare, mare,
Din Carpaţi şi pân-la Mare
Fala iese din morminte
Şi ne-aduce nouă-aminte.
Lupte mari strălucitoare
Nume pline de onoare,
Fala veche şi bătrână
Trece în inima română
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.
Trageţi hora lată, lată
Că mi-e inima-necată
Şi la glasul de Unire
Curge plâns de fericire
Mâine spada românească
Poate încă să lovească
Trageţi hora mare, mare,
Cuza calcă pe hotare.
Trageţi hora, vântul bate
Şi în ţărmuri depărtate
Duce veste de unire,
Duce veste de mărire;
Căci a ţărilor Unire
Ne va duce la mărire…
Trageţi hora mare, mare,
De la munte pân-la mare.
Trageţi hora şi mai mare
Cuza sfarămă hotare!
Calendar Ortodox 23 ianuarie 2025
articole preluate de pe ziarullumina.roș www.calendar-ortodox.ro; ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
(articol in curs de editare)
Calendar Ortodox 23 ianuarie 2025
Sf. Sfințit Mc. Clement, episcopul Ancirei;
Sf. Părinți de la Sinodul al VI-lea Ecumenic
Sinaxar 23 Ianuarie
În această lună, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea sfântului mucenic Clement, episcopul Ancirei (Secolul al III-lea).

Sfântul Mucenic Clement, Episcopul Anciriei, Sfântul Mucenic Agatanghel, Cuviosul Dionisie din Olimp. Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Fericitul şi minunatul Clement a trăit în mucenicie mai toată viaţa lui pământească. Timp de douăzeci şi opt de ani, s-a luptat şi s-a nevoit împotriva tiranilor neavând niciodată vreme slobodă, nici răgaz, nici întrerupere şi pace în anumite zile, cum se obişnuia la război în vremea aceea, când lupta înceta şi de o parte şi de alta, ca iarăşi să poată năvăli unii asupra altora cu şi mai multă putere şi cu iuţime. Ci dimpotrivă, războaiele lui au fost necurmate şi puternice. Nu ne minunăm deci numai de anii câţi a pătimit ca nimeni altul, sau de chinurile pe care le-a îndurat; ne minunăm deopotrivă şi de una şi de alta. Căci a trecut prin tot felul de chinuri şi, înfruntând pe toţi împăraţii şi tiranii de atunci, s-a făcut privelişte aproape în toată lumea, a minunat şi pe îngeri cu răbdarea lui şi în acest chip a luat cununa măririi. Sfântul Clement era din Ancira Galaţiei, din tată elin şi din mamă cucernică şi credincioasă, pe nume Sofia. A intrat în viaţa călugărească când era de 12 ani şi când a fost de 20 de ani a ajuns arhiereu. A pătimit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian, şi a guvernatorilor, nouă la număr: Domeţian, Agripin, Cumvrichiu, Dometiu, Saverdot, Maxim, Afrodisiu, Lucius şi Alexandru.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Agatanghel (Secolul al III-lea).
Fericitul Agatanghel era roman de neam. El a fost botezat de sfântul Clement şi închis împreună cu sfântul şi cu alţii, în Roma. A izbutit să fugă din închisoare, iar când au suit pe Clement pe corabie, ca să-l ducă la Nicomidia, a intrat pe furiş şi Agatanghel în aceeaşi corabie. Amândoi au pătimit până la sosirea în Ancira şi au stat înaintea lui Lucius. Din porunca lui Lucius li s-au tăiat capetele, împreună cu alţi bărbaţi, femei şi copii, care crezuseră în Hristos. Sufletele lor s-au dus spre cereştile locaşuri.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Eusebiu.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Mavisma Sirul.
În cetatea Cirului din Antiohia Siriei a trăit un bărbat cuvios, cu numele Mavisma, care vorbea limba siriacă. Cu toate că fusese crescut în viaţa ţărănească şi era neînvăţat, el a strălucit însă prin calităţile fireşti ale sufletului său. Se spune că avea numai o haină şi când aceasta se învechea, nu o lepăda, ci peste găurile vechi cosea alte petice şi cu aceasta îşi acoperea mai departe goliciunea trupului. Era atât de osârdnic la primirea străinilor şi a săracilor, încât deschidea tuturor uşa chiliei lui. El avea două vase, unul plin cu grâu şi altul cu untdelemn, din care da la toţi câţi aveau trebuinţă; iar acestea se înmulţeau pururea şi niciodată nu se deşertau. Căci Dumnezeu, Care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă, după cum a poruncit vasului de untdelemn şi vasului de făina al văduvei din Sarepta sa izvorască untdelemnul şi făina pentru găzduirea proorocului Ilie, tot aşa a dăruit şi lui Mavisma, iubitorul de străini, bunătăţi pe măsura osârdiei lui. Deci bine şi cuvios petrecându-şi viaţa, s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Salaman sihastrul.
Lângă râul Eufrat este un sat, pe ţărmul de apus, numit Capersana. De aici a fost fericitul Salaman, care, iubind viaţa liniştită, a aflat în satul de dincolo de râu o chilie mică, în care s-a închis fără să-i lase uşă să poată ieşi şi fereastră să aibă lumină. Numai o dată pe an, săpa pământul pe dedesubt şi ieşea afară de-şi strângea hrană pentru tot anul. Arhiereul locului aflând de viaţa lui îmbunătăţită, s-a dus la el, vrând să-i dea preoţia. Şi găurind o parte a chiliei, a intrat înăuntru şi punându-şi mâinile pe capul lui, a săvârşit rugăciunea hirotoniei, i-a spus multe şi l-a vestit că i-a dat darul preoţiei. Dar cuviosul n-a grăit nimic. Iar Arhiereul s-a dus, poruncind să se zidească iarăşi partea cea găurită a chiliei. Altă dată creştinii locuitori ai satului au trecut noaptea Eufratul, i-au stricat chilia, l-au luat şi l-au dus în sat, fără ca el să se împotrivească, şi fără să-i întrebe de ce fac aşa şi l-au pus în altă chilie ce o aveau gata. Iar cuviosul sta liniştit şi acolo, fără să vorbească cu cineva. După puţine zile, creştinii locuitori din alt sat de dincolo de râu s-au dus noaptea, i-au stricat chilia aceea, au ridicat pe sfânt şi l-au dus în satul lor, fără ca el să se împotrivească cu cuvântul, şi fără să se ducă de voia lui. În astfel de chip nevoindu-se fericitul Salamon, şi-a petrecut viaţa ca nimeni altul, până s-a mutat către Domnul, ca să se veselească în veci.
Tot în această zi, pomenirea celor doi sfinţi mucenici, care fiind aruncaţi într-o groapă în oraşul Parfum, s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Paulin milostivul, episcopul Nolei din Campana şi prietenul sfântului Niceta, episcopul Remesianei din Dacia, care în pace s-a săvârşit la anul 431.

Sfântul Paulin cel Milostiv, Episcopul Nolei (353 – 431) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Paulin cel Milostiv, Episcopul Nolei, provine dintr-o familie aristocrată şi înstărită din Bordeaux (Franta). Datorita educaţiei sale alese, la vârsta de 20 de ani a fost ales senator al Romei, mai târziu devenind consul şi, în final, guvernatorul regiunii Campagna din Italia.
La 25 de ani el şi soţia sa au fost botezaţi întru Hristos, după care şi-au schimbat total stilul de viaţă, vânzându-şi toate proprietăţile şi donând banii celor nevoiaşi. Acest lucru a atras după sine dispreţul din partea servitorilor şi prietenilor săi.
Pentru că nu au avut copii, cuplul credincios a adoptat orfani sărmani pe care i-au crescut cu frică de Dumnezeu. Fiind permanent în căutarea unei vieţi retrase, Sf. Paulin a plecat în oraşul spaniol Barcelona. După ce veştile despre viaţa lui sfântă s-au răspândit, în anul 393 a fost rugat să accepte hirotonirea ca preot. La scurt timp, el a părăsit Spania şi s-a întors în oraşul Nola din Italia, unde a fost ales episcop.
În timpul cotropirii vandalilor, Sf. Paulin folosea fondurile bisericii pentru a răscumpăra oamenii duşi de barbari ca sclavi în Africa. Din păcate, sfântul nu dispunea de destui bani ca să poată răscumpăra toţi captivii. De aceea, neavând posibilitatea să-l salveze pe fiul unei văduve sărace, care urma să fie sclav pe proprietatea prinţului vandalilor, Sf. Paulin s-a oferit să-i ia locul. Îmbrăcat ca un sclav, el a lucrat ca grădinar pentru prinţ. Dar identitatea sa i-a fost dezvăluită în vis conducătorului vandalilor, regele Riga, care, nu numai că l-a eliberat pe Sf. Paulin dar le-a dat drumul să plece la casele lor şi celorlalţi prizonieri din Campagna.
Sf. Paulin este cunoscut atât ca constructor de biserici cat şi ca poet creştin. Printre multele sale virtuţi, cea mai minunată era dragostea lui pentru aproapele, compasiunea sa pentru nevoiaşi. S-a stins din viaţă la vârsta de 78 de ani, în 22 iunie 431. Ne-au rămas până în ziua de azi 32 de poezii şi 51 de epistole despre morală, scrise cu adâncă pioşenie.
Moaştele Sf. Paulin se află la Roma, în biserica Sf. Apostol Bartolomeu.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org
Tot în această zi, pomenirea sfântului Sinod al şaselea Ecumenic, care a afurisit pe cei ce spuneau că Hristos, după Întrupare, a avut numai o singură voinţă. Acest sfânt Sinod a avut loc pe vremea lui Constantin Pogonatul, tatăl lui Iustinian Rinotmitul, în Constantinopol.

Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VI-lea Ecumenic – foto preluat de pe doxologia.ro
Al şaselea Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul Constantin Pogonatos (Pogonatul) (668-685) la Constantinopol in anul 681 pentru a se combate erezia Monotelista. Au fost prezenţi 171 Sfinţi Părinţi care au confirmat doctrina celor doua firi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cea divina si cea umana.
Acestui sinod i-a urmat un altul în anul 691 numit “Sinodul din Trullo” în cadrul căruia s-au discutat anumite probleme practice si s-au promulgat 102 canoane.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ierarh Acholius al Tesalonicului
Sfântul Acholius sau Ascholius a fost episcop al Tesalonicului în a doua jumătate a secolului al IV-lea.
El a fost cel care l-a botezat pe împăratul Teodosie cel Mare.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 23 ianuarie.
Sfântul Acholius [1] era originar din Cezareea Capadociei. Din tinerețe a dus o viață ascetică strictă, ca pustnic în Ahaia.
Câștigându-și o reputație de sfințenie, a fost ales episcop al Tesalonicului, misiune pe care și-a început-o prin a restabili pacea Bisericii, tulburată de predecesorul său, episcopul Erennios, care s-a împotrivit sfântului Atanasie cel Mare la sinodul de la Milano din anul 355.
În anul 380, pe când împăratul Teodosie cel Mare se întorcea victorios din războaiele cu goții, s-a îmbolnăvit grav pe când era în Tesalonic și a cerut să fie botezat de către episcopul Acholius, nu înainte de a se asigura că episcopul era ortodox și nu arian.
În același an, revenind la Constantinopol sănătos, împăratul Teodosie a promulgat edictul prin care toți supușii imperiului trebuiau să fie creștini.
Sfântul Acholius a participat la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381), iar în anul următor s-a dus la Roma ca să dea mărturie despre împreuna împărtășire cu Bisericile Alexandriei și Antiohiei.
Cu această ocazie, papa Damasus I al Romei l-a numit vicar pentru Iliria orientală, Macedonia și Ahaia [2].
În timpul șederii sale în Italia, Acholius l-a întâlnit și pe sfântul Ambrozie al Milanului, de care l-a legat o puternică prietenie.
A trecut la Domnul cu pace la puțină vreme după ce a revenit la Tesalonic (383-384), și ucenicul său, sfântul Anisie (prăznuit la 31 decembrie), a fost ales ca să-i succeadă în scaunul de episcop al Tesalonicului.
Note
1 - Deși a primit elogiile sfântului Vasile cel Mare (Ep. 154, 164 și 165) și ale sfântului Ambrozie al Milanului (Ep. 15 et 16), prăznuirea sa nu s-a păstrat în sinaxarele bizantine. Viața sa este trasată după Martirologiul Roman.
2 - Până în anul 732, aceste provincii ale Imperiului au depins de Roma din punct de vedere bisericesc.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Dionisie din Olimp (Secolul al XVI-lea)

Sfântul Cuvios Dionisie din Olimp – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Dionisie din Olimp este unul dintre sfinții isihaști care au trăit în veacul al XVI-lea.
Acesta s-a născut spre sfârșitul veacului al XV-lea în localitatea Sklataina, din regiunea Karditsa, Grecia. Deprinzându-se încă din copilărie cu rugăciunea și citirea cărților duhovnicești, Sfântul Dionisie a urmat calea monahală după trecerea la cele veșnice a părinților săi.
A fost tuns în monahism cu numele Daniil la Mănăstirea Marea Meteora.
Căutând un loc de nevoință și mai singuratic, a mers în Sfântul Munte Athos unde, la început, a viețuit alături de un bătrân îmbunătățit, ieromonahul Serafim, sub povățuirea căruia începu să înainteze în viața duhovnicească, postind aspru și lucrând virtuțile.
În Sfântul Munte Athos a primit schima mare cu numele Dionisie și a fost diacon și mai apoi preot.
Timp de mai mulți ani a trăit ca pustnic în apropierea mănăstirii Caracalu, ostenindu-se în curățirea și păzirea minții prin rugăciunea inimii. Deasupra mănăstirii, în pădure, se afla o peșteră în interiorul căreia Sfântul Dionisie a construit un paraclis pe care închinat Sfintei Treimi. În acel loc se retrăgea nopțile pentru a se ruga.
Cu timpul, viaţa îmbunătățită a Sfântului Dionisie deveni cunoscută în Sfântul Munte și pentru aceasta a fost ales ca stareț al Mănăstirii Filoteu, care pe atunci aparținea bulgarilor.
El a rezidit mănăstirea, transformând-o în chinovie. Reacțiile față de aceste schimbări nu au întârziat să apară din partea monahilor din obște, iar pentru a pune capăt tulburărilor Sfântul Dionisie a hotărât să meargă la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Veria.
Însă, pentru a nu fi hirotonit episcop, a fugit în ascuns de aici pe Muntele Olimp.
Acolo a ctitorit o mănăstire în Pelion, la Zagora, și alta pe Olimp, la înălțimea de 1.000 metri. Lui i se datorează, de asemenea, construirea a două biserici situate pe vârfurile Sfântul Proroc Ilie și Schimbarea la Față.
După ce a așezat rânduiala vieții de obște în mănăstirea de pe Olimp, sfântul s-a retras nu departe, într-o peșteră din munte.
Acolo, chiar sub bolta de piatră, a construit un alt paraclis, despre care se crede că este cea mai mică biserică din Grecia, căci are loc să se închine doar un singur credincios.
În fiecare seară, după ce se încheia slujba Pavecerniței în mănăstire, Sfântul pleca spre peșteră. Aici petrecea întreaga noapte în rugăciune și, înainte de revărsatul zorilor, se întorcea la mănăstire pentru Sfânta Liturghie.
Ucenicii Sfântului Dionisie mărturisesc faptul că, deși era noapte, pe drumul către și dinspre peșteră sfântul nu folosea lumânări sau făclii. Lumina care îl călăuzea era lumina dumnezeiască.
Sfântul Dionisie din Olimp a fost nu numai un reprezentant de seamă al vieții isihaste a vremii sale, ci și un misionar și cărturar.
Purtând de grijă conaţionalilor săi ce se aflau sub ocupația turcă, Sfântul Dionisie mergea adesea în satele și orașele din Macedonia și Tesalia, oferindu-le oamenilor sprijin şi povățuire duhovnicească.
De asemenea, în vremea vieții sale, în Mănăstirea Sfânta Treime s-a desfășurat o intensă activitate scriitoricească.
Sfântul Dionisie din Olimp a trecut la cele veșnice către sfârșitul veacului al XVI-lea, într-o zi de 23 ianuarie, în peștera Sfântul Lazăr de lângă Mănăstirea Sfânta Treime.
cititi mai mult pe doxologia.ro
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Act Zlukî – Actul de Unificare a UPR și ZUNR (22 ianuarie 1919)
Semnarea Actului Zlukî (Actul de Unificare a UPR și ZUNR) , în Piața Sf. Sofia din Kiev (22 ianuarie 1919)
foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Act Zlukî (22 ianuarie 1919)
Act Zlukî (în ucraineană Акт Злуки) a fost un acord semnat la de către statele autoproclamate Republica Populară Ucraineană și Republica Populară a Ucrainei Occidentale în Piața Sf. Sofia din Kiev.
Acordul avea scopul de a înființa un stat ucrainean unificat, mișcare așteptată de intelectualitatea din ambele părți.
Act Zlukî a fost însă privit doar ca un act simbolic, deoaece cele două guverne urmau să păstreze armate separate și structuri administrative separate.
Textul proclamației Directoratului Republicii Populare Ucrainene:
Teritoriul Ucrainei, divizat de secole, ce include Galiția, Bucovina, Rutenia Carpatică și Ucraina de la Nipru vor deveni acum o Ucraină unită și mare. Visurile pentru care au luptat și au murit cei mai buni fii ai Ucrainei s-au îndeplinit.

O copie a Actului Zluky, semnat la 22 ianuarie 1919 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Acest act nu a putut să intre efectiv în vigoare.
Republica Populară Ucraineană, parțial recunoscută internațional, a fost invadată de armata bolșevică, Kievul fiind ocupat la scurt timp după semnarea actului și incorporată viitoarei Uniuni Sovietice.
Republica Populară a Ucrainei Occidentale a avut o existență efemeră, teritoriul revendicat de ea fiind alăturat Poloniei, Cehoslovaciei (Ucraina transcarpatică) și României (Bucovina de Nord*).

Peste 300.000 de ucraineni au participat la lanțul uman la 21 ianuarie 1990 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
La 21 ianuarie 1999, Președintele Ucrainei Leonid Kucima a dat un decret prin care „Ziua Unirii Ucrainei” (în ucraineană День Соборностi України, Den Sobornosti Ukrainî) se sărbătorește în fiecare an pe 22 ianuarie.
În 1990, când Ucraina nu-și declarase încă independența, la a 71-a aniversare a semnării Actului Zlukî, peste 300.000 de ucraineni au făcut un lanț uman de aproximativ 482 km din capitala Kiev până la orașul Liov în ziua de 21 ianuarie 1990.
Lanțul uman a fost cea mai mare demonstrație populară din Ucraina de la începutul Glasnostului și a fost finanțată de Mișcarea Populară a Ucrainei (Ruh).
În acea zi, pentru prima dată după desființarea Republicii Populare Ucrainene, s-a arborat drapelul galben-albastru.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org
* cititi si:
- 23 ianuarie, 2020 – Volodimir Zelenski: „Bucovina de Nord a fost ocupată de români”
- 23 ianuarie, 2020 – MAE solicită clarificări ambasadorului Ucrainei



