Onorabilii miniştri din Guvernul Ponta: Rovana Plumb a înmatriculat un Q7 în Bulgaria, pentru a nu plăti taxa de poluare

/0 Comentarii/în , /de /1.450 vizite
2013_11_20_rovana plumb 1_rsz

Fostul Ministru al Mediului, Rovana Plumb şi-a înmatriculat maşina Audi Q7 în Bulgaria pentru a nu plăti taxa de poluare, impusă chiar de ea însăşi, relatează România Liberă.

Deşi reporterii României libere au fotografiat autoturismul chiar în curtea casei ministrului PSD iar şoferul familiei a confirmat că luxosul autovehicul, care are în prezent numere de înmatriculare de Ruse, este utilizat de către fiul demnitarei, alţi martori confirmând că şi soţul dnei Plumb se mai foloseşte de SUV, Rovana Plumb, actualmente Ministru al Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, a negat că ar deţine autoturismul în cauză.

România Liberă reaminteşte că, în 2008, Academia Caţavencu relata că Rovana Plumb, la vremea respectivă europarlamentar, a încercat să ascundă faptul că deţine respectivul SUV şi nu a trecut maşina, în valoare de peste 50.000 de euro, în declaraţia sa de avere.

Revenind la taxa de poluare pe care ministrul a fentat-o îmatriculându-şi SUV-ul la vecinii bulgari, aceasta a fost impusă în 2012. În calitate de ministru al Mediului, Rovana Plumb a înlocuit taxa de primă înmatriculare cu timbrul de mediu, care a intrat în vigoare din 15 martie 2013. Decizia, care la momentul respectiv a stârnit un scandal enorm, îi obliga pe românii care îşi cumpărau maşini să plătească o taxă de poluare indiferent dacă maşina este adusă din UE sau este deja înmatriculată în România înainte de 2007.

Inventivi, românii au găsit o soluţie pentru a eluda taxa, destul de piperată pentru buzunarul multora dintre ei, înmatriculându-şi maşinile cumpărate din Occident în Bulgaria, unde nu există taxă de mediu.

Dacă mulţi români fac acest lucru din sărăcie, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Rovana Plumb. Potrivit declaraţiei de avere din 2014, ministrul PSD deţine patru terenuri şi cinci case, deci 3.000 de euro, cât ar fi costat taxa de poluare pentru Q7, nu ar fi o problemă pentru ea, mai ales că, în calitate de Ministru, ar trebui să fie un exemplu de cinste şi corectitudine pentru cei din jur.

Dictatura majorităţii

/0 Comentarii/în /de /1.870 vizite
majoo
Trăim cu toţii într-o dictatură. Fie că înţelegem fie că nu, dictatura ne este aplicată tuturor. Şi este nemiloasă: Dictatura majorităţii. Dacă privim cu-atenţie la felul în care este modelată societatea, observăm  această dictatură.  Şi spun că este o dictatură, pentru că îşi impune deciziile şi sancţionează pe cei ce nu le respectă.
Mecanismul prin care majoritatea crează această dictatură este normalitatea. Sau mai bine zis ceea ce ne apare ca fiind normal celor mai mulţi dintre noi.  A doua rotiţă a acestui mecanism este cedarea de putere. Cedarea de putere dealtfel este la baza tuturor deformărilor sociale.  Deciziile şi comportamentul nostru zilnic sunt modelate de presiunea acestei majorităţi, dar există ceva mult mai palpabil şi mai evident în viaţa noastră care este modelat de această dictatură: Sistemul politico-administrativ. Teoretic suntem egali în faţa legii doar că… Sistemul politic se face pe bază de alegeri şi obţinere de majoritate. Apoi sistemul ales începe să-ţi impună viziunea prin legislaţie. Viziune care se va răsfrânge asupra tuturor cetăţenilor. Chiar şi asupra celor care au votat împotrivă, chiar şi asupra celor care nu cred în sisteme politice, chiar şi asupra celor care vor o viziune nouă bazată pe soluţii moderne. Aceştia, de multe ori sunt foarte mulţi, şi cam aproape de 50% în ultima vreme, dacă avem în vedere de câte ori cineva iese la alegeri cu 51 de procente, trebuie să ţinem cont că are 49% oameni împotrivă. Şi de-aici începe dictatura. Indiferent de viziunea ta aspura vieţii, ţi se vor impune regulile construite pentru acea majoritate. În ce fel eşti egal acum în faţa legii? Păi simplu… tocmai ai fost egalizat de majoritate. Tocmai a trecut peste tine tăvălugul mulţimii care te-a forţat şă fii ca ei.
Ce este interesant în această paradigmă este că sistemele nu pot evolua dacă toată lumea se conformează. Dacă toţi ar face ce li se cere şi ar fi mulţumiţi cu sistemele actuale, totul ar rămâne pe loc. Nemodificat. Schimbările apar pentru că sunt oameni care nu vor să se conformeze acestei dictaturi. Sunt oameni care îşi cer dreptul nativ de a fi egali, dreptul nativ de a avea calea proprie şi nu calea impusă de majoritate. Astfel, aceşti oameni, printr-o luptă imensă împotriva majorităţii şi împotriva sistemului reuşesc să producă schimbări care ulterior devin “normale” pentru că sunt asimilate şi de majoritate. Folosind acest mecanism, progresul este foarte greu de implementat, totul făcându-se cu consum imens de energie şi efort.
Vă rog permiteţi-vă să înţelegeţi! Problema nu este că un anume guvern sau sistem este neperformant, sau nu se ocupă de problemele reale. Problema este că majoritatea oamenilor consideră asta ca fiind “normal” şi prin asta forţează impunerea acestui sistem şi celor care ar vrea să schimbe ceva. Problema nu este că sistemul politic actual s-a dovedit a fi depăşit ci faptul că majoritatea consideră că este singura soluţie posibilă. Şi mai grav este, că consideră acest sistem ca fiind cel mai bun din simplul motiv că nu a fost încercat altul care să se fi dovedit mai bun.  Putem încerca infinite variante de organizare socială, dar am ales să o susţinem pe cea actuală, bazată pe viziune şi impunere politică pentru că este cel mai răspândit pe glob… adică pe faptul că dacă majoritatea foloseşte acelaşi sistem, nu poate fi găsit altul mai bun. E foarte interesant să observăm că dacă vine vorba de autoturisme sau locuinţe avem o diversitate de modele fantastică care se modifică în fiecare an sau mai rapid uneori, dar când vine vorba de sistemul administrativ, este acelaşi de zeci sau uneori sute de ani.
Ne-am construit ca şi societate în ansamblu acest mecanism dar cât de benefic este el? Care sunt beneficiile şi care sunt pagubele acestui sistem? Există alternative la acest sistem?  Iată câteva întrebări care sper să vi le puneţi serios. De ce anume funcţionăm pe acest sistem al majorităţii? Pentru că aşa funcţionează tiparul nostru. De ce funcţionează astfel tiparul nostru? Pentru că astfel a fost programat de societate. Iată că avem un cerc vicios. Dar la bază stă o nevoie. Nevoia de a fi sigur că decizia pe care am luat-o este corectă. Nevoia de validare. Aşa cum scriam în cele două articole intitulate “Marea scăpare”, sistemul nostru a scos cu totul din ecuaţie sufletul VIU. Totul se bazează pe un set de legi şi norme logice, presupunându-se că omul este doar o maşinărie logică fără sentimente. Deşi a fost demonstrat deja că toate deciziile le luăm emoţional şi nu bazându-ne pe logică, continuăm să folosim acest sistem care se bazează sută la sută pe logică şi exclude emoţionalul.
V-aţi gândit vreodată că toată industria de advertising se adresează emoţionalului, ştiind clar că acolo trebuie umblat pentru a obţine rezultate, iar sistemele juridice, administrative, sociale sunt bazate integral pe logică şi nu pe sentiment?
Astfel oamenii fie nu mai simt ce le-ar place, fie neagă acele simţăminte. Lipsit de ghidajul natural al emoţiilor, deciziile nu mai au suport. Nu mai poţi identifica ce e bine şi ce nu pentru tine. Aşa că cel mai la îndemână este să vezi ce au ales ceilalţi. Făcând aceiaşi alegere, nu poţi greşi, pentru că atâţia alţii au ales la fel ca tine. Acesta este un mic progrămel, care rulează în tiparul nostru şi care ne determină să alegem la fel cu majoritatea.
Să imaginăm un mic exemplu. O clădire cu două camere de mărimi diferite. O cameră foarte mare plină cu o mulţime de oameni, şi o cameră mai mică şi goală. În camera plină de oameni se află câţiva care au o părere diferită de majoritate. Pur şi simplu ei cred că lucrurile sunt altfel. Ceea ce pentru ei este un simţământ, o certitudine şi deci un motor al acţiunilor pe care le fac, pentru ceilalţie este tocmai o incertitudine. Adică, înafară de ceea ce ştiau deja, iată că vine cineva care susţine că se poate altfel. Iar asta te forţează la o acţiune. La o decizie, la o ALEGERE. Vâzându-se că cei care consideră normalitatea “normală”, pe cale de consecinţă, cei care văd diferit lucrurile nu pot să fie decât “anormali” . Pentru a scăpa de presiunea lor, îi închid pe toţi în camera mai mică, şi spun că sunt nebuni. Acum avem două încăperi: Una cu oameni mai mulţi care au un punct de vedere, şi una cu oameni mai puţini care au alt punct de vedere. În ce fel, sau pe ce baze părerea celor mai mulţi, o exclude şi o neagă pe a celor mai puţini? Într-un singur fel: Că sunt mai mulţi. Dar de fapt sunt mai mulţi, pentru că o mare parte au raliat la aceiaţi idee din nevoia de a fi validaţi. Din nevoia de a fi siguri că au ales “corect”. Acum vă întreb cine a izolat de cine? Cine este mai periculos pentru cine? Cei mulţi spun că ceilalţi sunt nebuni. Dar şi cei puţini pot spune acelaşi lucru. Cine poate dovedi care dintre grupuri are dreptate? Există vreo dreptate aici?
Toată această împărţire este foarte iluzorie. Nu există nici un fel de dreptate. Există oameni care vor să încerce altceva, şi oameni care vor să repete acelaşi lucru. Deocamdată cei mai mulţi sunt cei care vor să repete. Dar cred că acest lucru este pe cale să se schimbe. Nu sunt departe zilele în care cei care vor vrea să repete mereu şi mereu acelaşi joc vor fi consideraţi nebuni de oamenii care vor încerca zilnic activităţi noi, sau moduri noi de a face aceleaşi acţiuni mai vechi.
Care este nebunul şi care este normalul? cine trage linia dintre ele? Deocamdată acest joc nu are nici o soluţie natural-emoţională, nici logică. Acest joc are deocamdată o soluţie impusă de mulţime. Dictatura mulţimii, a majorităţii.
articol preluat de pe http://grupuleridan.wordpress.com/

Zboară Niangrâpsiti – Blog armânescu : “De ce nu cred în “limba aromână” şi “minoritatea aromână din România”

/0 Comentarii/în /de /4.254 vizite
Map-balkans-vlachs

NOTTO:

“A legaliza o comunitate aromânească  m i n o r i t a r ă  în România, astăzi, ar constitui cea mai mare absurditate a istoriei contemporane a aromânilor” – Matilda Caragiu Marioţeanu, “Dodecalog”

De prin 1996 incoace circula insistent in România un curent foarte zgomotos, care propovaduieste că aromânii vorbesc o limba distincta de limba română si, ca urmare, ar trebui ca aromânii din România sa fie recunoscuti ca o minoritate etnica, cu drepturi ca ale oricarei alte minoritati de acest fel, cum ar fi maghiarii sau turco-tatarii.

In zadar oameni care au tinut ridicat stindardul Armânamei in Romania comunista si care au studiat fenomenul ani de-a randul (Hristu Candroveanu, Ion Caramitru, Matilda Caragiu s.a.) sau insasi vocea autorizata a Academiei Romane au sustinut ca aceasta este o prostie si ca nu poti rescrie un intreg capitol din dialectologie dupa interesele unor profani, caci curentul “minoritar” a ajuns sa puna pumnul in gura unor somitati universitare (vezi cazul Stoica Lascu), refuzand dialogul in lipsa unor argumente solide.

 

In principiu, adevarul, asa cum il recunosc eu, este ca limba romana are patru dialecte:
– daco-român, vorbit la nord de Dunare, ceea ce astazi numim “limba română”
– macedo-român sau aromân
– megleno-român
– istro-român

 

Nu doresc sa intru acum in polemica cu “minoritarii”, incepind sa ne dam cu parerea unii in altii, sustinuti de argumente mai mult sau mai putin avizate (de ex. Xenopol vs. Capidan). Ceea ce vreau insa este sa va reamintesc: de ce la inceputul anilor ’90 (lasam perioada comunista la o parte) niciunuia dintre cei care astazi sustin sus si tare ca aromana este o limba de sine statatoare, nu ii trecuse inca asa ceva prin cap?

Pai, de ce? Pentru ca, pornind de la un lucru eminamente laudabil, acela de a sustine conservarea dialectului si traditiilor aromane, asii de CARO ai unei oarecare asociatii aromane s-au dus cu jalba-n protap pe la ministere sa ceara fonduri. Aici, stupoare!

Raspunsul pe care l-au primit a fost unul pentru care nu erau pregatiti in niciun fel: statul aloca fonduri pentru invatamantul si serviciul religios in alte limbi numai in cazul minoritatilor nationale recunoscute in Romania! Ei si? Aţel gaile! Ce, noi nu putem sa ne declaram minoritate nationala? Ce, mucañil’i inteleg ce vorbim noi? Traditiile noastre le mai are cineva in Romania?

Toate acestea uitand ca:

- dintre toate tarile unde locuiesc aromani in numar considerabil, numai in Macedonia (FYROM) sunt recunoscuti oficial ca minoritate nationala, fata de majoritatea slava cu care nu are nimic in comun decat faptul ca imparte, pasnic, acelasi teritoriu

- faptul ca un roman deloc sau cu greu ar intelege anumite pasaje din discutia unor aromani nu inseamna ca ei vorbesc o alta limba, pentru ca acelasi lucru se intampla (un exemplu aleator) cu italienii din nordul si cei din sudul Italiei.

In aceste conditii, cum se face ca in aromana gasim cuvinte absolut identic rostite in graiul moldovenesc sau cel ardelenesc? Iar cu meglenii cum ramane, sunt si ei o minoritate si vorbesc o limba distincta? Nu cumva “armân” inseamna “român” tot asa cum “alasu” inseamna “las”, “afirescu” – “feresc” sau “aumbra” – “umbra” (cu “a” protetic specific intregului dialect aroman)? Dar fârserotii de ce isi spun “râmâni“?

- aromânii, ca ramura sudica a poporului român, au avut pina la un anumit moment aceeasi istorie cu daco-românii (vezi Imperiul lui Ionita si Asan), iar apoi au ramas ca o masa compacta de latinitate in marea slava de la sudul Dunarii si au imprumutat traditiile regasite la toate popoarele din Balcani.

Nu e de neglijat nici faptul ca o “minoritate aromana” recunoscuta in Romania ar conveni de minune unor politicieni (nu Gigi, am scris “politicieni”, ce naiba!), care astfel ar ajunge in Parlament din oficiu, faca sa mai treaca prin furcile caudine electorale…

Si uite asa, ne-am trezit peste noapte ca aromânii nu mai sunt armâñil’i, ci… armânjlj, cuvant pe care multi aromani nu stiu cum sa il citeasca, daramite fratii nostri de ginta latina. Ca sa nu mai amintim de fanteziile lingvistice ale unor “specialisti” aromani contemporani, care propun ca numele etniei sa fie makedonarmanj sau aromani macedoneni :lol: sau fabulatiile publicate intr-o revista armaneasca, cum ca numele de aroman provine de la… zeul soare Amon-Ra :!:

E adevarat ca nu exista o grafie unanim acceptata pentru aromana, dar sa folosesti pentru un dialect al unei limbi romanice grafia specifica unei limbi slave, doar pentru ca asa au fost obisnuiti aromanii din Macedonia, lucrul acesta a indignat in primul rand o somitate de rangul Matildei Caragiu.

Sigur, regretatul Vasile Barba, sustinatorul acesteia, are meritele sale incontestabile in pastrarea valorilor noastre, dar nu trebuie sa uitam ca domnia sa, desi un erudit prin excelenta, nu avea studii de lingvistica. Iar Recomandarea Consiliului Europei nr. 1333/1997 are marele merit de a atrage atentia asupra necesitatii pastrarii identitatii aromanilor si… atat! Ea este exact ceea ce ii spune numele, o simpla recomandare fara putere juridica pentru tarile europene in care traiesc aromanii.

Problemele aromanilor de azi sunt altele si mult mai grave. In Grecia, cea mai mare masa compacta de aromani din Europa nu este nici macar recunoscuta ca o entitate separata, fara a mai putea vorbi de drepturi sau minoritate.

Tinerii aromani de peste tot inteleg tot mai putin din necesitatea pastrarii identitatii lor in era globalizarii, ceea ce face ca temerea lui Papahagi sa se adevereasca, chiar daca mai tarziu de sfarsitul secolului XX, cum prevedea el: aromanii vor disparea incet-incet, asimilati in tarile de adoptie…

Nu-i asa ca prin aceasta ultima remarca am dat un argument solid tuturor celor pe care m-am straduit sa ii combat in aceasta lunga postare :) ? Astept si accept orice comentariu civilizat prin care sa mi se spuna argumentat ca gresesc…

 

Sursa : http://daimadeadun.wordpress.com/

articol preluat de pe http://cersipamantromanesc.wordpress.com/