Romanii din Dalmatia, Muntenegru și Bosnia – Maurovlahii sau Vlahii Negri.
Spunea undeva Nicolae Iorga un adevăr memorabil: “România este locuită de români şi înconjurată de români”.
Vechea arie de răspândire a poporului român s-a restrâns mai la toate marginile. În schimb, elemente ale romanităţii noastre s-au răspândit mult dincolo de Dunăre, de Nistru, de Ceremus, de Tisa.
Toţi au purces din aceeaşi sinteză traco-daco-romană, sinteză primordială, sinteză originală, cu influenţe străine, sinteză în care a răzbit romanitatea. Graiul latin s-a tot îngustat, romanitatea orientală s-a divizat în părţi vorbitoare dialectale.
Pecetea Romei a rămas, după cum a spus marele istoric Nicolae Iorga “deasupra apelor, dintr-un lucru foarte mare care a existat cândva”.
Vatra de formare a poporului nostru nu s-a restrâns numai în părţile nord-dunărene şi la Dacia pontică. Ea a acoperit şi romanitatea orientală de la sudul Dunării, până la Adriatica.
Populaţia romanizată care şi-a păstrat identitatea – pentru că multă din ea a dispărut în masa slavă mai numeroasă, a căpătat pe parcursul timpului diferite denumiri şi porecle. Constantin al VII-lea Porfirogenetul numea pe vlahii balcanici “romani”, deosebindu-se de “romei” – adică bizantini.
Romanii s-au numit aromâni, armâni, macedo-român, valahi, vlahi, voioşi, fârşeroţi, români-epiroţi, ţintari, istro-român, megleno-români, cuţo-vlahi, morlaci, maurovlahi, ervanitorvlahi.
Denumirea etnică de valahi, vlahi a fost aplicată şi românilor din nordul Dunării. Încă spre sfârşitul primului mileniu izvoarele bizantine scriau de “vlahii de prin toată Bulgaria”. Albanezii foloseau şi cuvântul vllah şi pe cel de origine turcă “coban” (cioban), serbicroaţi, cuvântul “cincari” sau “cirebiri”; în Dalmaţia forme italienizate de “maurovlaca” sau morlac.
Aromânii s-au numit dintotdeauna “romanus”, rumăn, rămăn, varianta cea mai răspândită fiind armân şi arămăn.
Revărsaţi în Imperiul Bizantin, slavii s-au instalat masiv şi definitiv în Balcani schimbând echilibrul etniilor şi reducând rolul elementului romanic în Peninsulă. Pătrunderea slavilor şi apoi a bulgarilor a provocat o dislocare a romanităţii sud-dunărene şi ca urmare grupuri ale acestei romanităţi şi-au găsit noi vetre de locuit în regiuni muntoase sau pe malurile unor râuri, unele din ele reuşind să se conserve de-a lungul timpurilor.
S-au răspândit în zona munţilor Rodope, în nordul Greciei, în partea apuseană a Traciei, în toată Macedonia, în Epir şi Tesalia, în Albania, în vechiul regat sârb, Muntenegru, de-a lungul coastei Mării Adriatice, până în Dalmaţia, în insulele Ionice. Numărul lor este astăzi greu de stabilit; în orice caz erau destul de numeroşi.
Dovezi sunt multe, dacă nu ar fi decât să amintim de numeroase centre, târguri şi sate cu nume care dovedesc că au fost locuite de români, de denumiri geografice, de limbă. Limba română este urmarea limbii latine populare care a înglobat elemente din idiomul tracic.
Influenţele slave nu i-au alterat conţinutul, structura gramaticală predominantă a fost tot moştenirea latină; impactul slav s-a manifestat în lexic. Cercetătorii problemei apreciază că în fondul lexical numai între 16 şi 20% sunt cuvinte de origine slavă.
Limbii vorbite de protoromâni îi aparţine foarte probabil expresia amintită într-un izvor bizantin (cronicarul Theophanes): “torna, torna, fratre” (“întoarce, întoarce, frate”) – sunt cuvintele rostite de un soldat băştinaş din armata bizantină cu prilejul unor lupte cu invadatorii avari în 587.
Venirea slavilor la începutul secolului al Vl-lea în zona nord-dunăreană şi coborârea masivă a lor peste Dunăre la începutul secolului următor va determina ca limba daco-romană să se despartă în patru dialecte, respectiv unul în nordul Dunării şi 3 în sudul fluviului: aromân, istroromân şi meglenoromân. A fost un proces care s-a desăvârşit destul de greu şi complicat în condiţiile revărsării populaţiilor migratoare.
Unul din puternicele elemente de coeziune socială, spirituală şi chiar lingvistică a fost creştinismul, acceptat ca religie oficială în urma Edictului dat de Constantin cel Mare în anul 313. Sfântul Apostol Pavel a evanghelizat în Peninsulă (Macedonia); Sfântul Apostol Andrei în Dobrogea, apoi misionari ca Nicetas din Remesiana şi episcopi, ostaşi romani creştinaţi au răspândit cuvântul Mântuitorului în interiorul Imperiului de Răsărit, în interiorul Imperiului Bizantin. Slujba religioasă se oficia în limba latină sau în greacă.
Aromânii au primit creştinismul în latină: dovada este că noţiunile fundamentale ale credinţei la aromâni sunt moştenite din această limbă: cristin, Dumnidză, cruţe, băsearică, altar, picat (peccatum), Paşti, Stâ-Maria, Sum Ketru şi exemplele pot continua.
Legăturile dialectului aromânilor cu latina şi româna sunt indiscutabile, după cum incontestabilă este şi originea lor.
În toată istoria din Peninsula Balcanică, aromânii – adică vlahii şi-au marcat prezenţa prin numeroase fapte de arme, dovedind reale însuşiri militare. Ei au fost prezenţi în viaţa economică, demonstrând un dezvoltat simţ comercial, în principal în produse lactate, lână, oi, cornute, în agricultură.
Este suficient să amintim rezistenţa lor împotriva autorităţilor bizantine, împotriva împilărilor fiscale: numeroase ciocniri armate între cetele de păstori, ţărani, neguţători şi armatele unor împăraţi bizantini precum Constantin Dukas, Alexis Comnen, Isac al II-lea şi al III-lea, Anghelos şi alţii încă. O nouă silnicie fiscala impusă de împăratul Isac al II-lea Anghelos a provocat o mare răscoala a doi fraţi, conducători vlahi, Petru şi Asan care, împreună cu bulgarii şi cu ajutorul românilor din nordul Dunării şi al cumanilor, au înfrânt armate bizantine (1186-1187 şi 1195-1196).
Intre secolele al XI-XV-lea, elementul românesc era atât de răspândit încât „Tesalia se numea Marea Românie, Meyaly Blahia; Etolia – România Mică; Epirul – Ţara Vlahiaţilor; Moesia – România Albă; Ţara Românească – România Neagră (Mauro-Vlahia)” – ne putem crea o imagine a ceea ce a însemnat elementul românesc şi presiunea constantă la care a fost supus de-a lungul veacurilor, în funcţie de interesele şi acţiunile marilor puteri care au existat de-a lungul istoriei
A trecut mai bine de o sută de ani de când tânărul Irecec a publicat în rapoartele de la întrunirile Societăţii Regale Cehe de Cercetare de la Praga (1879) cunoscuta sa dezbatere „Vlahii şi Morlaţii (mauro-vlahii – n.t.) în monumentele din Dubrovnik” şi astfel a pus problema originii acestor păstori în regiunea Adriaticii.
Din acel moment mulţi cercetători de seamă s-au ocupat de această problemă, dar nici unul nu a ajuns la o soluţie satisfăcătoare. Doi călători, Pouqueville şi Lik, timp de câţiva ani au călătorit prin Grecia de Nord în prima jumătate a sec. al XIX-lea.
Au mers pe drumuri apropiate, uneori văzând aceleaşi locuri. Aşa pot fi comparate descrierile lor şi se poate afla cum a decurs călătoria prin Imperiul Otoman din acea vreme alături de caravane, conducători, hanuri, peste poduri suspendate. Omul rămâne uimit de amestecul populaţiei, lipsa de siguranţă de pe drumurile parcurse şi de obiceiurile care au reţinut caracteristicile patriarhale. Ambii au întâlnit adeseori aromâni pe care unii îi numesc vlahi, iar alţii vlahioţi.
Este interesant că, din unele amănunte, se poate vedea cât de detaliat, credibil şi cu ce sentimente delicate Pouqueville descrie nomazii vlahi pe care i-a întâlnit în timpul călătoriilor sale prin Grecia.
Ei îngrijesc doar de cirezile lor, rătăcesc, funcţie de anotimpuri, prin Munţii Pindului şi la şes, care se întinde în toate direcţiile până pe coastă. Ei poartă sumane negre din postav. Trăiesc în corturi, iar mobilierul este spartan şi au preşuri grosolane şi pături din lână. Călătoresc cu familiile, altarele şi bogăţiile lor.
Fac parte din cei care plătesc dări sultanului: dări şi zeciuială pentru vite, iar impozitele se plătesc paşei pe teritoriul căruia se află. Faţa arsă de soare poartă urmele anotimpurilor şi, de obicei, sunt masivi şi puternici. Capul are proporţiile rasei romane.
Timpul care slăbeşte tipurile naţionale nu a putut să îi transforme nici în greci, nici în albanezi. Li se spune că sunt zgârciţi, încăpăţânaţi, dar prin obiceiurile lor rustice întâlnim o deschidere minunată pe care nu o întâlnim în caracterul orientalilor.
Soţiile lor, dotate prin naştere cu un simţ al coloritului pe care Rubens l-a dat, prin modelele sale, şcolii moderne, au ca frumuseţe doar părul lung şi blond, buzele rumene şi prospeţimea pe care o dă sănătatea.
Pânza groasă în care sunt îmbrăcate, ciorapii lungi, coloraţi până sub genunchi şi şorţul din fire toarse din lână roşie reprezintă podoabele lor obişnuite.
Chiar dacă observaţiile lor sunt precise, înţelegerea lor este, uneori, controversată, deoarece despre locuitorii balcanici nu se ştia mare lucru. Aceştia se aflau într-o etapă în care se punea întrebarea dacă albanezii sunt, de fapt, sciţi care au venit din Caucaz, dacă muntenegrenii sunt albanezi, dacă vlahii sunt greci ş.a.m.d.
De fapt, Pouqueville şi Lik au acţionat cu bună credinţă în notele lor de călătorie, chiar dacă nu au conoscut limba vlahă, din care cauză nu au putut lega relaţii apropiate cu poporul.
De aceea s-a întâmplat că Lic nu a putut afla nici măcar numele locuitorilor aromâni.
Wace şi Thompson, în cartea lor „Nomazii Balcanilor”, cu de-amănuntul şi documentat au descris blahii din nordul Pindului, îndeosebi pe cei din Samarina, acordând o importanţă deosebită vieţii, limbii, obiceiurilor, folclorului şi istoriei lor. Descrierea făcută de cei doi cercetători a luat naştere datorită notiţelor făcute la faţa locului şi observării „pe viu” a multor obiceiuri. Au fost adăugate, de asemenea, amănunte din izvoarele scrise.
Ei au dezbătut originea vlahilor, considerând că sunt urmaşii triburilor antice romanizate din Balcani, mai degrabă decât cei ai adevăraţilor colonişti romani, care ar fi absorbit de mult celelalte rase care populează oraşele, îndeosebi grecii.
Însă, ei se delimitează de această ipoteză şi concluzionează că nu este necesar să se caute strămoşii vlahilor doar din cauza nomadismului până în Asia sau în afara Peninsulei Balcanice. Ei pot fi găsiţi în triburile de păstori din dealuri, care au fost nevoiţi ca în fiecare iarnă să coboare pentru păşunat, iar acolo au fost influenţaţi de coloniştii romani şi aşa au fost romanizaţi.
Beurmann consideră că multe aspecte arată că este vorba, totuşi, de urmaşii ilirilor, care au fost romanizaţi sub ocupaţia Imperiului Roman, poate chiar şi urmaşii coloniştilor romani şi ai soldaţilor de pe acel teritoriu.
Acest lucru este doar în aparenţă contrazis de faptul că răspândirea în teritoriu a acestui popor, atâta cât istoriografia poate descifra, se întinde în afara Iliriei de astăzi.
Însă, nu ar trebui trecut cu vederea faptul că, pe de o parte, zona istorică a răspândirii a fost la nord până la Marea Adriatică, iar, pe de altă parte, întreaga stabilitate naţională, nu numai a limbii, a fost în mare măsură perturbată sub apăsarea ocupaţiei slovene a ţării după anul 600.
Unul din cercetători arată că populaţia romană din provincie a putut supravieţui doar în anumite locuri în interiorul ţării împotriva uzurpării de către sloveni, care au venit în Balcani ca şi agricultori. Cea mai mare parte a populaţiei romane provinciale vechi şi-a părăsit, totuşi, patria sub presiunea slovenilor.
Ilirii romanizaţi (o parte din ei traci), conducând turmele, şi-au părăsit în acea perioadă proprietăţile agricole şi s-au refugiat în sud.
Retragerea în munţii din vestul Macedoniei şi în zonele mărginaşe din văile Tesaliei a fost cea mai convenabilă opţiune.
Chiar dacă originea păstorilor nomazi reprezintă una din marile necunoscute etnice în Balcani, se poate presupune, cu o oarecare siguranţă, afirmă Beurmann, că e vorba despre populaţia iliro-tracă romanizată.
În funcţie de condiţiile climatice şi cele legate de vegetaţie, aceştia au practicat în Iliria transhumanţa (semi-nomadă) înainte de a fi izgoniţi de sloveni şi, pierzându-şi pământurile, au putut foarte uşor să treacă la păstoritul nomad.
Kolţida, născut şi crescut vlah, a scris în 1976 o carte interesantă intitulată „Cuţovlahii”. El îi studiază şi localizează în cadrul poporului grec, cu intenţia de a arăta o strânsă legătură etnică şi biologică între cuţovlahi şi greci. Acordă destulă importanţă aspectelor lingvistice, vieţii sociale şi familiale, obiceiurilor, în cadrul cărora cântecul şi dansul ocupă un loc important.
Autorul susţine teza că vlahii şi grecii contemporani au aceeaşi origine autohtonă.
Purtătorii economiei paleomediteraneene în Peninsula Balcanică au fost, timp de mii de ani, vlahii, substratul etnic care, conform ultimelor cercetări ale lui Branimir Nusici, a luat naştere din simbioza paleomediteraneană-indoeuropeană şi prin afluxul constant din depresiunile înconjurătoare şi-a păstrat, până în zilele noastre, vigoarea proprie.
Foto: Fată saracaceană cu o cruce tatuată între sprâncene
Hoardele barbare au invadat, în principal, ţinuturile aflate de-a lungul drumurilor militare şi a căilor principale de comunicare pe care le-au construit romanii. Ar fi aproape imposibil de estimat câte mii de oameni au rămas pe dealuri şi în văile, pădurile şi peşterile ascunse din provinciile balcanice pe care legiunile romane le-au părăsit în Peninsula Balcanică.
Nu există nici o îndoială că în Iliria, Tracia, Macedonia şi Epir au locuit, la sfârşitul sec. al IV-lea, grupuri de păstori care au vorbit un fel de limbă latină stricată.
Aceştia au trebuit să facă faţă la două tipuri de pericole (dacă au fost conştienţi de acestea), care au venit din două direcţii opuse: expansiunea bizantino-greacă dinspre sud şi invaziile hoardelor barbare dinspre nord.
Imperiul Roman s-a destrămat încă din sec. al V-lea, iar primii emigranţi sloveni au venit în Peninsula Balcanică încă din sec. al VII-lea.
Societăţile de păstori despre care vorbim aici au fost, cel mai probabil, triburi balcanice străvechi, care au fost, prima dată, romanizaţi de boiernaşii romani, iar, ulterior, au fost ocupaţi de sloveni (nou-veniţi din nord). A fost evident că aceşti păstori balcanici nu au fost romani „puri”, aşa cum unii vor să dovedească în zilele noastre.
Maurovlahii sau Vlahii negri sau Morlacii traiau in Dalmația, Muntenegru și Bosnia ( cunoscuți și ca vlahi negri )
Printre primii care au scris despre obiceiurile și portul vlahilor, respectiv al morlacilor din Dalmația, a fost venețianul Alberto Fortis în notele sale de călătorie prin Dalmația: „Viaggio in Dalmazia”, carte apărută la Veneția în anul 1774. Aproape în același timp, P.N. Grisogno descrie obiceiurile vlahilor dalmați în lucrarea sa „Notizie per servire alla storia naturale della Dalmazie”, Volumul IV (Dell’aria e degli nomini, Treviso, 1780).
Despre datinile vlahilor din acest cadru geografic scrie în 1846 și Sima Ljubić în studiul „Običaji kod Morlaka u Dalmaciji”, tipărit la Zadar.
Oricum, pentru cunoașterea cât mai din aproape a morlacilor, a ocupațiilor și a vieții lor de fiecare zi, sunt foarte importante scrierile unui autor anonim (confident al împărătesei Maria Terezia), apărute la Viena în anul 1775. În aceste scrieri este vorba despre ocupațiile moralcilor și felul lor de a fi și, nu în ultimul rând, despre alimentaţia lor. „Morlacii nu folosesc deloc legume în alimentaţia lor de fiecare zi, nu mănâncă supă și nici hrană preparată din făină, în afară de pâine, pe care femeile morlace o coc în fiecare dimineață deasupra jarului din tinda casei.
Tarani vlahi (morlaci)
„Morlacii au făcut din prietenie aproape lege și ea se încheia în biserică. Ritualul include o binecuvântare, pentru a se încheia festiv legătura apropiată dintre doi prieteni sau două prietene. Relațiile astfel stabilite sunt numite „frate de cruce”, respectiv „soră de cruce” (în cazul femeilor). Obligațiile asumate în acest mod au subînțeles ajutorarea reciprocă la nevoie și în caz de pericol, respectiv răzbunarea nedreptății pricinuite de altcineva etc. Prietenia era atât de strâns legată, încât în multe cazuri putea punea viaţa în pericol pentru a se ajuta prietenul.
Dar, atunci când se ajungea la neînțelegere între prieteni, toată regiunea vorbea despre aceasta ca despre o rușine a locului… Morlacul tindea întotdeauna să facă bine celui apropiat, dar era foarte rău de acela care i-a făcut vreun rău sau l-a ofensat. Acești oameni puneau totdeauna în cumpănă răzbunarea și dreptatea.
Dușămaniile se uitau greu, astfel că se transmiteau din tată în fiu, ca un legământ de răzbunare (vendeta). Dușmăniile vechi între familii și răzbunările personale se soldau de obicei cu vărsări de sânge și după foarte mulți ani, chiar și după mai multe generații”. Astfel, de exemplu, ucigașul unui morlac era nevoit să părăsească satul natal, să fugă departe de casă și să se ascundă întreaga viață de prigonitori fiindcă cu greu era iertat de aceștia.
Despre morlaci se spune că erau cinstiți și cu omenie, dar numai cu cei asemănători lor. Se mai spune că uneori îi iertau pe cei care-i ofensau, dar, din păcate, nu-i uitau.
Unele familii de morlaci au reușit să ajungă la cele mai înalte poziții, ca de exemplu banul bosniac Kulin (1180-1204), apoi marea familie feudală Balșici, urmașii nobilului Balșa, stăpân al Zetei de jos (Litoralul muntenegrean și nordul Albaniei)44.
„Potrivit celor mai recente cercetări științifice Balșicii provin din vlahi, respectiv morlaci slavizați, care datorită meritelor ca soldați s-au ridicat la rangul de nobili și mai apoi domnitori ai unui stat (secolul al XIV-lea).
Cel mai vechi document despre existenta vlahilor in Balcani la o manstire croata ,pe insula Rab.
Calugarul franciscan Nediljko Jeran
“Franciscanii sunt pe aceasta insula de mai bine de o mie de ani. “.
“Cei de pe insula ii numeau “vlasi”. De obicei, coborau de pe muntele Velebit si majoritatea erau pastori sau agricultori. Chiar zona aceasta, unde se afla manastirea, inainte nu se numea Kampor, ca acum, ci “Vlasche Njine”, “Campul Vlahilor”.
Un calugarul aduce in brate un teanc de cartoaie mancate pe la colturi de timp si cu file ingalbenite.
Pe copertele lor este scris mare Index.
Deschizand cateva dintre ele, cauta, urmarind cu degetul, numele de morlacchi, numele dat vlahilor de catre venetienii foarte prezenti in istoria insulelor croate, pe vremea Dalmatiei.
Se opreste cu degetul pe un rand:“A! Uite ca apar! Morlacchi sau morovlahi, populatie ce traia pe coasta Dalmata, a inceput sa migreze catre insule, majoritatea pastori.
Indexul care cuprinde documentul despre vlahi
Detalii despre acest fapt sunt notate in cartea a treia a manastirii. ” Iata ca v-ati gasit si rudele!”, incheie el, mandru de zestrea bisericii sale.
Acele trei cifre scrise cu cerneala albastra reprezinta o data extraordinara in istoria vlahilor. Abia dupa ce am ajuns la hotel si am verificat notitele documentarii facute inainte de a pleca din Romania, mi-am dat seama ca cea mai veche data la care sunt mentionati in zona vlahii este 1665, cu o mie de ani mai tarziu !
Pentru o asemenea diferenta, poate ca istoricii romani ar merita sa verifice documentul original, adica acea “a treia carte a manastirii” scrisa probabil in latina sau croata, si care poate fi obtinuta, cu o cerere speciala, in vederea studierii.
Calugarul Jeran spune :
“ In capatul celalalt al insulei, poti sa treci cu un vapor pe continent. Nu departe este muntele Velebit, de unde se spune ca veneau vlasii aici, cu oile”.
Morlacii – vlahii negri
Coasta dalmata s-a numit in trecut, pentru o buna bucata de timp, chiar Morlacchia, canalul dintre insule si continent purtand si el numele “Canale del Morlacchi”, adica “al vlahilor/romanilor”
Asemenea denumiri apar pe unele harti vechi, in general facute de italieni. Morlacchia era pentru ei, cat si pentru restul occidentalilor, un tinut necunoscut, despre care s-a crezut pana tarziu ca este locuit de oameni salbatici si cruzi. Numele lor, adoptat de italieni si venetieni, venea de la turci: acestia le spuneau vlahilor moro-vlahi, adica vlahii negri, deoarece turcii notau punctele cardinale prin culori, si negrul (mauros) reprezenta nordul.
Astfel, “vlahii din nord” au ajuns sa apara mai ales in scrierile venetiene drept morlacchi.
Cel mai vechi document despre ei pare sa fie Cartea Calatoriilor, scrisa de turcul Evliya Celebi, la 1665. El spunea: “Locuitorii acestia nu sunt unguri, ci valahi-crestini. Aceste locuri au o frumusete aparte.
Si nu apartin Ungariei, dar fac parte din Backa si Valahia”. Despre morlacchi, cel mai pe larg a scris insa Alberto Fortis, in 1778.
Occidentul a fost surprins sa afle ca locuitorii muntelui Velebit nu sunt deloc salbatici. Dimpotriva: erau oameni harnici si muncitori, foarte legati de pamantul lor, si care puneau pret pe suflet, si nu pe confort. Erau inocenti si aveau o libertate si o mare frumusete de a trai.
Asezarea popoarelor migratoare a despartit de Dacia nord-dunareana pe Daco-Românii din Istria, „cea mai mare peninsula din litoralul Marii Adriatice”.
Aci exista si azi un grup numit „Româneşti”. Intr-un zapis din 1410 se mentioneaza prezenta Daco-Românilor aci la poalele muntilor Cicearia. Limba Daco-româna o vorbesc multi locuitori din satele: Jeiana, Bardo, Susnevita, Draga, Tirkovti, Zancovti, Skabici s.a. Ei erau numiti si „ţînebini” (tine bine).
In orasul Cetinje, capitala a vechiului stat Zeta, care a capatat mai tarziu numele de Muntenegru, exista o biserica ce a fost zidita in 1450 „cel mai vechi edificiu din orasul Cetinje”. In 1864 a fost refacuta din circa doua mii de tevi de pusti capturate de la turci in timpul razboaielor din a doua jumatate a secolului trecut.
Ghidul turistic Muntenegru scrie: „prin originalitatea ei, Biserica Vlahilor, este cu siguranta cel mai interesant monument din tara si probabil unic in lume”. Inainte de a incheia acest capitol, amintim ca neamul Daco-Românilor este cunoscut acum si sub numele de Vlahi.
Ceva mai mult se generalizeaza acest nume si apar organizatii teritoriale Epir, Vlahia de sus (de langa Ungaria), zisa si Vlahia (Mare) din nordul Dunarii, Vlahia Mica sau Banatul Craiovei (Oltenia de azi) si Moldo-Vlahia sau Maurovlahia zisa si Rusovlahia. (Fragment din Dacii de-a lungul mileniilor, de Dumitru Balasa)
Surse: http://www.etransmedia.ro/in_morlacia_de_altadata_pe_urmele_vlahilor_din_dalmatia_in_croatia-2587 ; http://astraromana.wordpress.com/2011/04/15/vlahii-nume-limba-arie-de-raspandire-partea-a-doua-originea-si-trecutul/; http://danlupu.net/2012/06/daco-romanii-din-peninsula-istria-adriatica-dacii-de-a-lungul-mileniilor-dumitru-balasa/; formula as.ro
articol preluat de pe http://cersipamantromanesc.wordpress.com/
MAUROVLAHICA
Toată lumea a aflat din cărţile de istorie despre Bihorul ducelui Menumorut, cu centrul în cetatea Biharea de lângă Oradea de azi, care în debutul secolului al X-lea a încercat zadarnic să reziste maghiarilor invadatori ai ducelui Arpad. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă că a existat un alt Bihor cu centrul în castelul Bihor în ţara care poartă numele de Muntenegru? Și câți știu că în Evul Mediu a fost o țară pe nume România în Bosnia?
Cei care au denumit-o aşa au fost, cândva prin sec. XII-XIII, misterioşii valahi negri, descinşi din Nordul Dunării – după cum limpede le arată numele – care au întemeiat acolo propria lor principalitate şi pe care grecii îi numeau mavrovlahi, sârbo-croaţii – morovlaşi, italienii şi dispăruţii dalmaţi – morlachi, iar turcii le spuneau Kara-Ulagh. În textele în limba latină ale variilor cancelarii medievale, aceştia apăreau sub numele Nigri Latini.
„De peste un deceniu sunt obsedat de existenţa unui al doilea Bihor în Europa, altul decât cel pe care îl ştim cu toţii (în care de altfel m-am născut şi am crescut) – azi împărţit între România şi Ungaria. Sunt ani buni în care am căutat finanţare pentru un documentar istoric pe această temă. Finalmente, minunea s-a produs (cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe) şi am pornit cu echipa mea de filmare în căutarea celuilalt Bihor, azi împărţit între Muntenegru şi Serbia”, povesteşte realizatorul Tudor Chirilă.
Echipa Televiziunii Române a plecat pe urmele lor chiar din miezul ruinelor ascunse ale castelului Bihor din Muntengru, mergând în sus pe coasta Dalmaţiei până aproape de Peninsula Istria, acolo unde mai vieţuiesc încă puţinii lor ultimi descendeţi, aflând lucruri incredibile despre trecutul lor istoric. „Scormonind prin cărţile de istorie, am avut revelaţia unei întregi etnii dispărute, vechi români goniţi de invazii din ţara lor în timpul Marilor Migraţii care acum multe secole populau masiv Dalmaţia, partea apuseană a Peninsulei Balcanice, înspre Marea Adriatică”, mărturiseşte realizatorul TVR.
Periplul echipei de filmare a început în octombrie 2013, de la ruinele castelului Bihor din Muntenegru, unde era reşedinţa unei formaţiuni statale medievale româneşti, şi a continuat pe întreaga coastă dalmată, de la Sud înspre Nord.
„Sper ca rezultatul acestui periplu filmic de trei săptămâni care poartă titlul Maurovlahica – Recviem pentru o etnie dispărută să incite publicul telespectator”, încheie Tudor Chirilă
articol preluat de pe http://www.tvr.ro
Politică fără bariere: primele răspunsuri ale candidaţilor
Campania Politică fără Bariere urmărește modificarea legislației pentru garantarea drepturilor la asociere politică și participare la alegeri. Am lansat campania cu o scrisoare publică prin care cei 14 candidați la alegerile prezidențiale au fost invitați să se poziționeze față de șapte propuneri concrete ce conduc la atingerea acestui obiectiv.
La o săptămână de la prezentarea publică a scrisorii, am primit următoarele răspunsuri (în ordine cronologică):
- Candidatul PSD-UNPR-PC, Victor Ponta, și-a declarat public susținerea față de campanie, fără a-și preciza poziționarea față de cele 7 puncte concrete, și nici dacă poziția sa implică susținerea partidului pe care îl conduce.
- Candidatul UDMR, Kelemen Hunor, într-o dezbatere publică, și-a arătat susținerea de principiu pentru cele 7 propuneri ale campaniei, dar încă nu a revenit către inițiatori cu un răspuns scris, nici nu a precizat dacă aceasta este și poziția formațiunii pe care o reprezintă.
- Candidata independentă Monica Macovei, într-o scrisoare adresată inițiatorilor campaniei, și-a arătat susținerea față de primul punct (înființarea partidelor cu doar 3 membri fondatori), fără a se referi explicit la celelalte propuneri.
- Candidatul candidatul PPMT, Szilagyi Zsolt, a publicat susținerea pentru inițiativă, precizând că susține măsurire propuse.
- Candidații independenți Teodor Meleșcanu, Călin Popescu-Tăriceanu și William Brânză, în mesaje către inițiatorii campaniei, au confirmat primirea solicitării și interesul față de subiect, dar încă nu au revenit cu răspunsuri concrete.
Ceilalți candidați încă nu au răspuns în niciun fel solicitării primite. Inițiatorii campaniei vor continua demersurile de obţinere a raspunsurilor candidaților la președinție. Îi încurajăm pe toţi cetăţenii interesaţi de democratizarea sistemului politic să solicite, dacă au ocazia, punctele de vedere ale candidaţilor şi partidelor pe care le reprezintă.
După alegeri, campania Politică fără Bariere va continua să solicite Parlamentului modificarea legislației electorale în sensul propunerilor deja anunțate. În spiritul unui dialog constructiv, inițiatorii campaniei pregătesc un proiect prin care să arate cum pot fi formulate în practică amendamentele solicitate.
FERMA AUTARHICĂ: Celula stem a societaţii
Acest sistem capitalist este bazat pe sclavie. În timp ce un grup relativ mic, aflat în fruntea societăţii, obţine averi uriaşe fără munca fizică sau intelectuală, cei de jos sunt puşi să munceasca din greu, pentru un străin, pe bani puţini. Din salariu iţi plăteşti facturile şi te duci la magazin, deci tot la un străin, să-ţi cumperi cele necesare. Tendinţa este ca salariul să se diminueze şi preţurile să crească. Asupra acestei tendinţe nu ai nicio influenţă, cu toate că ea poate avea urmări fatale pentru tine.
Eşti dependent de acest sistem, eşti prizonierul acestui cerc vicios şi eşti tratat mai rău decât un sclav. Aceasta dependenţă este dorită de sistem, şi asta pentru ca să ne ţină în sclavie. În trecut, sclavul era considerat proprietate personală şi i se oferea mâncare, îmbrăcăminte şi un acoperiş deasupra capului, pe toată durata vieţii. Această siguranţă nu i se oferă, însă, angajatului de astăzi. Dacă îşi pierde slujba el are şanse foarte mari de a pierde totul, chiar şi locuinţa sa.
Chiar şi cei care în acest moment se simt feriţi de sărăcie pot oricând să aibă surpriza de a-şi pierde poziţia actuală şi de a se vedea confruntati cu aceasta problemă. În afară de aceste aspecte mai este încă un lucru care îi priveşte chiar şi pe superbogaţi.
Întrebarea este:
Ce se întâmplă cu noi dacă sistemul acesta nu mai poate funcţiona şi intră în colaps total???
Colapsul sistemului poate veni mai repede decât ne aşteptăm şi poate avea cauze diverse.
Cauze endogene şi tectonice:
cutremure de pământ, erupţii vulcanice, ploi cu cenuşă, izbucnirea de gaze toxice din vulcani, tsunami, căderi de meteoriţi
Cauze gravitaţionale:
prăbuşiri de stânci, alunecări de pământ, mlaştini, avalanşe
Cauze climaterice:
anomalii climatice precum: vreme rea, evenimente extreme climatice, inundaţii în urma furtunilor, furtuni, orcane, tornade, huricane, taifun, ploi îndelungate, ploi puternice, haos din cauza zăpezii, căderi de grindină, gheaţă, ploi de gheaţă, secetă, smog.
Alte cauze:
invazie de paraziţi, altfel de invazii, epidemii
Între anii 1900 şi 2010 au fost înregistrate, în Baza Internaţională de date a Dezastrelor(International Disasters Database) a Organizaţiei Mondiale de Sănătate(WHO), în total 9.195 de catastrofe extreme. Numărul de victime ale catastrofelor naturale sunt de 80.000 pe an. Aceste catastrofe au omorât, rănit şi lăsat pe drumuri milioane de oameni. De multe ori, aprovizionarea cu alimente şi medicamente intră în colaps, ceea ce duce deseori la jafuri şi anarhie.
La aceste catastrofe naturale se adaugă de multe ori şi cele făcute de mâna omului ca spre exemplu: accidente chimice, accidente atomice, atacuri teroriste, războaie, revolte sociale, conflicte armate şi crize de aprovizionare. Inclusiv aceastea au produs pagube mari şi au costat milioane de vieţi omeneşti.
Adeseori, teritorii întinse au fost nimicite şi populaţii întregi au fost alungate de pe pământurile lor. Organizaţia pentru popoare ameninţate(die Gesellschaft fuer bedrohte Voelker) relatează că intervalul de timp din 1900 până în 2000 a fost cel mai sângeros secol din istoria omenirii. 250 de milioane de oameni au căzut victime catastrofelor de tot felul.
10 milioane au murit în primul razboi mondial, iar în al doilea război mondial au pierit 50 de milioane de oameni. Peste 100 de milioane de oameni au fost victimele regimurilor comuniste din URSS, China, Cambogia, Afganistan şi alte state.
Cel puţin 50 de milioane de morţi s-au înregistrat în peste 200 de războaie şi războaie civile, care de multe ori au fost însoţite de genocide şi crime de război. Cel puţin 50 de milioane de oameni au murit datorită războaielor de colonizare şi datorită crimelor împotriva umanităţii în timpul decolonizării.
În prezent avem de a face cu un alt mare dezastru: CRIZA FINANCIARĂ MONDIALĂ.
Criza a produs, până acum, milioane de şomeri, ceea ce are urmări grave pentru pacea socială. Criza economică din 1929, care a început în SUA, a dus în numai câteva ore la colapsul celei mai puternice economii din lume. În naţiunile industralizate s-au înregistrat şomaj masiv şi sărăcie extremă. Urmarea a fost cel de-al doilea război mondial, în care au murit milioane de oameni. Mulţi au pierdut tot ce au avut.
Peste tot în lume se înregistrează un număr tot mai des de revolte şi manifestaţii. Serviciile secrete avertizează şi guvernelor au început să le fie frică de propriile lor popoare.
Reprezentanţi de vârf ai Uniunii Europene prognostichează pentru viitor cele mai mari turbulenţe sociale ale secolului şi asta peste tot în UE. Aceste griji sunt bine întemeiate, căci naţiunile sunt mânioase pe politicienii inactivi şi pe bancherii iresponsabili. De aceea Bruxellesul a instituit o staţie de monitorizare pentru turbulenţele sociale din cadrul uniunii.
Iată un proiect, prin care omul se poate elibera de această sclavie şi îşi poate asigura viaţa pe mai departe, chiar şi în cazul colapsului total al sistemului actual. Este vorba despre un proiect cadru, un proiect în care sunt prezentate principiile de realizare. Aici doresc să vă prezint conceptul de fermă autarhică, fermă ce funcţionează, în mod ideal, independent de sistem. Ea este o „celulă stem” a societăţii pentru că, după cum veţi vedea, ea are o capacitate regeneratoare asupra economiei, asupra societăţii şi chiar asupra politicului.
Cuprins:
1.Descrierea principială a fermei autarhice
2.Mini-ferma autarhică
3.Casa ecologică
4.Independenţa energetică
5.Independenţa de sistemul hidrotehnic de alimentare cu apă
6.Independenţa economică
7.Independenţa de sistemul de încălzire
8.Independenţa de sistemul de canalizare
9.Avantajele fermei autarhice
Descrierea principială a fermei autarhice
Autarhie vine de la noţiunea greacă autárkeia care înseamnă independent sau autonom.
Ferma autarhică este o gospodărie familială şi o unitate economică care, în varianta ideală, se poate întreţine singură, deci îşi produce singură energia necesară şi poate crea atât pentru sine cât şi spre vânzare diverse produse agricole.
În consecinţă, ferma noastră va fi independentă din punct de vedere economic, energetic, al sistemului de încălzire şi canalizare, al aprovizionării cu apă. În afară de aceste aspecte, ea se va realiza cu costuri minime şi cu materiale ecologice. Construcţia ei, dar şi munca în această fermă se va face printr-o combinaţie de tehnici tradiţionale şi tehnologii ultramoderne care asigură o agricultură durabilă, sustenabilă, integrată şi ecologică.
Astfel, se folosesc metode de cultivare a pământului bazate pe cele mai noi cunoştinţe ecologice, ce au dovedit că metodele de cultivare tradiţionale sunt în concordanţă cu natura şi pe termen lung mult mai profitabile, deoarece natura, cea care de fapt face posibilă viaţa, rămâne intactă.
În paralel cu metodele tradiţionale de cultivare ale pământului se folosesc tehnologii moderne precum energia regenerabilă, adică energia solară, eoliană, hidraulică şi cea pe bază de biomasă.
Mai mult decât atât, această fermă se poate proiecta în aşa fel încât, nu numai să se poata întreţină singură, ci şi să poată să vândă produse agricole şi energie, ceea ce o face independentă din punct de vedere economic.
Este independentă de:
-sistemul financiaro-bancar
-sistemul de alimentare cu apă
-sistemul de canalizare
-sistemul de încălzire
-sistemul de aprovizionare cu alimente
-sistemul energetic
În plus:
- produce energie electrică
- creează produse alimentare şi servicii
- are costuri minime de construcţie
- foloseşte materiale naturale
- poate fi folosită ca bază de cercetare ştiinţifică asupra principiilor agriculturii durabile şi ecologice
Mini-ferma autarhică
În acest capitol doresc să concretizez mai mult ferma noastră autarhică. Sigur că ea se poate proiecta diferit în funcţie de numărul membrilor şi de condiţiile concrete de la faţa locului. Deci poate avea dimensiuni diferite. Totuşi, pentru a fi mai concreţi voi alege o mini-fermă care ar trebui să asigure existenţa a patru până la opt membri, în speţă doi adulţi şi restul copii.
Pentru a putea supravieţui, o persoană are nevoie de o suprafaţă agricolă de 2.500 m² până la 5.000 m². Deci, o familie formată din doi adulţi şi doi copii se pot hrăni de pe o suprafaţă de cca. 1 ha până la 2 ha. Pentru o mini-fermă sunt necesare: 2 vaci, 3 porci, 12 găini. 1 ha trebuie folosit pentru paşune şi pentru obţinerea fânului.
Există posibilitatea ca, pentru cei ce nu doresc să crească animale, să-şi cultive o grădină de zarzavaturi, legume şi pomi fructiferi pe suprafaţa de 1 ha. Este bine să se construiască colonii de astfel de miniferme, eventual un întreg sistem la nivel naţional, european şi de ce nu mondial. Printr-un sistem de colonii se urmăreşte unirea sinergiilor care se nasc, întărirea capacităţii de a se autoapăra împotriva desfiinţării lor, ajutor reciproc şi solidar dar şi schimbul de experienţă pentru optimizarea permanentă a lor.
Casa ecologică
Casa autonomă, de tip autarhic, este un sistem ce îşi produce singură energia necesară, nu are nevoie de alimentare cu apă şi nici de canalizare. Ea se poate încălzi parţial sau total singură iar costurile de construcţie sunt minimale. Pe scurt spus casa autarhică are urmatoarele proprietăţi:
-construcţia ei nu necesita cunostinţe de specialitate
-costuri minimale de construcţie
-îşi produce singură energia de care are nevoie
-nu are nevoie de vreun sistem exterior de alimentare cu apă
-nu are nevoie de sistemul de canalizare
-se încălzeşte total sau parţial singură
-se construieşte din materiale naturale
-este ecologică şi sustenabilă
-mai prezintă şi alte avantaje precum: clima este mai sănătoasă, rezistă la furtuni şi cutremure etc.
Există următoarele tipuri de case autarhico-ecologice:
-casa ecologică din pământ
-casa din baloţi de paie
Casa ecologică din pământ
Casa ecologică din pământ bătătorit este o bună alegere pentru constructorii care vor să protejeze mediul. O casă din pământ bătătorit foloseşte ca material principal de construcţie chiar pământul de sub picioare. Aceasta metodă este cu adevărat verde pentru că ea nu face uz de piatra de carieră, cherestea sau cărămidă, ce sunt materiale transportate pe distanţe lungi. Bineînţeles că există avantaje şi dezavantaje ale acestui tip de construcţie.
O casă din pământ bătătorit este ideală pentru utilizarea căldurii solare. Pereţii groşi şi denşi absorb căldura solară şi o eliberează treptat în interiorul casei pe timpul nopţii. Acest lucru ajută la scăderea costurilor de încălzire pe timpul iernii, aceste case fiind răcoroase pe timpul verii. Pământul este un material accesibil tuturor, căci se poate găsi în apropriere. El poate fi procurat chiar din săparea unei gropi pentru beciul casei respective. Construirea unei case din pământ permite forme ingenioase şi proprietarul poate ajuta la procesul de construcţie pentru că acesta nu necesită cunoştinţe de specialitate. Prin aceasta se economisesc bani.
Avantajele casei din pământ:
-conditii climatice de locuit optimale
-umiditatea aerului este de cca. 50%
-economisirea de până 50% din energie
-sunt foarte stabile şi rezistente la furtuni
-pe acoperişuri se pot cultiva plante diverse
Casa din baloţi de paie
Casa din baloţi de paie este o construcţie demnă de încredere, datorită costului redus, a eficienţei termice şi a adaptabilităţii în funcţie de locul destinat construirii. Costul estimativ a unei astfel de case este de doar 6.000 de euro.
Partea de bază a casei se face din cauciucuri uzate de automobil, care se umple cu nisip şi pietriş. Asta pentru a evita umezeala, care este un pericol pentru baloţii de paie. Se face un schelet de lemn, care este mai apoi umplut cu baloţi de paie. Apoi, peretele se îmbracă într-un amestec de argilă, nisip, apă, şi rumeguş care funcţionează ca mortar. Acoperişul se prelungeşte mai mult în jos, aşa încât ploaia să cadă cât mai departe de casă.
Casele construite astfel sunt uimitor de rezistente. Avantajul este că locuinţa menţine o temperatură optimă, fiind supereficientă energetic datorită grosimii de 60-100 cm a zidului. Pereţii, când sunt acoperiţi cu tencuială din var sau pământ, respiră, adică lasă vaporii să treacă fără risc de condens. Casa din baloţi de paie mai are şi alte calităţi, printre care o rezistenţă la foc, cutremure şi sonorizare neaşteptat de bune.
Un perete din baloţi nu e complet rigid, asta pentru că, toate materialele folosite sunt flexibile, lucrează pe întreaga perioadă de viaţă a construcţiei şi absorb atât şocurile unui cutremur cât şi sunetele mult mai bine în comparaţie cu prefabricatele, iar materialele folosite sunt 100% ecologice şi reciclabile.
Deci, pe scurt avantajele acestui tip de casă:
-izolează căldura foarte bine
-menţine în casă un aer de bună calitate
-baloţii de paie sunt izolatori acustici foarte buni
-izolează prin presarea baloţilor împotriva gândacilor
-economiseşte costurile de încălzire
-vara păstrează răcoare şi iarna menţine căldura
-costurile de construcţie sunt foarte mici
-este rezistentă la cutremure
-materialele sunt ieftine şi reciclabile
Baloţii de paie nu sunt uşor inflamabili, aşa cum s-ar crede, ci sunt categorizaţi în clasa normală de inflamabilitate, ceea ce corespunde unui perete de beton gros de 20 de cm.
Independenţa energetică
O gospodărie, în medie, consumă cam 3.500 kWh. Ca să aflaţi mai exact consumul gospodăriei dvs., uitaţi-vă pe fiecare consumator de energie şi scrieţi-vă numărul de kW consumaţi pe oră, după care aflaţi numărul de ore în care acest consumator electric este conectat la curent. Energia electrică necesară o aflaţi prin înmulţirea numărului de kW cu numărul de ore în care consumatorul este în folosinţă. Aşa puteţi afla cantitatea de energie electrică care vă este necesară, spre exemplu, pe timp de un an de zile.
Iată formula:
E (KWh) = P (KW) x T (ore) unde:
E este energia electrică şi se masoară în Wh şi are ca multiplu KWh
P este puterea şi se masoară în W având ca multiplu KW
T este timpul în care consumatorul electric funcţionează şi se masoară în ore
Cantitatea de energie, necesară pentru gospodaria dvs., vă este de folos pentru a vă dimensiona turbina de vânt, panourile solare şi moara hidraulică.
Pentru a asigura independenţa energetică a mini-fermei se pot folosi următoarele tehnologii:
-tehnologia bioclimatică numită şi energie solară directă pasivă
-energie solară indirectă pasivă(perete-Trombe)
-sisteme de încălzire solară
-sisteme fotovoltaice
-turbine eoliene
-tehnologia de recuperare a căldurii
-folosirea energiei hidraulice
-folosirea pompei hidraulice cu şoc
-folosirea tancului septic
-sistem de fermentaţie anaerobă
Tehnologia bioclimatică numită şi energie solară directă pasivă
Tehnologia bioclimatică este de fapt tehnologia care prin arhitectura, prin orientarea edificiului şi prin materialele folosite acumulează în mod optimal energia solară, fiind astfel încălzită de aceasta energie, astfel încât nu este nevoie de o altă aparatură de natură tehnică. Pentru a înmagazina cât mai multa energie, casa trebuie să aibă o suprafaţă cât mai mare orientată spre soare şi pe aceasta suprafaţa vor fi montate ferestrele, eventual pe aceasta suprafaţa va fi concepută o seră. În afară de acest aspect se folosesc materiale ce absorb foarte bine energia solară.
Energie solară indirectă pasivă(perete-Trombe)
Peretele Trombe poartă numele inginerului francez Félix Trombe, care în anul 1950 a construit un perete de culoare închisă şi izolat termic, aşa încât el putea să înmagazineze multă energie solară. În faţa acestui perete se montează un strat de sticlă sau plastic pentru a transforma energia solară în caldură şi pentru a stabiliza climatic construcţia. Peretele este încălzit de soare pe timpul zilei şi înmagazinează energie sub formă de căldură. Căldura este degajată pe timpul serii în interiorul încăperii. Prin aceasta diferenţă de fază, în casă e cald pe timpul serii, iar pe timpul zilei peretele înmagazinează căldura fără să o degajeze în încăpere.
Sisteme de încălzire solară
Un sistem de încălzire de tip solar este de fapt un colector solar, denumit şi panou solar termic, care captează energia solară conţinută în razele solare şi o transformă în energie termică. Randamentul acestor colectoare este ridicat fiind în jur de 60 % – 75 %, deoarece pentru producerea de energie termică este utilizat spectrul întreg al radiaţiei solare. Există două tipuri de colectoare solare şi anume: colectoare plate şi colectoare cu tuburi vidate.
Sisteme fotovoltaice
Sistemele de tip fotovoltaic sunt de fapt panouri solare fotovoltaice care spre deosebire de un panou solar termic transformă energia luminoasă din razele solare direct în energie electrică. Componentele principale ale panoului solar reprezintă celulele solare. Panourile solare fotovoltaice se utilizează separat sau legate în baterii pentru alimentarea consumatorilor independenți sau pentru generarea de curent electric.
Turbine eoliene
O turbină eoliană se poate confecţiona de către oricine. Primul pas este dimensionarea corectă a microcentralei eoliene, de aceea este necesar să ştii cantitatea de energie ce îţi este necesară. Apoi urmează determinarea unei locaţii potrivite pentru amplasarea turbinei. Pentru aceasta se masoară intensitatea şi constanţa vântului pe perioada de un an. După aceasta, hotărăşti dimensiunea turbinei de care ai nevoie şi confecţionezi microcentrala eoliană.
Iată piesele componente:
1. generatorul (motor/alternator)
2. elicea sau palele
3. coada sau stabilizatorul
4. stâlpul sau suportul
5. bateriile şi invertorul de putere (pentru a transforma curentul CA în CC)
Sistem de ventilaţie descentralizat cu recuperarea căldurii
Există sisteme de ventilaţie cu recuperare de căldura care pot să micşoreze pierderea de căldura prin faptul că ele transformă emisiile termice în căldură. În casă este montată o instalaţie de ventilaţie. În pereţii interiori, spre exemplu în tavan, în baie, în podea, sunt montate conducte sau sunt făcute canale plate, care după montare nu se pot observa. Astfel, dispare aerul consumat, mirosurile şi umiditatea. Aerul aspirat şi cald va fi folosit pentru a încălzi aerul proaspăt de la, spre exemplu, 0°C la 18°C. Aerul proaspăt şi încălzit va fi introdus în sufragerie, dormitor şi celelalte camere de locuit, astfel încât, chiar şi iarna, va fi în casă o temperatură de 18 °C fără a avea nevoie de vreun surplus de energie.
Randamentul de recuperare a căldurii în cazul acestor sisteme este de minim 76% până la 98%. Acest randament ridicat permite reducerea consumului de energie necesară încălzirii sau răcirii spaţiilor.
Folosirea energiei hidraulice
În cazul în care în aproprierea casei dvs. aveţi o apă curgătoare, puteţi să vă construiţi şi o moară de apă. Cu ajutorul acesteia vă puteţi asigura un surplus de energie.
Folosirea pompei hidraulice cu şoc
Pompa hidraulică cu şoc este un dispozitiv mecanic de pompat apa a cărei funcţionare este cauzată de şocul hidraulic. Ea foloseşte energia hidraulică a apei captate în scopul pompării ei, fiind mai economică ca pompele clasice sau solare. Cu cât diferenţa de nivel, de la captare la dispozitivul mecanic, este mai mare cu atât și înălțimea de pompare este mai mare, raportul fiind de 1:8 (el poate fi îmbunătățit). Deci, performanţele pompei cu şoc sunt dependente de mărimea presiunii hidrostatice a coloanei de apă de la sursa de alimentare. Debitul pompat poate reprezenta 25% – 30% din debitul sursei. Modul de instalare este simplu, cu investiţii minime în amenajare. Randamentul pompei poate fi mărit printr-o proiectare şi construcţie adecvată, utilizând ecuaţiile corzii vibrante pentru dimensionare şi a unor materiale rezistente şi omogene.
Se mai poate obtine energie cu ajutorul:
1-Sistemului de fermentaţie anaerob
2-Tancului septic
Independenţa de sistemul hidrotehnic de alimentare cu apă
Pentru a crea independenţa de sistemul hidrotehnic de alimentare cu apă, putem folosi apa de ploaie filtrată ca apă potabilă şi apa de ploaie nefiltrată în gospodărie, ca spre exemplu la spălarea rufelor, la clătirea vaselor şi pentru igiena personală.
Independenţa economică
Independenţa economică o obţinem prin cultivarea pământului, creşterea animalelor şi obţinerea de produse alimentare.
Foarte mulţi dintre noi cred că activitaţile legate de cultivarea pământului, creşterea animalelor şi producerea alimentelor, ar însemna multă muncă dar şi suprafeţe mari de pământ. Aceasta nu este însă chiar aşa. Există metode de cultivare, ce sunt simple, necesită suprafeţe mici şi prin care se obţine destul de mult pentru a-şi hrăni familia. Avantajul este că nu mai ai nevoie de bani pentru a cumpăra alimente, te hrăneşti în mod sănătos şi nu din alimentele cu diverşi conservanţi de pe piaţă, poţi vinde surplusul obţinut şi lucrezi în natură şi cu natura. În afară de acest aspect, nu mai sprijini concernele mari care produc alimente cu ajutorul sclavilor şi a conservanţilor chimici. Alt avantaj deloc de neglijat este faptul că în caz de criza poţi supravieţui şi lucrezi pentru tine însuţi.
Independenţa economică înseamnă şi libertatea persoanei.
Iată câteva metode de cultivare eficientă a plantelor şi a pământului.
Cultura hidroponică
Cultura hidroponică este cultura plantelor în soluţii nutritive si fără sol. Ea este în special folosită pentru producerea de legume sau de flori, unde succesiunea ciclurilor de producţie este mai mare şi rentabilitatea culturilor foarte ridicată. Seminţele se aşează direct în tăvi din material plastic, foarte apropiate unele de altele. Tăvile se aşează pe o masa uşor înclinată, astfel încât apa să se scurgă cu viteză mică. Astfel vor fi udate plantele cu o soluţie de elemente nutritive. Apa se scurge la celălalt capăt al mesei într-un recipient din care ea este pompată înapoi în tăvile de plastic.
Avantajele acestui mod de cultură a plantelor
-poţi să te asiguri încontinuu cu furaje verzi, în condiţii de înaltă calitate şi grad ridicat de consumabilitate
-durata unui ciclu de producţie este de numai 7-10 zile, realizându-se într-un an în jur de 30 de cicluri de producţie
-pentru 1 kg de masă verde de cultură hidroponică se consumă numai 2-3 litri de apă, în timp ce pentru cultura în câmp sunt necesari 80-100 litri de apă, astfel încât cantitatea de apă consumată se reduce cu cca. 90%-95%
-suprafaţa necesară cultivării, se reduce enorm, astfel încât pe o suprafaţă de mărimea unei camere, se poate cultiva atâta masă verde cât pe o suprafaţă de câmp de 12 hectare
-furajul obţinut prin procedeul hidroponic este foarte bogat în aminoacizi, enzime, vitamine, iar cercetările efectuate demonstrează o creştere a producţiei de lapte şi de carne, a calităţii lânei şi îmbunătăţirea indicilor de reproducţie la animalele crescute cu aceste furaje
-amortizarea cheltuielilor este de durată scurtă, iar costul furajului hidroponic este de zece ori mai scăzut decât cel al furajului tradiţional, cultivat în câmp
Permacultura
Prin permacultură se creează un habitat în care sunt folosite optimal posibilitatile mediului înconjurător şi abilitaţile animalelor şi ale plantelor. Se creează o armonie naturală între pământ, apă şi vieţuitoare. Astfel, plante care emană azot sunt amplasate lângă cele care au nevoie de mult îngrăşământ şi care la rândul lor sunt amplasate lângă cele care se pot apăra împotriva insectelor. Se creează astfel o simbioză optimală.
Aquaponics
Aceasta metodă întrebuinţează legătura care există între acvacultură şi hidrocultura pentru a produce alimente. Legume, plante aromatice şi medicinale se pun în recipiente fără pământ, în care se găseşte apa reziduală de la un izlaz cu peşti. Rădăcinile plantelor absorb substanţele hrănitoare, adică nutrienţii, din apa reziduală şi o filtrează, aşa încât ea este curăţită şi îmbogăţită cu oxigen. Apa curată şi cu oxigen se poate introduce din nou în izlazul cu peşti. Acesta este un ciclu natural în care se poate produce hrană într-o seră sau în aer liber.
Cultivarea plantelor în seră
În România, din cauza frigului, o mare parte a anului nu poate fi folosită pentru a cultiva ceva în aer liber. În acest caz putem folosi sera pentru a cultiva legume, flori dar şi alte plante. Putem să construim o seră cu ajutorul unei folii de plastic sau cu pereţii din sticlă.
Metode tradiţionale de conservare a produselor alimentare
Produsele alimentare sunt supuse alterarii, sub influenţa oxigenului şi a bacteriilor. Susceptibilitatea la alterare limitează perioada de timp în care calitaţile lor pot fi păstrate. Conservarea, prin diferitele sale metode, prelungeşte durata de valabilitate a produselor alimentare. Avantajele sunt multiple: putem cumpăra şi prepara mai rar cantităţi mai mari de hrană, putem păstra alimentele dincolo de sezonul producerii lor, pentru a putea avea o alimentaţie mai bogată şi mai diversificată.
Principiul conservarii consta in reducerea numarului de bacterii de alterare din alimente si realizarea unui mediu in care dezvoltarea bacteriilor sa nu fie posibila (excesiv de uscat, de sarat, de dulce sau de acid) si izolarea de oxigen. Exista si compusi chimici care inhiba cresterea microorganismelor si, astfel, au proprietati de conservanti.
Unele alimente naturale au proprietati intrinseci de conservare: fructele acide (mere, citrice), care sunt si bogate in vitamina C cu rol antioxidant, cele cu coaja tare (nuci, alune – ‘ermetic’ inchise si bogate in vitamina E cu rol antioxidant).
Conservarea alimentelor este o tehnica veche de de sute sau chiar mii de ani. Ea consta din uscarea la soare sau la foc cu lemne, pastrarea legumelor in otet, conservarea carnii in gheata sau zapada, conservarea in grasime sau zahar, sararea, afumarea. Iată câteva din aceste metode traditionale de conservare:
1-Uscarea alimentelor
Uscarea alimentelor se poate realiza prin deshidratare partiala, concentrare, sau cvasi-totala. Metoda prezinta avantajul reducerii volumului si greutatii alimentelor si dezavantajul pierderii unor vitamine.
Concentrarea – intalnita la lapte, sucuri de fructe si legume presupune evaporare, fierbere, sedimentare sau centrifugare, care conduc la cresterea concentratiei unor componente ale alimentului. Combinata cu tratamentul termic si ambalarea ermetica, poate mari durata de pastrare a alimentului cu mai multe zile sau saptamani. Exemple uzuale sunt laptele concentrat, bulionul sau pasta de tomate, sucurile si siropurile concentrate.
Deshidratarea totala se practica in cazul produselor precum: lapte, oua, verdeturi, legume, fructe, produse cerealiere si consta in reducerea aproape totală a conţinutului de apa din alimente. În forma uscata, alimentele se pot pastra luni sau chiar ani.
2-Sărarea alimentelor
Sărarea cărnii, brânzei şi a peştelui ca metoda de conservare se face atat cu sare uscata, cat si umeda , adica cu saramura. Sarea mareste capacitatea de conservare, dar modifica si gustul si textura alimentelor. Deseori este urmata de refrigerare sau afumare, ca o a doua metoda de conservare.
3-Afumarea alimentelor
Afumarea este o alta metoda de conservare naturala, folosita din vechime pentru branzeturi, carne, peste. Actiunea consta in expunerea alimentului la fum de lemn de anumite esente. Unele componente din fum se depun pe suprafata alimentului si exercita o actiune antiseptica, acesta capatand, in plus, un gust si un miros specific. Mezelurile proaspete se afuma maxim trei ore, carnea porc 12-18 ore, in cazul produselor cu pastrare indelungata, cum ar fi spre exemplu slanina, fiind necesare chiar cateva zile.
4-Conservarea fructelor
Pentru conservarea fructelor se foloseste zaharul. In vechime se utiliza mierea. Zaharul in concentratie mare inhiba dezvoltarea bacteriilor de alterare. Pentru obtinerea siropurilor si a dulceturilor este nevoie si de fierbere.
5-Procedee termice de conservare
Procedeele termice de conservare sunt cunoscute demult, dar de-abia din secolul trecut sunt aplicate pe scara larga, in industrie, ca si in gospodarie. Ele sunt tratamente termice ce presupun fie temperaturi ridicate, in zona 100 grade Celsius, fie temperaturi joase, de refrigerare sau de congelare.
Prin congelare se realizeaza conservarea fructelor, legumelor, a carnii si a pestelui, folosindu-se temperaturi cuprinse intre -18 si -40 gr. C. Volumul alimentelor creste cu 6-7%. Proprietatile, substantele lor nutritive sunt pastrate mai mult timp, 3-12 luni. Congelarea pastreaza cel mai bine calitatile nutritive ale alimentelor, chiar daca la decongelare o parte din apa continuta in tesuturile vegetale sau animale este eliberata, prin spargerea membranei celulare.
Cea mai uzuala metoda prin care se realizeaza pastrarea alimentelor si mentinerea calitatilor lor naturale pentru cateva zile este refrigerarea. Lactate, fructe, legume, peste, carne sunt racite la o temperatura cuprinsa insa 0 si 4 gr. C.
Conservarea produselor se poate face si cu ajutorul temperaturilor ridicate. Expunerea la temperaturi ridicate distruge cea mai mare parte din bacteriile prezente in interiorul si pe suprafata alimentelor. Cele mai cunoscute metode sunt: pasteurizarea si sterilizarea.
Pasteurizarea laptelui, sucurilor, compoturilor, a berii, vinului, precum si a semiconservelor si pestelui presupune incalzirea acestora pentru o perioada foarte scurta de cateva minute, pana la o jumatate de ora, la temperaturi cuprinse intre 60 si 95 grade C, urmata de o racire rapida. Datorita timpului foarte redus al actiunii termice, alimentele isi pastreaza valoarea nutritiva. Alte alimente ce sufera tratamente termice oarecum similare, de fierbere sau oparire sunt: mezeluri si cascaval. Prelungirea durabilitatii alimentelor prin procedee de pasteurizare sau similare variaza foarte mult, in functie de aliment: pentru alimente de origine animala este de ordinul zilelor, dar pentru sucuri sau bere, de exemplu, este de ordinul 4 – 6 luni.
Sterilizarea permite pastrarea alimentelor pentru o perioada mai mare de timp, si anume de mai multe luni sau ani, in recipiente inchise ermetic, fara a fi necesare conditii de depozitare deosebite. Se aplica laptelui UHT, conservelor din carne, peste, fructe si legume. Valoarea nutritiva a acestora se pierde partial. In schimb, microorganismele care pot produc alterarea sau toxiinfectii alimentare sunt distruse. Pentru sterilizare se aplica temperaturi de peste 120 grade C.
Acidifierea este si ea o metoda traditionala de conservare, practicata in forme variate. Mediul acid nu permite dezvoltarea bacteriilor de alterare.
La produsele lactate precum iaurtul, chefirul, branza, smantana, se foloseste fermentarea, adica acidifierea spontana, sub actiunea unor bacterii de fermentare. Acestea transforma lactoza din lapte sau alte zaharuri in acid lactic. Un proces similar se aplica legumelor, pentru a obtine muraturile in saramura, vinului, pentru a fabrica otetul, sau chiar suspensiilor de cereale, pentru bors. Cu exceptia otetului, care, fiind foarte acid, se pastreaza pe termen nelimitat, celelalte produse fermentate trebuie preparate cu grija deosebita pentru igiena si mentinute la rece, pentru a putea fi consumate timp de cateva saptamani sau luni, cum ar fi in cazul muraturilor.
Mai exista un tip de acidifiere, cea prin adaos de otet sau, mai rar, suc de lamaie. Denumita si marinare, aceasta se foloseste la conservarea produselor vegetale si a pestelui. În afară de oţet, se mai folosesc sarea, zaharul si condimentele.
Majoritatea metodelor de conservare sunt procedee mixte, care imbina cel putin doua tehnici: fierbere şi afumare, sarare si afumare, fermentare si refrigerare, pasteurizare si uscare etc.
Tehnologiile alimentare industriale folosesc conservantii chimici, aditivi cu actiune antibiotica precum benzoati, sorbati, nitriti, sulfiti, care de multe ori dauneaza sanatatii. De aceea sunt de preferat metodele de conservare traditionale.
Independenţa de sistemul de încălzire
Cel mai simplu si eficient mod de încălzire este constructia unui semineu realizat în regim DIY, adică în regim Do It Yourself. Lemnele sunt la îndemâna oricui şi nu depinzi de tehnologii complicate.
Gospodărirea gunoaielor de grajd şi a deşeurilor menajere
Metoda cea mai buna de valorificare a reziduurilor organice de tot felul o reprezinta compostarea. Prin compostare se întelege totalitatea transformarilor microbiene, biochimice, chimice si fizice pe care le sufera deseurile organice, vegetale si animale, de la starea lor initiala si pâna ajung în diferite stadii de humificare, stare calitativ deosebita de cea initiala, caracteristica produsului nou format, denumit compost.
“Prin compost se întelege un produs obtinut printr-un proces aerob, termofil, de descompunere si sinteza microbiana a substantelor organice din produsele reziduale, care contine peste 25 % humus relativ stabil format predominant din biomasa microbiana si care în continuare este supus unei slabe descompuneri fiind suficient de stabil pentru a nu se reîncălzi ori determina probleme de miros sau de înmulţire a insectelor şi are raportul C:N = 10-15.” (Dumitru şi colab., 1988).
Compostul este ceea ce ramane dupa descompunerea plantelor si a altor organsme vii- o substanta inchisa la culoare, sfaramicioasa si de consistenta pamantului –excelent ingrasamant pentru plantele din jurul casei si pentru pamantul din gradina. Este o cale de a recicla gunoiul din curte si din bucatarie si este un pas critic in reducerea gunoiului nefolositor sau a gunoiului ars in spatele curtii. Este foarte usor sa inveti cum sa faci un astfel de compost. Procedeul de a face un compost nu este nou. In natura , compostul reprezinta ceea ce se intampla atunci cand frunzele se aduna unele peste altele, adica formând litiera si incep sa se descompună.
Deşeurile organice care provin din resturi menajere sunt în special deşeuri de la bucătărie, recuperabile din punct de vedere biologic, mai ales resturile de fructe, legume şi alte alimente, cât şi deşeurile verzi, ca frunzele, buruienile, ramurile şi verdeaţa rămasă în urma tăierii gardurilor vii, gazonul tăiat.
Transformarea acestor deşeuri organice în compost reprezintă o reciclare naturală a biomasei, adică o descompunere a acestora sub acţiunea microorganismelor şi a altor organisme din sol, cu formarea de substanţe organice simple ce reprezintă nutrienţi valoroşi pentru plante. Procesul este natural, caci se produce si în mod natural în sol fiind o componentă esenţială pentru salubritatea solului, decurge fără consum energetic, şi după câteva săptămâni, în funcţie de condiţiile de mediu, conduce la formarea de compost, un îngrăşământ bogat şi hrănitor pentru o bună creştere a plantelor.
Alte beneficii ale compostării resturilor organice sunt: sporirea numărului organismelor benefice ale solului, ca spre exemplu viermi şi centipede, reducerea incidenţei unor boli ale plantelor, reducerea necesarului de îngrăşăminte de sinteză şi de pesticide, prevenirea eroziunii solului şi a sărăcirii în nutrienţi, etc. Compostarea înseamnă atenuarea problemei deşeurilor printr-o reciclare naturală!
Pentru cei care fac compost la domiciliu si dispun de o mică grădină, este important să ştie că, în principiu, carnea si pestele sunt compostabile în egală măsură; însă, aceste resturi pot atrage şobolanii, de aceea este bine să vegheaţi să se amestece doar cantităţi mici cu materialul pentru compost. Deşeurile organice provenind din resturile menajere şi din grădini ar trebui depozitate într-o ladă pentru compost chiar pe acelaşi teren.
Ceea ce putem face însă fiecare dintre noi, chiar dacă nu avem posibilitatea de a composta noi înşine deşeurile organice pe care le producem, este să colectăm separat aceste resturi pentru a putea fi recuperate într-o instalaţie de compost.
Independenta de sistemul de canalizare
Independenta de sistemul de canalizare se poate realiza prin constructia unui WC in curte, care cu ajutorul a doua roti sa fie mutat in alta parte in momentul in care groapa de dejectii este plina. Cred ca nu mai e nevoie sa spun ca aceasta groapa se transforma cu timpul in compost ceea ce este de fapt ingrasamant natural.
Exista doua moduri de a-ti construi un WC in curte, moduri pe care le poti combina.
1-WC extrem de simplu
Acest tip de WC este atât in constructie cât si in folosinta extrem de simplu, foarte ieftin si foarte practic pentru ca se poate muta cu usurinta in caz de nevoie. El poate fi format din cutia de baza, numit si vasul de toaleta sau scaun. Scaunul are forma unui paralelipiped care in partea de jos nu are capac, iar partea de sus are o gaura. În jurul scaunul se aseaza o prelata cu ajutorul unor piloni, facuti in asa fel sa fie demontabili pentru a putea muta usor WC-ul. Acesta trebuie facut de asa natura incat el sa poata fi mutat de o singura persoana cu ajutorul unei roabe sau eventual sa se poata monta pe doua roti pentru a putea fi transportat. Acest tip de WC are nevoie de o groapa care functioneaza pe rol de camera de dejectii. În momentul în care groapa cu dejectii este plina WC-ul se muta în alt loc.
2-WC confortabil
Acesta se poate construi pe pamânt, deci fara groapa de dejectii, iar pe nivelul superior se monteaza doua scaune de toaletă. Între nivelul superior si cel de pe sol se acumuleaza dejectiile. În partile laterale sunt prevazute usi ce se pot deschide pentru evacuarea excrementelor din camerele de acumulare. Pot exista doua astfel de camere, astfel încât, în momentul evacuarii uneia să se poata folosi cealaltă. Între cele doua scaune de toaleta se poate monta o tubulatură, eventual din plastic, care sa conduca mirosul din camerele de dejectie spre afara. Capacul de la toaleta trebuie sa fie, în caz de nefolosintă, mereu închis pentru a evita pătrunderea muştelor.
Acestea sunt cele doua tipuri de WC-uri descrise în mod principial. După cum v-am spus ele pot fi combinate între ele.
Avantajele fermei autarhice
Fermele autarhice, adica cele ce in varianta ideala sunt independente de sistem, sunt de fapt celulele societatii care au capacitatea ca, in caz de criza economica, in caz de catastrofa naturala, in caz de razboi sau de alte probleme, să regenereze societatea. În aceste ferme lucrează oamenii cu natura dupa modele ştiinţifice şi traditionale şi, în caz de nevoie, ei pot transmite experienţa lor mai departe pentru ca şi alţii să poata trăi cu ajutorul naturii.
Cel mai mare avantaj pentru cel ce se hotărăşte să traiasca într-o ferma autarhică este libertatea. Eşti eliberat de constrângerile economice, politice şi sociale asa încât te poti ocupa de dezvoltarea personalitatii tale. Astfel, iti poti dezvolta noi abilitati şi talente, te vei hrani în mod sanatos, iti poti indeplini visurile şi năzuinţele tale.
Pentru societate exista avantajul că un sistem de astfel de ferme crează personalităţi libere şi răspunzătoare care vor vota numai în cunostinţă de cauza şi nu se vor preta să ia mita electorală. Acest fel de comportament va întări democraţia, ceea ce este un efect benefic pentru întreaga societate.
Fermele autarhice vor crea produse alimentare la preturi accesibile deoarece vor întrebuinta energii regenerabile. Aceasta va duce la stabilitatea preţurilor.
Dupa cum vedeti, fermele autarhice sunt într-adevăr celule stem, adică celule regeneratoare, pentru societate. Ele îşi procura energia de la natură, fără însă a-i aduce daune, fără a-i transforma pe oameni în sclavi, aşa cum o face economia de tip capitalist cu trăsături oligarhice. Mai mult, aceste ferme autarhice vor transforma actualul tip de capitalism într-o societate cu adevărat democratică în care omul poate să-şi trăiasca viaţa în mod decent.
articol preluat de pe http://ferma-autarhica-editia1.blogspot.ro/