test

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

 

Sfântul Cuvios Grigorie Sinaitul († 1346)

---

 

Cel între sfinți părintele nostru Grigorie Sinaitul a fost un călugăr isihast, duhovnic și teolog care a trăit la sfârșitul secolului al XIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIV-lea.

A fost unul din practicanții și teoreticienii isihasmului și ai rugăciunii lui Iisus în lumea monahismului atonit.

A fost duhovnicul sfântului Grigorie Palama începând cu perioada retragerii acestuia în schitul Glossia (către 1320).

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă (după data adormirii sale) se face la 27 noiembrie; în Biserica Greciei şi în Biserica Ortodoxă Română este prăznuit la 6 aprilie, iar în Biserica Rusă la 8 august.

 

Viața Sfântului Cuvios Grigorie Sinaitul

---

 

Grigorie s-a născut în jurul anului 1265 la Kukulos, lângă Clazomene, în vestul Asiei Mici. A fost capturat de turci în jurul anului 1292 şi dus la Laodiceea.

După ce a fost răscumpărat, Grigorie a călătorit în insula Cipru, unde a fost tuns în monahism ca rasofor.

Mai târziu, Grigorie a călătorit până la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, unde ajunge să primească Marea Schimă.

După o perioadă petrecută în Sinai, unde a îndeplinit mai multe ascultări, între care cele de bucătar, brutar şi copist, Grigorie a plecat la Ierusalim.

De acolo, a plecat mai departe în Creta, unde a învăţat practica isihastă a rugăciunii inimii de la un monah pe nume Arsenie.

Pe la începutul secolului al XIV-lea, Grigorie s-a mutat din nou la Muntele Athos, unde s-a aşezat la schitul Magula, în apropiere de Mănăstirea Filotheu.

Timpul petrecut în toate aceste mănăstiri i-a permis să asimileze îndelungata experienţă duhovnicească păstrată în aceste locuri, astfel încât Grigorie s-a aşezat în cele din urmă într-o chilie singuratică, un loc de isihie (de „liniştire” duhovinească), petrecând timpul în tăcere, muncă şi în rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus.

Împreună cu contemporanul său, Sf. Grigorie Palama, a ajutat la consacrarea Muntelui Athos ca centru al isihasmului.

Îngrijindu-se de răspândirea monahismului, Sf. Grigorie a întemeiat mai multe chilii la Muntele Athos şi patru mănăstiri în Tracia (în nordul Greciei).

Despre ultimii ani de viaţă ai Sf. Grigorie nu avem informaţii sigure. Unele surse afirmă că ar fi trecut la Domnul la Muntele Athos în anul 1310.

Potrivit altor surse, ar fi rămas în Sfântul Munte până când turcii otomani şi-au început raidurile în zonă, în deceniul al treilea al sec. al XIV-lea, după care se spune că s-ar fi refugiat mai întâi la Salonic, iar de acolo în Bulgaria, unde ar fi întemeiat o mănăstire în ţinuturile sălbatice din Paroria, în munţii Stranţa, pe coasta occidentală a Mării Negre, unde ar fi trecut la Domnul pe 27 noiembrie 1346.

 

Scrieri

---

 

Filocalia greacă editată de Sf. Nicodim Aghioritul cuprinde, în vol. IV, cinci lucrări ale Sf. Grigorie:

- 137 Capete foarte folositoare, după acrostih

- Alte capete, cu totul şapte

- Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire şi despre rugăciune, în 10 capete, scrise pentru duhovnicul Longhin

- Despre liniştire şi despre cele două feluri de rugăciune, în 15 capete

- Despre felul cum trebuie să şadă la rugăciune, şapte capete.

În Filocalia românească editată de Pr. Dumitru Stăniloae, scrierile Sf. Grigorie Sinaitul sunt publicate în vol. VII, împreună cu scrierile lui Nichifor din Singurătate, ale lui Teolipt al Filadelfiei şi ale Sf. Grigorie Palama (Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol VII, Humanitas, Bucureşti, 1999).

Pe baza textelor din Filocalia greacă, Patrologia Greacă (Migne) şi a mai multor manuscrise aflate în patrimoniul Bibliotecii Patriarhiei Române, bibliotecii Mănăstirii Neamţ şi ale bibliotecii Academiei Române, Pr. Stăniloae publică o ediţie revizuită a textelor, care cuprinde:

- Capete foarte folositoare, după acrostih, al căror acrostih este acesta: Cuvinte felurite despre porunci, dogme, ameninţări şi făgăduinţe, ba şi despre gânduri, patimi şi virtuţi; apoi despre liniştire şi rugăciune (137 de capete)

- Alte capete, ale aceluiaşi (5 capete)

- Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire şi despre rugăciune, despre semnele harului şi ale amăgirii; apoi, despre deosebirea dintre căldură şi lucrare; şi că fără povăţuitor uşor vine amăgirea (14 capete)

- Despre liniştire şi despre cele două feluri de rugăciune, în 15 capete

- Despre felul cum trebuie să şadă la rugăciune cel ce se linişteşte şi să nu se ridice repede, şapte capete.

Sf. Grigorie Sinaitul a fost şi un recunoscut imnograf. Îi sunt atribuite, între altele, troparul închinat Maicii Domnului “Cuvine-se cu adevărat”, un canon închinat Sfintei Treimi care se citește la privegherea de duminică, precum şi un canon închinat Sfintei Cruci. În culegerea de canoane a Sf. Chiril de Belozersk (de la Lacul Alb) din anul 1407 mai apare şi un „Canon de rugăciune către Domnul Iisus Hristos, atribuit Sf. Grigorie Sinaitul”.

 

Grigorie Sinaitul și românii

---

 

A se vedea și Istoria isihasmului românesc

 

Introducere

Mișcarea Sf. Grigorie Sinaitul de la Paroria, și în general mișcarea isihastă, a avut un rol important și în cele două state românești, Țara Românească și Moldova, ce s-au format tocmai în această perioadă a secolului XIV și asupra Bisericii Ortodoxe Române și a mănăstirilor românești care au luat ființă într-un mod organizat tocmai acum.

 

Legături indirecte

Se cunoaște corespondența ce a existat între patriarhul Eutimie al Bulgariei, ucenicul indirect al lui Grigorie Sinaitul prin sfântul Teodosie și rudă cu Grigorie Țamblac, și Nicodim, egumenul mănăstirii Tismana.

 

Legături directe

Scrierile lui Calist

Dar mitropolitul Tit Simedrea a adus temeiuri pentru faptul că românii au avut legături directe cu Grigorie Sinaitul la Paroria și ei au adus metoda rugăciunii neîncetate la Tismana. De fapt, în jurul lui Grigorie Sinaitul s-a adunat „mulțime de oameni de mai multe neamuri”. Era, de altfel, o năzuință a lui să ducă îndemnul și metoda viețuirii și rugăciunii curate oriunde se găseau creștini dreptcredincioși.

În textul grec al Vieții lui, scrisă de Calist, se spune: „că pe cât era cu putință voia și dorea cu iubire de Dumnezeu ca pe toți să-i aducă în lăuntrul razei și strălucirii Bunului și Preasfântului Duh; apoi nici un loc din cele de aici n-a lăsat, întărindu-se și împuternicindu-se cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai al grecilor, al bulgarilor, ci și al sârbilor înșiși și dincolo (de ei), ca să facă și acolo prin ucenicii săi lucrarea cea mai sârguincioasă, să se semene binele isihiei cu îmbelșugare și strălucire”. Acest cuvânt “dincolo” (ἐπέκεινα) i-a scăpat chiar mitropolitului Tit Simedrea, deoarece el nu se află și în traducerea românească. Dar ce alți dreptcredincioși se mai aflau dincolo de sârbi, dacă nu românii?

 

Argumentele lui P. A. Sârcu

Dar mitropolitul Tit Simedrea menționează opinia directă a învățatului moldovean P. A. Sârcu, editorul Vieții sfântului Grigorie Sinaitul în slavonește, că în așezarea de la Paroria au fost și români. Sârcu își întemeiază părerea în deosebi pe o însemnare aflată la sfârșitul sbornicului Hludov, manuscris slavon din anul 1345, aflat azi în muzeul Rumianțev din Moscova.

Însemnarea sună în grecește: „Aceste două capete s-au scris de Fudulu, care le-a tradus din grecește în bulgărește… când eram la Paroria cu frații”. Părerea lui Sârcu a fost îmbrățișată și de alți învățați. Dar alții au contestat că acest nume ar fi indicat pe vreun român, deoarece cuvântul Fudulu e de origine turcească și el nu ar fi putut trece așa de timpuriu în limba română. Dar dacă ar fi putut trece la greci și bulgari, de ce nu ar fi putut trece și la români, aflați în număr așa de mare printre greci și bulgari? De altfel, e de remarcat că până azi numele acesta a primit o răspândire deosebită și un accent de mare familiaritate mai ales între români. Mitropolitul Tit Simedrea socotește că acest nume a putut intra în limba română prin alte popoare turcmene care au trăit mai mult printre românii din nordul Dunării, pecinegi, uzi, cumani. De altfel, s-ar putea ca acest nume să fie și o transcriere greșită a numelui Fundulea, care în forma aceasta și în cea prescurtată Fundi, se găsește și azi ca nume specific printre românii macedoneni.

 

Scrierile lui Teofan

Dar argumentul cel mai hotărâtor pentru legătura lui Grigorie Sinaitul cu românii, îl vede mitropolitul Tit Simedrea în faptul că acela purta corespondență cu voievodul Nicolae Alexandru al Țării Românești. Această știre se află în Viața sfântului Maxim Cavsocalivitul, scrisă în a doua jumătate a secolului XIV de Teofan, episcopul Peritoriei din Tracia (pe la 1350), fost egumen al Vatopedului. Acest Maxim Kavsokalivitul a fost unul dintre cei mai renumiți asceți în Atos în secolul XIV și foarte apropiat de Grigorie Sinaitul. Dornic de a se deprinde cu viața de rugăciune neîncetată, a plecat din Atos la Paroria „către capătul Macedoniei”. La unele din desele convorbiri duhovnicești dintre sfântul Grigorie Sinaitul și Maxim Kavsokalivitul, pare să fi asistat și Teofan, biograful acestuia.

În Viața lui Maxim scrisă de Teofan, se spune despre sfântul Grigorie, după moartea lui: „Mulți din ucenicii săi, după adormirea lui și călătoria la Dumnezeu, au ieșit ca niște stele strălucitoare și au împodobit marginile pământului”, deci au ajuns până la marginile teritoriului locuit de dreptcredincioși, așadar și la Români.

În plus, Teofan comunică un amănunt foarte însemnat pentru români. E vorba de o corespondență a lui Grigorie Sinaitul cu „împărații pământului” între care înșiră, pe lângă împăratul bizantin și țarul Ion Alexandru al Bulgariei și Ștefan al Serbiei, încă un Alexandru, care nu poate fi decât Nicolae Alexandru al Țării Românești (propriu-zis asociat la domnie de tatăl său, Ioan Basarab (1310-1352) și apoi singur stăpânitor (1352-1364). Căci altă țară ortodoxă nu mai exista în vremea aceea.

Și împăraților pământului, Andronic, zic, și Alexandru, Ștefan și Alexandru le-a scris, doritori fiind ei, de minunatele lui învățături prin epistole. Prin aceasta se înmulțește schima călugărilor în locurile și cetățile acelora, prin virtutea și învățătura cuviosului părinte Grigorie Sinaitul (§ 18, 90).

Dar unde s-au înmulțit propriu-zis mănăstirile și călugării așa de mult în acea vreme în lumea ortodoxă, ca în Țara Românească, unde îndată după aceea iau naștere primele mari mănăstiri organizate? Teofan, ca fost stareț la Vatoped, cunoștea pe voievodul român, din daniile pe care acesta începuse să le facă la mănăstirea Cutlumuș din Atos, sau la care starețul acestei mănăstiri, viitorul mitropolit (nominal) al Țării Românești, venise în această țară după ajutoare.

 

Mănăstirile românești

Articol principal: Începuturile monahismului românesc.

În actul Sinodului patriarhal de la Constantinopol din 1359, prin care se confirmă trimiterea lui Iachint de Vicina ca mitropolit al Țării Românești, se dispune ca nu numai laicii și clericii din Tara Românească să asculte de el, ci și monahii. Deci existau monahi și deci și mănăstiri încă înainte de întemeierea Vodiței și Tismanei, poate însă că nu atât de solid organizate și bogat înzestrate de voievozi ca cele de după aceea, ci ca niște schituri și mănăstiri mai mici, născute din râvna poporului.

Mănăstirile românești, puse sub oblăduirea unui mitropolit așezat într-un scaun statornic în statul românesc independent, iau ființă în atmosfera fierbinte de credință creată de mișcarea isihastă. Așa se explică faptul că aproape toate schiturile lor, așezate pe vârful unui deal din apropiere, au ca hram „Schimbarea la Față”, întrucât sihaștrii trăitori în ele, sau prin chilii apropiate de ele după metoda isihastă năzuiau să se împărtășească prin nevoințele și prin rugăciunea lor neîncetată de lumina taborică. De altfel, aproape toate mănăstirile mari care s-au întemeiat în cursul timpurilor în Țara Românească și în Moldova și-au avut antecedentele în asemenea schituri sau în chiliile unor sihaștri singuratici de pe vârful vreunui munte sau deal din apropiere. Așa au putut lua ființă și primele mănăstiri românești în apropierea unor schituri și chilii de pe un munte din apropiere. E de remarcat apoi caracterul familiar și popular pe care-l are numele de sihaștri la poporul român și rezonanța lui de mare vechime.

 

Poporul român și isihasmul

Această atmosferă creată de isihasm a fost un factor însemnat în susținerea luptei poporului român de apărare în fața atacurilor necurmate ale semilunei. Țările românești au rămas astfel ultimul refugiu al întregii mișcări monahale isihaste și al credinței fierbinți susținută de ea în lumea ortodoxă. Sihaștrii au fost nu numai foarte apropiați poporului, ci și voievozilor, susținându-i în lupta lor de apărare a țărilor românești, ca ultimul refugiu al vieții de rugăciune și de dreaptă credință.

De aici vedem că sihaștrii nu s-au preocupat de rugăciunea neîncetată într-un dezinteres total de viața poporului dreptcredincios, ci au însuflețit pe voievozi și pe toți dreptcredincioșii creștini români la lupta de apărare a țării lor creștine pentru a putea slăvi în ea în libertate pe Hristos Dumnezeu și nu numai ei, ci și călugării și cărturarii celorlalte popoare ortodoxe, refugiați aici după ce țările lor fuseseră ocupate de turci. Nicăieri isihasmul, această lume a sihaștrilor, oameni locuind în sihăstrii (în locuri de liniștire = ήσυχαστηρια), nu a avut un rol atât de hotărâtor, în susținerea luptei de apărare a teritoriului național, ca în țările românești.

 

Paisianismul

Articol principal: Paisianism.

O prezență spirituală masivă a sfântului Grigorie Sinaitul, mai bine zis a duhului lui la noi, ne este certificată și în secolul XVIII. Mișcarea duhovnicească mănăstirească din acel secol este legată de reînnoirea practicii rugăciunii lui Iisus, sub influența scrierilor lui Grigorie Sinaitul. Starețul Vasile de la Poiana Mărului (la 40 km în munți de la Râmnicul Sărat), la care a ucenicit Paisie Velicicovschi, a insistat pentru înviorarea acestei practici prin precuvîntările lui la opera lui Grigorie Sinaitul și a lui Filotei Sinaitul, care toate nu fac decât să explice această rugăciune și să pledeze pentru ea, pe baza scrierilor lui Grigorie Sinaitul.

 

Citate

---

 

Pământul făgăduinţei este nepătimirea. Din ea izvorăşte veselia Duhului, asemenea laptelui şi mierii. (Capete după acrostih, 48)

Dacă nu ne cunoaştem cum ne-a făcut Dumnezeu, nu ne vom cunoaşte cum ne-a făcut păcatul. (Capete după acrostih, 50)

 

Acatistul Sfântului Cuvios Grigorie Sinaitul

---

 

Troparul, glasul al 8-lea:

Biserică şi preot al Duhului, rai al harului şi de minuni făcătoare smerenie te-ai arătat, Sfinte Grigorie. Căci nedespărţit de dragostea lui Hristos, cu apostolească râvnă Sfintei Treimi ai liturghisit şi ai aprins în inimi focul ceresc al isihiei. Pentru aceasta, ca unui grabnic ajutător şi luminător, cu credinţă îţi strigăm: Roagă-te, Părinte, să aflăm iertare şi har de la Dumnezeu şi sufletelor noastre mare milă!

Condacul 1

Prin dumnezeiasca judecată, pentru păcatele creştinilor, s-au ridicat asupra lor agarenii robindu-i şi chinuindu-i. Aşa şi tu, Părinte, răpit împreună cu fraţii şi părinţii tăi pe vremea lui Andronic Paleologul, ai fost dus din cinste şi bogăţie, departe în Laodiceea, în robie. Însă intrând prin bunăvoirea de sus în biserica acelui loc, aţi fost răscumpăraţi de creştini şi cu dumnezeiască râvnă aţi cântat: Aliluia!

cititi mai mult pe ziarullumina.ro

 

Sfântul Grigorie Sinaitul despre liniștire și rugăciune

---

 

Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 1 septembrie 2013, semnat de Marius Nedelcu, preluat de pe basilica.ro

Începutul anului bisericesc la 1 septembrie ne aduce prilejul să vorbim despre urcușul spre desăvârșirea duhovnicească, despre lupta pentru dobândirea harului și unirea cu Dumnezeu. În spiritualitatea răsăriteană se afirmă o legătură specială între timp și virtute, între timp și făptuire. Suntem chemați să punem mereu început bun lucrării duhovnicești, având în minte adevărul că timpul nu este al nostru, ci este prin excelență al lui Dumnezeu și suntem chemați să-l petrecem împreună cu Dânsul.

În tradiția ortodoxă sunt numeroase manuale și îndrumare care sfătuiesc și reglementează viața duhovnicească a creștinilor. Cea mai cunoscută este colecția de scrieri denumită „Filocalia” sau „Sfintele nevoințe ale desăvârșirii”.

Însă în cadrul acestei colecții, precum și în alte lucrări de acest gen, există mai multe tradiții ascetice răsăritene ce au generat scrieri folositoare pentru cei care doresc să înceapă urcușul duhovnicesc prin practicarea rugăciunii neîncetate.

În scurta noastră cercetare am dorit să prezentăm, atât cât ne permite spațiul, câteva îndrumări practice pentru lucrarea rugăciunii inimii de la Sfântul Grigorie Sinaitul, ale cărui sfaturi se găsesc în volumul 7 al „Filocaliei”.

Spre deosebire de tradiția isihastă athonită sau palamită, Părinții sinaitici, dintre care amintim, alături de Sfântul Grigorie, și pe Sfântul Isihie Sinaitul și Sfântul Ioan Scărarul, sunt caracterizați prin pragmatism duhovnicesc și luciditate, fiind aplecați mai mult asupra aspectelor practice ale rugăciunii mistice.

De aceea, în spațiul românesc monahal, tradiția sinaită a fost foarte bine receptată, mai ales prin intermediul Sfinților Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicicovschi de la Neamț.

 

Când și cum se face rugăciunea

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că vremea cea mai bună pentru practicarea rugăciunii inimii este dimineața sau seara, după cuvintele înțeleptului Solomon:

„Dimineața să semeni sămânța ta, iar seara să nu înceteze mâna ta” (Eccl. 11, 6). Monahul este sfătuit să își înceapă rugăciunea stând pe un scaun lat cât o palmă. „Șezând deci de dimineață pe un scaun ca de-o palmă, adună-ți mintea din partea conducătoare în inimă și ține-o în ea.

Aplecându-te apoi cu încordare, ca să simți durerea în piept, în umeri și în grumaz, strigă stăruitor cu mintea sau cu sufletul: «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!»

Pe urmă pentru îngustimea, osteneala și greutatea lucrului, ca unul ce e făcut continuu, mută-ți mintea la cealaltă jumătate și zi: «Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!»”

Părintele isihast sfătuiește ca începătorul să nu se miște foarte repede de la o formulă a rugăciunii la cealaltă, ci să aibă osteneală foarte mare numai cu una din ele, și apoi să o schimbe când se simte biruit de oboseală.

 

Despre suflare sau respirație

În practica rugăciunii, Sinaitul spune că respirația nu trebuie să fie lăsată liberă, ci controlată. „Înfrânează-ți și mișcarea plămânilor ca să nu sufli în voie, căci suflarea plămânilor, care pornește de la inimă, întunecă mintea și risipește cugetarea, răpind-o de acolo.

Ca urmare, sau o predă roabă uitării, sau o face să cugete unele în locul altora, îndreptându-se, fără să simtă, spre cele ce nu trebuie.” Legarea rugăciunii inimii de ritmul respirației este crucială pentru Sfântul Grigorie Sinaitul.

El arată că răsuflarea este o formă de manifestare a duhului omului, care datorită patimilor, în practica rugăciunii inimii, dacă nu este controlată, poate aduce căscat, lenevie și plictiseală.

„Dar nepurtând grijă de porunci, ca păstrătoare ale harului, am căzut iarăși în patimi, și în loc de răsuflarea Duhului Sfânt, ne-am umplut de răsuflarea duhurilor rele. Și e vădit că de la acestea vin căscatul și lenea, cum zic Părinții.”

Din aceasta înțelegem cât de importantă este păstrarea controlului asupra respirației în timpul rugăciunii inimii.

 

Despre citirea rugăciunilor de toată ziua

Mulți începători în lucrarea duhovnicească nu știu dacă să alterneze rugăciunea neîncetată cu rostirea psalmilor sau a rugăciunilor din canonul zilnic, lucrarea pe care Sinaitul o numește „cântarea de psalmi”.

Pentru isihaști, rugăciunea neîncetată și paza gândurilor prin adunarea inimii sunt o lucrare superioară rugăciunii de toată ziua. Grigorie reia un cuvânt al Sfântului Varsanufie, care zice despre cântarea psalmilor următoarele:

„Ceasurile și canoanele sunt predanii bisericești și înțelepțește s-au dat pentru frumusețea lor. Iar cei de la schituri nu cântă ceasurile și nu au canoanele, ci lucrul mâinilor și cugetarea în singurătate, și rugăciunea câte puțin”.

Tot acesta sfătuiește: „Stând la rugăciune ești dator să zici «Sfinte Dumnezeule» și «Tatăl nostru» și să rogi pe Dumnezeu să te izbăvească de omul cel vechi.

Dar să nu zăbovești în ea. Căci toată ziua mintea ta este în rugăciune”. În alt loc, Sfântul Grigorie Sinaitul spune că rugăciunea inimii este mult mai cuprinzătoare și lucrătoare decât rugăciunea zilnică.

„Rugăciunea inimii însă este largă și cuprinzătoare, ca una ce este izvor al virtuților, cum zice Scărarul. Prin ea se află tot binele.

Nu este, spune Sfântul Maxim, lucru mai înfricoșător ca gândul morții, dar nici mai măreț ca pomenirea lui Dumnezeu, arătând prin aceasta însemnătatea covârșitoare a ei”, arată părintele. Se pare că rugăciunea „înțelegătoare” sau neîncetată trebuie alternată în practică cu rugăciunea de toată ziua și cu citirea psalmilor, dar nu foarte mult, ca mintea să nu zăbovească în citire sau cântare.

„Dar se întâmplă uneori că mintea, obosind de strigarea cea înțelegătoare continuă și de ațintirea stăruitoare, să trebuiască să-și ia puțină odihnă. Atunci slobozește-o în largul cântării de la strâmtoarea liniștii. Aceasta este cea mai bună rânduială și învățătură a bărbaților înțelepți.”

Măsura desăvârșirii se găsește însă la cei care nu părăsesc în nici un chip rugăciunea neîncetată. „Iar cei care nu cântă deloc, bine fac, dacă sunt în sporire. Căci aceștia nu au trebuință să zică psalmi, ci de tăcere, de rugăciune neîncetată și de vedere, dacă au ajuns la luminare.

Ei fiind uniți cu Dumnezeu nu au nevoie să-și desfacă mintea de la El și să o arunce în tulburare”, spune Sfântul Grigorie. Pentru începători există ispita de a renunța la rugăciunea neîncetată și la liniștire pentru a se întoarce la pravilă și la canonul zilnic, dar Sinaitul spune că aceasta este o cădere.

„Căderea celui care se află în ascultare, zice Scărarul, stă în împlinirea voii sale; iar celui ce se liniștește, în depărtarea de la rugăciune. Mintea unora ca aceștia preacurvește când se desparte de pomenirea lui Dumnezeu ca de Mirele ei și-și îndreaptă dragostea spre lucruri neînsemnate.”

 

Despre amăgiri

În practica rugăciunii neîncetate, Sfântul Grigorie atrage atenția asupra nălucirilor și ispitelor care pot veni din afară. „Dacă împlinindu-ți lucrul vei vedea o lumină sau un foc din afară sau dinăuntru, sau vreun chip, zice-se al lui Hristos, sau al vreunui înger, sau al altcuiva să nu le primești, ca să nu suferi vreo vătămare.”

Semnul începutului rugăciunii lucrătoare este o căldură care apare în inima isihastului și alungă orice gând rău sau patimă. „Căci începutul adevărat al rugăciunii este căldura inimii, care arde patimile și naște în suflet pace și bucurie, asigurând inima printr-un dor și printr-o încredințare lipsită de îndoială.”

Rugătorul trebuie să fie foarte atent la mișcarea inimii în rugăciune pentru a cunoaște gândurile și duhurile care îi dau semnale sau imbolduri.

„Căci orice vine în suflet, zic Părinții, fie din cele supuse simțurilor, fie din cele gândite cu mintea, dacă se îndoiește inima în privința lui, să nu-l primești, fiindcă nu este de la Dumnezeu, ci e trimis de la potrivnicul.”

Sunt însă multe sfaturile Sfântului Grigorie Sinaitul despre urcușul duhovnicesc, pe care cei doritori să le cunoască și să le încerce sunt invitați să le cerceteze cu de-amănuntul.

Amintim la final îndemnul dânsului de a nu amâna această lucrare:

„Căci nu trebuie să petrecem totdeauna în odihnă, nici să stăruim totdeauna numai șezând înainte de vreme sau de bătrânețe, sau de neputințe.

Pentru că «osteneala virtuților tale vei mânca» zice Scriptura, sau «Împărăția cerurilor este a celor ce o silesc».

Drept aceea, cel ce se sârguiește în fiecare zi să împlinească cu osteneală lucrările mai sus amintite va secera la vreme, cu Dumnezeu, și roada lor.”