test

foto - facebook.com/dumitrucornel.vilcu
articol – blog.activewatch.ro

Nu-mi plac majorităţile. Cu atât mai puţin îmi plac semi-majorităţile care au nevoia să se simtă majoritare şi să dicteze minorităţilor ce şi cum trebuie să gândească, să facă, să creadă. Mai mult ca orice, fireşte, mă deranjează majoritatea “mea”, sau cel puţin care se revendică a reprezenta acelaşi lucru pe care eu susţin că-l reprezint – românii creştin-ortodocşi, de fiecare dată când aceste trei calităţi şi apartenenţe (da, eu mai sper că asta sunt: ceva în esenţă bun, ceva de care nu te poţi desprinde) se transformă în motiv de manie a grandorii şi politică discriminatorie.

Cred, în schimb, în minorităţi şi drepturile lor – până la minoritatea ultimă, care e individul. Cred că una din caracteristicile surprinzătoare şi, da, de-a dreptul divine ale omului e potenţialitatea de a avea dreptate, chiar dacă statistic arareori, singur împotriva tuturor. De aceea, cred că de fiecare dată când îngrădim libertatea de expresie sau chiar de conştiinţă a unui semen săvârşim cu adevărat un păcat grav. Iar creştin-ortodox fiind, sau creştin-ortodox declarându-mă şi revendicându-mă împotriva oricui, mai habotnic decât mine, care mă acuză de nu-destulă-habotnicie… creştin prin credinţă, speranţă, opţiune şi voinţă fiind, afirm că niciodată Dumnezeu n-ar săvârşi sau n-ar încuraja greşeala pomenită mai sus. Pentru că Dumnezeu nu poate fi nici gelos-ranchiunos, nici însetat de confirmare, nici partinic.

Dar destul cu speculaţiile, iată de ce scriu acest text:
Alaltăieri a avut loc la Cluj primul tur al meciului de cupă între “U” şi CFR – ocazie cu care iarăşi, ca de fiecare dată, am putut vedea şi asculta în centru turme de oameni beţi strigând… sau poate ar trebui să spun grohăind? afară, afară cu ungurii din ţară! Un lucru cu care ar trebui să fiu obişnuit, căci face parte din meniul tuturor pregătirilor-de-meci ale… universitarilor (fotbalistici) locali. Şi care nu m-a deranjat foarte tare, sau măcar nu îndeajuns de tare până acum, ştiţi de ce? Pentru că nu sunt destul de ungur, nu ştiu ungureşte, am fost un copil leneş pe care maică-sa, venită din secuime şi măritată, vai Doamne! cu un oltean (curată mezalianţă) nu l-a împins destul ca să înveţe şi această limbă. Pentru că mama, ca atâţia alţii, s-a simţit şi se mai simte bine în România şi în româneşte şi niciodată nu i-ar trece prin cap să afirme că e altceva decât cetăţean român, că ţara ei e alta decât asta.

Alaltăieri, nu ştiu de ce, am simţit brusc că nu mai suport. Pur şi simplu pentru că ungurii, sau ţiganii, sau evreii etc. etc. acestei ţări nu trebuie să aibă nici un motiv de plecare din ea. Ei au drepturi cetăţeneşti întru totul egale cu majoritarii, iar România este în exact aceeaşi măsură ţara lor ca şi a noastră. Pentru că membrii tuturor celorlalte confesiuni creştine, greco-catolici, catolici, protestanţi, luterani… cu atât mai mult credincioşii altor religii sau ateii au, conform legii, dreptul inalienabil să creadă în “propriul” Dumnezeu sau în niciunul. Iar oricine atacă aceste drepturi încalcă legea şi batjocoreşte spiritul democratic al ţării sale.

Oricine încalcă aceste drepturi înjoseşte România.

Cel mai dezgustător şi stupid argument pe care l-am auzit şi tot auzit în dezbaterea recentă despre ora de religie e că ar fi “mai simplu” ca minoritatea (cei non-creştin-ortodocşi) să facă o cerere pentru a nu participa sau a participa în clase ale propriei confesiuni, decât ca, vezi Doamne! atâtea milioane de majoritari să fie puse pe drumuri. Membrii, dar şi… cum oare să le spun? agenţii electorali ai Bisericii Ortodoxe au prezentat o decizie cum nu se poate mai normală (şi în esenţa ei banal-procedurală) a Curţii Constituţionale ca pe un atac la Fiinţa Neamului… iată că nu mi-am putut stăpâni ironia amară din spatele acestor majuscule. Nimeni nu s-a obosit să explice de unde atâta panică, atâta dat-de-ceasul-morţii din partea unei majorităţi care se autodeclară (şi, probabil, este) zdrobitoare.

Ce-i cu voi, dragi conaţionali? Cum e posibil să vă fie atâta frică, să vă zgândărească atâta de isteric orice manifestare a oricărei non-conformităţi cu fixaţiile naţionale? De unde dorinţa asta frenetică de a-i vedea aduşi cu japca la ora de ortodoxie nu doar pe copiii voştri, pe care fireşte că până la o vârstă îi puteţi pune să facă orice, dar şi pe ai celorlalţi? Ce vă pişcă, urmaşi de sânge albastru ai neînfricaţilor daci? De unde discursurile astea apocaliptice despre pieirea spiritului românesc în faţa agresiunii străine (staţi să mă gândesc: iudeo-masonico-ateo-homosexo-zoofile), la singurul popor din istorie care, chipurile, nu doar că a stat la originea tuturor neamurilor onorabile, dar a rămas fix în acelaşi loc câteva milenii la rând? Cum ar putea, zic? cum ar putea formidabilele valori creştine (iar când scriu asta nu mai glumesc câtuşi de puţin) să fie dezrădăcinate brusc, în aşa scurt timp, de aşa puţini duşmani?

Şi n-am scris cuvântul ăsta la întâmplare, dimpotrivă: l-am pus aici cum nu se poate mai conştient, fiindcă din asta trăieşte neonaţionalismul – din inventarea duşmanului, din cultivarea fricii, din hrănirea primitivismului pentru care tot ceea ce este diferit este rău, este de la Dracul şi tocmai noi, fix noi, numai noi suntem cei buni, drepţi şi iubiţi de un Dumnezeu, altfel, necruţător.

Vă rog să mă credeţi că mă înspăimânt şi mă îngreţoşez când văd toate lucrurile astea, când îi aud şi citesc pe toţi ăştia – de la Bogdan Diaconu la Dan Tănasă, de la Puric la Capsali, de la ActiveNews la ZiariştiOnline şi Război Întru Cuvânt. Vă rog să mă credeţi că atunci când turmele de curajoşi-la-beţie-şi-în-grup ai Clujului răcnesc pe stradă afară cu x, afară cu y, România e a noastră, mult mai mult decât frică, mi-e ruşine. Şi nu vreau, refuz să-mi fie ruşine cu ţara sau de naţiunea mea, aşa încât îi datorez României, le datorez românilor, înaintea oricui, să nu las lucrurile să meargă în această direcţie.

Până la capăt şi mereu, aici, pe acest pământ românesc şi ortodox, eu unul voi apăra drepturile şi libertăţile fiecărui non-etnic-român, ale fiecărui non-ortodox şi, la urma-urmelor, ale fiecărui minoritar, în orice sens al cuvântului, care alege să-şi manifeste credinţa, convingerile, opinia, să-şi spună cuvântul.

Pentru că nu majoritatea este cea care are nevoie de protecţie. Autovictimizarea din ultimele zile a Bisericii Ortodoxe, suflatul-în-goarne-armageddonice din partea xenofobilor, teoriile conspiraţiei mondiale împotriva fix a neamului românesc… sunt cele mai triste şi întunecate caraghioslâcuri pe care le-am văzut în viaţa mea.

articol preluat de pe http://blog.activewatch.ro/